Umberto Eco -semiotica.pdf

8/9/2019 Umberto Eco -semiotica.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/umberto-eco-semioticapdf 1/13

1

UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR”

DIN TÂRGU – MUREȘ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI LITERE

ILSCL

Critică și semiotică

-Umberto Eco-

Coordonator Științific:

Prof. univ. dr. Iulian Boldea

Masterand:

Frandeș Teodora Andreea



2

Cuprins

Biografie / 3

Universul semioticii / 3

Definiții ale semioticii / 5

Semn, simbol, semnificații / 7

Tratat de semiotică / 9

Concluzii / 13



3

I. Biografie

Umberto Eco (5 ian. 1932) s-a născut în orașul Alessandria, din regiunea Piedmont(nordul Italiei). Tatăl său, Giulio, a fost contabil, apoi guvernul l-a angajat să participe la treirăzboaie. În timpul celui de al II-lea război mondial, Umberto și mama sa, Giovanna, s-au mutat

într-un sat mic din zona muntoasă în regiunea Piedmontese. Eco a fost educat ca romano -catolicîn Societatea St. Francis de Sales, iar în operele sale, precum și în interviuri, a făcut referire laacest ordin și la fondatorul lui. Numele său de familie este p robabil un acronim pentru ex caelisoblatus (Latină: un cadou din cer), care i-a fost atribuit bunicului său (care a fost orfan) de unfuncționar de stat.

A studiat la Torino, luându-și licența în estetică. Din 1971 este profesor de semiotică laUniversitatea din Bologna. A predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind DoctorHonoris Causa a peste 50 dintre ele. Conduce revista VS. Quaderni di studi semiotici. În anii1960 a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai avangardei culturale italiene, numărându-se

printre fondatorii revistelor Marcatre și Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebreiedituri Bompiani. A primit nenumărate premii și distincții culturale, inclusiv Legiunea deOnoare (1993). Este autor de romane, eseuri, tratate academice și cărți pentru copii.Profesor de semiotică la câteva dintre cele mai celebre universități europene și americane,Umberto Eco a abordat din această perspectivă aspecte cruciale ale culturii zilelor noastre. Prinopera sa științifică, Eco este socotit unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iareseurile sale, scrise cu un umor și o ironie nestăvilite, sunt adevărate modele ale genului.

Opere: romane: Numele trandafirului, Pendulul lui Foucult , Insula din ziua de ieri;studii de semiotică, de estetică și teorie literară: Lector in fabula, Semiotica și filosofia

limbajului, Limitele interpretării, Interpretare și suprainterpretare, Despre literatură.

(http://ro.serialreaders.com/528-biografie-umberto-eco.html, 6.12.2014, 16.40)

II. Universul semioticii

Disciplină paradoxală, disciplină vampir (formulare a lui Umberto Eco) ceîncorporează totul sub tutela integrativă a semnului şi sistemelor de semne (de la circ la bucătărie, de la publicitate la teoria narativităţii, de la studiul plantelor la cel al muzicii),semiotica ocupă un spaţiu al răspântiilor în care interferează antropologia, sociologia, psihologia

socială, filosofia, lingvistica şi disciplinelor comunicării. Perspectiva aleasă în parcurgereacâtorva arii semiotice, precum naraţiunea, publicitatea, mass-media, arhitectura va fi pragmaticăîn dublu sens: etimologic (pragma gr. = acţiune) de corelare a semnificaţiei cu acţiunea agenţilorşi intercultural (de la pragmatismul lui John Dewey, Charles Sanders Peirce la izotopiaamericanizării: de presiune a eficienţei, a efectului asupra resorturilor acţiunii). (DanielaFrumușani: 2-3)



4

Ştiinţă actuală, se caracterizează printr -un ansamblu de mutaţii profunde ce afecteazăatât trăsăturile sale imanente (noi concepte precum: model, semn, sistem, informaţie etc.; noidiscipline: ştiinţele comunicării, psihologia cognitivă; noi standarde de raţionalitate), cât şiaspectele exterioare (natura şi rolul său social). (Daniela Frumușani: 4)

Conform ultimului congres internaţional al IASS – International Association forSemiotic Studies din 1997 a fost simptomatic intitulat Semiotics Bridging Nature and Culture,semiotica este din numeroase raţiuni o disciplină a epistemei (=schemă, configuraţie inconştientăcare ar sta la baza cunoaşterii) contemporane:

prin logica mediatică a imediatului, problema veridicităţii, a realităţii globale, anoului raport cu spaţiul şi timpul prin intermediul unor semne şi modele (perisabile);

prin multiculturalitatea ce defineşte societatea contemporană a fluxului individual şiinformaţional şi “trăirea” diferenţelor (a multiplelor limbaje, imagini, coduriculturale) este de neconceput în afara unei lecturi verticale, simbolice a semnelornucleare ale culturii şi a unei percepţii a gramaticii referenţiale (cum ar fi cea aoraşului, a spectacolului, a sărbătorii etc.).

