A N U L VII * N o . 8 - 9 * A U G U S T - S E P T E M V R I E 1 9 3 8

Uiusiâaiă

° l r e c t o r :

p E T R U B O R T E S

Dirijorul Jean Bobescu

V R E J U L : 20 LEI

$a%eta ilustrata Abonamente de încurajare . . . . . Lei 2000 Autorităţi, instituţii Lei 1000 Particulari Lei 200 Un exemplar Lei 20 In străinătate dublu. Abonamentele se plătesc înainte

L I T E R A R Ă * E C O N O M I C Ă * S O C I A L Ă

Redacţ ia şi administraţ ia: Cluj, S t rada Rugu lu i -No. 44 /a

A p a r e l u n a r * D l r e c t o r - e d i t o r : P e t r u B o r t e ş înscrisă sub No. 49 în Registrul Publioaţlunilor Periodice al Tribunalului Ciul

Foto-colaboratori: Manuscrisele şl fotografiile primite la revistă nu se înapoiază

Cărţile, revistele ziarele, etc, primite la redacţie, se vor nota tn bibliografia revistei

Secfia reclame: Primeşte anunţări, inserate, etc, pe lângă preţurile cele mai moderate

Fotofllm, Clui, Strada Regina Maria S Florescu, Cluj, Str. Regina Maria 32 Splendid (Mircea fuga), Poiana-SibluhU Kovăcs, Oraviţa

C R O N I C A L I T E R A R Ă I I I B I I I I i l i l I »

C ă r ţ i

Septimiu P o p a : „Caravanele Ardealului"

Duiosul povestitor, Păr inte le Septimiu Popa, cunoscut publicului ardelean pentru schiţele sale senine şi pentru blân­deţea c a r e respiră în lucrări le sale, a scos în edi tura tipo­graf ie i „Diecezane" din Cluj , un nou volumaş, int i tulat „Cara­vanele Ardealului". P r e c u m a r a t ă însuşi titlul, este vorba din nou de un subiect legat de trecutul pământului nostru ardelenesc, subiect ce constitue prefer inţa de totdeauna a pă­rintelui Septimiu Popa.

Septimiu Popa este un scri i tor c a r e se încadrează în preocuparea mora lă a l i teraturi i ardeleneşti . Dânsul este ne­greş i t un scri i tor c u tendinţă. Problema m o r a l ă şi l a t u r a ei naţ ională sânt cele dona aspecte ale scrisului acestui preot, oare-şi concepe solia în conformitate cu îndatoriri le tradiţ io­nale ale clerului românesc din Ardeal . Aceas tă îndoită sau m a i bine zis, îngemănată preocupare izvorăşte dintr'un suflet bun, creştinesc şi i er tător , aproape feniinin pr in duioşie, însă conştient, dârz, neînduplecat în u r m ă r i r e a idealuri lor c ă r o r a părintele Popa şi-a înlinat nu numai scrisul, d a r şi v ia ţa . L a acestea se a d a u g ă ceeace constitue cal i tăţ i le formale ale scr i ­sului autorului nostru: uşur inţa în expresie, stilul lapidar, neîntortochiat , c a r e face lec tura vioae şi plast ică. I n adevăr , stilul părintelui Septimiu este un stil simplu, şi în această s impli tate se ascunde o a r e c a r e farmec . Calităţi le inimii c a r e constitue cea mai văd i tă par t i cu lar i ta t e a acestui scr i i tor e-miinamente blajin, t u r n a t e în formule na tura le de o f r a p a n t ă s implitate , f ă r ă u r m ă de artif ici i , o feră o l ec tură şi a g r e a ­bilă şi instruct ivă .

Astfel, tocmai c ă r t i c i c a pe oare o recenziem, este un d a r preţios pentru ori-cine v r e a să se edifice a s u p r a unora din tradiţ i i le noastre ardeleneşti şi a supra împrejurăr i lor c a r e a u condiţionat spiritul provinciei noastre . Desigur, nu este o c e r c e t a r e i s torică . O a t a r e lucrare a r preocupa de-altfel m a i puţin interesul nostru l i t erar . E a însă poate complecta ima­ginea dobândită din anumite c e r c e t ă r i metodice săvârş i t e în ogorul istoriei. Căci or i -căre i c erce tăr i şti inţifice îi lipseşte o a n u m i t ă căldură, c a r e a lcătueşte coloritul special a l lucru­ri lor . F ă r ă acest colorit , mai ales în ordinea istorică, lucru­rile nu sânt sesizate în în treg imea lor p a r t i c u l a r ă . Atmosfera c a r e înconjură în deosebi elementele de ordin uman, hotăr î -t o a r e în f o r m a r e a evenimentelor istorice, face p a r t e integran­t ă din înţelegerea fenomenului istoric. I a t ă din ce motiv este a t â t de importantă , sub acest raport , nu numai u r m ă r i r e a cronicelor şi ale însemnări lor de ordin p u r istoric, ci şi luarea în considerare a întregei l i t eratur i memorial ist ice p â n ă la schiţele de, amint ir i ale unei vremi . In a c e a s t ă din u r m ă sec­ţ iune se 'niserează şi c ă r t i c i c a părinte lui Septimiu Popa.

„Caravanele Ardealului" cuprind 28 de schiţe de amin­t ir i , din c a r e c i t i torul poate desprinde o seamă din figurile celebra ale vechiului Ardeal , a le Ardealului de-a l tădată şi ale Tomâmisimulni de început de veac , de o a r e se l eagă însăşi t inereţea părintelui Septimiu. Cu maestr ie isbuteşte autorul să zu grăvească apoi, pr in c â t e v a t răsă tur i , a tmosfera speci­f ică acestor vremi , atmosferă, care pr in subiectivismul auto­rului nu primeşte a i c i o di formare, oi doar o intuiţie mai bogată . Desigur, în complexul acestor schiţe se găsesc şi nu­meroase tonuri minore, oare însă nu scad din interesul docu­m e n t a r şi psihologic a l acestei lecturi . Cea din u r m ă schiţă, int i tulată: „Doi oameni cum nu pot să mai există1,1 este în­

c h i n a t ă memoriei a doui scri i tori a i Blajului , decedaţi de c u r â n d : Alexandru Lupeanu-Melin şi Pavel Dan, d intre c a r i cel din urmă, stins prea de v r e m e în mod t r a g i c , promi tea să devină un g igant al nuvelisticei noastre. Î n t r e a g a căr t i c i că , cu cele 150 de pagini ale ei, constitue o l ec tură p lăcută şi de preţ , c a r e v a p ă s t r a în deosebi pentru mai târziu un interes documentar , a c ă r u i ac tua l i ta t e v a fi promovată şi de bunele cal i tăţ i sti l istice ale autorulu i : l impezimea şi

s implitatea. Coperta cărţul ie i , c a r e a r e preţul ridicol de ieit in de

30 Lei , este împodobită de un frumos desen a l pictorului Oornea din Cluj, reprezentând c a r a v a n e l e din trecut în c a r e porneau feciorii de. ţ ă r a n i români în şcolile din B l a j , or ig ina c ă r t u r ă -rimii româneşt i de azi.

VICTOR IANCV. ***

Revis ta Funda ţ i i l o r R e g a l e (Nrele 6, 7, 8, 9, . -Iunie, Iulie, August , Septemvrie) .

Astăzi să poate, f ă r ă controversă af irma, c ă „Revista Fundaţ i i lor Eega le" a devenit c e a mai de s e a m ă din publi­caţ i i le periodice româneşti . I n cei c inci ani de apar i ţ i e ne­în treruptă şi conşti incioasă, rev i s ta a c e a s t a a isbutit să-şi as igure co laborarea unui n u m ă r v a s t de scri i tori , îmbrăţ i ­şând toa te r a m u r i l e vieţii spirituale. De o bucată de vTeme a Introdus hunul obiceiu al co laborăr i i unor coudée s tră ine , oferind astfel şi ace lor c i t i tori români pri lejul cunoaşteri i nemijlocite a autor i tăţ i lor componente străine, c a r e n'au

posibil itatea informări i directe. I n aces t fel, „Revis ta F u n d a ­ţiilor Regale", pe lângă nivelul înalt, european, pe c a r e a isbutit s ă şi-1 as igure , săvârşeşte concomitent şi o aprec iabi lă operă de cu l tura l izare generală . Astfel, în numărul de luni», c it im un interesant art icol a l filosofului francez Maurice Blondei: „Aspecte actuale ale problemei transcendenţei" pe când în numărul de Iul ie găs im un art icol al celebrului fi­zician g e r m a n Werner Heisenberg. întitulat „Modificări re­cente în principiile fundamentale ale ştiinţelor naturale exac­te", în c a r e profesorul delà Lipsea, laureatul premiului Nobei pentru fizică, din 1933, expune şi pe înţelesul publicului ne-specialist, directivele noui ale şti inţelor natura le , d irect ive impuse de propri i le c erce tăr i ale autorului . In număru l de August găs im două colaborări l i t erare s tră ine , a dlui Daniel Rops, scri ind despre „Chartres şi simbolul său", şi a dini Lucien Dubeeh, c a r e semnează un interesant ar t i co l despre „Teatru l francez contimporan". In numărul ultim, de Sep­tembrie, filosoful francez Gabriel Marcel , publică un s c u r t studiu despre „Apartinenţă şi disponibilitate", f oar te in tere ­sant pr in încruc i şarea pe c a r e o reprezintă în tre g â n d i r e a franceză şi germană .

I n numărul de Iunie găs im o închinare a conducătoru­lui revistei , d. Camil Petrescu, memorie i lui Octav ian Goga. Tot d. Camil Petrescu, în r u b r i c a în t i tu la tă „Cronici'1, sem­nează o notă s cur tă despre personal i tatea curând decedatulu". Ed immd Husserl , o apari ţ ie epoeală a filosofiei de azi, a l e c ă r u i scr ier i v o r p u r t a o semnificaţie, în filosofia contimpo­r a n ă ega la tă numai de aceea a lui K a n t . Mărtur i s im, ne-am aşteptat nu la o asemenea notă s c u r t ă , c i l a un studiu vas t , dat fiindcă d. Camil Pe trescu este unul dintre puţinii r e p r e ­zentanţi ai acestei filosofii în România . Un studiu m a i a m p l u despre semnif icaţ ia l i t erară a regretatu lu i Octavian Goga

(Continuare la pag. 83.)

