DIRECTOR: Preot V. Chindriş ABONAMENT anual 100 Lei — împreună cu „Vieaţa Cooperativa- î25 Lei Ittiteeţia ţi Adm. Cluj, Str. Chintâului 51 —Tel. 30-651 — pentru instituţii şi autorităţi.;-00 Lei — abonament de sprijin 500 Lei

înregistrată la Tribunalul Cluj sub No. 85, îs registrul special al publicaţiilor periodice-

Câta Mul ante Aurora d. Botârlă

La fiecare cotitură de drum, pe fiecare cuie, la orice trea­bă, întâlneşti figuri ce scân­cesc, $ub apăsări meschine. Roşi de desnâdejde —sărma­ne epave— striga însă sus şi tare: eu am dreptul, eu posed înţelepciunea-, a ine a e puterea!

Sărmani de voi! Credeţi că îmbătrânirea în stihuri şi bu­chi şeii, în diplome şi titluri, este izvorul v/e j ii! Acest izvor trebue căutat aha ea. Ce vă aduce oare şcoala voastră"? Intru cât vă apropie de izvoa­rele înţelepciunii eterne: de na­tură şi de ştiinţele care o slujesc?

Ce-a ţi învăţat voi din şti­inţa fără margini a sufletu­lui? Greerul vostru e îmbâcsit cu date, cu ani, cu reguli, cu cifre şi triunghiuri. Dar bănu­iţi voi oare ce minunat e con­struit fiecare liricei de iarbă, că în fiecare floare. în fieca­re copac lucrează aceleaşi le­gi ale vieţii care ne străbătea un fluid dumnezeesc} Că ste­lele sunt lumi invizibile—pil­de ale wnei puteri nemărgi­nite şi necuprinse pentru făp­tură singuratică?

Noi viermii, la care priviri­le voastre nu se pot coborî, în târâi ea noastră prin ţărână am avut vreme a ne cugeta la aceasta.

Voi nu ştiţi că a nu privi la toate comorile şi frumuse­ţile care freamătă, ard, stră­lucesc, înfloiesc, cântă şi vor­besc în jurul nostru şi în noi ,—a nu le privi—şi a nu te bucura de ele, lăudând pe Dum­nezeu-—e o crimă!

Şi mai aveţi nasul să vă credeţi superiori! S&rmanilor! Nu vedeţi că aţi ucis în voi tot ce-i vieaţă? Sunteţi nişte cadavre—adevărat crime am­bulante ale culturii!

Multe lucruri pe dos ce au fost socotite ca legi sfinte vă dă dreptul să strigaţi. Dar nu­mai strigătul e al vosiru, ră­mâneţi cu frica răsturnării căci izvorul vieţii nu-1 cunoaşteţi!. f

DUMINECA Ul-R PUTĂ INflLŢflRER S f . CRUCI

Trăiască Hristos Re Nu sunt încă cincisprezece ani de când Biserica catolică în

Dumineca ultimă din Octomvrie. prăznuieşte sărbătoarea lui Hris-tos-Rege. Cu toate eă pentru ritul nostru oriental nu a fost rân­duită nicio ceremonie deosebită se cade să ne alăturăm fraţilor noştrii dc rit latin şi să ne Închinăm regalităţii lui lsus.

Arhangelul Gavri! aducând Fecioarei din Nazaret vestea cea bună că va naşte pe lsus arată că „Domnul Dumnezeu îi va da sa unul de domnie al tatălui său Da vid şi va împăraţi peste Casa lui Iacob în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1,32-33,)

Hristos însuşi provocat să se declare în faţa diregătorului Pilaf, mărturiseşte despre sine „Da, eu sunt împărat (loan 18,37). „împărăţia mea nu este din lumea aceasta" (loan 18,36).

In ultima vorbire către popor descrierea judecăţii din urmă o începe 'aşa: „CâncL jsa. veni Fiul Omului în mărirea sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şede pe tronul gloriei Sale (Matei 25,31).

După învierea biruitoare din morţi, apostolilor le încredinţează sarcina de-a învăţa şi de-e boteza toate neamurile fiindcă are de­plină putere spirituală asupra omenirii întregi.

Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. (Matei 28,18) Apostolul Petru în cuvântarea sa dintâi către norod, în ziua

de Rusalii, ajunge la concluzia următoare: „5ă ştie bine dară, toată casa lui Izrail, că Dumnezeu a făcut Domn... pe acest lsus, pe care L-aţi răstignit voi." (Fapte 2,36). Acest adevăr îl arată şi al­te locuri din sf. Scriptură. (Rom, 14,9. Cor. 15,27 efc).

Nu rămâne nici o îndoială că orice fiinţă omenească botezată ori nebotezată e datoare să primească şi să împlinească adevărul adus în lume de lsus.

Oamenii adunaţi în societăţi stau şi în acest chip subt pute­rea lui Hristos fiindcă binele pubic ca şi cel privat au acelaş iz­vor. (Fapte 4,12).—Statele şi cetăţenii înaintează şi se fericesc nu­mai întru Hristos şi sub cârmuirea Bisericii lui.

Aşa dar fraţilor în inimele noastre să înălţăm tron Regelui care ne-a răscumpărat. 5ă nu lăsăm biruită prin păcat cetatea su­fletului nostru. Nici râsul, nici batjocura, nici chiar glonţul unelte­lor satanei să nu ne împiedece a sluji Regelui sufletului nostru, în toată vremea şi în tot locul cu cuvântul şi cu fapta.

Vieaţa noastră să fie un strigăt neântrerupt: Trăiască Regele Hristos.