Semiotica are un câmp larg de investigare: limbajul (mai exact limbajele) şi practicilede semnificare/comunicare ca practici sociale. Postulatul de bază al semioticii esteinteligibilitatea şi descriptibilitatea sensului. „Fără să ştim ceva mai mult despre natura sensuluiam învăţat să cunoaştem mai bine unde se manifestă el şi cum se transformă… Numai osemiotică a formelor multiple sub care se prezintă sensul şi a modurilor sale de existenţă,interpretarea lor ca instanţe orizontale şi niveluri verticale ale semnificaţiei va putea constitui un

limbaj ce va permite să se vorbească despre sens, întrucât forma semioticii nu e altceva decâttocmai sensul sensului”. (A. J. Greimas, 1975: 31-32).

În viziunea lui Umberto Eco (1982) semiotica reprezintă corelarea dialectică a două

domenii: teoria codurilor şi teoria producţiei de semne, altfel spus, semiotica semnificării şisemiotica comunicării (U. Eco, 1982: 14). Această diadă (=principiu al dualității) estedeterminată de finalitatea cercetării, anume aceea de a studia “procesele culturale ca PROCESEDE COMUNICARE. Şi totuşi, fiecare dintre aceste procese pare să subziste doar pentru cădincolo de ele se statorniceşte un sistem de semnificare” (U. Eco, 1982: 19), fiind posibil, chiardacă nu de dorit să se imagineze o semiotică a semnificării independentă de semiotica

comunicării, în timp ce situaţia inversă este imposibilă.

Semiotica îşi propune să abordeze corelativ structura abstractă a sistemelor de

semnificare (codurile grafice, iconice, limba naturală etc.) şi procesul prin care utilizatorii aplicăregulile acestor sisteme pentru a comunica. Dacă cele trei dimensiuni ale semioticii ( sintaxa – studiul com binării semnelor, semantica – raportul semn-realitatea denotată şi pragmatica – relaţiadintre semne şi utilizatorii lor) ar rămâne izolate, ele s-ar transforma în discipline fără sens; în



5

schimb, dacă semantica (dedicată în esenţă sistemului de semnificare) cooperează cu pragmatica(vizând procesul de comunicare), ea va procura, pe lângă nume, şi “scheme de acţiune” (C.S.Peirce). Această corelare între semn, lucru, regulă şi acţiune are un răspuns pozitiv nu doar în pragmatismul modern al lui C.S. Peirce, ci şi în filosofia Sfântului Augustin pentru care “Pe de o parte, cunoaştem lucrurile cu ajutorul semnelor, iar pe de altă parte, nu am putea cunoaşte

semnificaţia semnelor dacă nu am avea experienţa lucrurilor”.

Întrebat care ar fi perspectivele noii ştiinţe, Umberto Eco ar fi susţinut: “E mai bine sălăsăm istoria să răspundă. Când se face ştiinţă nu se ştie niciodată dacă e cu adevărat ştiinţă, dacăe nouă şi dacă are vreo perspectivă. Important e să lucrezi”. Cu această injoncţiune realist - praxiologică inaugurăm excursul nostru semiotic, divizat într -o semiotică generală sau teorieglobală a semnelor şi o semiotică descriptivă sau regională.

III.