Activitatea Operei Române din Cluj î n decurs de 16 stagiuni (1919—1935)

( U R M A R E ) de: ION GHERGHEL

doctor in litere

Din tabloul oaspeţilor (pp. 54—55) se poate con­stata câţi oaspeţi ne-au sosit în fiecare stagiune, de câte ori a apărut fiecare pe scenă, în diverse stagi­uni, şi care e numărul total al reprezentaţiilor la care a luat parte fiecare dintre oaspeţi. Astfel obser­văm că în stagiunea I nu ne-a venit nici un oaspe, Intrucâft acea stagiune — deşi pregătirile începuseră în toamna anului 1919 — a fost inaugurată abia în primăvara anului 1920. In schimb n'a existat altă sta­giune în care să nu ne fi sosit măcar un singur oaspe. Numărul lor, relativ mic la început, creşte mereu, atingând numărul de 12 în stagiunea din 1927/28, scade apoi din nou, pentruca să se ridice în 1934/35 îa 14. Iată repartizarea lor numerică, după stagiuni:

In stag. II 3 „ « HI 1 „ „ IV 4 * „ V 2 „ „ VI 5 „ „ VII 7

„ VIII 10 „ „ IX 12 n n X 6 „ » X I 6 J-„ „ XII 3 „ „ XII I 6 „ „ XIV 1 „ „ XV 2

„ XVI 14 Total 82 de oaspeţi

Oaspeţii care ne-au vizitat mai des şi oare au apărut de mai multe ori au fost următorii:

J. Athanasiu (nr. 1) Apare de 40 de ori în de­curs de 8 stagiuni.

N. Apostolescu (nr. 26). Apare de 27 de ori în decurs de 5 stagiuni.

John Sullivan (nr. 38). Apare de 24 de ori in de-ours de 2 stagiuni.

Vasile Rabega (nr. 34). Apare de 16 ori în de­curs de 4 stagiuni.

Măria Snejina (nr. 37). Apare de 14 ori în de­curs de 2 stagiuni.

Gk- Folescu (nr. 15). Apare de 13 orj în decurs de 5 stagiuni.

Petru Raiceff (nr. 27). Apare de 12 ori în de­curs de 2 stagiuni.

Lydia Lipkovska (nr. 16). Apare de 10 ori în decurs de! 4 stagiuni.

Ilona Levay (nr. 11). Apare de 10 ori în decurs de 4 stagiuni .

Andrea Anghel (nr. 17). Apare de 10 ori în de­curs de 2 stagiuni.

In numeroase spectacole apare şi tenorul N. Na-gacevsky, dar joacă numai într'o singură stagiune, în calitate de oaspe, iar soprana Lidia Babici joacă mai mult în turnee decât la Cluj.

Distribuind oaspeţii Operei Române din Cluj du­

pă voci, constatam că în frunte stau sopranele (cu 34 de reprezentante); urmează tenorii (cu 28 de re­prezentanţi), apoi baritonii, cu 10, mezzo-sopranele cu 6 şi, în sfârşit, başii numai cu 4 reprezentanţi, din­tre care trei au dat dovadă de aptitudini scenice şi muzicale excepţionale. (Nicolesou-Basu, Folescu şi Zalesky).

* In cele ce urmează facem loc câtorva ecouri din

presa ardeleană, cu privire la aprecierea calităţilor scenice şi vocale ale unora din oaspeţii Operei Ro­mâne din Cluj.

Baritonul Gr. Teodorescu.

Gândul nostru sboară mai întâi spre baritonul Gr. Teodorescu, pe care l-am admirat, pentru ultima oară, în stagiunea a V din 1923/24. Iată ce se scrie în Societatea de Mâine despre pierderea acestui valo­ros cântereţ: „S'a stins subit în New-York, departe de ţara pe care şi-o iubia atâta, în culmea gloriei ar­tistice, unul dintre întemeietorii Operii Naţionale din Cluj. — Gr. Teodorescu a făcut parte din grupul strălucit al întâilor artişti ai scenei noastre muzicale. Acestui grup îi revine meritul de a fi trezit în sufle­tul unui public, atât de lipsit de educaţie muzicală, un adevărat entuziasm pentru această artă. Era des­tul ca numele lui Gr. Teodorescu să figureze pe afiş, pentruca sala să nu mai poată cuprinde mulţimea spectatorilor, fără deosebire de naţionalitate. A fost o glorie a artei româneşti, care se sbate în chinurile începutului." (Vezi revista Societatea de Mâine 1925 II, p. 799.)

Se dă apoi publicităţii scrisoarea ee o trimisese Teodorescu directorului Piopovici-Rayreuth, cu câte­va săptămâni înainte de a muri. Fiind vorba de spo­vedania unui mare artist, o republicăm şi noi, în în­tregime:

Iubite Maestre,

In haosul infinit şi impunător al New.Yorkului. mă strecor, — o moleculă învisibilă, singur, necunos­cut şi mic. Ce să-ţi spun: Minunea minunilor, civili­zaţia civilizaţiilor: te mişti cu viteza cea mai mare distanţe chilometrice, vezi toate genurile de artă, cu artişti celebri in cinematografe, cu orhestre de 80 persoane, calitatea I. Nu-ţi mai vorbesc de teatrele de operă pe cari le cunoşti... Sunt de 10 zile aici şi încă nu m'am desmetecit bine: zgomtul imens în aer şi sub pământ, circulaţia dificilă, milioane de automobile, milioane de oameni de toate naţiile. At­mosfera greoaie cu miros de cărbune, întreg anibU-n-tul ăsta nou mă oboseşte considerabil. Dar nu mă las: e o luptă pe viaţă şi pe moarte! Arta se plăteşte, dar totul e să ai angajament Sunt mii de artişti, 15.000 de violinişti; nu-ţi mai vorbesc de alte instru­mente. Cântăreţii de operă cari vin la Metropolitan, sunt angajaţi din Italia: numai cei noi, cu reputaţia

Baritonul Or. Teodoresc in Wotan (la Bucureştii

veche nu se mişcă din Ncw-York. fiindcă câştigă co­losal. Sunt şi aici mii de alţi cântăreţi, din toate ra­rele, veniţi să cucerească dolarul, dar câţi nimeresc r.n angajament... Intâiu trebue să fii tare, al doilea să ai repertoriu, ş,i apoi să fii evreu, sau să ma' ai ş i o recomandaţie.

Grigore al Dtale e tare. Am făcut o primă audi­ţie unui renumit impresar: Bogarozzi. ham plăcut şi sunt în mâna lui adică îm va procura mijlocul să fiu angajai fie in New-York fie în Boston, fie în Chi-( ago etc. Dar el, şi odată cu el şi eu. avem inten\i-rnea sâ ne prezentăm la Metropolitan: mă prepar de audiţie. Pe ziua de Pi Oct. vine Gatti Gazatta, im­presar şi director general al Metropolitanului >i tre­buie să o luăm de sus în jos, aşa că îmi aştept noro­cul. Sunt în vorbă şi cu o societate de plăci româ­neşti pentru gramofon şi o serie de concerte.

Am asistat la Manhatan la operă. E o companie italiană delà teatrul din Boston. Dă 10 reprezentaţii. Am auzit Trovatore, Otello şi Barhière. Tenorul dra­matic cel mai bun element, e plătit eu 350 dolari (65.000 lei) pe săptămână. Aş putea să cant, aici şi eu în Amonasro sau Escamillo; mi-au propus, dar nu pot primi. Cauza este Metropolitanul unde se iau

numai artişti buni. dar cari n'au cântat în teatre, aşa că eu îmi aştept întâiul norocul de sus.

Şi-apoi voi găsi loc, dacă nu acolo, în alte trupe. In Nov. se deschide Metropolitanul. Sunt fericit că am să aud toate somităţile mondiale, sunt fericit că am văzut atâtea lucruri noi, cari în Europa n u le cunoscusem. Americanii sunt gigantici în toate. Lim­ba e greoi, o rup greu, dar răbdare! Cu italiana ş i franceza mai mă ajut. Clima e oribilă: cade părul ş i pierzi vederea, fapt pentru care ei poartă toţi oche­lari şi femeile. Unde e Cluiul. mic. simplu, dar cu aerul grozav şi întreaga-mi ţărişoară simplă, dar pli­nă de aer ş i apă bună!

Salută pe toţi âolegii dela Operă: Pavel, Aposto-lescu, Gavrilescn etc. Vă sărut şi cu bine <<!i dea Dumnezeu, al Dv.

Gr. Teodorescn.

Ni cu Apostol eseu.

Tot la noi şi-a început cariera de cântăreţ de operă alături de baritonul Gr. Teodorescu, şi Nicu Apostolescu, bariton şi el în primele stagiuni. Şi ce bariton! Neuitate ne vor rămâne clipele, când l-am vilzut întruchipând pe Scarpia din Tosca. Un Sear_ pia cum n'am mai văzut altul de atunci: de o iro­nie rafinată, machiavelică şi de o ţinută de o ele­ganţă rară.

Nevoia sau fatalitatea 1-a determnat apoi pe a-ij; redatul bariton să-şi transforme vocea. Ga tenor a secerat deasemenea isbânzi răsunătoare, iar în unele roluri dramatice, în special în cele wagneriene, unde se cere chiar tenorului o culoare mai sumbră şi un timbru oarecum baritonal, Nicu Apostol eanu nu putea fi înlocuit prin nici un alt cântăreţ. De vreo cinci ori a revenit la Cluj (între anii 1926 şi 1935V apărând aproape de 30 de ori pe scenă, în rolurile sale favorite. (Vezi tabloul oaspeţilor, la nr. 26). Ne­uitate ne vor rămâne creaţiile sale în roluri grele ca de ex. Eleazar, Radames, Don Jose. Tannhă.i<er, Ca-varadossi, dar mai ales în interpretarea veridică a iui Canio din Pagbacci; în acest rol n'am văzut la Cluj un interpret mai convingător decât pe Niiou Apos­tolescu.

* Multe ar fi de spus apoi despre artiştii Operei

din Bucureşti: Athanasiu, Gh. Fole.;eu, N'.cul 'scu-Basu, Vasile Rabega, Romulus Vrăbiescu, Emil Ma-rinescu, Dinu Bădescu şi a, Preistaţiunile lor artis­

tice sunt prea bilne cunoscute publicului meloman din ţara noastră, încât nu mai credem necesar să in­sistăm asupra calităţilor lor muzicale şî de 'nterpre-tare scenică. Se va opri, desigur, asunrn lr>- istoricul care vm da seama despre activitatea Operei Române din Bucureşti. Totuşi ţinem să le exprimăm întreaga noastră gratitudine pentru clipele de înaltă erroţie estetică ce ni le-au procurat prin jocul şi cântecul lor. Aceleaşi sentimente de adânc simţită mulţumire le păstrăm şi artistelor dela Bucureşti, care au ţinut să vină sau să revină în mijlocul nostru: Elena Ivony, Eugenia Lucezarskaia, Elena Roman — prima inter­pretă a Aidei pe scena lirică din Cluj, — El. Drăgu-linescu-Stinghe, Elena Basarab, Măria Snejina, Valentina Creţoiu şi a. Toată gratitudinea şi celor veniţi din alte plaiuri: tenorul Mihail Nasta sopra­nele Valborg Swaerdstroem şi Elorica Cristoforeanu şi atâtor altora, printre care unora le-am rezervat câ-

Jeva aprecieri critice (ce mi le-am iixat încă de pe timpul când scriam cronica muzicală la ziarul Na­ţiunea.)

Sopranele Andrea Anghel şi Lydia Lipkovska în rolul Violetei din Traviata.

