Drept International Public Unitatea IV

8/12/2019 Drept International Public Unitatea IV

http://slidepdf.com/reader/full/drept-international-public-unitatea-iv 1/19

4. SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE

4.1. Noţiunea de diferend internaţional 71

4.2. Clasificarea mijloacelor de soluţionare a diferendelor 72

4.3. Mijloace politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor 75

4.4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor

internaţionale

76

4.5. Mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul

organizaţiilor internaţionale

79

4.6. Mijloace paşnice bazate pe constrângere pentru

soluţionarea diferendelor internaţionale

81

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 82

Teste de autoevaluare 83

Lucrare de verificare 84

Bibliografie minimală 84

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului vei avea capacitatea:

• să analizezi elementele definitorii ale conceptului de „diferend

interna ţ ional”;• să diferenţiezi între categoriile de diferende internaţionale;•

să clasifici mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelorinternaţionale;• să descrii mijloace politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor

internaţionale;• să apelezi la procedurile desf ăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale

permanente sau temporare, create fie prin tratate internaţionale, fie prinacordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional;

• să descrii modurile de soluţionare a diferendelor în cadrul unororganizaţii internaţionale;

• să argumentezi mijloacele paşnice bazate pe constrângere pentrusoluţionarea diferendelor şi să cunoască situaţiile în care pot fi folosite.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore



Jana Maftei Solu ţ ionarea diferendelor interna ţ ionale

Drept interna ţ ional public II 71

4.1. Noţiunea de diferend internaţional

Noţiunea de diferend internaţional a fost definită, în jurisprudenţa CurţiiPermanente de Justiţie, ca fiind „un dezacord asupra unei chestiuni de drept

sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de interese între state” (Chilea,2007 p. 125)(vezi hotărârea în cazul Concesiunilor Mavrommatis, CPIJRecueil, 1924, Seria A, nr.2, p.11).

În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergenţelesau conflictele dintre două subiecte de drept internaţional.

Soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor constituie unul dintre principiilefundamentale ale dreptului internaţional public.

Diferendele internaţionale pot fi clasificate în două categorii:

- diferende politice – constau „într-o opoziţie de interese f ără contestaţie de drept sau se suprapune unei contestaţii prealabile de

drept, o cerere de avantagii, cu sau f ără a susţine contrariul, care seizbeşte de un refuz sau o rezistenţă, cel puţin parţială, o cererecontestată prin care se urmăreşte modificarea situaţiei juridiceexistente, prin invocarea oportunităţii politice, convenienţaunilaterală sau reciprocă, echitatea” (**, 1960 p. 212);

- diferende jur idice – au ca obiect, potrivit Statutului CurţiiInternaţionale de Justiţie (art. 36, pct.2): interpretarea unui tratat;orice problemă de drept internaţional; existenţa oricărui fapt care,dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale;natura sau întinderea reparaţiei datorată pentru încălcarea uneiobligaţii internaţionale.

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie precizează categoriile de diferende ceau caracter juridic:

- interpretarea unui tratat;- orice problemă de drept internaţional;- existenţa oricărui fapt, care dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea

unei obligaţii internaţionale;- natura şi întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei

obligaţii internaţionale.

În ce priveşte organizaţiile internaţionale pot apărea diferende:

- între un stat membru sau mai multe state membre şi organizaţia

respectivă;- între organizaţie şi funcţionarii săi;- între diferite organe ale organizaţiei internaţionale;- între diferite organizaţii internaţionale;- între organizaţia internaţională şi particulari.

Cadrul convenţional:

- Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907;





- Pactul Societăţii Naţiunilor adoptat la Conferinţa de Pace de laVersailles;

- Protocolul pentru reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale;Geneva, 2 octombrie 1924;

- Acordul general pentru reglementarea paşnică a diferendelor

internaţionale, adoptat de Adunarea Societăţii naţiunilor la 26septembrie 1928, revizuit şi adoptat şi de Adunarea Generală a ONU la28 aprilie 1949, prin rezoluţia nr. 269/III;

- Tratatul general de renunţare la război, 27 august 1927 (Pactul Briand-Kellogg, Paris, 27 august 1928);

- Tratatul interamerican la soluţionarea paşnică a diferendelor(Pactul dela Bogota, 1948);

- Carta ONU, capitolul VI;- Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor, 29

aprilie 1957 etc..

În Carta ONU, dar şi în alte documente internaţionale, alături de noţiunea de„diferend ” este specificată şi noţiunea de „situa ţ ie”. Diferenţa dintre celedouă concepte constă în:

- diferendul reprezintă un dezacord declarat între două sau mai multe statecu privire la un drept, o pretenţie sau un interes;

- situaţia exprimă starea de fapt care ar putea da naştere unui diferend şicare, de regulă, priveşte mai multe state (Miga-Beşteliu, Dreptinternaț ional public, vol. II, 2008, p. 2).

Potrivit art. 2 din Cartă, „to ţ i membrii organiza ţ iei î şi vor rezolva diferendele

lor interna ţ ionale prin mijloace pa şnice, în a şa fel încât pacea şi securitatea

interna ţ ională , precum şi justi ţ ia să nu fie puse în primejdie”.

