Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, Specializarea Psihologie Clinică şi

Consiliere

TULBURĂRILE

AFECTIVE

Prof. coord.: Conf. Camelia Dindelegan

Studenţi: Dungaru N. Andreea Cristiana

Stuparu Adela Claudia

Gheorghiţă Lăcrămioara Nina

Bar (Hanga) Florica

(2015)

CUPRINS

PREZENTARE TEORETICĂ.........................................................................................................3

Încadrarea în categoria simptomatologică.......................................................................................5

Tulburarea distimică....................................................................................................................5

Tulburarea de stres posttraumatic................................................................................................7

Caz clinic.......................................................................................................................................10

Istoricul cazului.........................................................................................................................10

Imaginea de ansamblu. Criterii de diagnostic (SCID)...............................................................12

Diagnostic diferenţial.................................................................................................................12

Testele utilizate..........................................................................................................................13

Rezultatele obţinute la teste. Interpretare..................................................................................14

Recomandări..................................................................................................................................16

Bibliografie....................................................................................................................................17

2

PREZENTARE TEORETICĂ

Depresia a fost cunoscută încă din Antichitate. Date care atestă preocuparea oamenilor

pentru această tulburare datează încă din 1650 î.e.n., papirusul lui Eber conţinând cea mai veche

descriere clinică a bolii de o mare acurateţe. Hipocrat a folosit termenul de "melancolie",

desemnând prin acesta atrabila sau bila neagră, umoare a cărei proeminenţă ar fi responsabilă de

specificitatea anumitor trăsături temperamentale. Teoria umorală a lui Hipocrat a fost eclipsată în

Evul Mediu, când sub influenţa Inchiziţiei depresia şi alte boli mentale erau suspectate de

posedare a trupului de către demoni, iar tratamentul bolilor psihice repectă mai degrabă un ritual

de exorcizare decât o cură medicamentoasă (Dindelegan, 2008).

Dicţionarul de psihologie defineşte depresia ca fiind o stare morbidă mai mult sau mai

puţin durabilă caracterizată îndeosebi de tristeţe şi de o scădere a tonusului şi a energiei (Sillamz

apud Dindelegan, 2008).

DSM IV include depresia în secţiunea tulburărilor afective, tulburări al căror element

predominant îl constituie o perturbare de dispoziţie. Dispoziţia este starea emoţională internă, de

durată variabilă, care oscilează între tristeţe şi bucurie, pe care individul o poate controla

(aprecia) şi care se reflectă în toate aspectele vieţii individului. Tulburările de dispoziţie se

manifestă fie prin accentuarea patologică a tristeţii, caz în care se numeşte depresie, fie prin

exagerarea patologică a bucuriei, denumită euforie. Astfel, depresia şi euforia reprezintă

simptomele cardinale ale celor două sindroame afective principale, sindromul depresiv şi

sindromul maniacal. Sindromul depresiv reprezintă un set de semne şi simptome cognitive,

afective şi comportamentale care au ca simptom central depresia, pe când sindromul maniacal

reprezintă un set de semne şi simptome cognitive, afective şi comportamentale care au ca

simptom central euforia sau iritabilitatea. Ambele sindroame sunt responsabile de perturbări în

capacitatea de funcţionare şi în domeniile de activitate ale pacientului (Georgescu, 1998).

Clasificarea tulburărilor de dispoziţie din manualele actuale de diagnostic şi clasificare

este făcută ţinându-se cont de câţiva factori:

prezenţa sau absenţa sindromului maniacal;

intensitatea şi complexitatea manifestărilor sindroamelor afective;

durata de manifestare a episoadelor afective;

recurenţa episoadelor;

3

factori precipitanţi.

Astfel, prezenţa sau absenţa sindromului maniacal determină diviziunea principală a

tulburărilor de dispoziţie în tulburări depresive (în care sindromul maniacal nu apare niciodată

de-a lungul evoluţiei bolii) şi tulburări bipolare (prezenţa sindromului maniacal este obligatorie

în evoluţia bolii; sindroamele maniacale pot alterna cu episoade depresive, dar existenţa acestora

din urmă nu este obligatorie) (Georgescu, 1998).

Astfel, conform DSM IV, tulburările afective sunt clasificate astfel:

Tulburările depresive

Tulburarea depresivă majoră

Tulburarea distimică

Tulburarea depresivă fără altă specificaţie

În cazul tulburărilor depresive, există câteva sindroame psihopatologice care se mai

numesc şi episoade afective; acestea sunt prezentate în prima parte în cadrul secţiunii tulburărilor

afective din DSM IV.

