Unitatea+IV+Criminalistica

4. ELEMENTE DE CRIMINALISTICĂ METODOLOGICĂ

4.1. Metodica cercetării infracţiunii de omor 94

4.2. Metodologia investigării infracţiunilor informatice 99

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 102

Teste de autoevaluare 103

Lucrare de verificare 103

Bibliografie minimală 104

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să descrii metodica cercetării infracţiunii de omor;

să identifici particularităţile investigării infracţiunilor informatice;

să argumentezi modurile de investigare a sistemelor informatice.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Florentina Puşcă Elemente de Criminalistică Metodică

4.1.Metodica cercetării infracţiunii de omor

Omorul este infracţiunea ce face parte din criminalitatea tradiţională, cu cel mai mare impact faţă de colectivitate, iar rezultatul ei este desfiinţarea fizică a persoanei. Descoperirea unei persoane moarte într-un anumit loc nu înseamnă că suntem în faţa unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratată de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia cadavrului şi investigaţiile ulterioare elucidează această problemă.

Chiar dacă, în faza iniţială, un caz pare simplu sau complex, investigarea omorului trebuie să aibă un caracter organizat, pentru a nu scăpa niciun amănunt, acest lucru fiind valabil şi atunci când autorul a fost identificat imediat şi a recunoscut cu lux de amănunte fapta comisă.

Investigarea omorului trebuie să răspundă la cele şapte întrebări fundamentale: ce faptă s-a comis, unde, când, cum, de ce, cine a comis-o, cu ajutorul cui.

Ce faptă s-a comis?

Natura şi cauzele morţii unei persoane se stabilesc de către medicul legist prin expertiza medico-legală, care are ca obiect autopsia cadavrului. În afara acestei probleme, tot medicul legist stabileşte cauza nemijlocită a morţii (violentă sau nonviolentă).

Clasificarea medico-legală a morţii face distincţie între:

moarte naturală, care se produce după uzura fiziologică a organismului şi care nu necesită investigarea criminalistică sau autopsia medico-legală, cu excepţia cazurilor în care cauza morţii a fost atribuită în mod eronat antecedentelor patologice;

moarte patologică, ce se produce dintr-o cauză internă, patologică, fără o intervenţie determinantă a factorului extern;

moartea violentă, cauzată de un factor extern: mecanic, fizic, chimic.

Unde s-a comis fapta?

Echipa de cercetare a locului faptei trebuie să stabilească dacă locul în care a fost găsit cadavrul coincide cu locul în care s-a săvârşit omorul. Locul săvârşirii faptei oferă prin întreaga sa ambianţă date pentru identificarea criminalului, a persoanelor care l-au ajutat, modul de operare, mijloacele de transport folosite, drumul parcurs de victimă şi de infractor, relaţiile anterioare dintre aceştia, scopul şi motivul faptei.

Locul faptei este un veritabil cazier de urme, de aceea trebuie cercetat după cea mai eficientă metodă, îmbinând cunoştinţele criminalistice cu cele ale logicii; locul infracţiunii ne poate oferi o singură dată ocazia de a percepe probe nealterate, ştiinţifice, în stare să ne conducă la un deznodământ indubitabil. (Cârjan & Chiper, 2009, p.380)

Criminalistică 94


Când s-a comis omorul?

Momentul suprimării vieţii victimei constituie o problemă cu semnificaţii multiple. Rezultatele cercetărilor trebuie să conducă la stabilirea momentului exact la care a survenit moartea, la încadrarea în timp a activităţii infracţionale desfăşurate de autor. Multe date pot conduce la delimitarea unei perioade de timp în care autorul a efectuat diverse acte de pregătire, aspect de natură să permită încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditate, cu toate consecinţele juridice care decurg din această împrejurare.

Stabilirea exactă a datei serveşte nu numai la clarificarea modului în care autorul şi-a petrecut timpul înaintea comiterii infracţiunii, ci şi la precizarea intervalului în care acesta s-a aflat în câmpul infracţional şi a activităţilor desfăşurate după finalizarea actului, aceasta şi în scopul contracarării unor false alibiuri. (Stancu, 2007, p. 516)

Cum s-a săvârşit fapta?

