Universitatea Spiru HaretFacultatea de Sociologie–PsihologieProgram de studii: Psihologie clinică și intervenție psihologicăMaster, Anul IIStan Mariana

TRAUMA PSIHICĂ LA COPII

Traumatologia este studiul traumei naturale (accidente, cutremure, etc) și al celor provocate de oameni ( cruzime omenească care au sau nu la bază intenția). De asemenea, traumatologia prezintă consecințele lor sociale și psihologice. Din studiul traumei se pot învăța regulile de intervenție, predictive și preventive.

Trauma reprezintă o forma de sensibilizare a omului, datorata unei leziuni fizice sau psihice. Emoție violentă care modifică personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același fel, astfel încât acesta nu mai reacționează normal. (DEX, 1998)

Trauma psihologică este un tip de deteriorare a psihicului care se produce ca urmare a producerii unui atac asupra psihicului uman. Eveniment psihic de o intensitate foarte mare, care apare în viața individului și care depășește posibilitățile sale de adaptare, care generează o sensibilizare excesivă a individului la emoțiile ulterioare.

Cauzele traumelor psihologice: abuzul (emotional, verbal , fizic , sexual, neglijarea), expunerea pe termen lung la situații extreme, cum ar fi sărăcia, somajul sau forme, abuzul de tip alienator, decesul/pierderea unui membru al familiei, divortul/separarea membrilor familiei, boala grava a unui membru al familiei.

Din punct de vedere etimologic, termenul de ,, traumă ” își are originea în limba greacă ,, traumatismes” și desemnează literalmente ,, o rană”. Trauma este considerată o rană sufletească, în schimb stresul este o stare ce se petrece în fiecare zi. Diferența dintre traumă și stres este aceea că starea de stres poate fi depășită ușor , în schimb trauma semnifică o stare profundă asemănată cu suferința sau boala.

Trauma psihologică poate fi asemănată sub forma unei leziuni sufletești. După cum diferite sisteme somatice ale omului pot fi depășite în ceea ce privește capacitatea lor de rezistență, la fel și sistemul nostru sufletesc poate fi depășit în capacitățile sale de apărare prin atingeri punctuale sau de durată și în final poate fi traumatizat/rănit.

Universitatea Spiru HaretFacultatea de Sociologie–PsihologieProgram de studii: Psihologie clinică și intervenție psihologicăMaster, Anul IIStan Mariana

O strategie de apărare în cazul traumatizării psihice constă în ignorare și reîntoarcere cu intensitate către sarcinile vieții cotidiene. Individul uman care are psihicul lezat sau personalitatea lezată psihic caută să își ocupe timpul cu sarcini care să îi mușamalizeze leziunea.

Psihotraumatologia, cercetarea și tratamentul leziunilor sufletești și consecințelor acestora are cu siguranță un scop terapeutic asemănător cu chirurgia traumatologică. Expresia psihotraumatolgie oferă informații asupra sferei trăirilor umane, care atinge vulnerabilitatea individului uman.

Omul trebuie sa ia atitudine față de sine, dacă este amenințat și vătămat în ceea ce privește trebuințele sale elementare de viață sau îi este abuzată demnitatea și libertatea sa.

Psihotraumatologia trebuie văzută atât din punct de vedere social, cât și fiziologic somatic. Această ramură a psihologiei își îndreaptă atenția asupra trăirilor umane care sunt ușor vulnerabile, ușor de tulburat în condițiile lor de funcționare și reglare.

Istoria cercetării traumatizării psihice la copiii este un capitol puțin zgomotos al disciplinelor care au participat. Importante enunțuri despre teoria efectului traumei la copiii au fost emise de Ana Freud și colaboratoarele ei, în timpul celui de-al doilea război mondial. Acestea au comparat starea psihică a copiilor mici care au fost luați în adăposturi de părinții lor, în timpul bombardamentelor asupra Londrei, cu starea psihică a copiilor care au fost evacuați la țară, departe de parinții lor. Rezultatul acestui studiu a fost că acei copii care nu au fost despărțiți de părinții lor au trecut mai ușor peste trauma războiului, în schimb copiii care au avut securitate fizică au suferit un șoc al despărțirii, o traumă a separării.

Situațiile traumatice asupra copiiilor determină tablouri clinice care în prima fază sunt asemănate cu cele ale adultului , dar diferite în funcție de intervalele de vârstă sau de tipurile de agresiuni.

De exemplu, un copil cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani va avea o reacție imediată de spaimă, oroare și neajutorare. La fel ca adultul, copilul va prezenta simptome de dezorientare spațio-temporală, de blocare a gândirii, de trăire a derealizării și depersonalizării și simptome neurovegetative ( paloare, transpirație, spasme viscerale,tremurături convulsive, pierderi de urină) .