Episoadele afective

Episodul depresiv major

Episodul manical

Episodul mixt

Episodul hipomaniacal

Tulburările bipolare

Tulburarea bipolară I

Tulburarea bipolară II

Tulburarea ciclotimică

Tulburarea bipolară fără altă specificaţie

Alte tulburări afective

Tulburarea afectivă datorată unei condiţii medicale generale

Tulburarea afectivă indusă de o substanţă

Tulburarea afectivă fără altă specificaţie

4

Încadrarea în categoria simptomatologică

Tulburarea distimicăTulburarea distimică se caracterizează prin cel puţin doi ani de dispoziţie depresivă, mai

multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un

episod depresiv major (DSM IV, 2003). Diagnosticul de tulburare distimică va fi pus doar dacă

în perioada iniţială (2 ani) de simptome distimice nu survin episoade depresive majore sau dacă

individul nu a avut cândva un episod maniacal, mixt sau hipomaniacal (Dindelegan, 2012).

Elementele asociate ale tulburării distimice sunt similare cu cele ale episodului depresiv

major. Multe studii sugerează că simptomele întâlnite cel mai frecvent în tulburarea distimică

sunt sentimentele de insuficienţă, pierderea generalizată a interesului sau plăcerii, retragerea

socială, sentimentele de culpă ori ruminaţia referitoare la trecut, sentimentele subiective de

iritabilitate sau de stare coleroasă excesivă şi activitatea, eficacitatea sau productivitatea redusă.

La indivizii cu tulburare distimică, simptomele vegetative (de ex., modificarea somnului,

apetitului, greutăţii si simptome psihomotorii) par a fi mai puţin frecvente decât la persoanele cu

episod depresiv major (DSM IV TR).

Criteriile de diagnostic din DSM IV pentru tulburarea distimică sunt:

A. Dispoziţia depresivă cronică, care survine în cea mai mare parte a zilei, mai multe zile da

decât nu, timp de cel puţin 2 ani (la copii, perioada cerută este de 1 an).

B. În cursul perioadelor de dispoziţie depresivă, cel puţin două din următoarele simptome

sunt prezente: apetit redus sau mâncat excesiv, insomnie sau hipersomnie, energie

scăzută sau fatigabilitate, stimă de sine scăzută, concentrare redusă sau dificultatea în a

lua decizii, sentimentul de disperare, pierdere generalizată a interesului sau plăcerii,

sentimentul de vinovăţie.

C. În aceşti 2 ani, intervalele fără simptome să nu dureze mai mult de 2 luni.

D. În această perioadă de simptome distimice, pacientul sa nu manifeste episoade depresive

majore.

Unii oameni experimentează atât episodul depresiv major, cât şi tulburarea

distimică. Această stare se numeşte depresie dublă. Bolnavii cu depresie dublă au

fost diagnosticaţi cu depresie distimică şi ocazional, trăiesc episoade depresive

majore. După trecerea acestor, ei retrăiesc distimia într-o mai mare măsură decât

să revină la starea normală. Totodată, bolnavii cu depresie dublă sunt mai

5

suferinzi decât cei cu episod depresiv major sau distimie simplă; totodată, ei

răspund mai greu la tratament (Dindelegan, 2012).

E. În această perioadă de simptome distimice, nu a existat niciodată un episod maniacal, un

episod mixt sau hipomaniacal şi nu au fost satisfăcute criteriile pentru tulburarea

ciclotimică.

F. Perturbarea nu survine pe fondul unei tulburări psihotice cronice, cum ar fi schizofrenia

ori tulburarea delirantă.

G. Simptomele nu sunt cauzate de efectele fiziologice ale unor substanţe ori ale unei

condiţii medicale generale.

H. Simptomele interferează cu funcţionalitatea individului în cele trei domenii de activitate:

familial, profesional şi social.

Tulburarea distimică are adesea un debut precoce şi insidios (de ex., în copilărie,

adolescenţă ori de timpuriu în viaţa adultă), precum şi o evoluţie cronică în mediul clinic,

indivizii cu tulburare distimică au de regulă suprapusă tulburarea depresivă majoră, care este

adesea motivul pentru solicitarea tratamentului. Dacă tulburarea distimică precede debutul

tulburării depresive majore, este foarte puţin probabil că va exista o recuperare completă

spontană între episoadele d e tulburare depresivă majoră şi este foarte probabil ca subiectul să

aibă episoade ulterioare mai frecvente (DSM TR IV).

