Tratatul de la Utrecht

(11 aprilie 1713)

Istoria diplomaţiei moderne nu oferă alte negocieri mai importante, după Pacea

westfalică şi Karlowitz, decât aceea a păcii de la Utrecht. Pe lângă faptul că a reglementat

interesele cîtorva case suverane, tratatul din 11 aprilie 1713 are mai ales meritul stabilirii

echilibrului între puterile europene. El a definit şi a limitat dreptul pe care poate să-l dea

interesul securităţii generale al statelor şi împăcând astfel acest drept sacru cu respectul

datorat independenţei naţiunilor, în exercitarea internă a suveranităţii, el a completat

tratatul Pirineilor şi a fixat principiul fundamental al ginţilor pentru timpurile moderne.1

Negocierile de la Utrecht au fost ample şi au avut loc între Franţa şi Spania, pe

de o parte, Marea Britanie, Olanda, Savoia, Portugalia şi Prusia pe de altă parte. Tratatul

a fost scris în limba franceză cuprinzând şi actele de renunţare la tronul Spaniei din 1712

acestea fiind incluse ca preambul la tratatul dintre Franţa şi Anglia.

Prin Tratatul de la Utrecht s-a urmărit reglementarea unor interese comerciale şi

coloniale precise, impuse de apariţia capitalismului şi poate fi interpretat ca primul tratat

„imperialist”.2 Negocierile au fost lungi şi dificile, deoarece lordul Bolingbroke, trimisul

Angliei, urmărea cu tenacitate stabilirea unei reglementări precise a succesiunii la

tronurile Franţei şi Spaniei întemeiată pe anularea respectivă a drepturilor de moştenire a

prinţilor spanioli la coroana franceză şi a prinţilor francezi la coroana spaniolă, fără ca

Angliei să i se poată reproşa amestecul în afacerile interne ale acestor state.

Conferinţele de pace s-au deschis la 29 ianuarie 1712 într-un hotel din oraşul

olandez Utrecht. „Discursurile strălucite” au ocupat primele locuri şi fiecare

plenipotenţiar a fost invitat să-şi expună cererile. Pentru început trimisul francez a dat

curs clauzei referitoare la coroana Spaniei: „Regele, va încerca cu bună voie şi cu

1 James Ridgway, The treaty of Utrecht ,traducere după Charles Giraud, Le traité d’Utrecht, Londra, 1847, p. 1.2 Gheorghe Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 149.

acordul aliaţilor să ia toate măsurile pentru ca atât Franţa cât şi Spania să nu fie unite

sub o singură coroană(…)Dificultăţile care se opun sunt mari, spune ministrul englez

Bolingbroke, dar o rezoluţie din partea reginei va duce sigur la depăşirea acestora".

Scopurile plenipotenţiarilor au fost de a căuta cu bună-credinţă toate mijloacele

rezonabile de executie, iar mijloacele nu ar trebui şi nici nu o să nu depăşească, scopul

unic propus, acela de a evita unirea celor două coroane, ale Franţei şi ale Spaniei.3

La prânz, plenipotenţiarii Franţei s-au dus la ambasadorii Angliei şi au semnat

cu ei tratatul, care a fost demult timp stabilit de comun acord de către suveranii lor, dar

semnarea oficială a acestuia a fost amânată până la 11 aprilie 1713, deci mult mai târziu

de când au avut loc negocierile de la Haga şi de la Gertruydenberg, dintre trimisul

Angliei, din partea reginei, lordul Bolingbroke şi trimisul francez, ministrul de Torcy.

După două ore, plenipotenţiarii de Savoia, ale căreii afaceri au fost de mult timp, de

asemenea, aranjate, a semnat tratatul cu Franţa. Cei din Prusia au semnat la miezul

nopţii, şi, după o oră, au sosit şi deputaţi ai Statelor Generale, întârziind, deoarece au

întâmpinat dificultăţi referitoare la tratatul comercial ce trebuia să fie încheiat cu Spania .4

Tratatul de la Utrecht a încercat să pună capăt războiului de succesiune la tronul

Spaniei, aceasta constituind una din manifestările antagonismului anglo-francez în

privinţa expansiunii coloniale şi comerciale. Anglia şi Olanda n-au avut în problema

succesiunii decât interese comerciale şi politice iar Franţa a demonstrat cu prisosinţă,

după urcarea pe tron a lui Filip al V – lea, că urmărea să înlăture produsele

manufacturiere anglo-olandeze de pe piaţa spaniolă. Acest lucru a însemnat mai mult

decât lezarea intereselor comerciale ale puterilor maritime, fiind un adevărat act de

ostilitate politică şi de ameninţare a echilibrului european.