Imediat perioadei traumatizante din viața copilului apar următoarele simptome specifice: o stare de siderare totală, cu privirea rătacită, alteori prezintă simptome de excitație psihomotorie, agitație, țipete și logoree inepuizabilă. Manifestările de anxietate , de separare sunt prezente încă din faza imediată: teama de a fi abandonat de părinți, teama de a rămâne singur, cu comportament de agățare de adult.

În perioada postimediată a traumatismului psihic, copilul poate intra direct în sindromul psihotraumatic cronic, fără să mai treacă prin faza de latență. De asemenea, copilul poate trece printr-o pseudo perioadă de latență, în care copilul pare a avea un comportament normal întorcându-se la

Universitatea Spiru HaretFacultatea de Sociologie–PsihologieProgram de studii: Psihologie clinică și intervenție psihologicăMaster, Anul IIStan Marianaactivitățile anterioare, dar de fapt, această falsă perioadă este o fază pregătitoare pentru intrarea în sindromul psihotraumatic. Copilul se va comporta aparent calm, fiind intr-o stare de izolare, fără chef

de joacă sau de vorbă. Aproximativ după 8-15 zile vor apărea primele simptome ale unui șoc psihotraumatic , ca de exemplu: lipsa somnului, manifestări anxioase, plânsete, atitudini regresive și agresive.

În tabloul clinic al sindromului psihotraumatic cronic la copii , fac parte simptomele de reviviscență, simptomele nespecifice și perturbarea personalității în devenire, fiind dispuse pe trei axe. Reviviscențele prezintă o imagine în care copilul culege gânduri intrusive, trăiri și acțiuni care au punct de referință evenimentul traumatic. Copilul își atribuie un rol activ, defensiv sau vindicativ vazând-se ca și cum la rândul lui îl agresează pe agresor. De obicei, visul copilului nu reproduce în totalitate evenimentul , ci mai degrabă o scenă de urmărire , o agresare de către monștrii sau o cădere în gol care generează treziri angosate.

Simptomele nespecifice disimulează exetriorizarea celorlalte simptome, adică cel mai comun simptom scos în evidență de un copil este plângerea somatică ,, ma doare capul ”, ,, mă doare spatele”, ,, mă doare burta”. Uneori , apar simptome funcționale cum ar fi spasme vegetative, greață, diaree, alteori chiar leziuni organice (psoriazis, astm, diabet, eczeme). Copilu se plânge de oboseală, nu se poate concentra, devine anxios cu accese de angoasă psihică și somatică și simte o stare de insecuritate atunci când părinții nu sunt alături de el. Alte simptome nespecifice sunt : crize isterice , fobii, care aveau legătură cu evenimentul traumatizant, ritualuri de protecție obsesionale apărute după traumă.

În tabloul clinic al copilului, un rol important îl joacă alterarea personalității a acestuia deoarece este vorba despre un copil cu o personalitate în curs de dezvoltare care îi poate marca viața ulterioară . Cea mai frecventă tulburare de personalitate a copilului este regresia , ceea ce înseamnă că acesta face o revenire la viața de bebeluș în care își suge degetul, apare o enurezie care se estompase, dorește să se culce în camera părinților. Se observă, de asemenea, lipsa dorinței de a merge la școală sau de a se juca în timpul recreației cu copiii sau acasă.

Abuzul sexual în copilărie este o temă de mare amploare care a avut o istorie agitată atât în societate, cât și în știință. Un exemplu clasic este vechea teză freudiană conform căreia pacientele care manifestau ulterior așa-zisele simptome „isterice" ar fi fost abuzate sexual în copilăria lor. Această comunicare a declanșat în societatea vieneză de psihiatrie un curent de indignare. Și astăzi mulți oameni reacționează extrem de irațional la această temă tabu. De aici ne putem face o idee despre dificultățile de înțelegere de care s-a lovit Freud.

Universitatea Spiru HaretFacultatea de Sociologie–PsihologieProgram de studii: Psihologie clinică și intervenție psihologicăMaster, Anul IIStan Mariana

Abuzul sexual presupune exploatarea copilului de către un adult în scopul satisfacerii sexuale, exercitată prin constrângere sau viclenie. Adultul implicat este de obicei o persoană apropiată copilului sau chiar de către un părinte (incest).

Consecințele ale acestor abuzuri sexuale depinde de anumiți factori: gravitatea și repetarea actului, vârsta copilului abuzat, gradul de vulnerabilitate individuală, calitatea structurii familiale.

