1. SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Sistemul instituţional al Uniunii Europene este construit în jurul a şapte instituţii fundamentale:

Consiliul European, devenit instituţie comunitară în urma Tratatului de la Lisabona, are rolul de a oferi Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi de a-i defini orientările şi priorităţile politice generale.

Comisia Europeană1, care iniţiază politici şi le pune în aplicare, Consiliul2 - organul legislativ, de decizie comunitară, care acţionează pe baza

propunerilor Comisiei, Parlamentul European3, cu rol iniţial consultativ, evoluând treptat către funcţia de

colegiferare în cadrul Uniunii, însă în urma ultimei revizuiri a tratatelor are un rol fundamental în procesul de luare a deciziilor comunitare,

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, are sarcina de a interpreta actele comunitare şi tratatele institutive, în caz de conflict juridic.

Curtea de Conturi, instituţie cu rol de control financiar, al administrării bugetului comunitar.

Banca Centrală Europeană, instituţie cu personalitate juridică care, împreună cu băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, conduc politica monetară a Uniunii. Acest sistem instituţional, în forma sa prevăzută de Tratatul de la Lisabona, reprezintă elementul central al integrării europene.

Ultimele modificări au introdus în ansamblul instituţiilor comunitare Consiliul European, care reuneşte la cel mai înalt nivel şefii de state şi guverne din statele membre.

Ante-Lisabona, natura juridică a Consiliului European era incertă, nefiind tranşată de Tratate. În doctrină era considerat “organ paracomunitar”, superior şi exterior

1 Denumirea de “Comisie Europeană” a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, anterior fiind folosită sintagma “Comisia Comunităţilor Europene”. Cu toate că denumirea s-a schimbat, în documentele oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire.

2 “Consiliul” reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene, adoptată prin Tratatul de la Lisabona pentru instituţia care se numea Consiliul Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul Comunităţilor Europene după Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965). În această perioadă, în care prin modificări succesive ale tratatelor, instituţia a primit denumiri diferite, în funcţie de evoluţia Comunităţilor, acesta este cunoscut şi sub numele de Consiliul de miniştri, denumire iniţială prevăzută în Tratatul C.E.C.O. şi Tratatul C.E.E. (1951, 1957)

3 Denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele institutive a fost cea de“Adunarea generală”; doar în 1962, instituţia

a decis să se numească “Parlament”, cu toată opoziţia Consiliului de miniştri, care îşi vedea ameninţate atribuţiile de legislator european. De atunci, noua denumire a fost folosită şi în actele comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin adoptarea denumirii de “Parlament European” s-a dorit sporirea importanţei acestei instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul conferit prin tratatele institutive era, iniţial, doar unul consultativ.

1

sistemului instituţional. O altă adăugare recentă la sistemul instituţional este Banca Centrală Europeană, aceasta fiind organ comunitar înainte de Tratatul de la Lisabona. Alte modificări minore vizează modificarea denumirii Consiliului Uniunii Europene, acum doar Consiliul, şi al Curţii Europene de Justiţie, devenită Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. O modificare semnificativă vizează totuşi Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona creşte semnificativ rolul şi influenţa P.E. în procesele decizionale şi impactul său efectiv asupra vieţii politice a Uniunii. În ansamblu, instituţiile comunitare, fie că au primit recent acest statut, fie că sunt instituţii “vechi” şi-au păstrat rolul, componenţa, principalele atribuţii. Sistemul instituţional care a funcţionat în temeiul tratatelor institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM), şi a continuat să funcţioneze şi după crearea Uniunii Europene, şi-a menţinut echilibrul, şi-a dovedit eficacitatea prin modificările mai mult funcţionale decât structurale aduse de Tratatul de la Lisabona.

De asemenea, sistemul instituţional comunitar este completat cu alte organe comunitare, cum ar fi Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social, etc.

2. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Instituită în 1952 prin Tratatul de la Paris, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE), cu sediul la Luxemburg, este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea dreptului comunitar.

Înfiinţarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de Justiţie având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplcarea Tratatelor, a avut o influenţă determinată asupra evoluţiei Comunităţilor.

Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţională, ci o jurisdicţie internă a Comunităţilor, după modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura litigiilor care îi sunt supuse şi procedura după care statuează.

Jurisdicţia Curţii a devenit obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare.