Modul în care a fost comis omorul este stabilit prin interpretarea datelor obţinute de criminalist şi medicul legist, prezentând o importanţă deosebită pentru o încadrare corectă a faptei. Se va determina modul concret de operare, interesând o serie de circumstanţe de natură să servească la încadrarea corectă a faptei (de exemplu: omorul prin cruzime sau pentru a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni). De asemenea, se stabilesc evoluţia raportului dinamic victimă-agresor, natura eventualelor relaţii dintre cei doi, posibilele încercări de simulare sau mascare a faptei, respectiv disimularea omorului prin sinucidere sau accident.

Stabilirea metodelor şi mijloacelor folosite de ucigaş este necesară pentru a se putea dovedi premeditarea, cunoscut fiind faptul că încadrarea juridică a omorului premeditat este alta decât cea a omorului. De asemenea, prin acestea se poate dovedi existenţa unor complici. În afara aspectului menţionat cu privire la premeditare, care se stabileşte de către anchetator, cu ajutorul medicului legist, prin examinarea cadavrului, se stabileşte dacă uciderea a fost comisă doar printr-o simplă acţiune (lovirea cu un topor în cap) sau prin acte de cruzime, ştiind că acestea pe lângă suferinţa fizică îndelungată provocată înaintea morţii victimei , trezesc în rândul colectivităţii umane sentimente de groază şi repulsie.

De ce s-a comis omorul?

Mobilul săvârşirii faptei interesează atât pentru stabilirea cercului de suspecţi în vederea identificării autorului, cât şi pentru încadrarea juridică a faptei. În cercul de suspecţi sunt incluse rudele apropiate, vecini, colegi de serviciu, prieteni, duşmani, până la relaţii extraconjugale sau de natură infracţională. Mobilul sau motivul infracţiunii constituie impulsul intern care determină decizia de a săvârşi fapta.

Cauze certe ale profilului criminal:

copilăria abrutizată de violenţa familială sau a străzii, marcată de abuzuri

Criminalistică 95


sexuale, violente sau incestuoase, de prostituţie şi proxenetism;

impactul mediului social în care individul „atentează” voluntar sau involuntar: obişnuinţa şi apoi dependenţa de un drog, alcoolul sau barbituricele;

stresul de zi cu zi, imposibilitatea de adaptare, generate de sărăcie;

educaţie din ce în ce mai precară, care duce la frustrare.

Cine a comis omorul şi cu ajutorul cui?

Identificarea autorului, a eventualilor participanţi la săvârşirea infracţiunii (complici, instigatori, tăinuitori) este una dintre problemele centrale ale cercetării, de ea depinzând atât desfăşurarea normală a procesului penal, cât şi încadrarea corectă a faptei.

Subiectul activ al infracţiunii de omor poate să fie orice persoană responsabilă penal. participarea mai multor persoane poate fi indicată de urmele de mâini şi de picioare descoperite la locul faptei, de mucuri ale unor ţigări de mărci diferite, precum şi de numărul şi natura leziunilor descoperite pe corpul victimei sau al victimelor.

De asemenea, stabilirea identităţii victimei are importanţă atât pentru a preciza direcţiile ulterioare ale anchetei, cât şi pentru realizarea scopului acesteia, şi anume identificarea autorului şi dovedirea vinovăţiei acestuia. Dacă nu se poate stabili prin documentele de identitate (acestea nefiind găsite asupra victimei), ea se realizează prin metoda portretului vorbit, apelându-se la cartotecile criminalistice (decadactilară, monodactilară a persoanelor dispărute).

Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor:

În ordine cronologică aceste măsuri sunt:

a) Cercetarea la faţa locului. Această activitate este recunoscută de toţi practicienii şi teoreticienii criminalişti ca fiind cea mai importantă, ea contribuind substanţial la identificarea autorilor şi dovedirea vinovăţiei acestora. Regulile după care se execută sunt cele descrise în cursul referitor la „cercetarea locului faptei”, deşi se impun câteva precizări. Cercetarea se realizează de către o echipă, în care, obligatoriu, se vor afla procurorul, tehnicianul criminalist şi medicul legist. În funcţie de locul unde s-a descoperit cadavrul echipa poate fi alcătuită şi din alte persoane, pe care de regulă le nominalizează procurorul. Prin loc al faptei în cazul omuciderilor se înţeleg următoarele:

- porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost descoperit cadavrul;

- locul unde s-a comis omorul;

- locul unde a fost abandonată victima;

- locul unde a murit victima în ipoteza că agresiunile nu s-au consumat în

Criminalistică 96


acelaşi loc;

- căile de acces sau de plecare de la locul omorului folosite de autor.