Definiții ale semioticii

„Limba este un sistem de semne ce exprimă idei și, prin aceasta, ea este comparabilă cuscrisul, cu alfabetul surdomuților, cu riturile simbolice, cu formele de politețe, cu semnelemilitare etc. Numai că ea este cel mai important dintre sisteme”. (Ferdinand de Saussure, 1998:41)

”Se poate deci concepe o știință care studiază viața semnelor în viața socială; ea ar formao parte a psihologiei sociale și, prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie (dingr. Semeîon ”semn”). Ea ne-ar învăța în ce constau semnele și ce legi le cârmuiesc. Pentru că nuexistă încă, nu putem spune cum va fi, dar are dreptul la existență și locul ei este dinaintedeterminat. Lingvistica nu este decît o parte a acestei științe generale; legile pe care le vadescoperi semiologia vor fi aplicabile lingvisticii și aceasta va fi astfel legată de un domeniu binedefinit în ansamblul faptelor umane”. (Ferdinand de Saussure, 1998: 41)

Vocea critică definește semiotica fiind:

Peirce: “doctrina quasi-necesară sau formală a semnelor”;

Jakobson: “comunicarea oricărui tip de mesaje”;

Sebeok : “semiotica studiază schimbul de mesaje şi sistemul de semne care îl subîntinde.Semiotica examinează modul în care mesajele sunt generate, codificate, transmise, decodificateşi interpretate, precum şi felul în care această tranzacţie (semiosis) este procesată în funcţie decontext”;



6

Hénault: “va fi numit semiotică orice efort vizând reperarea, numirea, enumerarea, ierarhizareaîn mod sistematic şi obiectiv a unităţilor de semnificaţie şi organizarea lor în ansambluri de ori cedimensiune (de la sintagmă la text şi dincolo de text, la cunoaşterea comunităţilor culturale)”;

Klinkenberg: “Această disciplină foarte generală care studiază obiectele (vestimentare, de

mobilier, pictogramele, gesturile etc.) în măsura în care au sens… va fi semiotica; iar obiectulacestei discipline va fi modul în care sensul funcţionează la oameni.”;

Din numeroasele încercări de delimitare a semioticilor descriptive (Umberto Eco, 1982,André Helbo, 1983, Roland Posner, 1990 etc.) am extras următoarele câmpuri:

fitosemiotica (reprezentată de Martin Krampen);

zoosemiotica (reprezentată de Thomas Sebeok şi investigând comportamentul decomunicare al non umanului, al primatelor în primul rând);

semiotica medicală (reprezentată de Charles Morris, Thomas Sebeok, Jacques Lacan pentru care există două categorii de semne: soft data sau semnele subiective, relatate

verbal de pacient (“Am un junghi intercostal”) sau indicate non verbal (“Am un junghi aici, nu, nu, mai sus, aici”) şi hard data sau semnele obiective, numite chiarsemne de medici (formaţiile canceroase recunoscute la tomografii, sputa, puroiul,sângele, într-un cuvânt, modificarea detectabilă a unui element al organismului înraport cu starea de normalitate). Semiotica s-a născut, de fapt, ca semiologie medicalăîn Grecia antică cu Hippocrate (460-377 i. Hr.) şi Galen din Pergam (130-200 d. Hr.);ei au stabilit o legătură cauzală între diversele indicii şi simptome şi natura bolii.

kinezica sau studiul gesturilor (reprezentată de Birdwhistell, Trager, Greimas);

proxemica sau studiul distanţelor intersubiective (E.T. Hall); Ambele discipline s-au

născut în cadrul antropologiei, dar s-au constituit ulterior ca discipline independenteale comportamentului simbolic;

naratologia sau studiul gramaticilor narative axată pe sistematizarea unor structurinarative (Claude Bremond şi logica povestirii, A.J. Greimas, Despre sens, RolandBarthes, Analiza structurală a povestirii, T. Todorov, Gramatica Decameronului, U.Eco, R. Rastier, Essais de sémiotique narrative etc.);

retorica este identificată de U. Eco şi J.M. Klinkenberg drept “semiotică avant la

lettre a discursului”; teatrul şi ştiinţele spectacolului fundamentează seria semioticilor sincretice axate

pe complementaritatea codurilor: Tadeusz Kowzan în Littérature et spéctacle

decelează nu mai puţin de treisprezece coduri interconectate în reprezentaţia teatrală;Marco de Marinis şi Alessandro Serpieri pe linia lui Umberto Eco accentuează rolulreceptorului în spectacolul teatral şi al actelor de vorbire;

istoria semioticii (Thomas Sebeok, Martin Krampen, John Deely, Roland Posner);

semiotica muzicală (Jean-Jacques Nattiez);

semiotica obiectului (Jean Baudrillard).