Este posibil ca după perioada iniţială de 2 ani de distimie să survină episoade depresive

majore care, datorită suprapunerii peste perioada distimică să determine o dublă depresie, deci un

diagnostic dublu (Dindelegan, 2012).

Tulburarea distimică apare deseori la rudele de gradul I ale persoanelor cu depresie

majoră decât în populaţia generală. De cele mai multe ori, distimia are o evoluţie cronică, cu

frecvente recăderi. Ea apare de obicei înainte de 45 de ani, având de cele mai multe ori un debut

timpuriu (în perioada adolescenţei sau adultului tânăr). În populaţia generală, prevalenţa

distimieieste de aproximativ 3,2%, fiind de două ori mai frecventă la femei decât la bărbaţi

(Dindelegan, 2012).

Tulburarea depresivă majoră poate fi precedată de tulburarea distimică (10% în

eşantioanele epidemiologice si 15%-25% în esanhoanele clinice). Se estimează, de asemenea, că

în fiecare an aproximativ 10% dintre indivizii cu tulburare distimică doar vor ajunge să aibă un

prim episod depresiv major în mod frecvent, concomitent cu tulburarea depresivă majoră survin

6

si alte tulburări mentale (de ex. tulburările în legătură cu o substanţă, panica, tulburarea

obsesivo-compulsivă, anorexia nervoasă, bulimia nervoasă, tulburarea de personalitate

borderline). Un număr oarecare de indivizi au tulburare distimică preexistentă debutului

tulburării depresive majore, episod unic. Unele date sugerează că aceşti indivizi vor avea foarte

probabil episoade depresive majore adiţionale, cu recuperare interepisodică mai redusă,

necesitând tratament suplimentar fazei acute si o perioadă mai lungă de continuare a

tratamentului pentru a atinge si menţine o stare eutimică mai completă si de mai lungă durată

(DSM IV TR).

Tulburarea de stres posttraumaticStresul posttraumatic (SPT) reprezintă o reacţie frecvent întâlnită la situaţii sau

evenimente extrem de stresante sau traumatice. Există o serie de evenimente/situaţii care pot

declanşa asemenea reacţii. Printre acestea se numără situaţiile în care o persoană suferă un

accident de maşină; este victima unui viol sau a unui atac armat; este abuzată fizic/sexual; se

confruntă cu dezastre naturale (inundaţii sau bombardament) sau este martoră la moartea unei

alte persoane (Leahy, Holland, 2010). Cel mai bun predictor al reacţiilor oamenilor la traume îl

constituie severitatea şi durata traumei şi proximitatea indivdului faţă de aceasta (ex. veteranii de

război). Un alt predictor al vulnerabilităţii oamenilor la SPT este suportul social de care ei

dispun. Al treilea predictor al vulnerabilităţii al SPT este nivelul de distres pe care individul îl

experimentează înainte de a trăi trauma (Dindelegan, 2012).

După o psihotraumă personală sau socială pot apărea anxietate, depresie, consum de

alcool şi irascibilitate. La copii pot exista enurezis şi refuzul de a merge la şcoală. Este posibil ca

simptomele adultului să apară după o perioadă de timp mai lungă. Tratamentul se poate

concentra asupra reducerii psihotraumei prin psihoterapie cu ajutorul unor interpretări

profesioniste din partea terapeutului. Totuşi trebuie subliniat că nu există reţete sigure şi rapide

care să garanteze succesul (Collier et al, 1997).

Există concepţii fundamentale de viaţă care pot fi spulberate de o traumă - spulberare ce

poate provoca pentru lung timp distres psihologic. Prima atribuire de acest gen (concepţie) este

invulnerabilitatea personală. Cei mai mulţi oameni cred că lucrurile rele se întâmplă altor

persoane şi că ei sunt relativ invulnerabil la traume precum: accidente grave de maşină,

distrugerea casei într-un dezastru natural, răpire sau viol. Când aceste evenimente se întâmplă

7

oamenii îşi pierd iluzia invulnerabilităţii. Cu un sentiment cronic de vulnerabilitate ei devin

hiperbigilenţi la semnele unor noi traume şi pot da semnale de anxietate cronică. A doua

asumpţie de bază este că lumea este corectă şi toate se întâmplă cu un scop iar lucrurile se