2.1. Rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Judecătorii

2

europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt fie între instituţiile comunitare, fie între Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, fie între statele membre, fie, în fine, între persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.

Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg - organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este recunoscută de toate statele membre ale Uniunii Europene.

2.2. Componenţa Curţii de Justiţie

În prezent, Curtea este formată din 27 judecători, câte unul pentru fiecare stat membru, şi este asistată de 8 avocaţi generali.

Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, sau care sunt jurisconsulţi ale căror competenţe sunt recunoscute. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet întrunit în acest scop. Comitetul, prevăzut de T.F.U.E. este format din şapte personalităţi alese dintre foştii membrii ai Curţii şi Tribunalului, dintre membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, din care unul este propus de Parlamentul European.

Rolul Comitetului este de a emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani şi poate fi reînnoit; la fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor şi avocaţilor generali, pentru a se asigura continuitatea în activitatea Curţii.

Avocaţii generali au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocaţii generali sunt o prezenţă originală în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.

Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile

3

– în istoria Curţii nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.

2.3. Funcţionarea Curţii de Justiţie

Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3 ani şi care poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din Camera de consiliu, şi de a dirija activitatea Curţii.

Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri şi referenţi.

Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în funcţia judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în “Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”, precum şi în atribuţiile administrative – asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui acesteia.Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii alcătuiesc un fel de “cabinet” al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv acestuia.

Formaţiunile de lucru ale Cuţii sunt plenul, Marea cameră şi camerele. Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este

compusă din 13 judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin decizii ale Curţii sau prin tratatele Comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată. Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa va aparţine însă plenului Curţii.

Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară parte în litigiu o solicită în mod expres.

Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului dedus judecăţii o cere, precum şi în alte patru situaţii:

a) când judecă cererea Parlamentului European de demitere a Ombudsmanului european,

b) când se pronunţă asupra sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar european;

4

c) când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale;

d) când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.

Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă4 şi una orală5) şi inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor). O condiţie destul de bizară de procedură pretinde ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg. Statele rezolvă această problemă prin reprezentanţele lor diplomatice existente în Ducatul de Luxemburg, însă persoanele fizice sau juridice trebuie să apeleze la un rezident luxemburghez, folosit ca şi “cutie poştală”, doar pentru introducerea acţiunii.

Deliberările au loc în “Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala de judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura “orală”, iar avocaţii generali nu participă.

Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va abţine să participe la deliberări.

Hotărârea se ia cu majoritate, întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare neputând fi făcute publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale.

Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a procedurii. Instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii instituţiilor comunitare, respectiv a Ministerului afacerilor externe din guvernul statului membru – iar persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.

Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului; în cazul în care pârât este o instituţie comunitară, reclamantul poate decide “limba de procedură”. Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă fiind redactate actele procedurale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document original.

4 În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire fiind înscrisă în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea cauzei şi investigheazăanumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru depunerea unui memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar, care să precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.5 Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.

5

Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

2.4. Competenţa Curţii de Justiţie

Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie de ipostaza în care se află:

Tratatele institutive atribuie Curţii de Justiţie competenţa de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului 6.

Această competenţă a Curţii nu este însă o competenţă de drept comun, ci o competenţă de atribuire, sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase competenţei jurisdicţiilor naţionale. Aplicarea dreptului european rămâne în principal sarcina instanţelor naţionale, în timp ce CJCE i se atribuie numai anumite competenţe, care sunt definite fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din TCE. Practic, ele corespund diferitelor tipuri de acţiuni, care vor fi tratate ulterior. Independent de această limitare, activitatea CJCE priveşte intregul drept comunitar7, practic – toate sectoarele justiţiei. În cadrul competenţelor atribuite, jurisdicţia CJCE este şi obligatorie.

Curtea are în principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii consultative, atunci când este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord internaţional 8 sau când se pune problema revizuirii tratatelor comunitare.

a) Atributii jurisdictionale: atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând recursurile contra unei

instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare;

atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare şi judecând recursurile funcţionarilor comunitari;

atunci când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor interese;

atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.

b) Atribuţii consultative, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.

6 art. 164 CEE, 146 CEEA şi 31 CECA.7 Deşi în TratatulUE (TUE), competenţele CJCE sunt destul de limitate.8 Prin aviz, Curtea se pronunţă cu privire la compatibilitatea dispoziţiilor din acord cu tratatele comunitare.