7

Comunicarea vizuală se subcategorizează în:

semiotica cinematografului (Christian Metz);

semiotica benzii desenate (Pierre Fresno de Ruelle);

semiotica fotografiei (Roland Barthes); semiotica arhitecturii (Martin Krampen, Roland Barthes);

comunicarea de masă (Umberto Eco, Abraham Moles, Hess-Lüttich);

publicitatea (Georges Péninou). (Daniela Frumușani: 8-9)

IV. Semn, simbol, semnificații

Semnul trebuie studiat din punct de vedere social nu reținem decât trăsăturile ce leagălimba de alte instituții, cele ce depind într-o măsură mai mare sau mai mică de voința noastră; în

felul acesta nu ne atingem scopul, neglijând caracteristicile ce nu aparțin decât sistemelorsemiologice în general și limbii în particular. Căci semnul scapă întotdeauna, într -o oarecaremăsură, voinței individuale sau sociale și aceasta este caracteristica sa esențială dar ea este șiaceea care apare cel mai puțin la vedere. Această caracteristică nu apare clar decât în limbă, darea se manifestă în lucrurile pe care le studiem cel mai puțin, și iată de ce nu vedem clarnecesitatea sau utilitatea particulară a unei științe semiologice. „Pentru noi, dimpotrivă, problemalingvistică este înainte de toate semiologică și toată expunerea noastră își trage semnificația dinacest fapt important. Dacă vrem să descoperim adevărata natură a limbii, trebuie mai întâi să oabordăm în ceea ce are în comun cu toate celelalte sisteme de același ordin; factori lingvistici care apar, la prima vedere, ca fiind foarte importanți, nu trebuie luați în considerare decît în aldoilea rînd, dacă ei nu servesc decât pentru a deosebi limba de alte sisteme. În felul acesta, nunumai că nu vom lămuri problema lingvistică dar credem că, socotind riturile, obiceiurile, etc. cafiind niște semne, aceste fapte ne vor apărea într-o altă lumină și vom simți nevoia să le grupămîn semiologie și să le explicăm prin legile acestei științe”. (Ferdinand de Saussure, 1998: 42)

În lingvistica generală actuală există trei categorii de concepții privitoare la semn:a) semnul este alcatuit din semnificant și semnificat; b) semnul este o simplă relație între cele două forme;c) semnul nu este reprezentat decât de semnificant, semnificatul fiind ceva exterior.”În secolul al XX-lea, semiotica a cunoscut o mare dezvol

tare marcată de lucrări precumcele ale lui R. Barthes în Franța. În filosofie, există două direcții principale: teoria lui R. Carnap, pe de o parte, care se ocupă de trăsăturile semiotice ale limbajelor formalizate, de sistemele desemne în general. „Aceasta teorie se leagă de filosofia nepozitivistă, de logica simbolică și desemantica logică. Pe de altă parte, semiotica este reprezentată de teoria psihologică a semnului, bazată pe doctrina behavioristă și pragmatică, ilustrată mai ales de Ch. W. Morris.” (Paul Miclău,1977: 18-20)



8

Se pot distinge astfel două aspecte ale semioticii:

1) Teoria semnelor poate fi elaborată la un nivel abstract, ipotetic, în care elementele nusunt riguros definite; ele pot fi luate ca atare prin intuiție. La acest nivel se folosesc procedeele proprii logicii simbolice, matematicii, de exemplu noțiunea de corespondență din teoria

mulțimilor. Nu contează decât relația semnificant-semnificat, fără a se stabili însă criteriulconform căruia un obiect este semnificant iar altul semnificat.

2) La un alt nivel, teoria semnului e legată de filozofie, de gnoseologie, de logică, delingvistică, de istorie unde se dă și bibliografia filozofică a problemei. Morris împarte semioticaîn trei dimensiuni: semantică, pragmatică și sintaxă. (Paul Miclău, 1977: 21-22)

În dialectica simbolului Henri Wald afirma următoarele: „simbolul este tinerețeasemnului iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul începe ca simbol și simbolul termină casemn. Simbolul este un semn al cărui semnificant imită realul pentru a arăta la ce se referăsemnificația, pentru a indica ce anume cunoaște denotația și ce anume apreciază denotația.