Sarcina de lucru 1

Ce diferenţe există între noţiunea de „diferend” şi noţiunea de„situaţie”

4.2. Clasificarea mijloacelor de soluţionare a diferendelor

În materia rezolvării diferendelor internaţionale au fost formulate următoareleprincipii:

1) principiul solu ţ ionării pa şnice a diferendelor interna ţ ional, principiufundamental aplicabil în materia diferendelor internaţionale;





2) principiul nerecurgerii la for ţă şi la amenin ţ area cu for ţ a, cu caracterde normă imperativă a dreptului internaţional (Selejan-Guț an, Bianca;Crăciunean, Laura-Maria, 2008, pg. 254-255).

Declara ţ ia Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept

interna ţ ional cu privire la rela ţ iile prietene şti şi de colaborare între state în

conformitate cu Carta O.N.U., adoptat ă prin Rezolu ţ ia 2625/1970 enumeră şialte principii aplicabile în materia soluţionării paşnice a diferendelorinternaţionale:

- principiul bunei credinţe în relaţiile internaţionale;- principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale unui alt stat;- principiul egalităţii suverane a statelor;- principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor;- principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor.

Art. 33 al Cartei ONU precizează că mijloacele de soluţionare paşnică adiferendelor pot fi:

-

mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice: negocieri, anchetă,mediere, conciliere;- mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea judiciară.

Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluţionare a diferendelor prinorganizaţii internaţionale sau acorduri regionale.

Sintetic, mijloacele de soluţionare a diferendelor internaţionale pot fiprezentate astfel:

Mijloace politico-diplomatice - negocierea;- bunele oficii;- medierea;- ancheta;

- concilierea.

Mijloace jurisdicţionale - arbitrajul internaţional;- jurisdicţia internaţională;

Mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul organizaţiilor internaţionale

- discutarea;- anchetarea;- recomandarea;- concilierea etc.

Mijloace paşnice bazate pe constrângere - retorsiunea;- represaliile;- ruperea relaţiilor

diplomatice.

Autorul român Valentin Constantin, a realizat, după un model propus de AlfRoss, următoarea diagramă care prezintă modurile de soluţionare a diferendelorinternaţionale (Constantin, 2004 p. 400):





Reglementăriprin intervenţiaterţilor

Obligatorii Facultative

Reglementare

juridică (bazareglementării =norme juridice)

- arbitraj ad-hoc sau

administrat (de exemplu,prin CPA)

- decizie judiciară (emisă de jurisdicţiile instituţionale –CIJ, Tribunalul Mării,Curţile europene şi alte

jurisdicţii speciale)

Avize consultative

Reglementarepolitică (bazareglementării =considerente deoportunitate)

- arbitraj politic ad-hoc sau- decizie politică instituţională

(de exemplu, decizie a CS alONU)

- anchete- rapoarte- bune oficii- mediere- conciliere

Documentele internaţionale în materie afirmă următoarele drepturi ale statelor în aplicarea principiului rezolvării pe cale paşnică a diferendelor:

- dreptul statelor părţi la un diferend la respectarea suveranităţii,independenţei şi integrităţii lor teritoriale;

- dreptul statelor de a trăi în pace, ca buni vecini;

- dreptul statelor părţi la un diferend de a alege în mod liber, prin acorduldintre ele, mijloacele de soluţionare a diferendului.

Reglementarea paşnică a diferendelor incumbă statelor şi o serie de obligaţii:

- în cursul procesului de reglementare paşnică statele părţi la un diferendinternaţional şi alte state trebuie să se abţină de la orice act susceptibil dea agrava situaţia; în perioada reglementării pot fi luate măsuriconservatorii pentru a împiedica agravarea situaţiei care să nu aducă atingere statelor;

- reglementarea paşnică a diferendelor este o consecinţă firească asuveranităţii de stat; statele părţi la un diferend o acceptă în mod liber,ele nu pot fi constrânse la aceasta, fiind necesar consimţământul lorprealabil;

- statele au libertatea de a alege modalitatea sau mijlocul reglementăriipaşnice a diferendului;

- statele părţi sunt ţinute ca prin acţiuni pozitive să folosească cu bună-credinţă cele mai adecvate mijloace pentru a conduce la soluţionareapaşnică a diferendului, ca obligaţie de rezultat,

- diferendele trebuie soluţionate în conformitate cu principiile de dreptinternaţional public, de justiţie şi de echitate, pentru ca pacea şisecuritatea internaţională cât şi justiţia să nu fie puse în pericol.(Crăciunescu, 2004 pg. 199-200)





Sarcina de lucru 2

Ce obligaţii au statele în aplicarea principiului soluţionării pe cale paşnică a diferendelor?