În locuinţa unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la camera unde a fost găsit acesta, ci se extinde în toate încăperile (bucătărie, baie, balcoane, cameră). În cazul locuinţelor din mediul rural, cercetarea include întreaga gospodărie (hambar, garaj, grajd, curte, grădină). Dacă cercetarea se face în câmp (loc deschis), ea se extinde pe o suprafaţă mult lărgită, pornind de la centru, unde s-a descoperit cadavrul. Rezultatul activităţilor întreprinse la faţa locului se consemnează într-un proces verbal, respectându-se dispoziţiile de procedură penală şi criminalistice.

b) Examinarea cadavrului. Aceasta are o mare importanţă pentru explicarea mecanismului formării urmelor. Cadavrul poartă pe el, în funcţie de natura obiectului vulnerant, urme specifice. Activitatea se realizează împreună cu medicul legist şi, deşi principalele constatări vor fi menţionate în procesul verbal de cercetare la faţa locului, ele vor fi confirmate în raportul de expertiză medico-legală care are ca obiect necropsia cadavrului. Examinarea cadavrului presupune şi cercetarea îmbrăcămintei. Examinarea începe cu veşmintele exterioare, continuându-se cu lenjeria şi articolele de încălţăminte.

În cazul omorurilor prin împuşcare, urmele armelor de foc suplimentare vor fi descoperite pe articolele de îmbrăcăminte. Vestimentaţia este foarte importantă în procesul de identificare a victimei, când identitatea nu s-a putut stabili iniţial.

c) Dispunerea constatării (expertizei) medico-legale. Examinarea cadavrului (în exteriorul său) este continuată de medicul-legist în urma dispunerii de către anchetator, prin rezoluţie motivată pentru constatarea medico-legală. De regulă, medicului-legist i se solicită să stabilească: felul morţii, leziunile cauzatoare de moarte, legătura de cauzalitate între leziunile descoperite şi moarte, cauza imediată a morţii, mecanismul de producere a leziunilor. Medicul legist stabileşte cele menţionate după examenul externa al cadavrului şi după autopsie. Prin autopsie se înţelege studierea unui cadavru (nu numai prin văz, dar şi prin palpare, secţionare, măsurare, cântărire, examene complementare) în scopul cercetării şi găsirii cauzei morţii.

d) Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice. În cazul infracţiunilor de omor, în afara urmelor biologice, la faţa locului se pot descoperi majoritatea genurilor de urme (de mâini, de picioare, ale armelor de foc, ale instrumentelor, documente scrise, urmele mijloacelor de transport) pentru exploatarea cărora anchetatorii dispun prin rezoluţii motivate efectuarea de expertize criminalistice. În funcţie de natura fiecărui gen de urmă, experţilor li se solicită să stabilească mecanismul formării urmelor, poziţia pe care au avut-o victima şi autorul în momentul agresiunii şi de cele mai multe ori persoana care a lăsat urmele.

e) Identificarea şi ascultarea martorilor. Aceasta este una dintre cele mai urgente sarcini ce trebuie rezolvate de către anchetator. Martorii oculari trebuie ascultaţi imediat, înaintea oricăror altor persoane, chiar cu ocazia cercetării locului faptei. Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească în detaliu următoarele:

Criminalistică 97


- locul şi timpul când s-a comis omorul;

- împrejurările în care a luat cunoştinţă despre comiterea omorului;

- locul unde se află şi aspectele pe care le-a perceput;

- acţiunile ucigaşului, înainte, în timpul şi după omor;

- cauzele care au generat starea conflictuală între agresor şi victimă;