întâmplă cu un motiv bun. Această credinţă poate fi distrusă de evenimente care pot părea lipsite

de sens, nejustificate sau chiar demonice precum un atac terorist într-un centru de îngrijire a

copiilor. A treia idee este că oamenii care sunt buni şi care trăiesc "conform regulilor" nu vor fi

supuşi la evenimente rele. Victimele traumelor vor căuta adesea explicaţii la ce au făcut pentru a

explica trauma, pe de o parte pentru că ei vor să afle cum să prevină în viitor un astfel de

eveniment, şi pe de altă parte pentru că părerea lor proprie despre ei ca fiind oameni buni este

contrazisă de faptul că au fost victimele unei traume. Cu toate acestea este evident că în traumele

cele mai severe există răspândite diferenţe între reacţiile psihologice ale fiecărui individ la

situaţie (Dindelegan, 2012).

Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia de simptome

caracteristice urmând expunerii la un stresor traumatic extrem, care implică experientarea

personală directă a unui eveniment comportând moartea efectivă sau ameninţarea cu moartea, ori

o vătămare serioasă sau o ameninţare a integrităţii corporale proprii; faptul de a fi martor la un

eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altei

persoane; a afla despre moartea violentă sau inopinată, despre vătămarea serioasă, ori despre

ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al famili ei sau de un alt asociat

apropiat (DSM IV TR).

Stresul posttraumatic este singura tulburare din DSM IV pentru care trebuie specificată şi

cauza etiologică. Prin definiţie SPT este reacţia individului la un eveniment traumatic extrem.

Pentru a fi considerat "extrem" evenimentul trebuie să implice moartea, ameninţarea cu moartea,

vătămarea serioasă sau ameninţarea integrităţii corporale a persoanei. Experienţe tipice care pot

duce la instalarea acestei tulburări sunt: lupta, abuzul sexual sau/şi fizic, accidente severe,

dezastre naturale sau provocate de om, încarcerarea sau tortura şi diagnosticarea cu o boală care

ameninţă viaţa (Leahy, Holland, 2010).

Cele trei grupe de simptome cardinale ale SPT sunt: (1) retrăirea persistentă a

evenimentului traumatic (amintiri intruzive legate de eveniment, coşmaruri şi vise detresante

şi/sau flash-backuri); (2) evitarea stimulilor interni şi externi asociaţi evenimentului traumatic

(printre acestea se mai numără senzaţia de "anestezie emoţională" şi/sau sentimente de detaşare;

8

şi (3) niveluri ridicate de activare (insomnie, iritabilitate, dificultate de concentrare şi

hipervigilienţă) (Leahy, Holland, 2010).

Multe persoane resimt simptomele specifice SPT la scurt timp după confruntarea cu

evenimentul traumatic. La aproximativ la jumătate dintre aceste persoane, simptomele se remit

de la sine în aproximativ 3 luni. La alţii, simptomele pot persista timp de mai mulţi ani. Alte

persoane vor resimţi simptomatologia după mai mulţi ani de la confruntarea cu evenimentul

traumatic (Leahy, Holland, 2010).

Pentru tratarea eficientă a SPT, tratamentul medicamentos în sine, nu este suficient. Însă

unii pacienţi pot beneficia de tratamentul medicamentos cu cel cognitiv-comportamental (Leahy,

Holland, 2010).

Tratamentele pentru SPT urmăresc în general 3 scopuri:

expunerea clienţilor la ceea ce le este frică, pentru a elimina această frică;

generarea de cogniţii distorsionare care contribuie la aceste simptome;

ajutorul oferit clinţilor pentru a-şi controla problemele recurente ce le provoacă

stres în viaţa de zi cu zi (Dindelegan, 2012).

Criterii de diagnostic conform DSM IV TR:A. Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic în care ambele dintre cele care urmează sunt prezente:

(1) persoana a experimentat, a fost martoră ori a fost confruntată cu un eveniment sau evenimente care au implicat moartea efectivă, ameninţarea cu moartea ori o vătămare serioasă sau o periclitare a integrităţii corporale proprii ori a altora,

(2) răspunsul persoanei a implicat o frică intensă, neputinţă sau oroare.Notă: La copii, aceasta poate fi exprimată, în schimb, printr -un comporta ment dezorganizat sau agitat.B. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent într -unul (sau mai multe) din următoarele moduri:

(1) amintiri detresante recurente si intrusive ale evenimentului, incluzând imagini, gânduri sau percepţii. Notă: La copii mici, poate surveni un joc repetitiv în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei;