Pir. TEOFIL

Cuvinte Regale Baza culturii româneşti este ceeace putem culege din chiar

sufletul neamulu i nostru. Virtuţile cari veacuri de-a rândul ne-au păstrat neclintit neamul pe aceste plaiuri, sunt chiar virtuţi­le de căpetenie ce se cer pentru înfăptuirea unei opere şti/nţi-fice: răbdarea şi credinţa în izbândă. La aceasta trebue noi, generaţia nouă, să adăogăm încă o virtute: credinţă în muncă, —fiindcă fără ea, orice încercare de-a face o operă utilă şi te­meinică esle zadarnic.

* * *

Românul are atâtea calităţi, atâtea virtuţi şi atâtea posibi­lităţi cari în nenumărate împrejurări au dormit şi cari numai prin avânturi de neînvins al tinerimii trebuesc aduse la lumină şi puse definitiv în slujba Patriei.

POPAS de G. B. SÂNT10NEANU

Cartea îmi căzu pe genunchi. Gândul, sălhui, îşi luă zborul prin negura vremilor, bătând căile întortocliiate ale trecutu­lui. Şi în zborul lui întâlni un tânăr, ce-i stârni curiozitatea. II urmări pas cu pas . . .

Figura lui, arăta, că este la începutul drumului ce se arun­că cu cotituri pe tăpşanul vieţii.

Ochii lui ageri căutau peste întinderi, licăriri de fericire.

Vanitate înmugurită din cren­gile tirereţei î l îmboldau m e ­reu pentru a lua o cale ce-1 va duce la cupa cu băutură cristalină a fericirii, din care să guste.

Din străfunduri de suflet, mii de glasuri strigau tinereţea. Şi îmbătat de acest cântec, cu mintea peste care plăcerile sim­ţurilor îşi întinse vălul, porni pe drumul plin de noroi ce coborî spre josnicii. Şi înseto-şat cu gura rânjită, în desmă-ţul plăcerilor se târa prin no­roiul păcatelor, doar va găsi fericirea, până când sfâşiat de pietrişul drumului greu, cu hai­na sufletului pătată şi cu sim-ţemintele stârticate, obosit de povara căutărilor şi îmbătrânit făra vreme, gându l ce-1 urmă­rea mereu, îl află făcând un popas în mocirla cleioasă de decăderi.

L-am recunoscut!... Eram Eu... Şi din josnicia decăderii, din

mocirla cleioasă, mi-am dat seama; că fericirea stă pe alte culmi.

Nu e mult de atunci. Dul­ce şi limpede ca un izvor ce murmură sub răcoritoarea um­bră s'a înfiripat în mine un cântec de năzuinţă şi nădejde.

Nădejde tânără, ce caută vi­eaţa cea mare, porni, g r a v ă dornică, mândră, puternică, pa­sionată...

Azi pe culmi însorite îmi fac Popasul.

Pag. 2 „Vi ea ţa Creştină'

Copilul erou î n t r ' o ţară îndepărtată, acolo

u n d e sunt mai mulţi păgâni de cât creştini, şi unde creştinismul este prigonit cu asprime de oa­meni care n'au frică de Dum­nezeu, s'a întâmplat această is ­torioară pe careva voiu spune-o.

Era într'o Duminecă diminea­ţa. Câţiva creştini —căci numai puţini erau în acel sat—s'au a-duna t într'o casă în jurul pre­otului pentru a asculta s/. li­turghie, încă liturghia nu era terminată când năvăliră o ceată de păgâni care luară pe preot dela altar şi-I omorî.

Un copilaş văzând că păgâ­nii devastează totul, se furişă în altar şi luă potirul cu Sf. Cuminecătură şi-1 ascunse.

Păgânii căutară potirul şi ne-aflându-1 prinse pe toţi creştinii ş]-i bătură ca să spună unde l-au ascuns. Unul spuse că Pe­tru—aşa îl bhema pe copil — ascunse potirul. Păgâni atunci îl bătură şi-1 supuse la chinuri dar el le rabdă toate fără a scoate o vorbă. Atunci au bo-tărît să-1 sc.hingiuiască. Iau tă­iat mai întâi urechile pe urmă degetele de la mâini şi picioare. Dar tot nu scoase nimic dela dânsul. Atunci au hotărât să-i tae capul, Micuţul Petru, care avea numai 11 ani, auzând-şi osânda, zâmai, şi zise:

— Prin aceasta mâ trimite-ţi

mai repede la cel pe care îl a-pâr. Şi îşi plecă cu privirea se­nină capul pentru a-i fi tăiat.

Mare a fost dragostea aces­tui copil, taţă de Hr is tos E u -haristicul.

Dragi copii, iubiţi şi voi a-semenea pe îsus şi atunci moar­tea nu o să vă înspăimânte.

M. Moţu

Clipele mele sunt numărate Pe o medalie, care rtu-1 mai

părăsi, lacob d 'Arnoux, îngri­ji ndu-şi o rană incurabilă, re­zultat a unei prăbuşiri de avi­o n întâmplată la etatea de 20 de ani, dispune să i-se grave­ze aceste cuvinte înălţătoare ale marelui Cardinal Mercier: „Cli­pele mele sunt numărate. In cer dragostea mea nu va mai creşte, nici mărirea mea , nici aceea pe care eu a ş putea-o da lui Isus, lui D u m n e z e u ! . . . Ah, preţul timpului!"

Pentru cel drept, moartea nu este evenimentul de temut pe care şi 1 imaginează mulţ i inşi. Ea este, dacă o înţelegi bine, cea din urma mare bucu­rie a vieţii, pentrucă ea tran­sformă în veşnic ceea ce este acum temporal, în luminos ceea ce nu posedăm acum decât în întunerec, în fericitor, ceea ce ne este acum nevăzut şi nesim­ţit. Din punct de vedere supra­

natural, singurul lucru teribil pentru cel drept este, că moar­tea pune capet muncii iui de mărire, căci îi opreşte vieaţa la ceea ce a câştigat, câştig a că­rui valoare v a rămâne pe ve­cie ceea ce a fost pe pământ.