Dupăcium fiecare om îşi are timbrul specific al vocii ce i se poate recunoaşte dintr'o mie, astfel, şi când e vorba de cântec, fiecare interpret îşi are tim­brul, pe lângă jocul specific de scenă care sunt ale sale, şi un suflet al său propriu care se exterio:ează Într'un chip unic deosebit de al altuia .Un artist sau artistă ne va scoate în relief o anumită lăture sufle­tească de ex. duioşia, alt interpret ne va sublinia prin cântecul şi jocul său, în acelaşi rol, mai mult pasi­unea. O idee completă despre un personagiu consa­crat în lumea artei şi-o poate face spectatorul numai în cazul, idaică i-a fost dat să vadă interpretarea a-celuiaşi rol de către diferiţi artişti de seamă. In a-ceastă ordine de idei putem să fim fericiţi că am avut prilejul să ne completăm şi adâncim imaginea nenorocitei Violeta.

Jocul sopranei Andrea Anghel sar putea ca­racteriza pe scurt: pasiune. Pasiunea amorului mare, curat, care-i va aduce izbăvirea. Pasiunea renunţării la toate deşărtăciunile lumii. Pasiunea pentru m trai liniştit patriarhal, departe de zgomotul tulburător al capitalei. Mai chochetă decât soprana Lydia Lipkov­ska în scena prezentării lui Alfred, e totuşi mai adânc iubitoare în urmă şi de aceea sacrific îl ei e mai greu, mai dureros. De aceea scena- de adio *— în interpretarea sopranei Anghel — ne impresionează mai puternic. Rezumând: dna Lydia Lipkovska ni-a dat o Violetă vistăoare, sentimentală, — dşoara An­drea Anghel ne-a înfăţişat o Violetă pasionată, nu mimai de florile sale predilecte, ci şi de poezia vieţii.

Baritonul S igi s mund Zalesky.

Acest artist ne-a dovedit cu prisosinţa, că forţa sa zace în interpretare, în jocul scenic. Actor inteli­gent are un dar nepreţuit: ştie să convingă.

Amonasro în interpretarea sa este un veri­tabil etiopian sălbatec cu gesturi şi mişcări de rege; dar amploarea vocii lasă de dorit.

In rolul toreadorului s'a adeverit mai bine de­cât în oricare altul că baritonul Zalesky recurge la arta declamatorică pentru a stoarce efecte.

Cel mai potrivit rol pentru Sig. Zalesky este in­contestabil Scarpia. Nicăirii nu se evidenţiază atât de limpede distincţia, eleganţa şi sarcasmul său. Şi e unul dintre puţinele roluri unde nu e nevoe atât de sonoritate de glas, cât de accent dramatic.

Unii actori îl concep rigid, brutal, fără mobili­tate sufletească. Alţii, între care se numără şi distin­sul nostru oaspe, înzestrează acest personagiu cu un suflet amplu. Ironia şi patima au fost admirabil re­date de către di Zalesky. Scarpia întruchipat de dsa e un Scarpia subtil, fin, ironic, 'distins prin gesturi şi atitudine. Dacă vocea dsale nu mai poate să repre­zinte culmea, în schimb jocul de scenă se ooate con­sidera desăvârşirea însăşi.

Rigoletto, bufonul nenorocit, întruchipat de ba­ritonul Zalesky e o revelaţie pentru înţelegătorii ar­tei. Crescendo care formează Introduce •-ea pentru jurământul răsbunării, 1-a executat magistral. După

o scenă atât de istovitoare cum e cea din act il III , e o bravură pentru un bariton, să atace, cu succes, labemolul dela încheiere.

In Renato din Balul mascat s'a prezentat într'un costum strălucitor,, interpretând şi acest rol într'un mod superb: statură şi privire de Júpiter tonans; joc de Neptun turburat, biciuindu-şi cu biciul gelo­ziei marea de patimi, neînduplecat ca Pluton, stă­pânul infernului. Mai ales celebra arie din actul al IV-lea a stors admiraţia tuturor.

Tenorul Petre Raiceff.

Renumele acestui tenor a pătruns în ţările apu­sene, unde criticii muzicali se iau parcă la întrecere să-i aducă cele mai mari elogii. Ceeace ne place însă mai mult în personalitatea artistică a lui Petre Rai-ceff nu este atât vocea — (de altcum plăcut timbrată şi abil înmlădîată, deşi nu tocmai de o limpezime desăvârşită, ceeace se poate observa mai bine la no­tele înalte) — cât jocul său extraordinar de degajat. Nu-i scapă nici o nuanţă, redă cu precizie toate sub­tilităţile stărilor sufleteşti, subliniindu-le cu o atitu­dine puţin obişnuită de temperament înflăcărat, a-proape coleric. Nu a dat însă întotdeauna dovadă — cel puţin pe scena lirică din Cluj — de acea seriozi­tate profundă, ce trebue să însoţească mani ef stările de adevărată artă.

Soprana J o vita Fuentes.

Interesul extraordinar, manifestat de publicul cluj an pentru prestaţiune a artistică a sopranei Jovita Fuentes s'a dovedit pe deplin justificat. Cântecul şi jocul dsale au fost pentru noi revelaţia artei celei mai pure. Ne-am convins că soprana Jovita Fuentes nu joacă rolul, ci-1 trăeşte aievea. Prin impersonali­zare s'a indentificat complet cu eroina. A retrăit toate nădejdile îmbujorate, toate bucuriile aprinse ale fericitei Madame Pinkerton (nu Butterfiy!). A retrăit toţi fiorii reci ai spaimei şi urgiei blestemului părintesc, rostit de unchiul ei. A iubit apoi pe alesul inimei sale cu patima omului care nu mai are în lu­me pe nimeni altul. Suflet naiv şi candid s'a încrezut orbeşte în acela care, în loc să-i fi făcut cu braţele sale un scut de apărare pentru toată viaţa, şi-a întins aceste braţe sacrilege după copilul lor, ultimul ei ra-zim. Tristeţa şi lacrimile singurătăţii, bucuria şi nă­dejdea revederii, amarele chinuri ale îndoielii, se­nina statornicie a aşteptării, sfâşietoarea temere, nai­vitatea duioasă a încrederii oarbe, ucigătoarea des­perare: toată această gamă de sentimente îi biciuia şi-i răcorea sufletul. Soprana Jovita Fuentes ne-a arătat mai mult decât oricare dintre artistele pe care le-am văzut interpertând acest rol că sinuciderea în­tre astfel de împrejurări e o izbăvire şi o onoare.

Glasul ei? —- Un minunat glas de privighetoare. Chiar şi volumul întrece aşteptările. Farmecul şi dul­ceaţa acestei voci ne subjugă, egalitatea desăvârşită dintre diferitele registre ne uimeşte, parfumul exotic al interpretării ne vrăjeşte...

Baritonul Cario Drago.

Trei op&re ale nemuritorului Verdi îşi aflară în rolurile de bariton, un interpret nou în persoana ba­ritonului Cario Drago: Renato din Balul mascat. Con-

tele de Luna din Trubadurul şi tragica figură a bu­fonului din B'goletto.

Interpretului acestor roluri i se cere să fie n u numai actor desăvârşit ci şi un erou. . . al volumu­lui vocal care, în anumite momente, trebue să do­mine totul. Scenele dramatice cer o voce dr?/matică. Şi asta Carlo Drago nu o are. Este ce-i drept, un bun actor, timbrul vocii salp e cald si plăcut. Nu aflăm asperităţile vocale atât de obi<muue la baritoni. mai ales în registrul superior. Baritonul Carlo Drago bri-lează tocmai cu acuta baritonală — nota sol — care, la dsa, este de o coloare frumoasă si o amploare în-tr'adevăr puţin obicinuită. Numai cât asta în sine nu face pe baritonul eroic, iar lungirea ei demonstrativă — ce iese din concepţia compozitorului şi din c a ­drele strict artistice ale stilului — n u poate să im­presioneze. La cunoscătorii adevăraţi produce toc­mai efectul contrar. Germanul caracterizează această manieră printr'un singur cuvânt, sugestiv: Effektha-scherei.

Tenorul C h a rie s kg.

Oaspetele dp o zi, tenorul Charlesky, — pe care, dintr'o scăpare de vedere l -am o"ds d :n tabloul sta­tistic al oaspeţilor), — ne-a dovedit I n rolul greu al lui Eleazar, că dispune de frumoase calităţi de inter­pretare scenică. O emisiune facilă şi o dicţiune ire-oroşabilă subliniază timbrul plăcut cu limpezimi me­talice al unui volum de voce considerabil, iar jocul concentrat dă u n aspect de distincţie întregei sale înfăţişări. Stăpânit în gesturi, deşi clocoteşte inte­rior, revolta-i isbucneşte, cu putere elementară, nu mai în momentele decisive.

Formidabila luptă însă ce se ciocneşte în sufle tul erouhri între dragostea de părinte pentru fiica sa — fie şi numai adoptivă — şi intre bigotismul său fanatic nu a fost redată în toată măreţia şi amploa­rea. Am f ost martori la scânteierile şi scăpările fanatis­mului, dar nu a m simţit în scbimb palpitările calde ale inimei iubitoare de părinte. Şi nu amputut simţi acest lucru din simplul motiv că începutul ariei cele­bre dix. actul al IV-lea n u a fost executat de către dll Charlesky în acel tempo lin, prelung şi îndurerat ci, dimpotrivă, grăbit, sacadat şi abrupt. Astfel s'a pier­dut cu total i .nia plină ce străluceşte tocmai prin lun­gimea nostalgică a undelor melodice domo?ile şi ne­tede din oare se reflectează durerea înăbuşită a unui suflet chinuit de sentimente atât de adverse.

A m făcut apoi constatarea că tenorul Charlesky n u respectă legea unităţii în cântec. Se rezervă pen­tru unele părţi, saltând uşor peste altele. Atacă acu­tele c u putere vibrantă, storcând straşnice efecte; dar acestea-1 costă uneori prea multă sforţare. DL Charlesky uită că şi în registrul de mijloc se cere maximum de efort. Dacă in mediu nu corespunde cerinţelor de bel canto — fie în urma oboselii glasu­lui ce rezultă din cheltuiala de energie delà emiterea acutelor, fie din alte consideraţii de concepţie ale in­terpretării — linia unitară a rolului se turbură. Şi nimic nu e mai supărător, la un artist de seamă mai ales, decât nerespectarea supremei legi a artei.

Tenorul John Sullivan.

Oaspetele irlandez este. fără îndoială, unul din­tre cei mai străluciţi din câţi s'au înfăţişat înaintea publicului din Cluj.