- instrumentele folosite de autor pentru a ucide victima;

- identitatea ucigaşului ori semnalmentele acestuia şi ţinuta vestimentară;

- identitatea victimei;

- direcţia în care s-a deplasat făptuitorul după comiterea omorului;

- alte persoane care mai cunosc aspecte legate de omor şi împrejurările în care aluat la cunoştinţă despre aceasta;

- posibilitatea de a-l recunoaşte pe autor în situaţia în care l-ar vedea.

f) Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor. Scopul activităţii de anchetă este identificarea, prinderea autorului şi dovedirea vinovăţiei acestuia. În funcţie de datele obţinute în urma cercetării locului faptei, a exploatării urmelor ridicate (prin expertize criminalistice sau constatări tehnico-ştiinţifice), a audierii martorilor, se poate stabili identitatea ucigaşului, după care organele de poliţie organizează şi realizează darea în urmărire şi prinderea acestuia. Imediat după reţinerea autorului omorului, acesta este ascultat de procuror. Prin ascultarea acestuia trebuie să fie lămurite următoarele probleme:

- modul în care s-a pregătit pentru comiterea omorului;

- care erau ţinuta vestimentară şi obiectele de încălţăminte purtate în timpul comiterii omorului;

- dacă o cunoştea pe victimă;

- când s-a întâlnit ultima oară cu victima;

- cauzele care au generat conflictul;

- împrejurările în care s-a comis omorul;

- instrumentele folosite pentru agresiune, loviturile aplicate şi în ce zonă a corpului le-a aplicat;

- acţiunile întreprinse pentru ştergerea urmelor omorului;

- itinerariul parcurs când a părăsit locul omorului.

Obligatoriu, după identificarea autorului şi audierea lui se dispune efectuarea expertizei psihiatrice, pentru a se stabili dacă ucigaşul suferă sau nu de vreo tulburare psihică. Această expertiză este necesară pentru a se stabili discernământul autorului şi, în funcţie de aceasta vinovăţia.

Criminalistică 98


Sarcina de lucru 1

Ce măsuri se întreprind pentru administrarea probelor în cazul infracţiunii de omor?

4.2. Metodologia investigării infracţiunilor informatice

Prin infracţiune informatică se înţelege orice infracţiune în care un calculator sau o reţea de calculatoare este obiectul unei infracţiuni sau în care un calculator sau o reţea de calculatoare este instrumentul sau mediul de înfăptuire al unei infracţiuni.

Cele mai multe infracţiuni informatice sunt acele infracţiuni în care modus operandi nu este îndreptat împotriva funcţionării corespunzătoare a unui sistem informatic sau asupra informaţiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor este utilizat pentru înfăptuirea unor infracţiuni clasice.

În funcţie de criteriul rolului avut de sistemele informatice în comiterea infracţiunii putem distinge:

infracţiuni săvârşite cu ajutorul sistemelor informatice, în care sistemele informatice constituie un instrument de facilitare a comiterii unor infracţiuni;

infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor informatice, în care sistemele informatice constituie ţinta infracţiunii.

Un rol pe care sistemele informatice îl pot juca în ancheta criminalistică este acela de rol de mediul de stocare şi regăsire a indiciilor sau probelor ce privesc modul de săvârşire a unei infracţiuni.

4.2.1. Particularităţile investigării infracţiunilor informatice

Pregătirea investigării

Investigarea criminalistică a sistemelor informatice poate fi definită ca utilizarea de metode ştiinţifice şi certe de asigurare, strângere, validare, identificare, analiză, interpretare, documentare şi prezentare a probelor de natură digitală obţinute din surse de natură informatică, în scopul facilitării descoperirii adevărului în cadrul procesului penal.