Dacă pe pământ mi-a plăcut să nu mă jertfesc decât cu mă­sură, cu cruţare, „mărirea" mea din cer va fi proporţionată exact cu „graţia* mea de aici de pe pământ. Cerul nu e alt­ceva; e altcum. Treapta mea de mărire va fi treapta mea de graţie. Pe pământ, cu fiecare consimţământ la bine intensific treapta mea de graţie. Acolo sus, acolo nu voiu mai putea lucra, nu voiu putea, decât să mă bucur.

Să-i dau vieţii mele de aici de pe pământ tot ce merită ea.

Ce ţară frumoasă e aici pe pământ, unde fiecare clipă mă poate face mai sfânt.

(Înfruntă Vieaţa)

Într 'o localitate din Indiile o-rientale, se înopfase tocmai şi micul cort, în care se aflau în­truniţi membri expediţiei pro­fesorului Rumân, era cufundat în întunerec. S e aflau de faţă exploratorii, profesorul Rumân şi soţia sa, doctorul Ayens şi fiul său Iasha, pn 'cum şi câţiva hamali indigeni, cari —pentru

o piaţă ries'u! de bună — ac-deptaseră să Întreprindă această expediţie prin regiunile mlăşti­noase şi infectate de malarie ale Indiilor Oriientale.

Era după o zi obositoare de marş şi după multe zile de ră­tăciri prin terenuri muntoase părăgiuite şi inospitaliere şi prin junglele fără margini în cari în timpul zilei bâzâiau mi­lioane de ţânţari, iar în t im­pul nopţii se ridica o ceafă deasă care deprima pe calatori mai mult decât căldurile. Ex­pediţia era pe sfârşite. Cortul era ridicat de data aceasta pe un teren uscat şi accidentat, iar întreaga ceată părea că respiri mai în voe. Puteau, în sfârşit, să se gândească şi la altele de­cât la schimbările de tempera­tură la starea timpului şi la na­tura solului. Doctorul Ayens şi fiul său Iasha însă nu se putu­ră odihni mult, căci continuau să se certe şi n u erau totdea­una de acord asupra serviciilor pe care aceasta din urmă Ia a-dunase ca membru al expediţi­ei. Iasha era un atlet, iar renu-me!e său de alergător era foarte răspândit în Indiile Orientale. Dar nu era bun de al ceva si a-ceasta era chiar şi părerea t a ­tălui său. „Nu este în stare sâ facă altăceva decât să alerge— spunea mormăind acesta — ca şi cum lumea ar putea trage vreun folos d ; n alergătura lui".

<tnnt>nuare în nas? i\

Cele mai mari două porunci

în t r 'o zi un legiuitor 1-a întrebat pe I-sus: „ învăţăturile, care poruncă e mai mare în lege?" Iară îsus a răspuns lui: „Să iu­beşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toa tă inima ta, şi cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău" . Aceasta eîntâiaşi mai mare poruncă. Iară a doua asemenea acesteia : „Să iubeşti pe deaproapele t i u ca pe tine însuţ i" (Mat. 22, 36—39).

Dealtădată lin tânăr a în t rebat pe Isus: „Invăţătorule hune, ce bine voiu face, ca să am vieaţa de veci?" — Iar Isus îi răs­punse: „De vrei să intri în vieaţăţine po­runcile". — Tânărul din nou a întrebat, cari porunci are să le ţină. Atunci Dom­nul a început a-i înşira cele zece porunci.' „să nu ucizi, să nu curveşti, să nu furi, sâ cinsteşti pe tatăl tău şi pemamă-ta... şi celelalte precum le-a primit profetul Moise scrise pe două lespezi de piatră. (Mat. 19,16).

Dacă astăzi ai întreba pe Hristos, ce să faci ca să dobândeşti fericirea veşnica, tot aşa ţi-ar răspunde: „Ţine poruncile'-. Ţine poruncile cele două mai mari; ţine cele zece porunci dumnezeieşti şi ţine poruncile bi­sericeşti. Poruncile îţi arată calea mântuirii; îţi arată datorinţa faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de sufletul tău. Cel ce împlineşte poruncile, acela cu adevărat iu­beşte pe Dumnezeu şi va intra în vieaţa de veci.

PORUNCA 1 „SA IUBEŞTI PE DOMNUL DUMNEZEUL

TĂU CU TOATA INIMA TA, Şl CU TOT SU­FLETUL TAU, SI CU TOT CUGETUL TAU* (Matei 22 , 37)

Iubim părinţi, fraţi, surori, soţie, prunci; iubim căsuţa, moşioara şi tot ce avem, dar mai presus de toate trebue să iubim pe Dumnezeu. Dumnezeu t rebue să ne fie mai iubit, mai preţuit decât oricine şi orice în lume, m a i iubit chiar şi decât vieaţa noas­tră. Chiar şi dacă nu ni-ar porunci să-1 iu­bim, ar trebui să-1 iubim pe Dumnezeu pentrucă e vrednic de toată inbirea. noastră.

El e Părintele dela care a pornit şi prin care se ţine vieaţa noastră. EI-atât de mult ne iubeşte, că după cei câţiva ani ce-i pe­treceam pe pământ, e gata să primească sufletele noastre în cer Ia sine; ba Ia sfâr­şitul lumii, cu puterea, lui dumnezeiască va învia şi trupurile, ca astfel cu trup cu suflet să ne bucurăm în veci de fericirea cerească.