6

Curtea acţionează: ca o instanţă administrativă atunci când controlează legalitatea actelor comunitare şi judecă recursurile funcţionarilor comunitari; ca o instanţă constituţională, atunci când interpretează tratatele comunitare sau judecă recursurile împotriva unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din tratate; ca o instanţă civilă, când judecă litigiile ce au ca obiect acordarea de daune-interese şi ca instanţă de apel, când soluţionează recursurile introduse împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunal9.

Prin Tratatul de la Lisabona, competenţele Curţii privind verificarea conformităţii legislaţiilor naţionale cu dreptul comunitar sunt extinse asupra a numeroase aspecte incluse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. De asemenea, Curtea poate să impună penalităţi mai mari statelor membre pentru încălcarea dreptului european.

2.5 Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie

a) Procedura întrebărilor preliminareCurtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre,

care sunt instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă, instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul validităţii unui act de dreptul Uniunii.

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică.

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc. Într-adevăr, cu toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteia din urmă, statele membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie. Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma

9 Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001, p. 140; Dacian Cosmin Dragoş, op. cit, p. 88.

7

unor întrebări preliminare, adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang inferior.

b) Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilorAceastă acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către

statele membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa. Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile, poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii.

Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie – cazul cel mai frecvent întâlnit în practică -, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii. Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei

sume forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi

aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară

chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.c) Acţiunea în anulare

Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei

instituţii, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament, directivă, decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat, dumping sau competenţe de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a

Uniunii împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent să judece, în primă instanţă, toate celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.

d) Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţionaAceastă acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a

unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune nu poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să

acţioneze. Atunci când s-a constatat nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.

8

e) RecursulCurtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept,

formulate împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.

f) ReexaminareaDeciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva

hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să

facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie în condițiile prevăzute în

Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

2.6 Tribunalul

Actul Unic European (1986) a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie, care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de Primă Instanţă ca organ comunitar chemat să “asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”. Tratatul de la Lisabona include Tribunalul şi tribunalele specializate în componenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, alături de Curtea de Justiţie.

2.6.1 Componenţă, organizare şi funcţionare

Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie. Tribunalul are dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu acordul Curţii de Justiţie şi cu aprobarea Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă stabilite, Statutul Curţii de Justiţie se aplică şi în cazul Tribunalului.

Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, în Marea Cameră sau în plen. Procedura de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la faza scrisă.Prin Tratatul de la Lisabona au fost înlocuite camerele jurisdicţionale înfiinţate pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă prin Tratatul de la Nisa, cu tribunale specializate pe lângă Tribunal.

Înfinţarea acestor tribunale specializate este decisă de Parlamentul European şi Consiliu, hotărând prin procedura legislativă ordinară. Acestea au competenţa de a judeca în primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Deciziile

9

tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal, limitat la chestiuni de drept sau, în cazul în care regulamentul privind înfiinţarea tribunalului specializat prevede aceasta, şi la chestiuni de fapt.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, numărul de judecători ai Tribunalului se stabileşte prin Statului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Conform site-ului oficial al Curtii de Justitie a Uniunii Europene, Tribunalul este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru (27 în 2007). Judecătorii sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg dintre ei pe preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani. Aceştia numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani. Poate fi prevăzută existenţa avocaţilor generali. Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile acestora sunt îndeplinite de judecători.

Judecătorul care exercită atribuţia de avocat general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.

2.6.2 Competenţa Tribunalului

În competenţa Tribunalului intră judecarea în primă instanţă a acţiunilor de mai jos, dacă nu sunt atribuite unui tribunal specializat sau rezervate prin statut Curţii de Justiţie:

controlul de legalitate al actelor legislative sau al altor acte adoptate de instituţiile şi organele

comunitare, destinate să producă efecte juridice faţă de terţi; acţiunea în carenţă împotriva instituţiilor comunitare; contenciosul funcţiei publice comunitare; litigii privind repararea unor prejudicii cauzate de instituţiile comunitare sau

agenţii Uniunii în exercitarea funcţiunilor lor; în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau

de drept privat încheiat de Uniune sau în numele ei.Totodată, Tribunalul este competent să judece acţiunile formulate împotriva

deciziilor tribunalelor specializate.Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile

comunitare, de statele membre sau de Banca Central Europeană sunt de competenţa Curţii de Justiţie.

Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept10, în faţa Curţii de Justiţie. Dacă

10

recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului, care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.

2.7. Tribunalul Functiei publice

2.7.1 Componenta

Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii Europene este compus din şapte judecători numiţi de Consiliu, pentru o perioadă de şase ani care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidatură şi după obţinerea avizului unui comitet format din şapte personalităţi alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenta este notorie.

Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri echilibrate a Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor statelor membre şi a sistemelor juridice naţionale.

Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă de trei ani, mandat ce poate fi reînnoit.

Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei Publice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un judecător unic.

Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani. Tribunalul Funcţiei Publice dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte necesităţi administrative şi lingvistice.

2.7.2 Competenta

În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii Europene. Această competenţă a fost exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi, de la crearea sa în 1989, de Tribunal.

10 Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de procedură vătămătoare pentru parte.

11

Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii săi, conform articolului 270 TFUE, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale etc.).

Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și

personalul lor, pentru care competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene [de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei

Interne (OAPI) sau Banca Europeană de Investiții și agenții acestora].Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale

şi agenţii lor. Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui

recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.

Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice se desfăşoară conform

dispoziţiilor din Statul Curţii de Justiție a Uniunii Europene, în special a celor cuprinse

în anexa I la acesta, precum și din propriul său regulament de procedură, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007.

În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.a)Faza scrisăO cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei declanşează

procedura. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care

dispune de un termen pentru a depune un memoriu în apărare. Tribunalul Funcției Publice poate hotărî că este necesar un al doilea schimb de memorii scrise.

Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul

Tribunalului Funcției Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii Europene pot interveni în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi în cadrul fazei orale.

b)Faza oralăÎn timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia, judecătorii pot

adresa întrebări reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar părţilor. Judecătorul

12

raportor întocmește un raport pregătitor de ședință, care conţine elementele esenţiale ale cauzei şi indică aspectele pe care părţile trebuie să se concentreze în pledoarii. Acest document este pus la dispoziţia publicului în limba de procedură.

Judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul raportor.

Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.Procedura la Tribunalul Funcției Publice este scutită de taxe. În schimb,

onorariul avocatului, care are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui

stat membru şi care trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului Funcției Publice. Cu toate acestea, o parte poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.

În orice stadiu al procedurii, începând din momentul depunerii cererii

introductive, Tribunalul Funcției Publice poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a litigiilor.

2.7.3 Măsurile provizoriiIntroducerea unei acţiuni la Tribunalul Funcției Publice nu are ca efect

suspendarea executării actului atacat. Cu toate acestea, Tribunalul Funcției Publice poate să dispună suspendarea executării acestuia sau să prescrie alte măsuri provizorii.

Preşedintele Tribunalului Funcției Publice sau, dacă este cazul, un alt judecător delegat cu luarea măsurilor provizorii se pronunţă asupra unei astfel de cereri prin ordonanţă motivată.

Măsurile provizorii se dispun numai dacă sunt întrunite trei conditii:1. acţiunea principală trebuie să pară, la prima vedere, întemeiată; 2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgenţa măsurilor, în lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav şi ireparabil; 3. măsurile provizorii trebuie să ţină seama de punerea în balanţă a intereselor părţilor şi a interesului general.

Ordonanţa are caracter provizoriu şi nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul Funcţiei Publice se pronunţă în acţiunea principală. În plus, aceasta poate fi atacată cu recurs în faţa Tribunalului.

Limba în care este redactată cererea introductivă, care poate fi una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene, va fi limba de procedură în cauza respectivă.

Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii beneficiază de interpretare simultană, în funcţie de necesităţi, în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpret într-o limbă comună, limba franceză.

13

3. BIBLIOGRAFIE

14

1. Augustin Fuerea, Instituţii europene, Bucureşti, 2002

2. Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001

3. Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a revăzută, Ed. ALL BECK, 2001

4. O Manolache, Tratat de drept comunitar, Ed.a V-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006

5. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 13.4.2010, Modificări ale regulamentului de procedură al Curţii de Justiţie

6. Principalele inovaţii ale Tratatului de la Lisabona, Ministerul Afacerilor Externe, 2010

7. http://curia.europa.eu8. http://www.amosnews.ro/2009/

Tratatul_de_la_Lisabona9. http://curia.europa.eu

15