(2) vise detresante recurente ale evenimentului. Notă: La copii, pot exista vise terifiante fără un conţinut recognoscibil;

(3) acţiune şi simţire, ca şi cum evenimentul traumatic ar fi fost recurent (include sentimentul retrăirii experienţei, iluzii, halucinaţii si episoade disociative de flahback, inclusiv cele care survin la deşteptarea din somn sau când este intoxicat). Notă: La copiii mici poate surveni reconstituirea traumei specifice;

9

(4)detresă psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic;

(3) reactivitate fiziologică la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizează sau seamănă cu un aspect al evenimentului traumatic.C. Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi paralizia reactivităţii generale (care nu era prezentă înaintea traumei), după cum este indicat de trei (sau mai multe) dintre următoarele:

(1) eforturi de a evita gândurile, sentimentele sau conversaţiile asociate cu trauma;(2) eforturi de a evita activităţi, locuri sau persoane care deşte aptă amintiri ale traumei;(3) incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei;(4) diminuare marcată a interesului sau participării la activităţi semnificative;(5) sentiment de detaşare sau de înstrăinare de alţii;(6) gamă restrânsă a afectului (de ex., este incapabil să aibă sentimente de amor);(7) sentimentul de viitor îngustat (de ex., nu speră să-şi facă o carieră, să se căsătorească,

să aibă copii ori o durată de viaţă normală).D. Simptome persistente de excitaţie crescută (care nu erau prezente înainte de traumă), după cum este indicat de două (sau de mai multe) dintre următoarele:

(1) dificultate în adormire sau în a rămâne adormit;(2) iritabilitate sau accese coleroase;(3) dificultate în concentrare;(4) hipervigilitate;(5) răspuns de tresărire exagerat.

E. Durata perturbării (simptomele de la criteriile B, C şi D) este de mai mult de o lună.F. Perturbarea cauzează o detresă sau deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.De specificat dacă:Acut: dacă durata simptomelor este mai puţin de 3 luni. Cronic: dacă durata simptomelor este de 3 luni sau mai mult.De specificat dacă:Cu debut tardiv: dacă debutul simptomelor survine la cel puţin 6 luni după stresor.

Caz clinic

Istoricul cazului

Este vorba despre un pacient în vârstă de 57 de ani, văduv din 2000, tată a doi copii

(fiica-28 ani; fiul-26 ani), ambii căsătoriţi şi este bunic a patru nepoţi. În prezent este pensionat

pe caz de boală din anul 2002, înainte lucrând ca în specialitatea tâmplărie şi traforaj. În prezent

locuieşte singur, în mediul rural, în casa părintească. A absolvit şcoala profesională.

10

Din punct de vedere familial, locuind singur, pacientul declară că "viaţă mai grea decât

atât nu se poate". Ultima dată când s-a simţit fericit a fost după 5 ani de la decesul soţiei sale

când fiica sa a absolvit facultatea şi când aceasta s-a căsătorit, aceasta susţinându-l şi

încurajându-l în momentele dificile. Se simte bucuros când se gândeşte că este bunic, văzând

acest lucru ca pe o realizare. Copiii îl vizitează şi îl sună frecvent.

Din punct de vedere social declară că are prieteni cu care se întâlneşte în unele ocazii, de

asemenea cu vecinii este în relaţii bune. Totodată susţine că nu a vrut să se recăsătorească pentru

că "o femeie bună se găseşte greu" şi că "fericirea vine de undeva de sus" dar el nu ştie exact de

unde. Este mereu preocupat de bunăstarea lui şi de a celor apropiaţi lui şi se gândeşte mereu că li

s-ar putea întâmpla ceva rău. Este suspicios, nu are din prima fază încredere în oameni.

În gospodărie creşte animale, pe care spune că le şi iubeşte, lucrează pământul dar după

ce-şi termină treaba pacientul declară că încep durerile somatice.

Dacă este supărat nu mai are poftă de mâncare şi chiar dacă îşi găteşte refuză să mănânce.

Acuză insomnii frecvente, dacă adoarme devreme se trezeşte aproximativ la 3:30-4:00 şi nu mai

poate să adoarmă. Afirmă că nu are pe nimeni cui să i se plângă pentru că dacă ar avea pe cineva

lângă el consideră că i-ar fi mai bine. Se simte descurajat atunci când întâmpină o problemă şi

crede că starea lui afectivă depinde chiar şi de vreme, vede viitorul în termeni negativi: "nu văd

viitorul bine".