Simbolul a fost de la început, și verbal și gestual, și fonetic și grafic, și auditiv și vizual. Darsimbolul lingvistic a fost întotdeauna primordial înainte de orice simbol nelingvistic.Dintotdeauna simbolul verbal a fost acompaniat de cel vizual, deoarece oamenii au simțitnevoia să comunice atît cunoștiințele lor despre realitate, cît și atitudinea care trebuie luată fațăde ea, atît denotația, cît și conotația semnificațiilor verbale. Gestul și mimica completausimbolismul fonetic pentru a menține conotația amenințată de dezvoltarea denotației și deconvenționalizarea semnificatului verbal.” (I. Coteanu, Lucia Wald; 1981: 21-23)

Dependența simbolului artistic de cel lingvistic nu înseamnă nici reducerea artei lalimbaj și nici reducerea artei la o simplă ilustrare a limbajului. Limbajul atinge simțurile pentru a

ajunge la minte, în vreme ce arta se adresează minții pentru a mișca sufletul. Mai presus de toate,menirea limbajului este să vestească și să prevestească; arta este creată pentru a impresiona și aemoționa. Simbolul lingvistic produce conotație în vederea denotației; simbolul artistic dă la iveală conotația însăși. La tensiunea dintre forța individualizantă a artei și energia abstractizantăa vorbirii se refera Garabeti Ibrăileanu când scria că, în literatură „creația este superioarăanalizei. Arta literară fără analiză poate să existe. Fără creație, nu.” (G. Ibrăileanu, 1976: 221)

„Complexul semnificațiilor, nu-și mai aparține și nu mai aparține nici măcarspectatorului care mai poate urmări închipuiri nebuloase. Acum cuvântul aparține versului,măsurii lui certe, contextului de sunete în care este cuprins, ritmului, dialecticii acțiunii tragice.

Sugestiile sunt dorite, stimulate, reamintite în mod explicit, dar în limitele prestabilite de autorsau de mecanismul estetic pe care l-a pus în funcțiune. Acesta nu ignoră capacitățile personale dereacție ale spectatorilor; dimpotrivă, le antrenează în joc și face din ele condiția necesară afuncționării și succesului ei, dar le orientează și le stăpânește. Emoția, simplă reacție pragmaticăse amplifică acum și se precizează, dobândește ordine și se identifică cu forma din care provineși în care se așază; nu se limitează prin ea, ci se amplifică datorită ei.” (U. Eco, 2002: 89-90)



10

Un singur cod poate produce multe mesaje succesive. De obicei un singur semnificant

vehiculea ză conținuturi diferite și înlănț uite și că, de aceea, ceea ce se numește ”mesaj” este de cele mai multe ori un TEXT al cărui conț inut este un DISCURS cu mai multenivele.

Metz (1970) a avansat ipoteza conform căreia în orice tip de comunicare avem de-a facecu un ”text”. Un text ar fi deci rezultatul coexistenței unor coduri diferite sau cel puțin aunor subcoduri diferite. Metz dă exemplul expresiei |voulez-vous tenir ceci, s'il vous

plaît?| și observă că în această frază funcționează cel puțin două coduri: unul este cel allimbii franceze și celălalt codul politeții.

”Semnele” transmise în modelul hidraulic au ”obiecte” corespondente, și anume stărileapei la sursă. Dacă nu ar fi apa în bazin, întreaga construcție nu ar fi avut nici o noimă.Pare rațional să se afirme că apa ”reală” este condiția necesară a întregului modelsemiotic propus.

A spune că un semnificat cores punde unui obiect real, înseamnă a adopta o atitudine

naivă, pe care nici măcar teoria valorilor de adevăr nu ar fi gata să o accepte. De fapt, seștie foarte bine că există semnificanți care se referă la entități inexistente ca ”unicorn”sau ”sirenă”, astfel că în asemenea cazuri o teorie extensională preferă să vorbească de”extensiune zero” (Goodman, 1949) sau de ”lumi posibile” (Lewis, 1969).

Obiectul semiotic al unei semantici este în primul rând CONŢINUTUL, nu referentul, iarconținutul se definește ca o UNITATE CULTURALĂ.

Orice tentativă de a stabili referentul unui semn ne conduce la definirea lui în termeniiunei entități abstracte, care reprezintă o convenție culturală.

În orice cultură, o unitate culturală este pur și simplu ceva definit de către acea cultură caunitate distinctă și diferită de celelalte și deci poate f i o persoană, o localitate geografică,un lucru, un sentiment, o speranță, o idee.