4.3. Mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a diferendelorinternaţionale

Negocierea - este cel mai popular mijloc de soluţionare a diferendelor

între state; se poate realiza prin contacte şi tratative întrereprezentanţii părţilor sau prin schimburi de documente;

Bunele

oficii

- constituie acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelorcare presupune implicarea unui terţ pentru a determinapărţile în diferend să înceapă sau să reia tratativele;

Medierea - este o variantă mai complexă a bunelor oficii; presupuneacţiunea terţului de a participa la organizarea şi conducereanegocierilor şi implicarea sa în soluţionarea pe fond adiferendului prin formularea unor propuneri de soluţionare;

Ancheta - constă în verificarea stării de fapt şi a împrejurărilor care au

condus la apariţia diferendului de către o comisie de anchetă constituită printr-un acord internaţional încheiat între părţile în litigiu;

Concilierea - presupune constituirea unei comisii prin acordul părţiloraflate în litigiu; procedura concilierii are două faze: anchetaşi concilierea propriu-zisă, desf ăşurată în contradictoriu cuascultarea părţilor.

Mijloacele diplomatice de soluţionare a diferendelor au drept scop ajungereapărţilor în diferend la un compromis negociat, în mod direct sau prinintermediar. (***, 1982 p. 181)

Recurgerea la oricare dintre aceste mijloace este facultativă, statele putândalege unul sau altul dintre aceste mijloace, în mod liber, aşa cum este precizatşi în art. 33 din Carta ONU: „ prin orice mijloace, la alegerea lor ”.

Libertatea de a alege între diferitele mijloace de soluţionare paşnică include şilibertatea părţilor de a combina, în contextul aceluiaşi diferend, modalităţilediplomatice între ele sau cu acelea de tip jurisdicţional (Miga-Beşteliu, Dreptinternaț ional public, vol. II, 2008, p. 4).





Sarcina de lucru 3

Consultă bibliografia recomandată şi stabileşte prin ce sediferenţiază bunele oficii de mediere şi de conciliere?

4.4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale

Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale cuprindprocedurile desf ăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sautemporare, create fie prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu,la nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cucaracter internaţional. Unele instanţe au o competenţă generală, altele suntspecializate într-un anumit domeniu.

Astfel de instanţe sunt:

- instanţele arbitrale ad-hoc;- Curtea Internaţională de Justiţie;- Curtea Europeană de Justiţie;- Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

a) Arbitrajul internaţional

Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece implică o procedură cucaracter contradictoriu (procedură contencioasă) care se finalizează printr-ohotărâre pronunţată de un organ independent faţă de părţi, hotărâre obligatoriepentru acestea din urmă. Potrivit art. 37 al Convenţiei de la Haga din 1907,recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune sentinţei cu bună credinţă (Geamănu, 1983 pg. 407-415).

b) Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ)

Curtea Internaţională de Justiţie a fost creată în 1920, sub forma CurţiiPermanente de Justiţie Internaţională. Denumirea actuală a primit-o în 1946.

Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început să funcţioneze în 1922.

După cel de-al doilea război mondial, a fost revizuit statutului Curţii. Potrivit art.92 al Cartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie a devenit unul din organeleprincipale ale ONU şi toţi membrii acesteia sunt ipso facto şi părţi la StatutulCurţii (Creț u, Drept internaț ional penal, 1996, p. 74).

Rolul Curţii este de a soluţiona diferendele dintre state şi de a acorda avizeconsultative calificate în orice problemă juridică la cererea AdunăriiGenerale şi Consiliului de Securitate ori a altor organe şi instituţiispecializate ale ONU.





Orice stat membru în ONU are dreptul de a apela ca parte la jurisdicţia Curţii.Conform art.34 pct.1 din Statutul Curţii: „numai statele pot fi păr ţ i în cauzele

supuse Cur ţ ii”.

Statele părţi la Statutul CIJ sunt obligate să respecte hotărârile acesteia, în cazcontrar cealaltă parte putându-se adresa Consiliului de Securitate.

Curtea Internaţională de Justiţie are două categorii de competenţe: competenţacontencioasă şi competenţa consultativă.

Conform art.30 al Statutului, "Curtea î şi determină prin regulament modul în

care î şi exercita atribu ţ iile. Ea î şi stabile şte procedura".

Procedura în faţa Curţii cuprinde două faze:

- procedura scrisă - părţile prezintă, memoriul şi contramemoriul, şireplici duplici şi orice alte documente pertinente care să sprijine poziţiile

în conflict.- procedura orală - presupune ascultarea eventualilor martori, pregătirea

altor mijloace de probă, pledoariile părţilor. (Niciu, 2001 p. 338)

Limbile de lucru sunt franceză şi engleză.

Hotărârile CIJ sunt definitive şi obligatorii pentru părţile în litigiu. Ele se bucură de autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţiile prevăzute de o hotărâre a Curţii, cealaltă parte poate sesiza Consiliulde Securitate al ONU, care poate face recomandări sau să decidă asupra măsurilenecesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii (art. 94 al Chartei ONU).

c) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justiţie este instituţia comunitară prevăzută în toate din cele trei tratateconstitutive ale Comunităţilor europene precum şi în Protocolul privind StatutulCurţii de Justiţie anexat tratatelor de la Roma1.