Pentru atâta iubire, el e vrednic de toa­tă iubirea noastră, deci cu tot dreptul ne porunceşte să-L iubim din toată inima noas­tră. La aceasta ne îndeamnă şi sf. Apostol Ioan când zice: „Să iubim pe Dumuezeu, pentrucă el mai înainte ne-a iubit pe noi" (Ioan 4,19).

— Dar c u m să-i arătăm iubirea noastră? Aşa oare, că-i vom zice: Doamne te iubesc din toată inima mea?

— Nu, atâta nu e de ajuns. Nici un pă­rinte nu se îndestuleşte cu atâta că-i spu­ne pruncul: Tată eu te iubesc!—-ci aşteaptă să-şi arate iubirea prin ascultare, prin îm­

plinirea voiei Iui. Iubirea lui Dumnezeu încă se arată mar

ales în împlinirea voiei lui. „Aceasta este iubirea lui Dumnezeu, ea să păzim poruncile lui", (zice sf. Evangelist Ioan I. 5,3). Iar Hristos a zis: „Cel ce are poruncile mele şi le păşeşte, acela este, curele mă iubeşte" (Ioan 14,21). Cine cunoaşte poruncile, dar nu le împlineşte, n u poate fi iubit de D u m ­nezeu, precum nu poate fi iubitor de pă­rinţi pruncul care nu face voia lor. Cine într'adevăr iubeşte, nu vatămă pe cel iubit. Călcătorul de porunci, nu poate fi iubit de Dumnezeu oricât ar zice: Doamne te iube­sc din toată inima mea. A şi spus Hristos: „Nu tot cel ce-mi zice mie: Doamne, Doam­ne, va intra întru împărăţia ceriurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu, carele este în ecriuri" (Matei 7,21).

Ceriul nu-i pentru oameni de aceia cari dimineaţa zic: „Tatăl nostru ... sfinţească-se numela tău" şi apoi peste zi înjură nu­mele lui Dumnezeu cum le vine la g u r ă ; nu e pentru, aceia cari zic „fie voia ta" şi nu mai fac. Cerul nu e pentru beţivi, pentru curvari, pentru tâlhari şi pentru hu­litorii de Dumnezeu, căci în aceştia dragos­tea lui nu este, până umblă în călcarea poruncilor lui. Nu e cerul pentru ei, că Dumnezeu nu-şi primeşte în casă pe huli­torii, pe duşmani săi. Dacă s'ar întoarce ca fiul rătăcit şi s'ar îndrepta, i-ar primi, dar fără căinţă, fără îndreptare nu.

Creştinul bun şi iubitor de Dumnezeu, mai greşeşte şi el câte ceva că e om, n u înger; dar cu păcate grele, cu păcate de moarte, nu va tămă pe Dumnezeu. Pentru

12 ani în ghiarele advsntismului de IOAN T. FLOREA

fost misionar adventist

Dumnezeu este foc mistuitor!... Cei trei mari idoli ai adventiştilor au fost nimiciţi de Dumnezeu. Nu lua numele lui Dumnezeu îndeşert! . .

„Domnul Isus Hristos este Directorul nostru genera! — aşa se lauda adventiştii în cărţile scrise de E. O. White.

Una din celea mai mari şi mai grozave insulte contra lui Dumnezeu este aceasta, când i se ia numele în­deşert, indiferent sub ce formă s'ar lua. Deaceea spune sf. Scriptură ast­fel: Nu fiţi rătăciţii Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Dumnezeu este foc mistuitor şi î/ijior&tot este a că­dea în mâinile viului Dumnezeul (Sf. Pavel către evrei 12,29; 10,31).

Dar E. G. White, prorocită adven­tiştilor, n'a ţinut socoteală de mărirea iui Dumnezeu şi mântu i re i sufletelor din ghiarele diavolului, ci de binele ei trec Mor si al tovarăşilor ei.

T !

Deaceea această femeie prin iscu­sinţa ei exaordinar de vicleană şi-a depus toată stăruinţa şi a pu tu t ' i n ­duce în eroare pe unele persoane, slabe în credinţa adevărată—în anul ¡903 avea 77554 membrii—dela cari a stors unmiliardşaptezecişitreimilioa-ne şi şaptezeciş'palrumii lei.

Ea nu numai că suferea de nervi îufr'o măsură foarte mare dar era ş\ îngâmfată. Aşa mărturiseşte însăşi ea: „Numai puţin am urmat la şcoală. Ceeace învăţam nu puteam ţinea min­te. Nervii îmi erau slăbiţi... eram din firea mea mândră" . (Adventistul I. Reit in carte „Vieţi de oameni" pag. î 28-3 29). E, G. White cu tovarâş ' i ,ei ca să

poată ţinea în ghiarele lor pe per­soanele căzute victime, au început să mintă oamenilor diferite minciuni. Dar si Scriptură zice oricărui mincinos

astfel: A7'al minţit oamenilor ci lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5,4) Ei au luat numele lui Dumnezeu în­deşert în chipul cel mai barbar po­sibil,

lată ce predică, cum se laudă ei către oameni ca să-i poa tă jefui de bani mai departe:

„Adventiştii de ziua şaptea au fost aleşi de Dumnezeu ca un popor de­osebit şi separat de lume. El i-a fă­cut ca reprezentanţi ai Săi, şi i-a chemat să fie trimişi în locul Lui ca să facă ultima lucrare de sa lvare" (Caetul No. 3 pag . 85)

„Noi adventiştii lucrăm după un plan mai superior decât planurile lumeşti (bisericile)" Caetul No. 3 pag. 90).

«Lumea (bisericile) trebue să pri­mească lumina adevărului prin pre­dica cărţilor si scrierilor noastre a d ­ventiste" (Timpul şi lucrearea pag.21)

„Domnul Isus Hristos este Directo­rul nostru general" [Caetul No. 1 pag . 32J.