Atât figura sa distinsă cât si întreaga sa atitudine plină de demnitate denotă un suflet mare şi un spi­rit stăpânit, supus disciplinei. Căutarea efectelor ieftine este departe de firea unui astfel de artist con-ştiu de valoarea artei sale. Cunoscător desăvârşit »1 stilului, se adânceşte în rol ca într'o taină. De aceea ce este natural şi simplu, exprimă natural şi simplu. Ce este amplu şi dramatic, exprimă viguros şi drama­tic, iar în scenele sentimentale ştie să facă sa-i vi­breze în glas emoţia şi duioşia Emisiunea corectă şi facilă, frazarea ideală, sonoritatea acutelor care au în ele ceva din limpezimea argintului, fac din dsa un rar şi adevărat tenor, care îşi dă seama ce însem­nează prestanţă in joc, dicţiune în cântec şi unitate în concepţia rolului.

Baritonul P. ŞtjţjJij^e-sTrtC^Tî o angă.

Un distins oaspe a apărut pe scena noastră liri­că, oaspe care trebue să ne fie cu atât mai drag cu cât este mai aproape de sufletul nostru, făcând parte din familia neamului nostru. De obicei ne închinăm până la pământ în fata uneia sau alteia dintre zbâr năitoarele „celebrităţi" streine, dar trecem gravi, cu un reţinut dispreţ suveran la ordinea zilei când e vorba de unul dintr'ai noştri.

1 Tenorul Sullivan In Samson

Când judeci pe un artist trebue să ţii seamă, şi de vârsta lui. Când un om atât de tânăr se prezintă în plenitudinea talentului, dovedind o maturitate sce­nică vrednică de invidiat, atunci trebue sa tragem concluzia firească că avem în fata noastră o forţă excepţională.

Jocul dsale din rolul toreadorului ar merita o analiză mai (amănunţită. Tot astfel în Scarpia a sur­prins chiar şi pe cântăreţii noştri, oare cunosc din proprie experienţă dificultăţile rolului, felul maestru de a încununa finalul cu acel splendid crescendo şi fortissimo care formează piatra de încercare pentru oricare bariton doritor să devină celebru. Ca nu a cântat dela început până la sfârşit fortissimo, i-a îă-crt poate pe unii să creadă că nu dispune de volum. A dovedit însă contrarul în locurile unde era de do­vedit. Stăpânirea sa distinsă denotă o conştiinţă de artist, care-şi dă seama că nu prin exagerări se con­sacră adevăratul talent. Şcoala de canto ce a dove­dit-o britonul P. Ştefănescu-Goangă, precum şi mu­zicalitatea sa ireproşabilă, vor rămâne pentru dânsul un titlu de glorie, iar nouă ne vor rămânea presta-ţiunile sale adânc întipărite în memorie.

Tenorul Vittor io F ullin şi baritonul Petre Ştefănescu-Goangă.

Acelaşi constatări le face şi dna Ana Voileanu-Nicoară. cu trei stagiuni mai târziu, în 1931, când baritonul P. Ştefănescu-Goangă ne vizitează din nou:

„Opera Română a găzduit doi oaspeţi: tenorul italian Vittorio Fullin, căruia i s'a făcut o propagandă prodigioasă, excitând prin placarde uriaşe şi zilnice notiţe în presă, curiozitatea publicului până la ma­ximum şi pe baritonul român Ştefănescu-Goangă, ariuţat simplu pe afişele obişnuite. Şi avem imensa satisfacţie să constatăm că modest anunţatul cântă­reţ român a întrecut pe „celebrul" şi, desigur, costi­sitorul oaspe italian, cu sută la sută, şi că, dacă ar fi existat un criteriu mai ideal, ca să zicem aşa •— de judecată, informarea publicului ar fi trebuit să fie cu totul alta."

^Fullin e un bun tenor, fără nicio îndoială; cu glas puternic, generos, joc de scenă degajat şi sigur, apariţie frumoasă; însă din totalul acestor însuşiri nu se degajează acel ceva misterios, care, din prime­le momente te avertizează că stai în faţa unei apariţii neobişnuite, în faţa artistului creator. E o uriaşă dis­tanţă dela bunul cântăreţ până la adevăratul artist... Pentru adevăraţii melomani confruntarea celor două personalităţi: Fullin—Ştefănescu-Goangă a fost edi­ficatoare şi în elogiile entuziaste aduse artistului ro­mân, pe lângă emoţia de pură esenţă artistica întră Vi mândria naţională cea mai justificată,"

„Admirabil a fost d. Ştefănescu-Goangă din toa te punctele de vedere. 0 splendidă voce de rară ca­litate, minunat timbrată, condusă cu o technică su­perioară, pentru care dificultăţile nu mai există, dic­ţiune impecabilă, o ţinută sobră şi elegantă, gesturi discrete şi elocvente, iată calităţile de care d. Ştefă­nescu-Goangă se serveşte ca de ,m nobil instrument

pentru realizarea intenţiilor sale de interpretare. Căci dsa îşi dă perfect seama că mai presus de calităţile vocale şi de prestanţa scenică artistul are misiunea de a crea prin puterea intuitivă a sensibilităţii sale opera de artă, inspiraţia primară a compozitorului."

Articole entuziaste s e mai publică despre tce-î mare artist şi de către dl. Bădescu. consilier la Curtea de Apel din Cluj, în ziarul Naţiunea.

încheiem aceste spicuiri din presa clujană, ci­tând aprecierile dnei Ana Voileanu-Nicoară, publi­cate în Societatea de Mâine din 1935, privitoare la diverşi oaspeţi străini şi din Bucureşti:

„Opera clujană a avut în ultimele 3 luni [din stagiunea 1934/35] un neobişnuit număr de oaspeţi streini, dintre cari unii cu nume răsunătoare în apu­sul muzical: tenorul Pkcaver dela Opera de stat din Viena: apoi pe soprana Adela Kern şi mezzosoprana Vera Schwarz dela aceeaşi instituţiune."

„Conştiinţa muzicală ne obligă însă să consta­tăm că aşteptările legate de popularitatea acestor nu­me a fost în parte înşelată, şi ajunşi la acest punct, trebue să ne ridicăm glasul cu străşnicie în contra unui rău obicei, verificat în diverse rânduri: felul cum anunţă presa oaspeţii de peste hotare" . . .

„Trebue să înceteze acea slăvire a priori a celor ce vin să ne facă plăcerea să-i auzim; să se facă mai multă economie cu cuvântul „celebru", care e nedes-lipit de numele oricărui strein pe oare-1 găzduim... Tenorul Piccaver, pentru care reclama s'a dat peste cap e în vădit declin vocal. I-a rămas se'nţelepe im­presionanta artă a cântului, cât şi un impecabil joc de scenă fapt de care desigur au profitat în primul rând artiştii noştri dornici de a învăţa."

„D-nele Vera Schwarz şi Adela Kern au arătat voci agreabile, multă şcoală serioasă, rutină scenică şi muzicală, şi e un câştig necontestat pentru publi­cul clujan de a le fi făcut cunoştinţa."

-,0 adevărată sărbătoare muzicală a fost însă spectacolul operei Rigolctto cu dnii Bădescu si Tas-sian şi dirijorul E. Massini, toţi dela Opera Bomână din Bucureşti. Bolul Gildei a fost susţinut de dna Adela Kern din Viena şi trebue să relevăm că a-portul Românilor a fost necontestat superior celui al oaspelui din strălucita Vienă."

* * *

Concluzia care se desprinde din aceste aprecieri critice — parte originale, parte citate după alţi croni­cari şi critici muzicali din Ardeal — este îmbucură­toare. Se poate constata că In materie de artă muzi­cală şi de interpretare scenică elementul românesc se Impune într'un mod impresionant şi se poate lua la lînbrecere ou unele valori din ţările Apusului, oare în această materie se poate mândri cu o tradiţie de câteva secole. Prin muncă asiduă, pe de o parte, şi printr'o politică artistică conştientă, bine dirijată şi perseverentă, pe de altă parte, se va putea ajunge la o ofensivă muzicală românească, care să ne ad ică, în viitor, şi mai numeroşi lauri de isbânda bine­meritată.

CAPITOLUL V.

A) Personalul artistic.

Dirijori i.

După ce am văzut, din capitolele precedente, fazele principale prin care a trecut Opera Română din Cluj în cursul celor 16 stagiuni, apreciind valoa­rea sau constatând lipsa de valoare a operelor şi ope­retelor ce s'au reprezentat, caracterizând succint pe compozitori, subliniind zelul şi priceperea unora din­tre conducători, apreciind dificultăţile multiple, care i-au împiedecat pe alţii să ajungă la rezultatele do­rite, ne oprim acum puţin şi asupra personalului, din care este alcătuită această instituţie de artă.

La pupitrul Operei Române din Cluj au apărut chiar în prima stagiune câţiva dirijori destoinici, încă înainte de a se inaugura prima stagiune, sosiră la noi, ca oaspeţi, dirijorii Oskar Nedbal, George Georgescib odată chiar şi marele maestru George Enesca, pentru a dirija concerte simfonice.

Şirul dirijorilor de la Operă începe cu A l f r e d N o v a i al cărui nume figurează pe afişul reprezen­taţiei de inaugurare din 25 Mai 1920.

In toamna anului 1920 întâlnim alţi doi dirijori destoinici: R u d o l f S c h ü l l e r şi J e a n R o b e s -c u. întâiul conduce cu multă prestanţa şi adâncă pricepere majoritatea spectacolelor în stagiunile 1920/21, 1921/22, 1922/23 si 1923/24, atingând fru­moasa cifră de 219. Paralel cu dirijorul Schüller desvoltă o activitate bogată dirijorul Jean Robescu, conducând 216 spectacole in cursul celor 4 stagiuni amintite. Rudolf Schüller pleacă dela noi la sfârşitul stagiunei a V-a. după ce începuse să iniţieze publicul meloman prin conferinţe instructive asupra unor in­teresante probleme muzicale- (Vezi p. 8.)

In revista Societatea de Mâine din 1924 se află — la pag. 523 — o notiţă, în care ni se confirmă acest lucru. E întitulată: O seară de adio şi are ur­mătorul text:

•Joia trecută maestrul Schüller, fostul şef al orhestrei Operei Române, a ţinut o conferinţă in­teresantă despre compozitorul Wolff şi a executat la pian numeroase lieduri germane, însoţite de am­ple explicaţiuni. N'a fost o conferinţă după toate re­gulile, însă publicul a urmărit cu interes şi bună dis­poziţie pe maestrul capricios, care sărea de la o ide ie la alta, se plimba agitat, schiţa gesturi largi şi cu un glas voluminos intona accente aspre de senti­ment. Timp de 3 ore maestrul Schüller a întreţinut cu umor publicul cluj an, care a ţinut să participe în număr frumos la această seară de adio- căci dl. Schüller părăseşte România. — Pentru interpretarea cu vocea a ales-o pe d_na Veturia O. Ghibu. Publi­cul a avut în faţa sa o cântăreaţă instruită, cu talent şi cultură muzicală."