Prin Convenţia relativă la anumite instituţii comune Comunităţilor europenesemnată la Roma la 25 martie 19572 s-a stabilit că, Curtea de Justiţie va fiinstituţie comunitară unică celor trei comunităţi. Curtea apare ca jurisdicţiepermanentă şi obligatorie a ordinii juridice comunitare ordine juridică de dreptinternaţional ale cărei subiecte sunt atât statele membre, cât şi resortisanţiiacestora.

În prezent, după ultima extindere din 2007, Curtea de Justiţie este compusă din27 de judecători, câte unul din fiecare stat membru şi 8 avocaţi generali.

Judecătorii î şi desemnează dintre ei pe preşedintele Curţii de Justiţie pentru unmandat de trei ani, care poate fi reînnoit.

Rolul Curţii de Justiţie este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar,interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarelecompetenţe:

1 Statutul Curţii de Justiţie, aprobat prin Protocolul din 17 apr. 1957 a fost succesiv modificat prin Decizia Consiliului Nr.88/591 (JOCE - L 3 19 din 31 dec. 1988), Decizia Consiliului Nr. 93/350 din 8 iun. 1993 (JOCE — L 144/21 din 16 iunie1993), Decizia Consiliului 94/149 din 10 martie 1994 (JOCE - L 66/29 din 10 martie 1994) şi Decizia Consiliului 95/208 din6 iun. 1995 (JOCE — L 131/33 din 15 iun. 1995).2 Odată cu semnarea celor două tratate de instituire a CEE şi CEEA.





Arbitrajul şi justiţia instituţionalizată, ca mijloace juridice de soluţionare adiferendelor internaţionale, se caracterizează prin:

- procedura are caracter obligatoriu;

- ea se finalizează printr-o hotărâre, întemeiată pe considerente de drept;

- hotărârea este pronunţată de un organ independent faţă de părţile în litigiu.(Miga-Beşteliu, Drept internaț ional public, vol. II, 2008, p. 8)

Sarcina de lucru 4

Analizează cauza cu privire la „ Activit ăţ ile militare şi paramilitare în

Nicaragaua” (1984) şi analizează soluţia pronunţată de Curtea Internaţională de justiţie.

4.5. Mijloace de soluţionare a diferendelor în cadrul organizaţiilor

internaţionale

a) Soluţionarea diferendelor în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite

Unul dintre scopurile majore ale ONU, prevăzut de art. 1 al Cartei, este de a înf ăptui, prin mijloace pa şnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şidreptului internaţional, aplanarea ori soluţionarea diferendelor internaţionalesau situaţiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii, organizaţia este datoaresă se implice în procesul de soluţionare paşnică a diferendelor dintre membriisăi.

Carta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele de soluţionare paşnică a acestordiferende (Capitolul VI), cât şi pe cele bazate pe constrângere (Capitolul VII).

ONU poate interveni în soluţionarea unor diferende între membrii săi, dar şi adiferendelor apărute între aceştia şi alte state, cu condiţia acceptării de cătreacestea din urmă.

Organele cu competenţe exprese în materia soluţionării paşnice a diferendelorinternaţionale sunt Adunarea Generală a ONU şi Consiliul de Securitate.

Competenţa ONU în soluţionarea diferendelor include:

- discutarea oricăror probleme privitoare la menţinerea păcii şi securităţiiinternaţionale, prin intermediul Adunării Generale;

- invitarea părţilor la diferend la soluţionarea acestuia prin mijloacepaşnice, prin intermediul Consiliului de Securitate;

- anchetarea oricărei situaţii care ar putea da naştere unui diferend, prinintermediul Consiliului de Securitate;





- recomandarea diferitelor proceduri sau metode de soluţionare (Năstase,Aurescu, & Jura, 2002, p. 253).

Pot fi supus soluţionării ONU diferende ale statelor membre, dar şi diferendeale statelor care nu sunt membre ONU, cu condiţia ca acestea din urmă să accepte jurisdicţia ONU.

b) Soluţionarea diferendelor în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi

Cooperare în Europa

În cadrul OSCE3 există patru sisteme de soluţionare pe cale paşnică adiferendelor:

1. Procedura de la Valetta – care prevede crearea, la cererea unei părţi lalitigiu a unui organism CSCE, compus dintr-unul sau mai mulţi membrialeşi de comun acord de pe o listă de candidaţi calificaţi, care are dreptsarcină stabilirea contactului cu părţile diferendului pentru a hotărîmetoda de lucru, fie formularea de avize sau observaţii în vederea

începerii sau reluării procesului de negociere, fie ancheta, concilierea,

medierea, bunele oficii, arbitrajul sau calea judiciară; dacă părţile nuconvin asupra mijlocului de soluţionare, pot solicita organismului CSCE, în termen de trei luni de la notificarea dezacordului, să formuleze avizesau observaţii asupra fondului diferendului (Năstase, Aurescu, & Jura,2002, p. 256);