Tratatele au fost încheiate pe rând şi au fost redactate în limba franceză iar actele

de renunţare la tronul Spaniei din 1712 au fost incluse în tratatul dintre Franţa şi Anglia.

Nici împăratul şi nici regele Filip al V- lea n-au participat la aceste negocieri, deoarece nu

puteau accepta împărţirea imperiului spaniol.

Pentru a facilita tratativele la 8 iulie 1712, Filip al V- lea, regele Spaniei, a

anunţat printr-o declaraţie solemnă că renunţă la tronul Franţei, însă nu a specificat cum

3 James Ridgway, Op. cit., p. 72.4 Ibidem, p. 93.

2

poate fi obţinută coroana Spaniei. Această declaraţie a fost anexată ca preambul al

tratatului de la Utrecht dintre Franţa şi Anglia:

Renunţarea, cu jurământ de către Filip, fiul din Franţa, Duce de Orleans, pentru

coroana spaniolă, precum şi orice speranţă de a fi capabili, de a reuşi într-o zi, copiii şi

urmaşii:

(Palatul Regal de la Paris,19 noiembrie, 1712)

„(…) Că, în scopul de a stabili această egalitate europeană, Regina Marii Britanii a

propus pentru a evita unirea coroanei de Franţa şi Spania, derogări de reciprocitate(…)

Atât coroana Spaniei cât şi coroana Franţei niciodată nu se vor uni sub un singur rege

deoarece ar fi principalul pericol ce ar afecta stabilitatea Europei în prezent: au fost de

asemenea, încă din start păreri pentru menţinerea păcii, în special poziţiile pro care au

fost menţinute recent în Anglia. Acesta este poate punctul fundamentul al acestei lucrări,

a fost introdus şi a fost considerat necesar pentru a institui certitudinea că în nici un

moment, nici de incident şi chiar de eventualitatea în care ar putea fi, cele două monarhii

nu vor fi unite sub aceeaşi persoană; coroana, prin urmare, a propus ca eu să renunţ,

în numele meu şi în cel al descendenţilor mei, dacă monarhia din Spania nu reuşeşte să

se unească cu cea a Franţei, eu ar trebui să rămân în Spania şi nici unul din succesorii

mei nu ar trebui să meargă în Franţa şi că nici cel care domneşte în Franţa sau va

domni în Franţa şi nici alt prinţ prin certificate eliberate de acea familie, sau care se va

naşte din el în continuare, nu ar trebui să fie capabil să reuşească să unească coroana

franceză cu cea din Spania”5, act urmat de renunţarea ducelui de Berry la tronul Spaniei:

„Renunţarea sub jurământ a lui Charles, fiul al Franţei, Duce de Berry la

coroana spaniolă, precum şi direct de acolo pentru a reuşi într-o zi el sau urmaşii lui în

eternitate. La Marly, 24 Noiembrie, 1712:

(…)În acest scop, Regele, Domnul nostru, şi regele Spaniei, fratele nostru drag, sunt de

acord cu Regina Marii Britanii, aceasta făcând derogări reciproce, asupra prinţilor şi

viitorului coroanelor de Franţa şi Spania.(…) În dorinţa de a contribui prin

abandonarea noastră şi abdicarea de toate drepturile noastre pentru noi înşine,

succesorii noştri şi descendenţi, pentru a stabili pacea universală şi de a asigura pacea

Europei, pentru că noi credem că această metodă este cea mai sigură, ne-am decis să

5 Ibidem., p. 84.

3

renunţăm la speranţa de succesiune pentru tronul Spaniei şi toate drepturile care ne

aparţin.”6

Convenţia anglo-franceză (Anglia a fost reprezentată de lordul Bolingbroke şi

Franţa de către ministrul de Torcy) de la Fontainebleau (21 august 1712) substituia Casa

de Savoia ca moştenitoare a monarhiei spaniole în eventualitatea în care Filip al V- lea

rămâne fără moştenitori, indiferent de sex: „Înlocuirea ducelui de Savoia şi familiei sale

la coroana Spaniei şi a Indiilor va fi făcută numai în momentul în care cele două

monarhii îşi vor primi meritele; această înlocuire va fi inclusă în toate actele de

renunţare, atât declaraţia regelui Spaniei cât şi a ducelui de Berry şi Orleans.” Şi

această convenţie a fost ataşată la tratatul dintre Anglia şi Franţa.