Etapele pentru investigarea criminalistică de natură informatică:

identificarea incidentului – recunoaşterea unui incident şi determinarea tipului acestuia;

Criminalistică 99


pregătirea investigaţiei – pregătirea instrumentelor, verificarea procedurilor, obţinerea documentelor ce permit percheziţia;

formularea strategiei de abordare – formularea unei strategii în funcţie de tehnologia implicată şi de posibilele consecinţe asupra persoanelor şi instituţiilor implicate. Scopul formulării acestei strategii este să maximizeze potenţialul obţinerii de probe relevante, minimizând impactul negativ asupra victimei;

asigurarea probelor – izolarea, asigurarea şi păstrarea probelor de natură fizică şi digitală. Aceasta include îndepărtarea celor care ar putea denatura probele în orice fel;

strângerea probelor – înregistrarea ambianţei fizice şi copierea probelor digitale folosind practici şi proceduri comune acceptate;

examinarea probelor – examinarea în profunzime a probelor, în căutarea elementelor care sunt în legătură cu fapta penală investigată. Acest lucru presupune localizarea şi identificarea probelor, precum şi documentarea fiecărui pas, în scopul facilitării analizei;

analiza probelor – determinarea semnificaţiei probelor şi relevarea concluziilor cu privire la fapta investigată;

prezentarea probelor – sintetizarea concluziilor şi prezentarea lor într-un mod inteligibil pentru nespecialişti. Această sinteză trebuie susţinută de o documentaţie tehnică detaliată;

restituirea probelor – returnarea către proprietarii de drept a obiectelor reţinute în timpul investigaţiei. (Cârjan & Chiper, 2009, p.478)

4.2.2. Probele digitale

Probele digitale sunt acele informaţii cu valoare probantă pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele judecătoreşti, care sunt stocate, prelucrate sau transmise prin intermediul unui sistem informatic. Ele sunt definite ca fiind orice informaţie cu valoare probantă care este stocată, prelucrată sau transmisă într-un format digital.

Probele digitale cuprind probele informatice, probele audio digitale, video digitale, cele produse sau transmise prin telefoane mobile, faxuri digitale. Este nevoie de echipamente de investigaţie şi de softuri specifice pentru a face ca aceste probe să fie disponibile, tangibile şi utilizabile. Astfel de probe sunt foarte „fragile”, în sensul că pot fi modificate sau pot dispărea foarte uşor, prin metode care, de multe ori, sunt la îndemâna făptuitorilor. Din această cauză, investigatorii trebuie să ia măsuri speciale de protecţie, pentru a strânge, păstra şi examina aceste probe.

Criminalistică 100


Prelevarea probelor prin prisma procedurilor de cercetare a locului faptei

Odată ajunşi la locul în care se află sistemele informatice ce fac obiectul percheziţiei, investigatorii se vor asigura de posibilitatea de a fi accesate, fără a interveni în vreun fel asupra modului de funcţionare. Înainte de a trece la examinarea sistemelor informatice, nu trebuie neglijate procedurile criminalistice tradiţionale de analiză a spaţiului percheziţionat, cum ar fi prelevarea probelor fizice (amprente, alte urme materiale).

O primă decizie ce trebuie luată priveşte explorarea judiciară a sistemului informatic la locul faptei sau ridicarea acestuia şi analiza în laborator. În luarea acestei decizii, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

calitatea superioară a investigării sistemului efectuată în condiţii de laborator;

măsura în care ridicarea sistemului informatic afectează activitatea suspectului.

Următoarele criterii sunt utile în aprecierea oportunităţii ridicării sistemelor informatice:

criteriul volumului probelor1;

criteriul dificultăţilor de natură tehnică2.

4.2.3. Moduri de investigare a sistemelor informatice

În legătură cu modul de examinare criminalistică a sistemelor informatice, trebuie arătat faptul că acestea se referă la examinarea hard diskului, cât şi a altor medii de stocare a datelor. Referitor la primul caz, este necesar ca toate mediile de stocare folosite în timpul procesului de examinare să fie pregătite recent şi verificate antivirus, iar programele informatice folosite să prezinte licenţă şi să poată fi folosite de instituţia respectivă. Originalul este examinat fizic, consemnându-se orice element care ar putea avea calitate de probă în cadrul urmăririi penale. Copia sau imaginea hard disk-ului original va fi examinată, iar conţinutul acestuia va fi descris într-un proces-verbal. În ceea ce priveşte informaţiile digitale şterse şi care mai pot fi recuperate, vor fi salvate, realizându-se o nouă listare a tuturor fişierelor, indiferent dacă acestea conţin sau nu potenţiale probe.