2. Convenţia privind concilierea şi arbitrajul în cadrul CSCE adoptată în1992 a creat Curtea Europeană de Conciliere şi Arbitraj în a căreicomponenţă intră: un birou (preşedinte, vicepreşedinte şi trei membri), ogref ă, un colegiu de conciliatori şi un colegiu de arbitri; procedura de

conciliere obligatorie, care este o procedură confidenţială şicontradictorie, presupune crearea unei Comisii de conciliere, lasolicitarea oricăreia dintre părţile în litigiu, care are obligaţia să sprijinepărţile să soluţioneze diferendul conform dreptului internaţional şiangajamentelor la care au subscris în cadrul OSCE şi se pronunţeexclusiv în drept; tribunalul arbitral poate fi constituit la solicitareaoricăreia dintre părţile în diferend sau prin acordul acestora, iar sentinţapronunţată conform dreptului internaţional sau ex aequo et bono estedefinitivă şi obligatorie (Crăciunescu, 2004 p. 230);

3. Dispoziţiile privind o Comisie de conciliere au fost adoptate în 1992, lapropunerea Marii Britanii, cu scopul de a completa procedura de laValetta cu reglementări privind o Comisie de conciliere, ce poate ficonstituită ad-hoc pentru fiecare diferend dintre două sate membre(Miga-Beşteliu, 2008, p. 21);

4. Dispoziţiile privind concilierea dirijată adoptate tot în 1992, dar lapropunerea S.U.A.; stabilesc regula potrivit căreia Comitetul ÎnalţilorFuncţionari ai OSCE sau Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe potdirija părţile la un diferend să urmeze procedura de conciliere britanică sau procedura prevăzută de Convenţia privind concilierea şi arbitrajul(Bolintineanu, Năstase, & Aurescu, 2000, p. 216).

3 OSCE a fost înfiinţată în 1973 sub denumirea Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE); în 1995 numeleorganizaţiei a fost schimbat în OSCE, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.





În cadrul unei organizaţii internaţionale pot interveni diferende:- între statele membre cu privire la interpretarea şi interpretarea actuluiconstitutiv;- între diferitele organe ale unei organizaţii internaţionale, referitor la

competenţa acestora; între diferite organizaţii internaţionale cu profil asemănător, vizând delimitareacompetenţei lor; între organizaţii şi particulari; între organizaţie şi funcţionariisau agenţii săi.

Sarcina de lucru 5

Cine poate supune un diferend în vederea soluţionării în cadrul ONU?

4.6. Mijloace paşnice bazate pe constrângere pentru soluţionareadiferendelor internaţionale

Un stat poate recurge la mijloace paşnice bazate pe constrângere numai dacă nureuşeşte să rezolve diferendul prin mijloace diplomatice.

Mijloace bazate pe constrângere nu trebuie să implice folosirea forţei sauameninţarea cu forţa, în caz contrar încălcându-se principiul neagresiunii,

principiul fundamental al dreptului internaţional.Dreptul internaţional admite următoarele mijloace paşnice bazate peconstrângere (Scăunaș, 2007, pg. 333-335):

a) retorsiunea - constă în măsurile de răspuns ale unui stat faţă de actelelegislative, administrative sau judecătoreşti inamicaleale altui stat îndreptate împotriva lui

b) represaliile - reprezintă un act sau mai multe acte ale unui stat,contrare dreptului internaţional, prin care se răspunde laactele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva sa, cuscopul de a determina statul vinovat să înceteze acteleilegale şi să repare daunele provocate de el; estenecesară respectarea principiului proporţionalităţii întreactele ilicite şi daunele provocate prin acestea şirepresalii; represaliile se aplică doar dacă statul vinovata refuzat anterior încetarea actelor ilegale şi reparareadaunelor provocate de el;

- formele speciale ale represaliilor sunt embargoul şiboicotul;

- embargoul constă în acţiunea cu caracter preventiv prin



Jana Maftei

Drept interna ţ ional public II

c) ruperea

rela ţ iilor

diplomatice

În anumite situaţ recurgerea la f

- exercitarea dre

agresiune arma- în cadrul acţiumenţinerea şi r

- în cazul lupteicolonială, ocup

Care este proceduvirtutea Capitolulu

Rezumat

Principiul soluţiodintre principiilconcrete de rezistorice a relaţiilşi normelor de

reglementarea paantichitate. “Secu

unei organiza ţ ii s

sau cel pu ţ in ap

paşnice a diferenprocese care acţideosebit de grav

4 Citat din Vlădescu, Al. Ovidiu, Problema

Solu ţ ionarea diferendelor

care unui stat i se interzic importurileintrarea sau ieşirea navelor comercialeaeroporturile sau din marea sa teritorireţinerea bunurilor acestuia, până la încetilegale şi repararea prejudiciilor;

- boicotul constă în acţiuni de constrângecare încalcă grav dreptul internaţional, p întrerupere a relaţiilor comerciale, culturtelegrafice, radio etc.

- constituie în acelaşi timp un act politic ş unilateral prin care un stat pune capăt relcu un alt stat.

ii, limitativ stabilite de dreptul internaţional,rţă tului la legitimă apărare individuală sau colect

tă;nilor întreprinse de Consiliul de Securitate alstabilirea păcii, potrivit Cartei ONU;

pentru eliberarea a popoarelor şi naţiunilor deaţie străină sau împotriva regimurilor rasiste.