Cea mai importantă parte a negocierii de la Utrecht a fost cea dintre Franţa şi

Anglia. Acest tratat a fost redactat în două limbi: latină şi franceză. La tratat s-au ataşat

cele două renunţări la tronul Spaniei şi cuprindea şi cedările teritoriale ale Franţei către

celălalte state.

„Tratatul de pace şi prietenie între Majestatea Sa şi de Majestatea Sa Regina

Marii Britanii:

Mai ales că le-a mulţumit lui Dumnezeu cel Atotputernic şi milostiv, pentru

gloria numelui Lui cel Sfânt şi pentru mântuirea omenirii, cu privire la dorinţa Regelui,

şi reciproc pentru reconcilierea prin care ar trebui să înceteze cele rele ce domnesc

pământul de atâta timp, este bine cunoscut de toţi, faptul că, direcţia de providenţa

divină, cea mai senină şi cea mai puternică, Regele Ludovic al XIV - lea, regele din

Franţa şi Navarra, şi senina şi puternica Regină a Marii Britanii, prin harul lui

Dumnezeu, au dorinţa de a furniza (cât de mult posibil pentru prudenţa omului să facă

acest lucru) o pace perpetuă în lumea creştină, prin luarea în considerare a interesului

în domeniile lor, casele sunt de acord în cele din urmă de a pune capăt acestui război

atât de crud prin bătăliile sale. Menţionate mai sus Majestăţile lor, pentru a continua un

proiect demn de ele, au desemnat şi au constituit propria lor mişcare, precum şi paterna

grijă de la subiecţii lor la creştinism, ambasadorilor lor extraordinari şi plenipotenţiari,

seniorul Nicolas, marchizul de Huxelles, mareşalul Franţei şi trimisul Angliei, prin care

Majestăţile le-au dat puterea lor deplină de a face faţă şi de a încheia o pace fermă şi

6 Ibidem, p. 178.

4

stabilă. Ambasadorii menţionaţi anterior Extraordinar şi Plenipotenţiar, după ce au avut

loc mai multe conferinţe spinoase în acest scop la Utrecht, au depăşit în cele din urmă,

fără nici o intervenţie de mediere, toate obstacolele din calea încheierii unei păci şi după

cererea lui Dumnezeu, având schimb deplin de putere, au căzut de acord în cele din

urmă pe articole de pace şi prietenie reciprocă între ei, popoarelor lor şi problemelor

legate de modul în care urmează.”7

Prin tratatul semnat cu Anglia (11 aprilie 1713), Franţa, recunoscând

succesiunea protestantă a Casei de Hanovra la tronul Angliei, s-a obligat să îndepărteze

de pe teritoriul său şi să nu mai acorde nici un fel de sprijin Stuarţilor (articolul IV):

„Şi de a consolida prietenia mai mult şi mai credincios şi care este stabilită prin pace şi

pentru a preveni orice suspiciune de pretexte care s-ar putea naşte în orice moment, de

orice fel în legătură cu ordinea şi dreptul de succesiune ereditar stabilit în Regatul

Ţărilor de Marea Britanie şi modul în care a fost limitată de legi domnia regelui William

al III- lea. Regina, pentru urmaşii săi, precum şi lipsa acestora, pentru cea mai senină,

Prinţesa Sofia, văduvă de Brunswick, Hanovra, precum şi moştenitorii săi în linie

protestantă de Hanovra, şi astfel încât rămâne puternică şi stabilă, Regele a declarat

solemn că recunoaşte succesiunea la împărăţia Marii Britanii.”8

Prin articolul X, Franţa a acceptat să dărâme întăririle portului Dunkerque; a

cedat Angliei: Terra Nova, Acadia, golful Hudson şi insula Saint-Kitts (articolele X-