Sigur. Nenorociţii adventişti s'au bucurat foarte mult când au auzit spunându-li-se celea mai mari şi fe­ricite favoruri, făgăduinţe şi titluri. Astfel la propunerile ei şi a tovară­şilor ei, au clădit trei mari instituţii în Batle Crek: Tipografie modernă, casă de editură şi un sanator în care încăpea 1300 persoane.

După ce au clădit acestea formi­dabile instituţii, i-a legat pe adven­tişti şi mai mult de inima ei, ca să

fie mari darnici. Iată ce le spune ad­ventiştilor si cum îi încântă:

„Aceste instituţi trebue să stea ca martori pentru Dumnezeu [dumnezeul adventiştilor: N. A.j, ca învăţători ai dreptăţii către popor. Dela acstea a-devărul să se împrăştie întocmai ca lumina unei lămpi aprinse. Întocmai cum un mare far luminos, pe o coas­tă primejdioasă, ele trebue să trimită mereu raze de lumină în întunerecul luminii, de a avertiza pe oameni faţă de primejdiile cari îi ameninţă peirea" [Caetul No. 3 pag. 8 5 ] „Îngerii sfinţi supraveghează lucrarea în ori­ce departament căci şi noi lucrăm după un plan mai superior decât pla­nurile lumeşti [bisericii] [Idem 90]

Ştim însă dm experienţă, că min­cinoşii sunt asemenea mormintelor văruite pe dinafară iar pe dinăuntru sunt pline de putregae puturoase. A-şa au fost şt sunt conducătorii ad­ventişti. Lor atâta le-a fost greu pâ­nă au putut stoarce pe oameni de bani cu care să clădească instituţiile, pe urmă au făcut ce au vrut.

Sfinţenia spoită a conducătorilor adventişti s'au dat pe faţă,

lată ce declară ei în scrierile lor: „Conducătorii adventişti s'au pus

pe ei însisi în locul luminei şi ade­vărului" ' [Caetul 2 pag. 78],

„Ah. ce mândrie a pătruns în co­munitate, ipocrizie, ce deccepţie, ce mândrie în înbrâcâminte, ce uşurăţe-nie: ce distracţie şi dorinţă după în­tâietate" [idem I p. 46].

„Tipografia a fost întrebuinţată pentru tipărirea teoriilor distrugătoa­re de suflete ale romanelor [cărţi rele] si alte mistere ale fărădelegii." [So­lul misionar VIII No. 1-2 p . 10]

„Voi aţi pus în mâinile lucrătorilor un material care conţine sentimentele Iul Satan, prezentând minţilor lor prin­cipiile amăgitoare şi necurate."

L**?pa liif Dumnezeu a f- st v ic­

iată cauza ei călcată în picioare, iar instituţia Sa e făcută peşteră de tăi har i" .

„Lucrarea comercială,— par te din aceasta de uiCcaracter cu totul mâr­şav — câştigă din ce în ce mai mult supremaţie".

„Sentimentele lui Sa tana au fost înălţate. Teoriile lui au fost t ipărite de presa care ar fi trebuit folosită, pentru pregătirea şi publicarea ade­vărului lui Dumnezeu" [Solul misiu-nar VIII No 1-2 p . 11].

Casa de editură a devenit un Ioc unde nedreptatea şi frauda se săvâr­şesc fără măsură, unde egoismul, vrăşmăşia , invidia şi patimile au câş­tigat supremaţie [Caetul 2 pag . 77}

„In instituţiile noastre există as tă­zi tranractji de acelaş caracter cu a-celea cari aveau loc în curţile tem­plului din Ierusalim pe vremea lui Hristos" [Caetul No. 1 p . 23].

„Au fost propagate principii cari conduc pe o cale opri tă" [Idem No. 2 pag . 66.]

„Dacă Hristos ar intra în institu­ţiile noastre [advenfiste] de educaţie a tineretului nostru [adventist], atunci EI le-ar curaţi tot aşa cum a curăţit Templu! din Ierusalim, [Caetul No. 1 pag. 18].

„Mult mai rea d tcâ t profanarea templului a fost profanarea casei de editură adventistă prin fărădelegii • conducătorilor adventişti [Solul Mi­sionar VIII No. 1-2 p . ' 11]'.

lntr 'adevăr fărădelegile conducăto­rilor adventişti au fost îngrozitor de mari şt multe! După ce s'au făcut stăpâni pe cele trei mari instituţii şi şi pe banii încasaţi, n'au mai ţinut socoteală de cuvintele amăgitoare şt ademenitoare prin cari au înşelat pe cei prinşi în cursele lor.

Pe unii oameni i-au indus în eroa­re, d a r . p e Dumnezeu ba, căci El tu»

(continuare în padina 4-a")

păcatele mici încă are părere de râu, se căieşte îndată şi cere iertare; pe când o-rnul neiubitor de Dumnezeu face păcate grele şi nici grije nu are că a vătămat, a părăsit pe Dumnezeu şi s'a pus în slujba ,.d ;avolului.

Omul ibitor de Dumnezeu se gândeşte adeseori la el, grăeşte prin rugăciune către •ei şi caută să tacă ce-i place lui, pe când cel neiubitor de Dumnezeu, dimineaţa când îşi creapă ochii, nu la Tatăl ceresc, ci la pairii la viţei, la purcei, ori la alte trebi se cugetă, şi nu-şi mai ridică gândul şi inima către cer, că cele pământeşti le iubeşte nu cele cereşti. Ce iubeşti mai mult la aceea j ţ i a leargă dândul mai curând.