Sarcina de lucru 6

a prin care Consiliul de Securitate al ONU poi VII al cartei ONU aplicarea unor măsuri de c

nării paşnice a diferendelor internaţionale re fundamentale al dreptului internaţional

olvare constituie rezultatul unei îndelunr dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionărirept internaţional. Ideea înlocuirii recursul

nică a conflictelor, aparţine şi î şi are origiitatea şi egalitatea nu pot fi ob ţ inute decât pri

ociale, analogă aceleia a statelor, sau federa ţ

opiindu-se în liniile sale mari”4. Necesitateaelor dintre state este susţinută de o multitudinonează în relaţiile internaţionale conducând

a acestora. Reglementarea pe cale paşnică

anc ţ iunilor în dreptul interna ţ ional public, Bucureşti, 1937, p.

interna ţ ionale

82

i exporturile,din porturile,lă, ori chiarrea acţiunilor

e a unui statrin măsuri dele, ştiinţifice,

i unul juridic,ţiilor oficiale

este permisă

ivă, în caz de

ONU, pentru

ub dominaţie

te dispune, înnstrângere?

prezintă unul. Mijloaceleate evoluţiii instituţiilori la forţă cu

nile încă dinn constituirea

iilor de state,

reglementăriide factori şi

la încordareadiferendelor

2.



Jana Maftei


internaţionale estdin viaţa societăţirelaţiile internaţiodin urmă devenitNegocierea, conci

diferendelor contcooperării statelor

Teste de autoe

1. Cum a fostPermanente de

a) un dezacopinii jur

b) deosebirc) o neînţel

juridice,şi întrefundame

2. Cine poate cer

a) statele;b) Adunarec) nimeni.

3. În ce an a prima) 1920;b) 1921;c) 1946.

4. Unde se află se

a) la Strasbb) la Haga;c) la Bruxel

5. La propunea

Comisie de cona) S.U.A.;b) Marea Brc) Franţa.


strâns legată de preocupările vizând excludei, de interzicerea folosirii forţei şi a ameninţă ale, precum şi a combaterii terorismului intern

n real pericol împotriva umanităţii.lierea, arbitrajul şi celelalte mijloace de soluţio

ribuie la aplanarea conflictelor internaţional, la menţinerea păcii în lume.

aluare

definit „diferendul internaţional” în jurispr Justiţie:

rd asupra unei chestiuni de drept sau de fapt,idice sau de interese între state;de păreri, neînţelegere, dezacord, dispută;gere privind o problemă juridică sau un conflie se poate naşte între state, între state şi organ

semenea organizaţii, caz în care se vor aplitale ale soluţionării diferendelor între state.

e avize consultative Curţii Internaţionale de J

Generală a ONU;

it denumirea actuală Curtea Internaţională de Ju

diul Curţii Europene a Drepturilor Omului:

urg;

les.

ărui stat au fost adoptate în 1992 Dispoziţi

ciliere:

itanie;

interna ţ ionale

83

rea războiuluirii cu forţa înţional, acesta

are paşnică a

, la întărirea

denţa Curţii

n conflict de

t de concepţiiizaţii, precumca principiile

stiţie:

stiţie:

ile privind o



Jana Maftei


Lucrare de ve

Redactează un es pentru delimitare

Marea Neagr ă diferendelor inter

Eseul trebuie să ala 1,5 rânduri, toase prezintă în ordiautorilor şi de aniilucrări ale acelora

Eseul, în formatonline, la secţiundata ce va fi preci

Se vor acordaargumentarea opipropriilor argumconcluzii originaterminologiei juri

Bibliografie m

Maftei, Jana (20„Danubius”, Gala

Miga-Beşteliu, REd. C.H. Beck. pp

Năstase Adrian, public. Sinteze

C.H.BECK. pp.23

Scăunaş, StelianC.H.Beck. pp. 19

Selejan-Guţan, Bi public. Bucureşti:


ificare

u pornind de la următoarea afirmaţie: ” Deme

platoului continental şi a zonelor economic

onstituie un exemplu de bună practică a ţ ionale.”

ibă 4 pagini, format A4, Times New Roman, 1te marginile 2 cm, note de subsol 10 pct. Listne alfabetică la sfârşitul eseului, în funcţie de in

de apariţie a lucrărilor, în cazul în care sunt citi autori.

word.doc sau pdf. trebuie încărcat pe platfora teme din cadrul site-ului de curs DD2207ată la secţiunea Anun ţ uri.

puncte pentru expunerea logică şi coere iilor ştiinţifice cu referinţe la operele doctrinar

nte în baza documentării individuale, cu fle, nivelul lingvistic al expunerii (utilizarice, stilul etc.

nimală

0). Drept interna ţ ional public, Curs, Edituri, Editura Pro Universitaria Bucureşti, pp.162-1

luca (2008). Drept interna ţ ional public. vol.

.1-26; 157-172.

urescu Bogdan, Jura Cristian (2006). Drept

entru examen. ediţia a IV-a. revizuita. B 4-266.