XIII): „Regele cel mai creştin pentru a se restaura regatul, Regina Marii Britanii o să

posede golful Hudson cu toate terenurile, mările, coastelor, râurile şi locurile care

depind şi care sunt situate, vor fi emise cu bună-credinţă în ansamblul lor(...) Pentru

graniţele dintre golful Hudson şi locurile care aparţin de Franţa, în scurt timp vor fi

numiţi comisari de ambele părţi(...) Comisarii au puterea de a reglementa în mod

similar, graniţele dintre celelalte colonii franceze şi britanice”; „Se va livra Reginei de

la data schimbului de ratificare a acestui tratat de pace, scrisori şi fapte care vor asista

la atribuirea insulei St. Kitts şi Acadia, în toate elementele sale, în conformitate cu

graniţele sale, ca, de asemenea, oraşul Fort Royal, numit acum Annapolis Royal”;

„Insula Terra Nova cu insulele adiacente acum aparţin absolut şi ele Marii Britanii.”9

7 Ibidem, p. 160.8 Ibidem, p. 161.9 Ibidem, pp. 164-165.

5

Articolul VII specifica că, schimburile comerciale deveneau libere între cele

două ţări, drept dovadă au încheiat şi un tratat comercial: „Navigaţia şi liberul schimb

vor fi printre subiectele Majestăţilor şi ele au fost întotdeauna în timp de pace, şi înainte

de declaraţia de război în trecut, şi în special modul în care a fost convenit între cel două

naţiuni încheierea unui tratat comercial astăzi.”10 Franţa a modificat în favoarea Marii

Britanii tarifele vamale restrictive impuse importurilor engleze. Prin articolul al VI- lea,

Franţa a declarat lege inviolabilă renunţarea lui Filip al V- lea la coroana Franţei şi a

dreptului prinţilor francezi la coroana Spaniei: „Siguranţa şi liberatatea Europei nu va fi

afectată de posibila unire a coroanei Spaniei cu cea a Franţei şi asta în prezenţa

Majestăţii Sale Britanice cât şi a consensului Excelenţei Catolice, măsurile au fost în

sfârşit găsite după eforturile providenţei divine pentru a preveni răul din timp prin

renunţările exprimate în cele mai bune moduri şi făcute în cea mai solemnă manieră.”11

Provinciilor Unite le-au fost atribuite Ţările de Jos spaniole, până la

reglementarea definitivă cu împăratul a chestiunii barierei. Toate pretenţiile Franţei

asupra localităţilor Menin, Tournai, Furnes şi Ypres au fost abandonate. Electoratul de

Brandenburg păstra Brandenburgul cu Namur şi Charleroi până când era restabilit în

statele sale. Provinciile Unite restituiau Franţei, Lille, Aire şi Béthune şi garantau lui Filip

al V- lea şi urmaşilor săi coroana Spaniei. Un tratat de comerţ favorabil provinciilor era

stipulat şi acceptat. De asemenea, s-a stabilit eventuala succesiune a Casei de Savoia la

tronul Spaniei, în cazul în care Filip al V- lea murea fără să aibă moştenitori direcţi.

Electorul de Brandenburg a fost confirmat ca rege al Prusiei şi suveran al

comitatului Neufchâtel şi primea din partea Spaniei ducatul Gueldre; în schimb, regele

Prusiei renunţa la principatul Orange. Portugaliei îi erau cedate câteva teritorii la frontiera

Braziliei şi Guyanei franceze.12

La 13 iulie 1713 Spania a încheiat cu Marea Britanie un tratat prin care aceasta

ceda Gibraltarul şi insula Minorca şi îi concesiona pentru 30 de ani comerţul cu scalvi în

America, îi acorda intrarea în Portobello şi garanţia că nu va ceda nici unei alte naţiuni

privilegii pentru comerţul Indiilor. Concomitent, Spania a semnat şi tratatul de pace cu

10 Ibidem, p. 163.11 Ibidem.12 Ibidem, p. 94.

6

Savoia, ceea ce însemna de fapt ratificarea convenţiilor admise de Franţa.13 Spania a avut

negocieri şi cu Portugalia garantându-i unele avantaje comerciale.

Singurele modificări teritoriale din Europa au fost schimbarea cu Savoia a oraşelor

Exilles, Fenestrelle şi Château-Dauphin situate pe versantul italian, cu Barcelonnette

situat pe versantul francez.14

Urmările tratatului de la Utrecht. O primă consecinţă vizibilă a tratatului de la

Utrecht a fost reducerea practică a Spaniei ca putere de prim rang în Europa, pierzând

majoritatea teritoriilor pe care le deţinea şi în Italia. Totodată au fost stopate şi ambiţiile

regelui Ludovic al XIV – lea. De asemenea, s-a stabilit eventuala succesiune a Casei de

Savoia la tronul Spaniei, în cazul în care Filip al V – lea murea fără să lase moştenitori

direcţi.15 După semnarea păcii de la Utrecht, războiul franco-austriac a continuat pe Rin.