Omul iubitor de Dumnezeu mai bucuros -vrea să moară decât să vateme pe Dum­nezeu cu un singur păcat greu. Un s i rgu r păcat greu dintr'odată stinge din inima o-mului iubirea dumnezeiască. Ca şi când stângi lumina şi deodată se face întunerec, aşa prin păcatul greu deodată sufletul îţi fâmâne întunecat, pregătit pentru osândă, pentru iad, şi dacă moartea îl află în sta­rea aceasta, e pierdut. Pân i ai pe suflet n u m a i gieşele, păcate uşoare, încă pofcj să zici, că îl iubeşti pe Dnmnezeu; dar îndată ce ai un păcat greu dragostea lui în inima ta nu mai este şi nu va mai fi, până nu-ţi vei mărturisi păcatul şi te vei împăca cu El.

Precum nu se împacă, şi nu pot sta îm­preună lumina cu întunerecul aşa nu poa-:e să fie în inimă omului şi iubirea lui Dumnezeu şi iubirea păcatului.

Oamenii, cari din toată inima iubesc pe Dumnezeu, până şi de păcatele uşoare se

feresc şi caută să le împuţineze tot mai mult. nu vreau nici să audă şi se apără de ele chiar şi cu preţul vieţii, când e lipsă.

Când Iosif, strănepotul lui Avram, era în Egipt în robie, stăpână-sa a voit să-1 tragă la păcate, dar el a zis: „Cum să pă­cătuiesc eu Înaintea lui Dumnezeii?' (Fac. 39,9), şi n u s'a învoit. Pentru aceasta fe­meia s'a răzbunat; la pârît pe Iosif la băr­bat, cum că el ar fi voit să o tragă la făr-delegi, şi Iosif a stat nevinovat doi ani în temniţă.

Apostolii au fost întemniţaţi, bătuţi şi opriţi de a mai vesti pe Hristos, dar ei se bucurau, că s'au învrednicit a suferi ceva din iubire faţă de el.

Pe vremea războaielor cu turcii, câţiva soldaţi turci au ajuns Ia o mănăstire de că lugăriţe. Ele erau fugite, numai una a ră­mas pentru paza casei. A primit pe păgâ ni şi i-a găzduit cu mâncare, că erau flă­mânzi, dar când a luat de seamă, că oa­menii au gânduri păcătoase faţă de ea, a fugit pe uşe afară. Soldaţii însă au fost pe urma ei din coridor în coridor până în pod. Când călugăriţa a văzut că şi acolo sunt pe urma ei, a ieşit afară pe acoperiş şi de acolo s'a aruncat jos pe o grămadă de pietrii. Mai degrabă a ales moartea decât vătămarea lui Dumnezeu.

Când generalul Morgan a cuprins oraşul Panama în America, a prădat şi jefuit cu ostaşii săi ce a putut. Intr'o zi aude că e-ste în oraş o fată forte frumoasă. Porun­ceşte să fie adusă la el. O primeşte cu faţă pretinoasă, iar apoi încearcă să o a-demenească la păcat. Fata 1-a respins cu

hotărîre. Omul pătimaş a voit să se folo­sească de silă, dar când şi-a întins braţele spre fată, ea s'a tras doi paşi înapoi şi i a strigat: „Stai! Să n u cugeti că după ce mi-ai luat averea şi libertatea, mă vei ne­cinsti. Să ştii că eu am învăţat a şi muri pentru curăţenia mea. Sunt şi în stare a-mi apăra aceasta comoară a sufletului, pâr.S la cea din urmă suflare!" Zicând acestea a scos din sân un cuţit, şi dacă generalul Morgan nu se retrăgea îl şi împlânta în piept.

Regina Blanca a Franţei avea un singur prunc . Ce are o m a m ă mai drag decât pruncul? N u l-ar schimba cu toată lumea. Cu toate că îşi iubea nespus de mult prun­cul, mai mult iubea pe Dumnezeu. Adesea săruta pe micul Ludovic şi z icea : Fiule mai bucuros aşi vrea să te văd în clipa a-ceasta mort înaintea mea, decât să ştiu că vei vătăma în vieaţa ta pe Dumnezeu chiar şi numai cu un singur păcat greu.

Iacă aceasta este adevărata iubire de Dumnezeu, iubirea din toată inima, când cineva e gata să se despartă de tot, chiar şi de vieaţă pentru dragostea lui Dumnezeu.

Sfântul Edmund zicea, că dacă ar avea la dreapta focul, la stânga păcatul, mai bu­curos s'ar arunca în foc decât în păcat. Da, căci focul e numai pierzarea trupului, dar păcatul e pierzarea sufletului şi a iubiri lui Dumnezeu.

Iubeşte deci şi tu pe Dumnezeu din toa­tă inima t?, dar iubeşte-I cu fapta, cu îm­plinirea voiei Iui, nu cu vorbe goale.

Porunca 2-a continuare în numărul viitor

Dumnezeu este foc mistuitor (continuare din pag. 3)

se iasă batjocorit de nimeni! Ei au adus blame şi dispreţ asupra lui Dum­nezeu, a lucrării şi a rânduelilor Sale, aproape la fel ca şi păgânul Balta-zar. Acesta făcând un ospăţ mare mai marilor săi, în beţia sa cu des­frânatele, a dat ordin să se aducă vasele sfinte din sfânta Biserică. Au iisut din ele vin, au dispreţuit pe a-cevăratul Dumnezeu şi au lăudat pe zeii lor. |

Când însâ bucuria lor era în toi, 1n a c e i a ş i o ră a u e ş i t d e g e t e d e m â n ă d e om, ş i a u s c r i s în l a ţ a p o l i c a n d r u l u i p e t â n c u i a l a z i d u l u i pa la tu lu i lui B a l t a z a r ; e l v e d e a p a r t e a a c e l a a m a n e i c a ­r e s c r i a . A t u n c î a f a ţ a l u i s 'a - s c h i m b a t , ş i g â n d u r i l e î n t r ' a t â t a i s ' au t u l b u r a t , î n c â t î n c h e i e t u ­ri le c o a p s e l o r s a l e s e d e s f ă c e a u şi g e n u n c h i î e s a l e s e l o v e a u . i n u l d e altul [Daniel 5,5-61.