Cel care şi-a dobândit cea mai solidă stabilitate la Opera Română din Cluj este, fără îndoială, strălucitul dirijor Jean Robescu. conducând. în curs de 15 sta­giuni aproape 1200 de spectacole. Un bun cunoscă­tor in chestiuni muzicale, dl. George Sbârcea. ne dă într'un frumos portret muzical, între altele, urmă­toarele informaţii şi caracterizări preţioase:

-In anul 1919. când Consiliul Dirigent, după stă­ruinţele repetate ale cercurilor culturale ardeleneşti, a însărcinat pe d-nii Tiberiu Bredictanu şi Cbnstan-

Dlrijorul Jean Bobescu

lin PaveL cu elaborarea unui plan pentru aşezar. a temeliei Operei Române din Cluj, întâia problemă ce se impunea, era angajarea unui director artistic, bine orientat asupra mişcării muzicale internaţiona­le, care să împrumute prestigiu artistic, instituţiei şi să stăpânească desăvârşit badieta".

,.După un şir de ezitări şi dibuiri, alegerea a' că­zut pe dirijorul Jean Robescu, fost director al Con­servatorului de Muzică din Graiova- Acesta, cu un prodigios trecut muzical la activul său, s'a grăbit să răspundă chemării confraţilor clujeni şi în toamna anului 1920, şi-a ocupat postul de prim-dirijor şi director muzical al Operei Române".

„Trebue accentuat faptul că personalitatea unui dirijor de operă, prin contactul său permanent cu ansamblul al cărui diriguitor şi animator muzical este, îşi imprimă curând pecetia talentului sau in­capacităţii sale ansamblului, care se va desvoltă — mai ales dacă acesta este abia închegat şi deci abso­lut maleabil — după tiparul personalităţii sale".

„Alegerea fericită a d-lor Tiberiu Brediceanu şi Constantin Pavel, a dăruit tânărului ansamblu al Operei Române din Cluj, un maestru versat in arta conducerii orchestrei, care avea şi o sănătoasă con­cepţie artistică".

„Un ertist executant, solist ori instrumentist din ansamblu. — prin contactul nemijlocit şi imediat cu

Dirijorul Rudolf Schiiller

publ icul - — a r e pos ib i l i t a t ea de a-1 c o n v i n g e pe aud i to r fă ră p r e a m a r i s for ţă r i , de c o n c r e t u l m u z i c a l c e l r ea l i zează . P e c â n d un d i r i j o r , c a r e ia c o n t a c t c u aud i to ru l m i j l o c i t , a d i c ă p r i n o c h e s t r ă sau c o r — m a i ales c â n d are n e n o r o c u l de a se p r o d u c e î n a i n ­tea unu i p u b l i c , c o m p u s în m a r e a m a j o r i t a t e din l a ic i , p r e a a d e s e o r i îş i vede ro lu l zef lemis i t şi n u în ­d e a j u n s preţui t" .

„ J e a n B o b e s c u in clapa ven i r i i sa le la O p e r a clu_ j a n ă , a găs i t un a n s a m b l u din toa te p u n c t e l e de ve­d e r e m u l ţ u m i t o r . O r e h e s t r a n ţ i b i n e pregă t i ţ i , sol iş t i s e r io ş i , un c o r pes te a ş t ep t ă r i şi c o l a b o r a t o r i i n i ­m o ş i . A v e a dec i t oa t ă pos ib i l i t a t ea să realizeze.. T o ­tuş i n u era u ş o r s ă e r e i e z i o a t m o s f e r ă , să î n s c ă u n e z i u n r i t m adecua t pu t in ţ e lo r a n s a m b l u l u i şi ab i a după u n an d e ac t iv i t a t e să î m p r u m u ţ i aces tu i t â n ă r an­s a m b l u o pa t ină , un lu s t ru de n o b i l ă v e c h i m e . D a c ă s 'a m o n t a t o r euş i t ă p r e m i e r ă pe s c e n a Opere i R o ­m â n e , m e r i t u l a fos t n e î n d o i o s al d i r ec to ru lu i inst i ­tuţ ie i , al c â n t ă r e ţ i l o r , al o r c h e s t r e i , e t c , şi ab ia l a c o a d ă şi al d i r i j o r u l u i —. n e g l i j a b i l ă can t i t a t e . A-• c e a s t a e ţ inu ta c r i t i c e i şi dec i a p u b l i c u l u i l a noi . P e c â n d în rea l i t a te p r i m u l c ă r u i a i se c u v i n e l a u d ă p e n t r u o r i c e fel de s p e c t a c o l e s te d i r i jo ru l " .

„ O a r e ştie p u b l i c u l ş i î n ce le miai m u l t e cezu r i ş i c r i t i c a ne in i ţ i a t ă , c e m u n c ă t i t an ică depune un c o n d u c ă t o r de o r c h e s t r ă , p â n ă a junge să p r e z i n t e o o p e r ă ? O a r e ş t ie de c â t ă ene rg ie t r ebue s ă dea do ­vadă a c e s t c o n d u c ă t o r , p â n ă poa t e i m p r i m a î n t r e g

a n s a m b l u l u i r i t m u l şi c o n c e p ţ i a j u s t ă a unei l u c r ă r i ? " . , Maes t ru l J e a n B o b e s c u a a n i m a t a n s a m b l u l Ope­

rei noastre şi ne-a dat încă din primele începuturi spectacole de un ridicat nivel, ce trădau o continuă evoluţie a tuturor elementelor, precum şi a ansam­blului. De câte ori am avut un dirijor oaspe, aceştia au rămas surprinşi de inteligenţa ansamblului, care dădea dovada de o acomodare şi înţelegere a celor mai vrriale concepţii".

„Dacă dirijorii cari ne-au cinstit pupitrul Operei Române cu (prezenţa lor, iau dat dovadă de reale ca­lităţi şi de minuţioasă ştiinţă, apoi aproape nici unul nu 1-a întrecut pe maestrul Bobescu în ceeaice se nu­meşte intuiţie. Veritabil artist, dotat ou o acuitate psihică rară, d-̂ sa cu un temperament, în care focul latinităţii se îmbină fericit cu o subtilitate sufletească de esenţă slavă* a adâncit în interpretarea unor ope­re muzicale, particularităţi şi tonuri, pe cari marii dirijori chiar le neglijează. In câteva cazuri, când insuficienţa de timp" 1-a silit să prezinte premiere nu îndeajuns de cizelate, icu entuziasm şi mare sugesti­vitate, a ştiut să dea siguranţă ansamblului care s'a simţit stăpân pe rol".

„O influenţă interioară caracterizează spectacolele dirijate de d-sa, iar accentele de dramatism la Verdi. Puccini şi autorii francezi, sunt sincere şi lăuntrice. Iată pentru ce îl preferăm pe Jean Bobescu în ope­rele italieneşti şi franceze şi nu în Wagner ori Mo-zart. Temperamentul său e mai apropiat de lirismul dramatic al compozitorilor latini, decât de sbuciu-mul metafizic ori virtuozitatea Germanilor."

La sfârşitul stagiunei a V-a apare la pupitru (la un spectacol al operei Carmen),, dirijorul H. K e 11 e r-m a n n din Karlsruhe. In stagiunea următoare con­duce 41 de spectacole, sfârşindu-şi activitatea, la Ope­ra Română din Cluj, prin dirijarea celebrei opere din Ringul lui Richard Wagner: Walkyria.

In anul următor se iveşte un alt şef de ansam­blu, în persoana lui Stanek Doubravsky, care acti­vează timp de şase stagiuni (1925/26—1930/31), dând dovadă de multă conştiinciositate, pricepere şi dra­goste de muncă, isvorîte dintr'o conştiinţă artistică bine închegată şi dintr'o pregătire muzicală temei­nică. A dirijat în total aproape trei sute de spec­tacole.

In aceeaşi stagiune (1925/26) îşi începe activita­tea, la noi, dirijorul N i c o l a e B r o d y , condu­când, în curs de 8 stagiuni, vreo sută patruzeci de spectacole-

In stagiunea a VUI-a apare la pupitul o forţă tânără: dirijorul A n t o n R o n a i , un element de valoare prin seriozitatea, râvna şi punctualitatea cu care înţelege să se dedice serviciului şi studiului. Dirijează peste 120 de spectacole în curs de 9 sta­giuni 1926/27—1934/35). Continuând să activeze cu aceeaşi râvnă, va face o frumoasă carieră în dome­niul dificil al artei dirijării.

Afară de aceşti conducători de orchestră şi de ansamblu mai apar la pupitru şi alţii. In primul rând merită să fie aici relevat maestrul de cor, H e r m a n n K1 e a specializat mai ales în muzica lui Mozart. Dirijează peste 60 de spectacole în curs de 8 stagiuni cu intermitenţe.

Mai dirijează câteva spectacole şi profesorii dela Academia de Muzică: M a r ţ i a n N e g r e a (27) şi A u g u s t i n B e n a (16), apoi maestrul de concert K a-r e l K o l l a r (7 spectacole de balete), E g i z i o M a s s i n i (18), I o n e l P o r i c a (8), A7- Bretan (2),

Augustin Bena Edmondo de Veccbl Marflan Negrea

Radu Urlăţeanu (3), Corist. C. Nottara (1). In stagiu­nea a XlV-a din 1932/33 apare (dar numai în această singură stagiune), un nou dirijor In persoana lui A n d e r s A c k e r m a n n , dirijând 35 de specta­cole. In ultimele două stagiuni facem cunoştinţă, în calitate de dirijor, cu M a x S ă v e a n u , care con­duce 33 de reprezentaţii, cu preferinţă de operete.

Un reviriment artistic se produce în stagiunea X VL când bagheta Italianului E d m o n d o de V e c c h i electrizează orchestra şi ansamblul de vreo 18 ori- lată ce ne relaează cronicarul muzical Lucian Voiculescu in ziarul Naţiunea Română din 10 Aprilie 1935 despre acest iscusit dirijor, intr'un articol comemorativ închinat lui Vincenzo Bellini: •.Guvernul fascist, în dorinţa de a asigura comemo­rării lui Bellini. fastul ce i se cuvine, a trimis la noi in ţară o echipă de cântăreţi de rasă, în frunte cu eminentul şef d o orchestră Edmondo de Vecchi, tare a executat întâi la Bucureşti, apoi la 5 Aprilie, şi la Cluj, splendida capodoperă Norma, al cărei libret d e o înaltă ţinută literară e scris de prietenul compozitorului. Ferice Romani." (Cf. pp. 42 12).

„întreg ansamblul a fost sub conducerea maes­trului E d m o n d o de V e c c h i . Mântuitor al unei baghete energice şi elegante, cunoscând la perfecţie partiţiunea, (d-sa conduce pe din afară câteva zeci de opere), cu un foarte rafinat gust muzical, cu o

intuiţie precisă şi colorată.. . , acest dirijor' face par­te din linia marilor şefi de orhestră cu cari se mân­dresc Italia şi Europa."

Şi cu alte multe prilejuri au fost relevate de către presă cu mari elogii calităţile de dirijor ale maestrului Edmondo de Vecchi.

Mai apar. ca oaspeţi, la pupitrul Operei Române din Cluj compozitorul P i e d r o M a s c a g n i , în stagiunea a VUI-a, producând un entuziasm inde­scriptibil (vezi pag. 19—20) şi. în sfârşit, Nona Ot-tescib în stagiunea a X-a.