Abia un an mai târziu, în 1714, tratatul de la Rastadt, încheiat între Franţa şi Austria, a

pus capăt în realitate războiului de succesiune la tronul Spaniei.

Tratatul de la Utrecht a înlăturat pentru totdeauna posibilitatea apariţiei unui

imperiu Bourbon. Deşi Spania a pierdut teritorii europene, în mod paradoxal, acest fapt a

reprezentat un avantaj pentru monarhia spaniolă, ale cărei finanţe secătuite nu i-a mai

permis să facă faţă cheltuielilor militare, tot mai ridicate, reclamate de apărarea

respectivelor provincii. Îndelungatul efort financiar făcut de Olanda de mai bine de un

veac şi jumătate îi va marca adânc evoluţia ulterioară. Declinul Olandei, ca putere

europeană şi comercială, semnifică ridicarea vertiginoasă a Angliei, care s-a detaşat

repede ca cea mai importantă putere navală. Achiziţionarea Acadiei şi a Terrei Nova a

însemnat începutul unei crâncene lupte pentru supremaţie în America de Nord. Prin

recunoaşterea ca regi a electorului de Brandenburg şi ducelui de Savoia, situaţia

Germaniei şi Italiei nu s-a schimbat.

Marea Britanie devenea stăpâna aproape incontestabilă a mărilor, obţinea noi şi

importante avantaje, în special în America de Sud, iar ocuparea Gibraltarului îi oferea

cheia intrării şi ieşirii din Marea Mediterană, precum şi posibilitatea supravegherii

drumului comercial spre coastele vestice ale continentului african.

13 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648), până în contemporaneitate (1947), Bucureşti, 1996, p. 16.14 Ibidem, pp. 147-148.15 Idem, Istorie universală modernă, vol. I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 141.

7

Totodată, interesele economice britanice din afara Europei capătă un caracter tot

mai pronunţat, Anglia izbutind să-şi extindă extrem de mult imperiul său colonial. În

acelaşi timp, cele două state maritime, Olanda şi Portugalia, care au acaparat multe

teritorii şi care au înfruntat aproape 150 de ani flota engleză, au înregistrat un regres

vizibil datorat atât unui redus suport demografic cât şi angajării lor în complicaţii de

ordin militar pe continent. De asemenea, Anglia veghea ca echilibrul continental să fie

menţinut, iar Franţa, principala sa rivală, să nu ajungă o superputere.16

Pentru Franţa, tratatul de la Utrecht a marcat sfârşitul hegemoniei sale pe

continent, vechile ei alianţe fiind puternic zdruncinate, iar noile forţe apărute îi scăpaseră

de sub control. Alianţele tradiţionale ale Franţei cu Poarta, Polonia şi Suedia îşi

pierduseră mult din valoare, spre avantajul tânărului imperiu rus, iar bariera din est

reprezentată de aliniamentul Istanbul-Varşovia-Stockolm a fost distrusă.17

Pacea de la Utrecht a fost o pace tipic engleză, destul de suplă ca să nu ducă pe

adversar la disperare, destul de aspră ca să îmbogăţească Anglia şi să dezvolte comerţul

ei.18 Declinul Olandei, ca putere europeană şi comercială, semnifică ridicarea vertiginoasă

a Angliei, care s-a detaşat repede ca cea mai importantă putere navală.

16 Gheorghe Bercan, Nicolae Ciachir, Op. cit., p. 183.17 Jacques Droz, Histoire diplomatique de la 1618 a 1919, Paris, 1972, p. 57.18 André Maurois, Istoria Angliei, vol.II, Bucureşti, 1967, p. 62.

8

BIBLIOGRAFIE:

1. Bercan, Gheorghe, Ciachir, Nicolae, Diplomaţia europeană în epoca

modernă, Bucureşti, 1984.

2. Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă (vol.I.), Bucureşti, 1998.

3. Ciachir, Nicolae, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea

westfalică(1648), până în contemporaneitate (1947), Bucureşti, 1996.

4. Droz, Jacques, Histoire diplomatique de la 1618 a 1919, Paris, 1972.

5. Maurois, André, Istoria Angliei, Bucureşti, 1967.

6. Ridgway, James, The treaty of Utrecht, Londra, 1847.

9