În primele 6 săptămâni după decesul soţiei sale pacientul mergea la cimitir să se roage

chiar şi în mijlocul nopţii. Crede că norocul nu i-a surâs în viaţă pentru că soţia lui a murit de

tânără, el fiind nevoit să crească singur cei doi copii întâmpinând greutăţi, acesta fiind

evenimentul declanşator.

Până în prezent a avut aproximativ 5 internări la Spitalul de Neurologie şi Psihiatrie din

Oradea, prima internare având loc în anul 2013. Pacientul acuză dureri somatice de tipul

durerilor de cap, de ureche, de picior, de coloană şi de inimă, stări de sufocare şi dificultăţi în a-şi

aminti anumite aspecte. Analizele medicale realizate în urma acuzelor somatice relevă doar

afecţiuni cardiace (motivul pensionării).

În prezent, a fost internat la recomandarea medicului de familie datorită faptului că simte

stări de fatigabilitate, nu are stabilitate motorie şi acuză dureri somatice. Orientarea pacientului

este autopsihică. În spital îi este administrat un tratament medicamentos de 3 ori pe zi, iar

11

pacientul spune că se simte mai bine. Este internat de 2 săptămâni, iar internarea anterioară a fost

în luna decembrie.

Imaginea de ansamblu. Criterii de diagnostic (SCID)La interviul clinic SCID pacientul a răspuns afirmativ tuturor itemilor ce corespund

Tulburării distimice:

apetit redus sau mâncat excesiv,

insomnie sau hipersomnie,

energie scăzută sau fatigabilitate,

stimă de sine scăzută,

capacitate de concentrare redusă sau dificultate în a lua decizii,

sentimente de disperare

nu a existat niciodată un episod maniacal, un episod mixt ori un episod hipomamacal şi nu

au fost satisfăcute niciodată criteriile pentru tulburarea ciclotimică,

perturbarea nu survine exclusiv în cursul unei tulburări psihotice cronice, cum ar fi

schizofrenia ori tulburarea delirantă,

simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe (de ex. un drog de

abuz, un medicament) ori ale unei condiţii medicale generale (de ex. hipotiroidismul),

simptomele cauzează o detresă sau deteriorarea semnificativă clinic în domeniul social,

profesional sau în alte domenii importante de funcţionare,

debut tardiv (după vârsta de 21 ani).

Diagnostic diferenţial

DIAGNOSTIC PREZUMTIV: Tulburare distimicăTulburarea somatoformă

nediferenţiată

Tulburarea distimică Tulburare depresivă

recurentă

Acuze somatice: fatigabilitate,

pierderea apetitului, dureri de

cap, de ureche, coloană şi

afecţiuni ale inimii

Apetit redus Prezenţa unui Episod Depresiv

Major (6 săptămâni după

decesul soţiei)

După o investigaţie

corespunzătoare, simptomele

Insomnie Diminuarea capacităţii de

decizie

12

nu pot fi explicate complet de

o condiţie medicală generală

cunoscută ori de efectele

directe ale unei substanţe

(analize)

Simptomele cauzează o

detresă sau deteriorare

semnificativă clinic în

domeniul social, profesional

sau în alte domenii importante

de funcţionare

Orientare auto-psihică Fatigabilitate şi energie

scăzută

Acuzele somatice durează de

mai mult de 6 luni

Energie scăzută şi

fatigabilitate

Scăderea interesului pentru

diferite activităţi

Simptomele nu sunt produse

intenţional sau simulate

Stimă de sine scăzută Insomnie

Dificultate în a lua decizii

Sentimente de disperare

În perioada de la decesul

soţiei, pacientul nu a fost

niciodată fără simptomele

enumerate mai sus mai mult

de 2 luni

Testele utilizate Ca şi intrumente de evaluare psihologică am utilizat Chestionarul H. Schmieschek şi

Scala de Stimă de Sine Rosenberg. Chestionarul H. Schmieschek îşi propune evidenţierea

aspectelor care conduc spre diagnoza unor structuri de personalitate accentuată fiind un

instrument subsumat tipologiei personalităţii clinice sau accentuate, dezvoltată de K. Leonhard.

Scala de Stimă de Sine Rosenberg a fost elaborată iniţial pentru a măsura sentimentul global al

13

valorii personale şi autoacceptării. Scala cuprinde 10 itemi cu 4 posibilităţi de răspuns între total

dezacord (1 punct) şi total acord (4 puncte).

