ULTIMUL OM

Pentru orice zi, zilele au trecutToate zilele sunt trecute , pentru aceastã zi.Ieri, a devenit altãdatãAcum şi astãzi, rãmân acolo,În întuneric, dâțile şi nopțileÎntunericul de mai demult este sumbru.

În întuneric şi în ceațãLumea se încovoaieFrica a apãsat asupra PãmântuluiȘi se rãspândeşte peste tot.Nimeni nu-i suportã neliniştileCând moartea vine din neantApocalipsa unei vieți trecãtoareTunet, furtunã, fulgerCerul e acoperit de negruEl înalțã cântãri şi plângeriLuna se adaugã pãmântuluiCare se agitã, se mişcã şi dispareCeea ce era ascuns în ea, țipãTot ce este construit se scurgeOrice munte în picioare devine platou.

Un vânt rece a suflatEl trece. Pe jupoanele ei se adunã prafulO tãcere sparge tãcereaVântul nu mai are vorbeUltimul om se trezeşteMoartea care l-a uitat îl uitãEl dã oricãrei forme chipul sãuȘi lãțimii sale îi aruncã orice situație.

“Spune-mi, când suntem spulberațiSpune dacã tu exişti în viitorFoaia ruptã din caietele meleTu ai pus-o la mijlocSpune-mi dacã eşti o himerã.O, noapte, pentru ce eşti aşa de lungã?

Ca şi cum ne-am fi vãzut într-un visUn vis real nu unul nouÎn acea zi, am venit viiAtunci când întunericul acoperã colțurile lumiiÎnainte de începutul sfârşituluiȘi am deschis uşa spre trecut.

Îmi amintesc cum m-am pãrãsitPe un nor venisem la tineTinerețea mea mi-o ia înainteAtunci când batrânețea seamãnã cu întunericul.

Viața mea se încovoaie în cerc precum un lãnțişorÎn lanț , forțele mele se înlanțuie.

Vocea mi se stingeVãzând toate întrebãrile meleRãspunsurile tale sunt tãcereÎnțeleg, îți dau rãspunsuriLumina care se stinge şi ne abandoneazãEste cuvântul agâțat de vocea taEa îți devine greutatea de suportatȘi orice tãcere este grea de deliratCitibilã este orice vorbã în ochii tãi.”