Scena traumatică a abuzului sexual prezintă o dublă dezorganizare a reperelor dobândite până în acel moment: zdruncinarea lumii interioare, și distrugerea certitudinlor în cea ce privește siguranța și protecția cu care sunt investiți părinții, care perturb viața relațională. Copilul abuzat este bulversat de modul în care realul violenței individului uman se manifestă brusc în existența sa. Supus prematur dorinței egoiste a unui adult, este incapabil să simbolizeze această agresiune genitală, iar capacitatea sa de a realize un echilibru între atracție și respingere este perturbată. Experiența traumatizantă a abuzului sexual asupra copilului îi invocă acestuia sentimente de frică, suspiciune, rușine și culpabilitate.

Tabloul clinic este influențat cu precădere de modul în care a fost agresat . Violența brutală determină o reacție intensă posttraumatică prin simptome explicite ușor de observat dând posibilitate revelației. De asemenea , este posibil ca o relație stabilită insidios prin punerea sub maști a unei relații afectuoase impuse de regulă de un tată incestuos dezorganizează personalitatea copilului. Acțiunea de seducție traumatică duce la construirea unei relații de autoritate combinată cu șantaj afectiv și amenințări obligând copilul să construiască această experiență a transgresiunii associate cu o trăire a sentimentului că este folosit ca un obiect sexual. Singurul limbaj vizual care arată suferința copilului sunt manifestările somatice. Există și cazuri în care copilul poate trăi o viață familială normală refuzând în interiorul sistemului său psihic conșientizarea agresiunii doar atunci când se activează mecanisme defensive ale Eului.

La vârsta preșcolară , se observă modul în care copilul abuzat caută să reproducă aceleasi atingeri la care a fost supus de abuzator sau la copilul care manifestă o curiozitate exagerată pentru tot ce are legătură cu sexul . Secundar, pot exista alterări în ceea ce privește activitatea de inhibiție sau excitație, acuze somatic și comportamente agresive.

În urma abuzului sexual, copilul școlar prezintă tulburări ale funcțiilor instinctuale ( somn, alimentație, control sfincterian), teamă de a se dezbrăca în prezența unei persoane necunoscute, reticență suspicioasă față de persoane care nu sunt apropiate sau de perspectivă de a merge într-un loc necunoscut, comportamentul seducător și interesul pentru organele genitale ale persoanelor sau animalelor. Pot apărea, de asemenea, tulburări de comportament precum : furtul, minciunile fuga etc.

La adolescență, simptomele depind de mai mulți factori: abuz punctual sau repetate în timp, abuzuri cu sau fără violență fizică, incest sau abuz din partea unei persoane din afara familiei. Abuzul incestuos este un traumatism psihologic dramatic pentru un copil cu atât mai mult dacă a fost ținut sub

Universitatea Spiru HaretFacultatea de Sociologie–PsihologieProgram de studii: Psihologie clinică și intervenție psihologicăMaster, Anul IIStan Marianasecret ( uneori cu complicitatea mai mult sau mai puțin conștientă a mamei), fiind dezvaluită ulterior în perioada adolescentină. După revelare, conștiința efracției corporale poate genera sentimente de culpabilitate , rușine și devalorizare.

Adoloscentul intră într-o stare de epuizare fizică și de decădere morală , fiind indiferent afectiv față de anturaj, poate avea izbucniri agresive. El poate reacționa și prin prostituție , creșterea de parteneri ocazionali poate suscita nosofobii, printre care și frica de a contracta virusul HIV.

Abilităţile şi capacităţile pe care copiii trebuie să le stăpânească pe parcursul vieţii depind de dezvoltarea emoţională. Componentele competenţei emoţionale sunt: conştiinţa propriei stări emoţionale, abilitatea de a discerne emoţiile altora, abilitatea de a utiliza vocabularul emoţiilor, implicarea în experienţele altora, capacitatea de adaptare la emoţiile aversive sau la cele care produc distres, capacitatea de auto-eficacitate emoţională adică de a simţi că deţii controlul asupra propriilor experienţe emoţionale şi de a la accepta. Abuzul de orice fel asupra copiilor le provoacă acestora serioase tulburări emoţionale, de adaptare, de socializare, traume fizice, tulburări comportamentale şi sociale.

Universitatea Spiru HaretFacultatea de Sociologie–PsihologieProgram de studii: Psihologie clinică și intervenție psihologicăMaster, Anul IIStan Mariana

BIBLIOGRAFIE ,, Tratat de Psihotraumatologie” Gotfried Fischer , Peter Riedesser, Editura Trei ,

București, 2001 ,, 16 conferințe despre traumă” , Louis Crocq , Editura Trei ,București, 2014 http://www.psihologiejudiciara.ro/