Directorii de scenă.

Munca acestora e deasemenea grea şi plină de răspundere. Se cere multă pătrundere în tainele sce­nei, cultură aleasă, gust rafinat, ochi ageri pentru ob­servarea tuturor amănuntelor, cunoştinţe speciale, un deosebit tact şi o energie de fier. Numai cine este înzestrat cu aceste însuşiri preţioase poate să stăpânească dificilele situaţii în strunirea ansamblu­lui şi îndrumară soliştilor.

La paginile 46—48 ale acestei lucrări se poate ob­serva (în tabloul statistic, alcătuit după repertoriile naţionale), pas de nas, aportul de muncă al diverşi­lor directori de scenă. Partea leului îi revine exce lentului cunoscător al vieţii teatrale: d-lui C o n -

Max Saveanu Nlcolae Brody Anton Ronal

Directorul de scenâiConstantln Pavel

s t a n t i n P a v e l , oare a montat singur mai multe piese muzicale <d it toţi ceilalţi 9 directori de scenă la un loc. (Vezi pag. 48, col. II, la mijloc). Desigur că şi în privinţa calităţii montărilor nimeni nu-1 poate concura- Directorul de scenă, C. Pavel, a dat strălucite dovezi că este un om de teatru din creştet până'n tălpi. întreaga presă i-a recunoscut, cu mari elogii, această calitate.

Alături de dânsul au activat pe terenul direcţiei de scenă d-nii Nicolae Bretan, Jose Araţi, M. Ilinsky .şi V. Bumbeşti. Au mai montat piese muzicale şi unii compozitori: d-nii Jean Bobescu, Augustin Bena

şi S. Anders-Ackermann, precum şi oameni de teatru: d-mii Victor Papilian (în timpul directoratului delà Operă) şd Ştefari Braborescu.

Aici mai e locul să subliniem maestria schiţelor pictorului W. Widmann, după care s'au alcătuit a-proape toate decorurile delà Operă, precum şi mun­ca istovitoare a regizării spectacolelor, care a apă­sat necontenit — cu întrerupere de o singură sta­giune — pe umerii d-lui Marin Georgescu.

C o repetitor i.

Iată un compartiment al vieţii muzicale, ce îşi desfăşoară activitatea în camerele de lucru de după scenă, zi de zi, fără sgomot şi aproape fără încetare. Cine oare, în afară de cei iniţiaţi, poate să-şi deie seama de munca asiduă, s a r putea spune uriaşă prin nesfârşita ei revenire, ce o săvârşesc aşanumiţii co­repetitori. In multe privinţe aceştia sunt maeştrii şi îndrumătorii cânătreţilor şi sfatul lor trage adeseori greu în cumpăna artei cântecului-

In cursul celor 16 ani au activat pe acest teren următorii corepetitori : Ana Voileanu, Margareta Spanner-Hansen, Zeno Vancea, Olga Vancea. Sergie Trofimov, Heimhof-Kulibin, Emil Tôrôk, N. Brody, Stefanidesz, Anton Ronai, AI. Boskovics, L. Anca, Max Săveanu. Adriana Arbore şi Popa.

Cu prilejul împlinirii unui sfert de veac delà în­fiinţarea Operei Române din Cluj vom reveni, cu a-mănunte, ilustrând textul şi cu fotografiile corepeti­torilor, arătând aportul de muncă şi de iscusinţă al fiecăruia în parte. O simplă înşirare de nume e în-tr'iadevăr prea puiţin pentru strădania şi hărnicia de albine a acelora care au săvârşit munca cea mai grea a ue^eienim ogorului muzical. (Privim aşadar noti­ţele actuale drept o lucrare preliminară — mai ales în ceeace-i priveşte pe corepetitori, — şi la timpul său, când vom fi în posesiunea întregului material informativ, vom 'acorda şi acestui compartiment al Operei Române atenţiunea cuvenită prin amplificarea ifprecierilor.)

Directorul de scenă Nicolae Bretan Pictorul Walter Widmann Regizorul Marin Georgescu

Soliştii şi solistele Operei Române din Cluj.

Tenori.

Iată lista principalilor tenori, in ordinea apari ţiei, după stagiuni:

Stagiunea I (1919/20): Constantin Pa voi (A c â n t a t in 8 s tag ) . I I (1920/21): T r a í a n Grooavescu ( „ •» ii 3

n Emil Marin eseu ( „ f* ii 2 n l o a n Böhm in n ii 1 t* M. Gustav Borgor (. , M ii 1 n Const. Lapedatu (. . t* *i 8 „

111 (1921/22): Nicolao Nagaoevsky ( „ •l ii 1 Solomon Bacon ( „ M ii 1

I V (1922/23): Viorel Chicidean ( „ „ ii 7 V (1923/24): Niou Apostolescu ( , . ii 4 v

Iosif Indr iesm ( v „ ii 7 VI (1924/25): Gh. Arde leana ( v »• i> 2 M

V I I (1925/26): 1 u 1 iu Andreescu ( „ t> ii 10 M V I I I (1926/27): Marius Nicolesou ( „ »> 9 1«

Eomulus Vrăbiescu ( „ i* ii 1 M

IX (1927/28). T r a í a n Nicolau ( „ n 7 Gh. Znamirovsohi („ t* ii 5 —

X (1928/29) X I (1929/30): Tonici Si )ăt a iu (li. •i „ 6

Ootav Cal muschy-Arbore ( v »i ii 5 „ Dinu liad eseu ( , . *> ii 5

n X I I (1930/31):

X I I I (1931/32): X I V (1932/33) X V (1933/34):

X V I (1934/35): Ionel Puica (. . »t ii 1 Ion Täutu ( , . *» ii 1 ton Rânzescu ti ii 1 •

In afară de aceşti tenori, cărora li s'au încredin­ţat roluri mai grele, acordându-li-se unora din ei

Don José priveşte cum dansează Carmencita

un teren mai larg de desvoltare, au mai apărut şi alţii în cursul celor 16 stagiuni. Iată şi lista lor: Andrei Ştefănescu, Ioan Böhm, Martin Gustav Bor­ger, Sava Golumba, Eugen Gseoregh, Cornel Olaru, Gh. Ardeleanu, Gh. Dippon, Eusebie Saghin, Grigo-re Obertas, Gh. Ştefănescu, Adrian Cirţiu, Augus-tin Aunăşan, Octavian Gherman, Ion Puioan, Ale­xandru Babac, Liviu Boman, Ledeanu şi Constantin Leon.

Acestora li s'au încredinţat, în cea mai mare parte, roluri de comprimări, iar cu unii din ei s'au făcut simple încercări.

Examinând cu atenţiune lista prim-tenorilor, con­statăm că pentru câţiva din principalii tenori scena noastră lirică a fost o bună şcoală. Aici şi-a început cariera de cântăreţ un Traian Grosavescu; de aici au plecat în oapitala ţării, dupăce s'au iniţiat în secretele scenei, tenorii Marinescu, Chicideanu. Apos­tolescu şi Dinu Bădescu. Clujul poate să fie mândru că a putut să dăruiască Bucureştilor asemenea ele­mente. De aici va pleca, mai târziu, ca oaspe, In ţări străine, să secere laurii isbânzii binemeritate., tenorul Tomel Spătaru.

In fruntea listei e iscusitul director de scenă-Constantin Pavel, care a interpretat un timp destul de îndelungat şi roluri principale de tenor- Tăria sa nu era în glas, ci în puterea sugestivă a interpretării, în plasticizarea rolurilor. In privinţa aceasta au putut să profite mult dela dânsul toţi artiştii, care aveau o concepţie superioară despre dramatizarea roluri­lor ce li se încredinţau. Aflăm într'un program vechi al Operei şi Teatrului Naţional din Cluj un fel de catechism al artei cântecului, dar mai ales al inter­pretării, pus de cronicarul P. Leonard în gura lui Constantin Pavel. Articolul e întitulat: Un interpret român al marilor eroi şi are următoarea întroducere:

„E lucru îndeobşte cunoscut, că în amintirea marelui public rămâne mai vie imaginea acelui ce­lebru cântăreţ — care nu numai din punctul de ve­dere muzical a atins culmi de frumuseţe, ci şi în oe priveşte interpretarea rolurilor a dat realizări dramatice dintre cele mai impresionante.

Sunt însă foarte puţini tenori, cari să aibe o concepţie în ce priveşte ,.creaţiunea unui rol" întru părea unui erou. Preocuparea lor de căpetenie este emisiunea fără greş a notelor înalte, şi de dragul unui si-bcmol sacrifică întreg sensul dramatic al fi-gurei eroice ce au de înfăţişat.

Iată de ce are o importantă valoare documen­tară expunerea plină de tâlc ce ne-a făcut-o un specialist în materie, dl. Constantin Pavel, care — pe lângă că e întemeietorul Operei Bomâne din Cluj-si a fost unul din cei mai preţioşi directori de scenă ai Operei din Bucureşti, — are îndărătul lui şi o carie­ră de două decenii de tenor dramatic şi a fost apre­ciat îndeosebi pentru ceea cemuzicianii germani nu­mesc -ungewöhnliche Gestaltungskraft", — „darstel­lerische Höchstleistung", adică „neobişnuita putere de întrupare", „creaţiune dramatică de înalt nivel artistic".

Apoi urinează mărturisirile artistice ale tenoru­lui Const. Pavel, redactate de amintitul cronicar. Le reproducem cu unele modificări de stil:

„Niciodată nu mi s'a întâmplat să mă simt oa o a doua persoană faţă de rolul ce-1 interpretam. Dimpotrivă- Mă identificam cu desăvârşire cu per

sonagiul întrupat. Trăiam rolul, din momentul ce-i îmbrăcam costumul şi-tmi puneam grima acestui rol. Simţeam absolut figura şi sufletul eroului întrupat şi'n costumul acestui erou nu mă mai mişcăm ca'n viaţa de toate zilele. E drept că sinceritatea asta prea mare în interpretare merge în paguba vocii şi a organismului întreg chiar. Mi s'a întâmplat în Car­men ca'n actul ultim am leşinat într'adevăr, când ca Don José m'am prăbuşit lângă corpul Carmen-citei. Şi garderobierii ştiau că'n acele roluri cari reclamau mari eforturi dramatice, nu le era permis să se atingă de mine, să-mi schimbe costumul, până ce nervii mei nu se linişteau.

E adevărat, că mulţi „competenţi" îmi tot spu­neau că nu e bine aşta, că artistul trebue să stea de­asupra rolului. De câte ori nu mi s'au spus că 'n Carmen eu nu mai pot răzbi până la finalul operei, deoarece nu mai am glas. Dar ce voiţi, în ultimul act din Carmen, doar sunt în Don José ca şi paralizat, de atâta dlesnădejde, dar şi alcoolizat. Evident, că 'n situaţia asta nu mai pot cânta ca un Romeo sub balconul iubitei, dar nici nu se poate concepe se cânt la fel ca 'n aria florii.