2007). Drept interna ţ ional public. Ediţia 2.-201; 316-339.

anca; Crăciunean, Laura-Maria (2008). Drept

Ed. Hamangiu. pp.254-273.

interna ţ ionale

84

sul României

exclusive în

n rezolvarea

pct. spaţierebibliografică

iţiala numeluiate mai multe

ma DanubiusR/ID până la

tă a ideilor,ilor, utilizareaormularea dea corectă a

Universitară 183.

II. Bucureşti:

interna ţ ional

ucureşti: Ed.

ucureşti: Ed.

interna ţ ional





Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I

1. a; 2. b; 3. c; 4. c; 5. c.

Unitatea II

1. a);

2. actele autorităţilor publice ale statului; conduita altor entităţi împuternicite să executeelemente ale autorităţii publice; conduita persoanelor care acţionează în numele statului;conduita organelor puse la dispoziţia statului de către alt stat sau de către o organizaţieinternaţională; conduita organelor statului care au acţionat în afara competenţelor lor (sauactele ultra vires);

3.a) patrimoniul statului-victimă sau al cetăţenilor săi;

b) valori nepatrimoniale ale statului;

c) statul ca subiect de drept sau organele sale;

d) drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane particulare sau ale unor persoane juridice avândnaţionalitatea statului respectiv.

4. c)

5. a)

Unitatea III

1.

a) Principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor;

b) Principiul imprescriptibilităţii crimelor de drept internaţional;

c) Principiul jurisdicţiei universale în privinţa reprimării crimelor de drept internaţional;

d) Principiul imunităţii de jurisdicţie;

e) Principiul legitimei apărări;

f) Principiul răspunderii individuale.

2. b)

3. elementul material, elementul ilicit, elementul moral, neintervenţia unor cauze care

înlătur ă în mod excep ţ ional caracterul ilicit al faptului.

4.

a) infracţiuni comise de către persoane fizice în numele sau în contul unui stat;b) infracţiuni comise de către persoane particulare, în afara împuternicirii din partea

vreunei autorităţi a unui stat.

5. a) 1 iulie 2002

Unitatea IV

1.a; 2. b; 3. c; 4. a; 5. b;



Bibliografie pentru redactare a cursului

***1960. Dictionnaire de la terminologie du droit international. Paris: Sirey, 1960.

***1982. Dic ţ ionar de drept interna ţ ional public. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, 1982.

Anghel, Ion şi Anghel, Viorel. 1998. Răspunderea în dreptul interna ţ ional. Bucureşti: EdituraLumina Lex, 1998.

Antonescu, Mădălina-Virginia. 2001. Regimul juridic al str ăinilor în România. Bucureşti:Editura ALL Beck, 2001.

Bolintineanu, Alexandru, Năstase, Adrian şi Aurescu, Bogdan. 2000. Drept interna ţ ional

contemporan. Bucureşti: Editura All Beck, 2000..

Chilea, Dragoş. 2007. Drept interna ţ ional public. Bucureşti: Ed. Hamangiu, 2007.

Cîndea, Diana-Larisa. 2008. Curtea Penală Interna ţ ională: o analiză disciplinar ă. Bucureşti:Editura Militară, 2008.

Cloşcă, I. 1978. Dreptul umanitar şi noua ordine interna ţ ională. Bucureşti: s.n., 1978.Cloşcă, Ionel. 1982. Dic ţ ionar de drept interna ţ ional public. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, 1982.

Combacau, J. şi Sur, S. 2004. Droit international public, 6 edition. Paris: L.G.D.J., E.J.A.,2004.

Conflicte etnice şi solu ţ ii teritoriale. Studiu de caz: Declara ţ ia de independen ţă a Kosovo.

Niţă, Irina. 2008. 2008, Revista Română de Drept Internaţional, nr.6.

Constantin, Valentin. 2004. Drept interna ţ ional public. Timişoara: Editura Universităţii deVest, 2004.

Crăciunescu, Adrian Dumitru. 2004. Drept interna ţ ional contemporan. Arad: Ed. Concordia,

2004.—. 2001. Răspunderea civilă a statelor în dreptul interna ţ ional. Bucureşti: Editura LuminaLex, 2001.

Creţu, Vasile. 1996. Drept interna ţ ional penal. Bucureşti: Editura Societăţii TempusRomânia, 1996.

—. 2006. Drept interna ţ ional public, edi ţ ia a IV-a. Bucureşti: Editura Fundaţia România deMâine, 2006.

Diaconu, Dumitru. 1999. Curtea penală interna ţ ională: istorie şi realitate. Bucureşti: EdituraAll Beck, 1999.

Diaconu, Ion. 1977. Normele imperative în dreptul interna ţ ional - jus cogens-. Bucureşti:Editura Academiei R.S.R., 1977.

Dinh, N.Q., Daillier, P. şi Pellet, Al. 2002. Droit international public. Paris: L.G.D.J., E.J.A.,2002.



Duculescu, Victor. 2002. Institu ţ ii de drept public şi rela ţ ii interna ţ ionale în dinamică.

Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 2002.