În anumite culturi, un anume câmp semantic apare mai fin analizat decât în altele: deexemplu, în cultura medievală termenul de |ars| acoperea o serie de conținuturi pe carecultura contemporană le segmentează într-un mod mai analitic, distingând de pildă netîntre ”artă”, ”tehnică” și ”artizanat”. Pe de altă parte, și astăzi un anglo-saxon mai poatespune |the state of the art | pentru a desemna condiția actuală a logicii sau a teologiei,acolo unde un italian ar vorbi despre |situația disciplinei|; iar scolasticii (=sistem filozoficapărut în Evul Mediu, care se baza pe dogmele bisericii creştine şi se caracteriza prinraţionamente abstracte şi prin artificii logice), care considerau logica o artă, nu ar fi

considerat niciodată teologia drept artă. Lanțul acestor semnificanți care explică semnificații semnificanților precedenți (într -o

potențială progresie și regresie, la infinit) reprezintă lanțul format din ceea ce Peirce adenumit INTERPRETANŢI.

Interpretantul este ceea ce garantează valabilitatea semnului chiar în absențainterpretului.



11

După Peirce, interpretantul este ceea ce semnul produce în acea ”quasi-gândire” care este

interpr etul; dar el poate fi conceput și ca DEFINIŢIE a representamen-ului și deci caintensiune a semnului.

I poteza filologică cea mai fructuoasă pare a fi aceea prin care interpretantul este OALTĂ REPREZENTARE REFERITOARE LA ACELAȘI OBIECT.

Orice lucru care determină ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la careel însuși se referă... în același mod, interpretantul devenind la rândul său un semn, și așa până la infinit. Aceasta este însăși definiția semnului, care implică un proces de semiozănelimitată.

Semnul și Explicația construiesc un alt Semn, și deoarece Explicația va fi un Semn, ea vacere probabil o explicație adițională, care luată cu Semnul deja lărgit va genera un Semnmai cuprinzător.

E xistă o interacțiune foarte strânsă, și pe mai multe direcț ii, între viziunea despre lume,

modul în care o cultură pertinentizează propriile unități semantice și sistemul

semnificanților care le denumesc și le interpretează. Procesele de schimbare de cod auloc când această interacțiune nu este acceptată ca naturală și este supusă unei revizuiricritice. Acestea sunt cazurile în care într-o cultură data un câmp semantic organizat într-un anume mod începe să se destrame, pentru a lăsa locul unui alt câmp altfel organizat,admițând că e greu ca această schimbare să se petreacă fară traume, că este mai ușor săcoexiste vreme îndelungată câmpuri semantice complementare sau chiar contradictorii.

A spune că un semnificant vehiculează o poziție dată într-un câmp semantic datconstituie o definiție facilă, pentru că semnificantul trebuie dimpotrivă să se refere: 1. la o rețea de poziții în interiorul aceluiași câmp semantic,2. la o rețea de poziții în interiorul unor câmpuri semantice diferite.

Aceste poziții constituie MĂRCILE SEMANTICE ale sememului, și aceste mărci pot fidenotative sau conotative.

Numim DENOTATIVE acele mărci a căror sumă (sau ierarhie) constituie și identificăunitatea culturală căreia semnif icantul îi corespunde în primă instanță și pe care se bazează conotațiile succesive.

Numim, în schimb, CONOTATIVE acele mărci care contribuie la constituirea uneia sau

a mai multor unități culturale exprimate de funcția-semn constituită anterior. Cum amr emarcat în legătură cu denotația și conotația, mărcile, denotative diferă de celeconotative numai în măsura în care o conotație trebuie să se bazeze pe o denotație

anterioară. Pentru a arăta ca și imaginea unui obiect semnifică acel obiect pe baza unei corelații

culturale, trebuie eliminate mai întâi unele interpretări naive, bunăoară ca așa-numitelesemne iconice:

1. au ACELEAȘI PROPRIETĂŢI cu OBIECTUL;2. sunt ASEMĂNĂTOARE OBIECTULUI;3. sunt ANALOAGE OBIECTULUI;



12

4. sunt MOTIVATE de OBIECT;5. așa-numitele semne iconice sunt CODIFICATE ARBITRAR;6.așa-numitele semne iconice - fie arbitrare, fie motivate - sunt ANALIZABILEdescompunându-le ÎN UNITĂŢI PERTINENTE codificate și sunt pasibile de o ARTICULAREmultiplă, cum se întâmpla cu semnele verbale.

Similitudinea geometrică și izomorfismul topologic sunt TRA NSFORMĂRI prin care noifacem să corespundă unui punct din SPAŢIUL REAL al expresiei, un punct dinSPAŢIUL VIRTUAL al tipului de conținut. Ceea ce marchează diferența dintre diverseletipuri de transformări este fie modul de corespondentă, fie clasa de elemente devenite pertinente prin pr ocedeul de convenționalizare, astfel încât acestea trebuie consideratedrept invariante, în timp ce celelalte se schimbă.