Aceasta scrisoare misterioasă n'a i;uîuf-o citi nimeni decât prorocul lui Dumnezeu, Danii. Acesta i-a citit-o, şi i-a spus Iui B e l t a z a r că va fi uJs pentru faptele îndrăsneţe şi mâr­şave săvârşite contra lui Dumnezeu, şi a uneltelor Sale.

Asa s'a şi întâmplat. In a c e a şl n a a p t e D a i iu a u c i s p e B e ş a -x o r [Damiel 5,30-31]. Aşa a fost sfârşitul înfiorător al omului fărăde­legilor!

Conducătorii adventişti însă n'au dus vasele sfinte din sfânta Biserică sâ le profaneze prin urâciunile făcute de ei căci n'au avut puterea să iucă, dar au îndepărtat pe oameni

•;j ;!a Dumnezeu; i-au zăpăcit să le dispreţuiască în modul cel mai bar­bar, fără a se atinge cu mâinile de «ie.

Culmea fărădelegilor conducătorilor adventişti a fost că ei au învăţat pe popor să dispreţuiască sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Isus

Iristos în chipul cel mai rău posl-•toii. Aceeaşi învăţătură jidovească o au ei şi azi ca şi jidanii necredincio­şi din timpul Domnului Hristos.

Ei învaţă pe popor că numai „pre-oţii susţin că prin citaniile lor absur-âi pot schimba pâinea şi vinul sim­plu în trupul şi sângele real al lui Hristos" [E G. White în cartea ma­rea luptă 80]; dar „pâinea şi vinul

jeuharistia] preînchlpue trupul şi sân-Vie lui Hristos după cum se expri­

ma chiar Domuul" [Principiile de cre­dinţă a adventiştilor].

Acum să ascultăm pe Domnul Hris-* .s dacă vorbeşte despre preînchi-jTuire sau realitate. Domnul zice clar: xî spre pâinea şi şi vinul pentru sf. cuminecătură asfel: Luaţi mâncaţi «cesta este t rupul meu. Beţi dintru acesta toţi, căci acesta t s t e sângele meu al legii celei nouă. [Matei 26 ,26-27] .

Prin urmare, vedem că principiile adventiştilor şi ale confraţilor lor sunt în contrazicere cu sî. Sâriptură. De aceia doctrina lor este spulberată prin cuvintele Domnului Hristos.

Adventiştii nu s'au mulţumit numai tu atât ci au învăţat şi învaţă popo­rul că „liturghiile sunt teatre" [Sem-j d e Timpului IX No. 6 p. 85[. „Li­turghia este un lucru rău, trebue des­fiinţată" [E. G. White în cartea Ma-m j u p t ă . p. 227 111].

Prin urmare, ei prin propaganda 1->r diavolească lovesc chiar ia însu­şi Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos. Deaceea când conducătorii a îventlştilor îşi petreceau în destră-Siâiările cele mai mari şi mai mur­dare, cum ei înşiş' sunt siliţi să re-r noască, chiar înscrierile lor; când

se simţeau mai fericiţi, a isbucnit mâ­nia lui Dumnezeu peste ei ca un ful­ger, în anul 1903, şi ie-a aprins ce­tea trei instituţii la cari ţineau ca şi la ochii lor. Au fost distruşi din te­melii cei trei mari idoli şi zei ai ad­ventiştilor.

Aşa e scris în sfânta Scriptură despre răsplata unor fărădelegi: Ş i voit! s u r p a z i d u l [fărădelegilor] pe care cu albeaiă l-aţi t e n c u -it, şi se vor descoperi teme'iile lui [Ezcchicl 13,14]. Astfel au fost descoperi te şi pedep­site de Dumnezeu fărădelegile ad­ventiştilor ca să fie de privelişte tuturor făcătorilor de rele. Nimeni'sa' nu ia numele lui Dumnezen în de ­şert, căci Dumnezeu este foc mistuitor!

Salvat prin chinină (continuare din pagina 2-a)

Profesorul Rumân însă, care or­ganizase expediţia era de altă părere şi viitorul a demonstrat că profesorul, avea dreptate.

Dealtfel starea sănătăţii doc­torului Ayens nu era prea bună. De mai multe zile avea accese de febră rezultată din faptul că expediţia durând mai mult de­cât era de prevăzut , provizia de chinină socotită pentru a da o doză proventivă de 0,40 gr. se epuizease de mai multe săp­tămâni.

In seara aceia situaţia părea şi mai rea; din ceas în ceas febra se ridica, bolnavul suferea atacuri de malarie din ce în ce mai violente şi toţi se temeau de un desnodământ fatal. Nu­mai chinina l'ar fi putu t salva însă provizia se epuizase şi sa­tul cel mai apropiat Nan-Ko se găsea Ia o distanţă de cel puţin 60 km. dincolo de munţi. Ias-ha luă atunci o hotărîre şi ple­că alergând fără a spune un cuvânt . El lipsi 10 ore. D a r i a întoarcerea sa avea chinină, nu multă, dar destulă pentru a putea da tatălui său timp de o săptămână 1 Gram—1,30 gra­m e pe zi din acest preţios re­mediu, reuşind astfel a~i salva vieaţa. După această întâmplare doctorul Ayens n 'a mai spus niciodată că fiul său nu e bun la alceva decât să alerge (63,).