—. 1994. Protec ţ ia juridică a drepturilor omului. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 1994.

Ecobescu, Nicolae şi Duculescu, Victor. 1993. Drept interna ţ ional public. Bucureşti: Ed.Hyperion, 1993.

Geamănu, Grigore. 1981. Drept interna ţ ional public, vol.I. Bucureşti: Ed. Didactică şi

Pedagogică, 1981.—. 1983. Drept interna ţ ional public, vol.II. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.

—. 1977. Dreptul interna ţ ional penal şi infrac ţ iunile interna ţ ionale. Bucureşti: s.n., 1977.

Glaser, Stefan. 1949. Les infranctions internationaux et leur sanctions. Revue de droit penal et

de criminologie, no.9. 1949.

Lauterpacht, H. 1955. International Law, vol.I. London: s.n., 1955.

Lombois, Claude. 1979. Droit Penal International, Deuxieme edition. Paris: Dalloz, 1979.

Maftei, Jana (2010). Drept interna ţ ional public, Curs, Editura Universitară „Danubius”,Galaţi, Editura Pro Universitaria Bucureşti

Merle, V. şi Vitu, A. 1967. Traite de droit criminel. Paris: s.n., 1967.

Miga-Beşteliu, Raluca. 2008. Drept interna ţ ional public, vol. II. Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2008.

Miga-Beşteliu, Raluca. 2003. Drept interna ţ ional. Introducere în dreptul interna ţ ional public,

Edi ţ ia a III-a, revă zut ă şi ad ăugit ă. Bucureşti: Ed. All Beck, 2003.

Miga-Beşteliu, Raluca. 2005. Drept intrena ţ ional public, Volumul I. Bucureşti: Ed. ALLBeck, 2005.

Mihăilă, Marian. 2001. Elemente de drept interna ţ ional public şi privat. Bucureşti: ALLBeck, 2001.

Moca, Gh. 1983. Drept interna ţ ional. Bucureşti: Ed. Politică, 1983.Moca, Gheorghe şi Duţu, Mircea. 2008. Dreptul interna ţ ional public, vol.I. Bucureşti: Ed.Universul Juridic, 2008.

Năstase, Adrian. 1992. Drepturile omului, religie a sfâr şitului de secol. Bucureşti: InstitutulRomân pentru Drepturile Omului, 1992.

—. 1985. Noţiunea de principiu în dreptul internaţional. Revista română de studii

interna ţ ionale nr.5 (79). 1985.

Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan şi Jura, Cristian. 2002. Drept interna ţ ional public. Sinteze

pentru examen, Edi ţ ia a III-a. Bucureşti: Ed. ALL Beck, 2002.

Niciu, Marţian. 2001. Drept interna ţ ional public. Arad: Ed. Servo-Sat, 2001.

Onica-Jarka, B., Brumar, C. şi Deteşeanu, D.-A. 2006. Drept interna ţ ional public. Caiet de

seminar. Bucureşti: Ed. C. H. Beck, 2006.

Pella, Vespasian V. 1926. La criminalite collective des etats, Bucure şti, 1926. Bucureşti: s.n.,1926.

Pivniceru, Mona Maria. 2006. Drept interna ţ ional public. Bucureşti: Ed. Hamangiu, 2006.

—. 1999. Răspunderea penală în dreptul interna ţ ional. Iaşi: Editura Polirom, 1999..



Poenaru, Iulian. 1992. Vespasian V. Pella. O via ţă dedicat ă ideii de justi ţ ie interna ţ ională.

Bucureşti: Editura Lumina, 1992.

Popescu, Dumitra, Năstase, Adrian şi Coman, Florian. 1994. Drept interna ţ ional public.

Bucureşti: Ed. Şansa, 1994.

Puşcă, Benone şi Puşcă, Andy. 2004. Drept interna ţ ional public. Galaţi: Editura Fundaţiei

Academice „Danubius”, 2004.Puşcă, Benone şi Puşcă Andy. 2000. Drept interna ţ ional public. Galaţi: Editura FundaţieiAcademice Danubius, 2000.

Rousseau, Charles. 1987. Droit interna ţ ional public, Onzième édition. Paris: Dalloz, 1987.

Ruzié, David. 2000. Droit international public. Paris: Dalloz, 2000.

Scăunaş, Stelian. 2007. Drept interna ţ ional public, Edi ţ ia 2. Bucureşti: Ed. C.H.Beck, 2007.

Selejan-Guţan, Bianca; Crăciunean, Laura-Maria. 2008. Drept interna ţ ional public. Bucureşti:Ed. Hamangiu, 2008.

Takacs, Ludovic şi Niciu, Marţian. 1976. Drept interna ţ ional public. Bucureşti: Ed. Didactică

şi Pedagogică, 1976.Tchikaya, Blaise. 2001. Memento de la jurisprudence du droit international public, 2 edition.

Paris: Hachette, 2001.

Vasak, K. 1978. Les dimensions internationales des droits de l'homme, vol. UNESCO. Paris:s.n., 1978.

Drept International Public Unitatea IV

Documents

Transcript of Drept International Public Unitatea IV