In viaţa mea n'am cântat numai note, ci am trăit în acelaş timp şi viaţa eroului. E ceia ce spune •Germanul: . . .sieh hineirileben... Apoi nu a existat un rol să-1 fi jucat ou aceeaş grimă dela început până la sfârşit. A fost cazul, în opera Tiefland de Eugen d'Albert, când in acelaş act mi-am schimbat de două ori grima, fiindcă aşa o cerea starea sufletească a eroului. Altfel era Piedro când nu bănuia încă ni­mic şi altă fizionomie avea când trebuia să sară prin fereastră în moară, ca s'o scape pe Marta din braţele lui Sebastiano. Şi nu numai altă grimă, dar îmi dădeam silinţă să dau si altă culoare notelor. Cu alte note şi altă culoare cântam în Lohengrin şi iar cu alte note şi altă culoare în Tannhăuser- Cel puţin aşa am înţeles eu datoria unui cântăreţ: să disece un rol. să-1 adâncească, să-i cunoască până'n cele mai mici amănunte întreaga urzeala psihologică a personagiului ce are de întrupat. Mai puţin m'a interesat frumuseţea frazelor melodice, cât situaţia dramatică reclamată de starea sufletească, prin care avea să treacă eroul. Ştiam că efectul asupra publi­cului numai atunci e asigurat când artistul redă, cu toată sinceritatea- starea sufletească a personagiului întrupat. A rămas încă de pe vremea jocurilor gladia­torilor faptul, că mulţimea vrea să vadă sânge şi lacrimi. Fireşte că mai este şi o pătură socială, foar­te subţire, aşa zisă a „gurmanzilor artei", care pre­feră să vadă chiar în scenele cele mai dramatice o artă superioară cristalizată, artă stilizată, care trece peste orice situaţie şi peste orice încordare a nervi­lor. Dar mulţimea mare pretinde altceva: să fii sin­cer, să fii veridic. Să i dai ceva din sângele tău. din lacrimile tale, ca să-1 mişti.

Eu în toată cariera mea n'am făcut concesiuni nimănui, ci m'am pus în slujba artei, cu seriozitate, cu'n devotament până'n adâncul sufletului. M'am dat totdeauna întreg şi sincer. Şi o spun fără re­zervă: Ca tenor dramatic am jertfit totdeauna fru­museţea sonorităţii situaţiei dramatice. In schimb

-cei mai mulţi tenori, — de teamă să-şi strice gla­sul — nu fac nici o sforţare din minct de vedere dramatic, ci emit numai note şi iar note. Desconsi-»dera chiar cele mai elementare cerinţi ale drama­

turgiei moderne, numai ca să-şi menajeze glasul, gândindu^se mereu că la sfârşitul actului au să scoa­tă un do- După părerea mea acest do n'are nici o importanţă. Căci do ori si-bemol, — cum se numesc notele înalte în termeni technici muzicali, — la cântăreţii adevăraţi nu pot constitui o ţintă, nu pot fi decât mijloace pentru a atinge o ţintă.

Dacă situaţia scenică şi fraza muzicală cer să scot cutare notă, înţeleg s'o scot cu orice mreţ. De pildă, acel si-bemol dela sfârşitul ariei Celeste Aida, — după părerea mea. — nu-i altceva decât un oftat de dragoste, care trebuie să dispară în înălţimi, ca ceva eteric, fără substanţa, fermecător. Cei mai mulţi tenori însă — onoare excepţiilor, — îşi fac o ambiţie din aceia, că scot la finalul ariei pomenite un si-bemol forte _ aşa dă efectul e cum se zice în jargonul teatral — gata să pice policanidrul. Fie că tenorii aceştia nu pot altfel, fie că sunt dornici să stârnească viforoase aplauze, cert este că intenţia compozitorului era cu totul alta. Sărmanul Verdi parcă a presimţit-o şi de aceia a pus în partitura lui la finalul ariei, nu mai puţin decât patru p . (pia­nissimo), ca să indice tenorilor care e intenţia lui adevărată. Acelaş lucru e şi la Cavatina din Faust cu nota do. O notă înaltă care trebuie intonată uşor, ca pierdută, ca şi parfumul florilor ce se ridică în jurul lui Faust, acompaniată de coarde cu sordine obligate- E aşa dar ceva delicat din cale afară, eteric la care te pregăteşte dinainte şi orchestra cu între­gul ei acompaniament. O singură dată am auzit fraza aceasta muzicală cântată cum se cuvine, de către te­norul francez d'AImorés. Ceilalţi tenori dramatici sau lirici, ori cât de frumos ar cânta Cavatina din Faust, la sfârşit trântesc o notă formidabilă, care produce asupra ascultătorilor pricepuţi în arta cân­tului efectul unei găleţi cu apă rece.

Şi, Doamne, dacă generaţia tânără de cântăreţi s'ar ocupa cât de cât şi de partea muzicală, die par­tea psihologică a muzicei şi şi-ar da niţică silinţă să se adâncească în ea. ar primi atunci imediat în mână acel vrâjit fir al Ariadnei, care a călăuzit pe ori tee cântăreţ să iasă biruitor din ori: ce labirint, l-ar ajuta să treacă şi prin cele mai complicate si­tuaţii scenice fără să dea greş. Şi 'n cazul acesta ce uşor le-ar fi nu numai directorilor de scenă, dar mai cu seamă dirijorilor în pregătirea oricărei pre­miere . . .

Eu aşa am înţeles menirea unui cântăreţ: Să se identifice cu toată seriozitatea cu eroul întrupat. Din­tre toate rolurile interpretate de mine în cariera mea de tenor — şi sunt vre-o 50 de roluri — singur rolul ducelui din Rigoletto, nu mi-a plăcut ca figură dramatică. Nu mă simţeam buie în haina lui — fi­indcă şi trăsăturile frivole, uşuratice ale caracteru­lui sau nu corespundeau caracterului meu. Din toate rolurile, mai dragi mi-au fost: Jongleurul din Notre Dame, de Massenet, Don José din Carmen, Pietro din Tiefland, Lohengrin, Tannhăuser, Samson.

Nici odată n'am făcut repetiţii numai marcate, ci-mi interpretam rolul şi la probe, cu toată seriozi­tatea. La debut, —mi s'a întâmplat în timpul repe­tiţiei generale, când interpretam pe Radames, ca di­rijorul din cauza viorilor, să mă oprească de patru ori- Trebuia dar de 4 ori să repet acelaş fragment. Şi l-am repetat cu toată sinceritatea. Fiecare între­rupere era pentru mine un bici. Atât am fost de

Tenorul Marlus Nlcolescu

Tenorul N. Nlcolau

Tenorul Gh. Znamlrowsky

sleit după aceste patru repetiţii în şir, încât am căpătat un atac isteric de plâns, strigând mereu: „Nu mai pot".

Asta când pui prea multă simţire in eroul ce-1 înfăţişezi publicului. Şi după o seară de spectacol, în care cântasem, nu mi s'a întâmplat nici odată, să fi putut dormi în noaptea aceia, oricât eram de obosit. Gu ochii deschişi, rămâneam o noapte în­treagă întins în pat, şi înaintea mea treceau, ca în film toate scenele din acea operă şi revizuiam, scenă cu scenă, unde am fost bine şi unde am greşit..."

* Am fi dorit să avem fotografii dala toţi artiştii

noştri mai de seamă, dar mulţi plecând din Cluj, au amânat de pe o zi pe alta trimiterea fotografiilor promise, deşi au fost solicitaţi în diferite rânduri. Ne mai putând zăbovi cu încheierea acestui istoric, ne rezervăm plăcerea să completăm lipsurile ivite, in­dependent de voinţa noastră, cu prilejul ediţiei ur­mătoare. Nădăjduim că până atunci vom reuşi să a-dunăm datele personale necesare cu privire la toţi interpreţii, în vederea ilustrării aportului ce La adus fiecare în parte. Deocamdată ne vom mărgini la câ­teva aprecieri sumare, nizuindu-ne însă să dăm în-tr'o formă pregnantă o caracterizare cât mai com­pletă.

Asupra unora dintre tenori am stăruit în capi­tolul despre oaspeţi. Aici vom trece în revistă numai pe aceia, care au activat în calitate de membri activi la Opera Română din Cluj.

Tenorul Con st. L a p e d a t u s'a ilustrat timp de opt stagiuni printr'un joc de scenă degajat şi printr'un fel de a->şi sublinia cântecul, — intotdeauni îngrijit, — printr'o vervă naturală, printr'o spirituali zare subtilă, care trăda, în dosul cântăreţului, pe o-mul înzestrat cu o cultură aleasă. Deşi n'a interpre­tat roluri mari, valoarea acestui tenor a fost conside­rabilă în ansamblul instituţiei. (întrucât ne priveşte nu vom uita niciodată, în special creaţia sa din operă. Eughenie Oneghin, în rolul Fracezului Triquet-)

Un alt tenor, înzestrat cu o voci frumoasă şi plăcut timbrată a fost I o s i f I n d r i e ş i u , care de-asemenea ne^a părăsit după ce a activat timp de şapte stagiuni- I s'au încredinţat şi roluri grele, ca bunăoară rolul pictorului Gavaradossi din Tosca sau rolul titular din feeria Făt Frumos. S'a achitat cu multă pricepere muzicală şi cu deplină conştiincio­zitate scenică de însărcinările ce i s'au dat.

In stagiunea din 1925/1926 apare tenorul I u 1 i u A n d r e e s c u , jucând în curs de zece stagiuni, ro­luri variate şi dificile, trecând dela Faust la Mozart-pentru ca să debarce in cele din urmă pe tărâmul operetei, pe care o interpretează cu o vervă şi pres­tanţă rară, devenind stâlpul princip. 1 — printre băr­baţi — al acestui gen muzical.

In anul următor — când intră in în stagiunea VIII — facem cunoştinţă cu un nou tenor: M a r i u s N i c o l e s c u . E un cântăreţ format când apare pe scena Operei Române din Cluj şi astfel i se încre­dinţează rolurile cele mai grele. Ne gândim in spe­cial la Florestan din Fuielio. Proba de foc a rezis­tenţei tenorului la notele acute a fost dată aici într'o formă oare merită toată consideraţia. Tăria aceasta a tenorului M. N. s'a putut constata şi cu prilejul interpretării altor roluri. (Va urma).