Rezultatele obţinute la teste. InterpretareA. La Chestionarul H. Schmieschek, în urma interpretării rezultatelor, pacientul a obţinut

următoarele scoruri:

subscala hipertimie: pacientul a obtinut şapte răspunsuri pozitive, însumând 21 de

puncte,

subscala emotivitate: pacientul a obţinut şase răspunsuri pozitive însumând 18 puncte

subscala anxietate: pacientul a obţinut patru răspunsuri pozitive însumând 12 puncte

subscala demonstrativitate: pacientul a obţinut nouă răspunsuri pozitive, însumând 18

puncte

subscala distimia: pacientul a obţinut patru răspunsuri pozitive, însumând 12 puncte

subscala hiperperseverenţa: pacientul a obţinut şapte răspunsuri pozitive însumând 16

puncte

subscala hipermeticulozitatea: pacientul a obţinut opt răspunsuri pozitive însumând 18

puncte

subscala ciclotimia: pacientul a obţinut şase răspunsuri pozitive însumând 18 puncte

subscala nestăpânirea: pacientul a obţinut trei răspunsuri pozitive însumând 9 puncte

subscala exuberanţa: pacientu a obţinut două răspunsuri pozitive însumând 12 puncte.

În urma interpretării rezultatelor putem observa că cel mai ridicat scor l-am obţinut la

subscala hipertimie (21). Cel mai scăzut scor l-am obţinut la subscala nestăpânire(9), care nu se

încadrează ca trăsătură de personalitate. La subscalele anxietate, distimie şi exuberanţa am

obţinut scoruri limitare, mai exact de 12 puncte.

1. FIREA DEMONSTRATIVĂ

Persoana se caracterizează printr-o mare capacitate de

refulare. Aceasta o ajută să trăiască rolurile atât de intens încât, în cazurile de accentuare a

acestei trăsături, falsifică realitatea fără să-şi dea seama. Dacă în limitele normalităţii

demonstrativitatea se manifestă printr-o mare capacitate empatică, prin imaginaţie,

adaptabilitate, mobilitate a expresiei, în cazurile morbide se manifestă ca personalitate isterică cu

însuşirile: minciuna, inconsecvenţa, delincvenţa, etc (Chestionarul-de-Tendinte-Accentuate-

Schmiescheck).

14

2. FIREA HIPEREXACTĂ

Se manifestă gradual, de la tendinţe de hieprexactitate la psihopatia anancastă (nevroza

obsesivă). Esenţa – lipsa capacităţii de refulare (contrariul firii demonstrative). Apare tendinţa

de a chibzui totul pentru a înlătura orice posibilitate de greşeală, sau pentru că nu pot înlătura din

conduită ideea că poate exista o soluţie mai bună. Nu sunt în stare sa refuleze teama, se inhibă şi

au greutăţi în activitate. Chestiunile de mică importanţă nu îl determină însă să ia hotarâri. La

anancaşti nu se poate lua hotarâri nici când există toate premisele de a le lua (contrar firii

isterice) (Chestionarul-de-Tendinte-Accentuate-Schmiescheck).

3. FIREA HIPERPERSEVERENTA

Se manifestă gradual de la hiperperseverenţă la firea paranoidă. Esenţa – perseverenţa

anormală a afectului. În general după ce a provocat reacţii (actul comportamental), sau când

gândul se îndreaptă în alte direcţii, după ce actul nu este posibil, afectul descreşte lent, dispărând

după un timp. La hiperperseverent, estomparea are loc mai lent. Când se gândeşte la cele

întamplate afectele reapar, putând şi să nu dispară săptămâni, luni în şir, deşi a fost alimentat de

noi evenimente. Se manifestă în mod anormal în special afectele egoiste, datorită intensităţii

proprii. Firea hiperperseverentă se manifestă întotodeauna când sunt atinse interesele personale.

Se formează afecte contra unor prejudicii sau acte de opresiune, chiar dacă obiectiv sunt

neînsemnate. La prejudicii însemnate nu iartă poate niciodată, sunt ranchiunoşi (Chestionarul-

de-Tendinte-Accentuate-Schmiescheck).

4. FIREA HIPERTIMICA

Se manifestă gradual de la hipertimie la hipomanie.

Manifestare:

Combinaţie între veselie - viaţa privită sub latura plăcută, ca fiind plăcută, trecându-se uşor

peste necazuri.