A reprezenta iconic obiectul înseamnă deci a transcrie cu ajutorul artificiilor grafice (saude alt tip) proprietățile culturale ce le sunt atribuite. În definirea propriilor sale obiecte, ocultură recurge la unele CODURI DE RECUNOAȘTERE care delimitează trăsăturile

pertinente și caracterizante ale conținutului. UN COD DE REPREZENTARE ICONICĂstabilește deci ce artificii grafice corespund trăsăturilor de conținut sau elementelor pertinente fixate de codurile de recunoaștere.

Semnele iconice imită unele aspecte ale obiectelor și se afirmă că, numai dacă anumite

proprietăți sunt cor ect reproduse, impresia de asemănare este realizată. Uneoriasemănarea este recunoscută, deși forma lui imitans este diferită de cea a lui imitatum,dacă așa-numitul ”icon” îndeplinește aceeași funcție cu obiectul.

Din motive lingvistice suntem înclinați să gândim că ”proprietatea de a fi vertical” și”proprietatea de a fi pătrat” sunt abstracții de același nivel. Dimensiunile spațiului nu suntconstructe intelectuale, ci CONDIŢII CONSTRUCTIVE ale unui obiect posibil ș i, fiind

condiții, pot fi reproduse identic în orice împrejurare. Ideea de pătrat este, însă, unOBIECT CO NSTRUIT în cadrul acestor condiții și nu poate fi reprodus identic, ci numaica abstracțiune ”asemănătoare” unor construcții anterioare de același fel.

VI. Concluzii

Semiotica este o disciplină paradoxală: o găsim peste tot şi nicăieri. Ea îşi propune săocupe un loc spre care „converg numeroase ştiinţe: antropologia, sociologia, psihologia socială, psihologia percepţiei şi, dintr -o perspectivă mai largă, ştiinţele cognitive, filozofia şi în mod

special epistemologia, lingvistica, disciplínele comunicării”. (Jean-Marie Klinkenberg, 2004: 9)Rolul semioticii este așadar să spună „dacă și cum anume folosim semne pentru a ne

referi la ceva. Orice filosofie a limbajului se află în fața nu numai a unui terminus ad quem, ci șia unui terminus a quo. Nu trebuie să se întrebe doar la ce ne referim când vorbim și cu ce

credibilitate, ci și ce anume ne face să vorbim. Producem semne pentru că există ceva care ceresă fie spus”. (U. Eco, 2002: 21)



13

Bibliografie

A) Bibliografia operei

Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală, trad. Anca Giurescu, Cezar Radu; postf. șinote Cezar Radu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Eco, Umberto, Kant și Ornitorincul , trad. Ștefania Mincu, Ed. Pontică, Constanța, 2002. Eco, Umberto, Opera deschisă – Formă și indeterminare în poeticile contemporane, ed. a

II-a, trad. și prefață de Cornel Mihai Ionescu, Ed. Paralela 45, Pitești, 2002.

B) Bibliografia critică

Coteanu, I.; Wald, Lucia, Semantică și semiotică, Ed. Științifică și Enciclopedică,București, 1981.

Frumușani, Daniela, Introducere în semiotică, Ed. Facultății de Jurnalism şi Ştiinţele

Comunicării, București. Greimas, A. J., Despre sens. Eseuri semiotice, Ed. Univers, Bucureşti, 1975.

Ibrăileanu, G., Opere, Ed. Minerva, București, 1976.

Klinkenberg, Jean-Marie, Iniţiere în semiotica generală , trad. şi cuvînt înainte de Mariana Mureșanu Ionescu, indice de noțiuni de Cristina Petraș, Institutul European,2004.

Miclău, Paul, Semiotică lingvistică, Ed. Facla, 1997. Saussure, de Ferdinand, Curs de lingvistică generală, trad. și cuvânt înainte de Irina

Izvema Tarabac, Ed. Polirom, Iași, 1998.

C) Resurse web

The Club of Serial Readers, Biografie Umberto Eco, (http://ro.serialreaders.com/528-

biografie-umberto-eco.html) 06.12.2014, 16.40.

Umberto Eco -semiotica.pdf

Documents

Transcript of Umberto Eco -semiotica.pdf