Hazuri ŞMECHERIE TKânNEflSCfi

— Măi ţigane dece îţi baţi muierea.

— Ca să vie naşul, romani­ca, să ne despărţească.

— Dar ce motiv e acesta? — Dapoi, d-ta nu ştii, că

întotdeauna când îmi bat mii-ere* naşu ne duce Ja el şi ne sfătueşte cu vinars şi cu plă­cintă.

L E - A M PRE5

— Bade Ioane, dece nu-ţi dregi hainele şi căciula că vezi că-ţi iese părul prin ea?

— Păi , conaşule le-am dres în fiecare zi şi mai rău s'au

stricat. — Cum? Se poate? C u ce

le-ai dres? — Cu ţ u i c ă . . .

JUSTIFICARE | — Ce plângi măi ţ igane? — Cum să nu plâng că a >

murit danciul cel bătrân. — O fi muri t de foame. —Ba nu, mânca-tea-şi. Doară

a murit între două pâini. — Cum între două pâini? — Dapoi aşa. Pe una a mân­

cat-o, iar pe ccelaitâ încă n'a căpătat-o . . .

PE5RMĂQIRE

Paticnici stă la masa lui de scris în faţă cu un volum ma­re de poezii.

Un prieten îl întrebă: — Ce faci prietene? — Ce să fac, citesc. - - Ce? — Nişte poezii. — Trebue că sunt foarte

frumoase căci te văd cu lacri­mi în ochi.

— Da mi-a scos lacrimi volu­mul acesta.

•— Cum aşa? — Mi-a căzut pe picior şi

am nişte bătături...

ÎMPĂCIUIRE — Oare ce sbeară cât îl ţine

gura chiriaşul nostru acelasgâr-cit. De bună seamă o fi pierdut ceva.

— A înghiţit un ac — Dute dăi unul de al nos­

tru numai să tacă...

LflUPĂ — Domnule îmi trebueşte o

pisică bună care să nu se lase ia copii ca să se joace.

— Da domnule avem una care dacă pui mâna pe ea te zgârâie.

— Nu aşa îmi trebuie, ci u-na care săi fie frică de oameni.

— Avem una foarte fricoasă care îi este frică şi de şoareci.

M 0 T I U — Ce Dumnezeu, Iulişco m'ai

ţinut atât la poartă. De un ceas tot sun şi tu nu mai vii.

— Io nu înţelegeam roma­n u l . . .

S F A T — Dragă doctore de un timp

încoace când mă culc pe par­tea stângă simt nişte înţepături grozave supt coastă.

— Culcă-te pe dreapta . . .

Pregătirea Armatei

După cum e firesc preocupă­rile în vederea pregătirii mili­tare a ţării sunt ati, pe primul plan.

Comisiunile speciale s'au în­trunit zilnic sub înalta preşi-denţie a M. S. Regelui, ocu-

u-se pana acum de urmă­toarele chestiuni.

i) . Intea dficarea acţiunei de' înzestrare a armatei.

2). Organizarea transporturi­lor ,—chestiune strâns legată de pregătirea apărări i naţionale în general şi în special de necesi­tăţile industriei de război u.

3). Aprovizionarea fabricilor de războiţi cu materii pr ime.

4). Problema armamenlului .

t S I L V I U TARJA Moartea nemiloasă a răpit

dintre noi un suflet drag-, pe tânărul preot Silviu Tăria,

O boală scurtă dar grea i-a curmat silele în al 25-lea an al vieţii sale, şi în al doilea an al fericitei sale căsătorii şi preoţie.

Mare e. durerea noastră dar nespus de mare este al lor săi.

Vieaţa curmată în floarea tinereţei a lăsat lacrimi şi jale în inimi dragi.

Domnul să-i facă loc de o-dihnă cu cei drepţi.

Fie-i ţărâna uşoară!

N u v ă p i e r d e ţ i t i m p u l S

căutând în ziare şi reviste articole cari p o m e n e s c numele dvs. sau tratând problemele cari vă Intere­sează, căci o instituţie spe­cia! creată şi bine organi­zată pentru aceas ta poate face acest lucru mai bine şi mal

eftin ca dvs.

Serviciul Gazetelor" Agenţie internaţională de presă şi pu-

ic 0^3 tQ BUCUREŞTI, str. Sf. Constantin 24

telefon 3-16-15. urmăreşte tot c e s e pu­blică în ce l e csrca 1400 publicaţii din România, i a r p r i n intermediul celor 1 0 2 agenţii similare din străină­tate, tot c e s e scrie î n presa din toată lumea ş i procură tăeturi de presă asupra ori-

cărei personalităţi sau subiect.

Cereţi telefonic sau în scr is prospecte lămuri toare sau © probă gratuită de o săptămâna, indicând subiectul care vă in­teresează.

POŞTA GAZETEI Am primit şi chităm cu mulţumi­

re următoarele abonamente sosise*, dela ultimul număr până ia 26 Oc-tomvrie 1938.

Din Cluj: 195 lei Dr. Chişiu A-lexandru.

125 lei: Dr. Gavriş Alexandru; Dr. Nemeş; Văd. Opriş&n; Dene? Anton; Târziu Io&n;

100 iei; Bojan Petru. 82 lei: A n d r o n e Emilia. 50 lei: Boar Domniţa; Ghjrişan

Vas ile. Provincie 120 lei: Pr. Ilielem

Ioan. 100 lei: Sabău Coriolan; Veşcatt

N. Laurenţiu. 40 lei: Rotar Gheorghe. Rusu Verooica 160 lei Pleş Gavril& [berâu] 100 lei Chindr\ş Ion [grtgeanu] 100 lei

RtTN OE IMPRIMAT T!p..VIEAŢA CREŞTINĂ* C1U»