Dorinţa de acţiune - care poate duce la realizari de valoare, invenţii, inovaţii.

Nevoia de a vorbi - sociabili, de aceea inclinaţia de a bea ca urmarea numărului mare de

prieteni. În reuniuni sunt antrenanţi, cu umor, nu plictisesc, au teme noi de discuţie.

Digresiune în gândire – însoţite de bogaţia de idei, stimulatoare pentru munci productive,

dar care pot duce şi la fuga de idei. Componentele comportamentului hipertimic care se

referă la afectivitate, gândire şi voinţa nu coexistă întotdeauna în acelaşi grad. În general

sunt egale ca şi în cazul hipomaniei (Chestionarul-de-Tendinte-Accentuate-Schmiescheck).

15

5. FIREA EXALTATĂSe manifestă gradual de la firea exaltată la temperamental anxios fericit (psihopatie).

Exaltaţii reactionează intens la evenimente. Evenimentele îmbucurătoare provoacă repede

extazul, cele triste conduc la disperare (Chestionarul-de-Tendinte-Accentuate-Schmiescheck).

6. FIREA ANXIOASAFrica este mai puţin vizibilă, sunt incapabili de a se afirma în cazul divergenţei de opinii

cu alte persoane, cand întâmpină atitudini mai energice dau înapoi, devin timizi, manifestă

docilitate şi timiditate, determinate de observarea anxioasă a mediului (teama), manifestă

timiditate anancasta, deriva din nesiguranţa launtrică, provenită din faptul ca propriul lor

comportament şi-l ştiu sub observaţie (jena), manifestă supracompensaţie prin atitudine sigură

de sine sau aroganţă, dar acestea sunt voite, artificiale. Din timiditatea anxioasă poate să apară

atitudinea de încredere în ceilalţi, prin care se încearcă obţinerea comportamentului lor favorabil

(Chestionarul-de-Tendinte-Accentuate-Schmiescheck).

B. La Scala de Stimă de Sine Rosenberg itemii 2, 5, 6, 8 şi 9 sunt cotaţi invers din cei 10

itemi existenţi. Scorul total obţinut este de 27 de puncte, ceea ce înseamnă un nivel scăzut de

stimă de sine, adică subiectul are un nivel mai ridicat al stimei de sine decât 6,7 % din populaţia

generală. Stima de sine este o orientare pozitivă sau negativă față de sine; o autoevaluare

globală a meritelor și a valorii personale. Oamenii sunt motivați sa aiba o stimă de sine

ridicată, și având-o este un fapt pozitiv care nicidecum nu inseamna egoism. Stima de sine este

doar o componentă a conceptului de sine, iar Rosenberg o definește ca “totalitatea gândurilor

și sentimentelor individuale, cu referire la sine însuși ca la un obiect.” 

RecomandăriDat fiind faptul că la Chestionarul H. Schmieschek am obţinut scoruri mai mari decât 12

(peste 50%) la 9 din 10 trăsături de personalitate, recomandăm o investigare suplimentară asupra

trăsăturilor de personalitate ale pacientului.

Recomandăm psihoterapie cognitiv-comportamentală care să se concentreze asupra

stimei de sine, culpabilizării, care să acţioneze asupra locus-ului controlului şi autoeficacităţii

percepute, aupra culpabilităţii ascunse, dificultăţii decizionale, asupra obiceiurilor şi

deprinderilor de rutină.

16

Recomandăm investigaţii suplimentare cu privire la firea accentuată anancastă.

Bibliografie American Psychiatric Association, (2003), Manual de diagnostic si statistică a tulburărilor

mentale. Ediţia a IV-a revizuită (DSM – IV – TR) – ediţie română coordonată de A.

Romilă.. Editura Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti.

Collier, J., A., B., Longmore, J., M., Hodgetts, T. J. (1997), Manual de medicină clinică-

specialităţi, Ediţia a IV-a, Ed. Medicală S.A., Bucureşti.

Dindelegan, C., (2008), Scheme cognitive în depresie, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea.

Dindelegan, C., (2012), Psihopatologie şi psihologie clinică, Ed. Institutul European, Iaşi.

Georgescu, M., (1998), Psihiatrie-Ghid Practic, Ed. National, Bucureşti.

Leahy, R., Holland, S. (2010), Planuri de tratament şi intervenţii pentru depresie şi anxietate,

Ed. ASCR, Cluj-Napoca.

17