În mod obligatoriu, se va realiza o imprimare sau o copie a tot ceea ce aparent constituie probe, fişierul de unde aceste posibile probe au fost obţinute fiind notat pe foaie imprimată, toate probele fiind marcate, numerotate, asigurate şi transmise în mod corespunzător.

1 Particularitatea sistemelor informatice de a permite stocarea unui volum foarte mare de informaţie într-un spaţiu de dimensiuni fizice reduse face ca investigaţia să necesite un volum mare de timp pentru obţinerea probelor relevante. 2 Prima problemă este cea a evitării distrugerii datelor în decursul investigaţiei. Analiza sistemelor informatice de către investigatori care nu au cunoştinţe suficiente asupra echipamentului sau programelor utilizate poate duce la distrugerea din greşeală a datelor. A doua problemă este reprezentată de reconstituirea sistemului în laborator. Din cauza varietăţii foarte mari a componentelor tehnice ale calculatoarelor, pentru ca sistemul să poată funcţiona corect în laborator este necesară ridicarea tuturor echipamentelor prezente la locul percheziţiei. În cazul ridicării parţiale a componentelor sistemului este posibilă prezenţa unor incompatibilităţi fie între echipamentele sistemului informatic ridicat şi cele din laborator, fie între programele de pe sistemul ridicat şi echipamentele din laborator.

Criminalistică 101


Toate probele vor fi marcate, numerotate, asigurate şi transmise în mod corespunzător.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este autorizată să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru verificarea, preluarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa sa în condiţiile legii, iar în acest sens, atunci când sunt indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni prin intermediul sistemelor informatice, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor, se poate dispune conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul internaţional faţă de care există pericolul distrugerii ori al alterării. (Brent, 2008, p.131)

Sarcina de lucru 2

Care sunt particularităţile investigării infracţiunilor informatice?

Rezumat

Omorul este infracţiunea ce face parte din criminalitatea tradiţională, cu cel mai mare impact faţă de colectivitate, iar rezultatul ei este desfiinţarea fizică a persoanei. Descoperirea unei persoane moarte într-un anumit loc nu înseamnă că suntem în faţa unei omucideri. De cele mai multe ori problema este tratată de la început ca un omor, dar numai cercetarea locului faptei, necropsia cadavrului şi investigaţiile ulterioare elucidează această problemă. Chiar dacă, în faza iniţială, un caz pare simplu sau complex, investigarea omorului trebuie să aibă un caracter organizat, pentru a nu scăpa niciun amănunt, acest lucru fiind valabil şi atunci când autorul a fost identificat imediat şi a recunoscut cu lux de amănunte fapta comisă. Investigarea omorului trebuie să răspundă la cele şapte întrebări fundamentale: ce faptă s-a comis, unde, când, cum, de ce, cine a comis-o, cu ajutorul cui. Prin infracţiune informatică se înţelege orice infracţiune în care un calculator sau o reţea de calculatoare este obiectul unei infracţiuni sau în care un calculator sau o reţea de calculatoare este instrumentul sau mediul de înfăptuire al unei infracţiuni. Cele mai multe infracţiuni informatice sunt acele infracţiuni în care modus operandi nu este îndreptat împotriva funcţionării corespunzătoare a unui sistem informatic sau asupra informaţiilor cuprinse în el, ci rezultatul procesării datelor este utilizat pentru înfăptuirea unor infracţiuni clasice.

Criminalistică 102


Teste de autoevaluare

1. Problemele care trebuie lămurite în cursul cercetării infracţiunii de omor sunt:

a) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, metodele şi mijloacele folosite pentru comiterea infracţiunii, identitatea victimei, mobilul şi scopul omuciderii;

b) locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, metodele şi mijloacele folosite pentru comiterea infracţiunii;

c) identitatea victimei, mobilul şi scopul omuciderii.

2. Măsurile care se întreprind pentru administrarea probelor (în cazul infracţiunii de omor) sunt:

a) cercetarea la faţa locului, examinarea cadavrului, dispunerea constatării medico-legale, dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice, identificarea şi ascultarea martorilor, identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor;

b) examinarea cadavrului, dispunerea constatării medico-legale, dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice;

c) identificarea şi ascultarea martorilor, identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor.