Tenorul Tornei Spătaru

Tenorul Ionel Puica

Tenorul I. Rânzescu

(Urmare dela pag. 70.)

publica, în numărul de Iulie, evenimentul cr i t i c l i t erar al acestei reviste, d. Şerban Cioculescu. Din numărul de Iul ie ţinem să r e m a r c ă m şi un art ico laş din „Cronici'', întitulat: „Hanslick, premergător al unei estitici fenomenologice" de M. B. Se ştie, că crit icul muzical Hansl ick a fost un nein-duplicat adversar al lui Richard W a g n e r , şi a împărtăş i t o concepţie estetică formalistă (direcţia H e r b a r t — Z i m m e r m a n n ) . Es te t i ca fenomenologică se caracter izează prin îndepăr tarea de subiectivism şi re l iefarea valor i lor specifice ale operei de a r t ă . Analogia ei cu punctul de vedere profesat de Hansl ick a r consta în obiectivism. In acelaş t imp însă, estetica feno­menologică respinge exclusivismul formalist împărtăş i t de şcoala din c a r e făcea p a r t e şi Hansl ick. Autorul notei amin­tite nu insistă decât asupra primei laturi , neglijând tocmai ceeace desparte în mod atât de hotăr î tor cele două concepţii . Discuţia asupra acestei chestiuni a r fi interesantă , nu se poate însă a n g a j a decât în publicaţi i de specialitate.

In numărul de August d. N. lorga semnează un necro­log cu titlul „Doamna noastră Maria în mărturisirile sufletu­lui ei". Scri i torul Ury Benadro publică începutul unei biogra­fii romanţate a lui Beetboven. D. Benador pare a fi un fer­vent admira tor al marelui compozitor. Ne amint im de o minunată nuvelă a sa, publ icată cu ani înainte şi înt i tulată pare ni se „Apassionata", în c a r e deasemeni f igura lui Beethoven este p r e a măr i tă . R e m a r c ă m faptul, nu atât pen­t r u va loarea iniţiativei, a supra căre ia nu ne putem încă declara, c â t în deosebi pentru interesul nostru crescând faţă de problemele de muzică, un semn de matur izare a culturei româneşti . In acelaş n u m ă r găs im un interesant articol al d-lui P. P. Panaitescu, înt i tulat „De ce au ajuns Bucu­reştii capitala Ţăriit" Tot în numărul de August d. Petru Comărnescu aduce o în târz ia tă dare de seamă a discuţiilor

congresului de Es te t i că şi Şti inţa Arte i , ţinut v a r a t recu tă la Par i s . In acelaş n u m ă r r e m a r c ă m două importante articole crit ice, unul despre „Poezia d-lui Adrian Maniu", semnată do d. Vladimir Streinii, i a r celălalt despre „Aspecte epice contimporane", datori t d-lui Şerban Cioculescu.

In numărul de Septemvrie găs im c â t e v a poezii ale lui F m in eseu în tă lmăc ire germană , datorite d-lui Laurenţiu To-moiagă, t ă lmăc i re superoare celor de până acum. Materialul documentar al acestui număr este deosebit de bogat. Astfel d. Nicolae Peireseu, specializat în probleme americane , sem­nează un art icol despre „Justiţia, în Statele-Unite'1, d. Jacques Lassaigne despre „Arta americană". D. Ioan Georgescu pu­blica pagini pline de interes „Din corespondenţa lui Josif Vul­can cu Titu Maiorescu'', i a r d. Mihail Sebastian un art icol c r i t i c despre „Corespondenţa lui Marcel Pronst"; d. Vladimir Streinu, deasemeni un art icol cr i t ic „Recitind pe clasicii no$tri: Ion Creangă'1, c a r e v a avea -urmare, şi în sfârşit d. Serban Cioculescu reeenziază judicios un studiu asupra l i tera­tur i i noastre, scris în limba g e r m a n ă de d. Dr. Martin Block (..Die rumänische Literatur"), publicat în colecţia „Handbuch der Literatur-Wissensehaft ' ' , din Postdam. condusă de apre­c iatul filolog şi cerce tător l i t erar Oskar Watzel . D. Şerban Cioculescu a r a t ă , c ă d a c ă a p a r i ţ a unor asemenea lucrăr i nu ne poate, în principiu, decât bucura , nu ne pot lăsa indiferent nici lacunele regretabi le ale umor a t a r i lucrăr i . L i t e r a t u r a românească , nefiind în s tră inătate , nici m ă c a r în cercuri le ştiinţifice, îndeajuns cunoscută, se întocmesc adesea lucrări în pripă, f ă r ă o documentare e x a c t ă , sprij inite pe izvoare de a t re ia mână. Lucrur i l eaces tea trebuesc puse la punct, ceea-ce faee cu eompetinţă d. Şerban Cioculescu în acest art icol .

L i t e r a t u r a belestritică, bogată ca întotdeauna. In nu­mărul de August şi cel de Septemvrie d. Al. A. Philipide continuă ser ia traducer i lor sale din Baudlair, cu c a r e se îndeletniceşte c u succes, de ani de zile.

Cronicile, bogate şi var ia te , semnate în major i ta t e de d-nii M. Sabastian, Mircea Eliade, Petru Comărnescu, D. I. Suchianu şi Al. Mironescu.

***

„Viaţa Românească" ,Nr. 9. Septemvrie) . Anul acesta, fosta revis tă poporanistă , condusă azi de d-nii Mihail Ralea şi C. Vişoianu, a a p ă r a t cu regular i ta te , păs trând or ientarea ei spir i tuală din trecut — de revis tă , care , pe lângă l i t era tură şi cr i t i că , se preocupă şi de ideologie.

Numărul de Septembrie are . c a prim articol , discursul rostit, la a l 16-lea congres al Federaţ ie i P. E . N. Cluburilor mondiale, ţ inut l a F r a g a , la sfârşitul lui Iunie cor., — de cunoscutul scr i i tor francez, Ju le s Roma in, în oare aceste ia atitudine pentru l ibertatea scrisului, aspru ameninţată de intoleranţa naţional-socialistă şi pentru protecţ ia scri i tori lor austr iac i , refugiaţi în u r m a Ansehlussului. Reproducem fina­lul acestui art ico l , c a r e după tragic i le evenimente a le ne-dreptei ciuntiri , căre ia a fost supusă Republica cehoslovacă, pr imesc o îndoită actual i tate , răs f rângând sentimentele cu c a r e aprec iază lumea intelectuală mondială această nefericită Republică şi pe conducătorii ei i luştri . „ In schimb, încheie d. Ju le s Somain , — a m fi foarte mândri , dacă veţi putea erede, c ă prezenţa noastră , scumpii mei prieteni Cehoslovaci, v ă este acum, în ori-câit de m i c ă măsură , o mângâiere , v ă a j u t ă să simţiţi, c ă lumea e f oar te atentă la s i tuaţ ia voas tră , şi nu e nicidecum dispusă să se încline în fa ţa unei nedrep­tă ţ i evidente şi brutale c a r e v i s'-ar face, în c iuda t u t u r o r sacrif ici i lor pe c a r e le veţi fi consimţit fa ţă de dreptul a l tuia şi de spiritul de dreptate . Şi a m fi şi mai fericiţi , dacă. în u r m ă , s 'ar putea asocia în amint irea noas tră serbă­rile acestui congres pentru c a r e v ă mulţumim din inimă dinainte; ace lea a celei de a douăzecea an iversare a naţiunii d-voastră, al căru i întemeietor, gloriosul preşedinte Masaryk, a fost un intelectual de m a r e c l a s ă ; a l căru i şef actual , ilus­trul preşedinte Beneş, ne este îndeosebi de scump, în acelaş t imp pentru-că este de mult prietenul personal a l m a i multora dintre noi, şi F e d e r a ţ i a n o a s t r ă a r e m a r e a cinste do a-1 nu­m ă r a p r i n t r e membri i ei; şi d a c ă s 'ar putea s ă adaug, în-sfârşit , ideea, că în a c e a s t ă clipă, In aceas tă f rumoasă lună Iunie 1938, a r începe pentru Cehoslovacia o e r ă noua de prosperitate, liniştită".

D. H. Blazian semnează un interesant, articol „Con­tribuţii la istoria picturii române in secolul al XlX-lca", in­teresant şi îmbucurător , deoarece marchează începutul unei preocupări p â n ă azi puţin cunoscută în cu l tura noas tră .

D. Mircea Gesticone, cunoscut printr 'un roman senza­ţional şi dis tract iv , d a r nu de r e a cal i tate , a p ă r u t în „Re­vista Fundaţi i lor". începe publ icarea unui nou roman ou titlul „Vest".

In r u b r i c a cronicelor, a supra personalităţi i decedatului Ovid Densuşianu, semnează, un art icol Mariana Zamfirescu. D. Ion Biberi, î n cron ica ideilor, reeenziază volumul de esteţi ea teatru lu i datori t dlui Camil Petrescu, a p ă r u t a s tă i a r n ă ; c r o ­nica pedagogică p o a r t ă s emnătura d-lui Ion Zamfirescu, cea şti inţifică a d-lui A. Romanescu. I n obişnuita s a cron ică sine-matograf i că d. D. I. Suchianu scrie despre cinematograful muncitoresc, pe când d. D. Jf. Ciotori semnează o cronică politică în l egătură c u vizita suverani lor englezi 'p. Par i s .

Numărul cuprinde şi o serie de recenzii asupra a p a r i ­ţiilor recente. V. I.

Z I A R E Ş I R E V I S T E P R I M I T E L A R E D A C Ţ I E * :

„Albina". Bucureşt i . „ A Hirnok", Cluj. „Bravo" , A r a d . .Buletinul Cărţi i Româneşti", Bucureşt i .

„Bulet inul Demografie al României", Bucureşt i .

„Cele Trei Crişuri". Oradea. „Drapelul Nostru", Bucureşt i . „ F a r u l Nou", Bucureşt i . „ F o a i a Noastră", Cluj. . „Gazeta Propr ie tar i lor Urbani", Cluj.

„Glasul Bucovinei", Cernăuţi . . .Izvoraşul", B i s t r i ţ a — Mehedinţi. „Grădina Mea", Cluj. . .Natura", Bucureşt i . „Nord-Vestul", Cluj. „Patr ia" , Cluj. „Pagini L i t erare" , Turda . . .Pâsztortuz", Cluj. „Plaiuri Săcelene", Satulung—Săcele. „Revis ta Cursuri lor şi Conferinţelor",

Bucureşt i . „România Medicală", Bucureşt i .

„România Aeriană", Bucureşt i . „Satul", Bucureşt i . „Sănătatea", Bucureşt i . „Solia Dreptăţii", Orăştie. „Societatea da Mâine", Bucureşt i . „Sociologie Românească", Bucureş t i . „Transi lvania", Bulet. Astrei , Sibiu. „ Ţ a r a de Mâine", Cluj. „Unirea", B l a j . „Vestitorul", Oradea. . .Viaţa I lus trată", Cluj.

S E N Z A Ţ I O N A L S'A S C H I M B A T

P L A N U L L O T E R I E I D E S T A T Noul plan prevede

2 0 câştiguri â Lei ¡ 1 . 0 0 0 . 0 0 0 la clasa l-a 18 milionari pe lună

4 câştiguri de Lei 6,000.000

74 câştiguri de „ 200.000

598 câştiguri de „ 100.000

Procentul de câştiguri 63,32°|„

T r a g e r e a c l a s e i I -a

1 5 Noemvrie 1 9 3 8

L O T E R I A D E S T A I

B u n de imprimat . Tipografia Naţională S. A. Cluj