3. În locuinţa unde s-a descoperit cadavrul, cercetarea nu se reduce doar la camera unde a fost găsit acesta, ci se extinde în:

a) bucătărie, baie, garaj;b) toate încăperile;c) balcoane, camere.

4. Examinarea cadavrului (în cazul infracţiunii de omor) are o mare importanţă pentru:

a) explicarea mecanismului formării urmelor;b) stabilirea locului săvârşirii infracţiunii;c) stabilirea mobilului omuciderii.

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

1. Comentează diferenţa dintre audierea martorului şi audierea învinuitului/inculpatului.

2. Precizează metodica cercetării infracţiunii de omor.

Criminalistică 103


Bibliografie minimală

Codul de procedură penală în vigoare

Brent, T. E. (2008). Criminal Profiling. An introduction to behavioral evidence analysis. Burlington: Elsevier, pp. 131.

Cârjan, L. & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiţie şi modernism. Bucureşti: Curtea Veche, pp. 380-478.

Puşcă, F. (2009). Criminalistică. Galaţi: Editura Universitară Danubius, pp. 147-160.

Stancu, E. (2010). Tratat de Criminalistică (Ediţia a V-a revăzută şi adăugită). Bucureşti: Universul Juridic.

Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I

1. b; 2. a; 3. a; 4. a.

Unitatea II

1. b; 2. c; 3. b; 4. a.

Unitatea III

1. b; 2. a; 3. a; 4. a.

Unitatea IV

1. a; 2. a; 3.b; 4. a.

Criminalistică 104


Bibliografie de elaborare a cursului

Codul de procedură penală în vigoare, cu ultimele modificări şi completări.

Brent, T. E. (2008). Criminal Profiling. An introduction to behavioral evidence analysis. Burlington: Elsevier.

Geberth, V. J. (2006). Practical Homicide Investigation. Tactics, Procedures and Forensic Techniques (Ediţia a IV-a ed.). New York: Taylor & Francis.

Ciopraga, A. (1996). Criminalistica-Tratat de tactică. Iaşi: Gama.

Ştefănescu, P., & Cârjan, L. (2001). Ştiinţă versus Crimă. Bucureşti: Curtea Veche.

Platt, R. (2003). Crime Scene, the ultimate guide to forensic science. New York: DK Publishing.

Dan, N. & Anghelescu, I. (1984). Dicţionar de criminalistică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Bercheşan, V. & Ruiu, M. (2004). Tratat de tehnică criminalistică. Bucureşti: Little Star.

Kirk, P. L. (1974). Crime Investigation (a II-a ed.). New York: Willey.

Stancu, E. (2010). Tratat de Criminalistică (Ediţia a V-a revăzută şi adăugită). Bucureşti: Universul Juridic.

Păşescu, G. & Constantin, I. (1996). Secretele amprentelor papilare. Bucureşti: Naţional.

Cârjan, L. & Chiper, M. (2009). Criminalistică. Tradiţie şi modernism. Bucureşti: Curtea Veche.

Păşescu, G. (2000). Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei. Bucureşti: Naţional.

Mircea, I. (1999). Criminalistica. Bucureşti: Lumina Lex.

Bercheşan, V. (2002). Cercetarea penală (Criminalistica - Teorie şi Practică). Îndrumar complet de cercetare penală (Ediţia a II-a ed.). Bucureşti: Icar.

Cârjan, L. (2005). Tratat de Criminalistică. Bucureşti: Pinguin Book.

Culcea, D. (1998). Criminalistică. Note de curs. Bucureşti: Naţional.

Ionescu, F. (2007). Criminalistica (Vol. I). Bucureşti: Editura Universitară.

Ciopraga, A. & Iacobuţă, I. (1997). Criminalistică. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”.

Cătuna, N. V. (2008). Criminalistică. Bucureşti: C.H. Beck.

Suciu C., (1972). Criminalistica. Ed. Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.

Criminalistică 105

Unitatea+IV+Criminalistica

Documents

Transcript of Unitatea+IV+Criminalistica