1

La 1 decembrie 19911, autoritățile de la Kiev anunță hotărârea de a organiza

referendumul asupra independenței Republicii Ucraina. Astfel, Ucraina începe bătălia juridică

și diplomatică pentru legitimarea ei ca stat pe întregul teritoriu pe care R.S.S. Ucraineană și l-

a anexat, prin rapturi și donații. Rada Supremă proclamase independența Republicii Ucraina

la 24 august 19912. Conștienți, de la bun început, de dificultățile acesteia “de a supraviețui, de

a se legitima și defini ca identitate”3, ucrainenii revin, peste o jumătate de an, plusând cu

referendumul. De altfel, Ucraina este singura fostă republică unională care organizează

referendum în problema independenței. Rezultatele anunțate ale referendumului sunt

concludente : 90% au votat pentru independență.

În același an, Parlamentul României reacționează promt, barând calea ofensivei pentru

legitimitate a ucrainenilor care, în ceea ce ne privește pe noi, reprezenta o ofensivă în vederea

încălcării drepturilor noastre asupra provinciilor românești ocupate.

Afirmând categoric că teritoriile românești anexate abuziv de fosta U.R.S.S. nu au

aparținut niciodată Ucrainei și sunt de drept ale statului român, Parlamentul României, în

Declarația adoptată cu unanimitate de voturi la 28 noiembrie 1991, contestă valabilitatea

referendumului ucrainean în privința acestor teritorii și cere parlamentelor și guvernelor

statelor care vor recunoaște independența statului vecin să declare expres că această

recunoaștere nu se extinde și asupra acestor teritorii. De asemenea, Parlamentul României

solicită Guvernului să “înceapă de urgență negocieri cu autoritățile de la Kiev în problema

teritoriilor românești anexate cu forța de U.R.S.S.”4

În aprilie 1993, Guvernul Român notifica Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a

dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera statului român a două noi state

independente, în speță Ucraina și Republica Moldova, Tratatul privint regimul frontierei de

stat româno-sovietice, colaborarea și asistența mutuală în problemele de frontieră, încheiat

în 1961, a devenit nul5. Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin

Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și Protocolul Groza-Molotov din 1948, sfera sa de

reglementare limitându-se la problemele regimului de frontieră și ale colaborării și asistenței

mutuale.

1 Tiberiu Tudor, Istoria dramatică a teritoriilor românești ocupate. Tratatul cu Ucraina – 1997, Editura Albatros,

București, 2004, p. 137. 2 Tiberiu Puiu, Ucraina și Ucrainenii. Schiță istorică, Editura Mustang, București, 1999, p. 212.

3 Ion Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei, Editura Septentrion, Rădăuți, 2007, p. 215.

4Tiberiu Tudor, op. cit., p. 138.

5 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Editura Lumina Lex, București, 1993, p. 145.

2

Notificarea nulității Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariției

acesteia ca subiect de subiect de drept internațional și exprimarea disponibilității de negociere

cu noul stat apărut la frontiera de est a României, era un act menit să deschidă câmpul

discuției problemei frontierei dintre România și Ucraina.

Până la instalarea isteriei pro-NATO, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de

bază au avut un caracter echilibrat. Începând din februarie 1997, această linie, care, la șase ani

de la dispariția U.R.S.S., nu mai putea fi decât defensivă este părăsită în favoarea liniei

capitularde. Pentru România, în viziunea lui Cristian Tudor Popescu, NATO trebuia să fie o

aspirație, nu o obsesie. Astfel, el relatează că “singura cale pentru noi este să înțelegem

reforma, relansarea economică, civilizarea României, stabilitatea, sunt, în primul rând, scopuri

în sine, inevitabile și apoi trepte spre NATO și UE”6.

În același an, Germania își manifestă ferm interesul politic și sprijinul economic

pentru Ucraina, resuscitând sentimentele filogermane și rusofile ale ucrainenilor. Statul

german își refăcea cu repeziciune spațiul de influență, imediat după căderea zidului

Berlinului. Acesta recunoaște independența Sloveniei și a Croației, forțând mâna aliaților ei să

facă la fel. De asemenea, frontiera slavo-germană este, în această situație, delimitată în

Balcani. Mai mult, Cehoslovacia se divide, iar economia cehă este practic aspirată de

economia germană. În aceste condiții, frontiera slavo-germană este delimitată și în Carpații

Superiori. Reintegrarea Ungariei în spațiul de influență germanic se făcuse prin reafirmarea

fidelității maghiarilor față de Germania, fidelitate, de altfel, verificată în cursul celor două

războaie mondiale și recunoscută de către nemți și răsplătită prin sprijinul economic și politic

pentru integrarea Ungariei în NATO.

România era, astfel, cuprinsă de cleștele germanic la vest și la nord. De partea cealaltă,

la fel de puternic, era cleștele slav. În configurația geopolitică a anului 1997, România nu

poate fi spațiu NATO. România trebuia să dezvolte o politică externă activă, polivalentă,

pornind de la recunoașterea acestei configurații7. Însă, aș putea zice că himera NATO ne-a

adus în pragul dezastrului.

În ceea ce o privește, Ucraina, evident, nu poate face parte nici ea din spațiul NATO.

După Madrid, ministrul de externe al Rusiei, Evgheni Primakov8, avertizase încă o dată

6 Ibidem, p. 159.

7 Alexandr Isaievici Soljenițîn, Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, Editura Anastasia, București, 1995, p. 267.

8Ibidem, p. 270.

3

Occidentul că Rusia va considera drept declarație de război orice intenție de integrare în

Alianța Nord – Atlantică a oricăruia dintre cele 15 foste republici sovietice, menționând în

mod special Ucraina și Țările Baltice. De asemenea, cu câțiva ani înainte, Boris Elțîn

precizase că o astfel de intenție ar avea consecințe incalculabile pentru stabilitatea mondială.

Printre factorii care au determinat semnarea Tratatului politic din iunie 1997 se

numără victoria în alegeri a Convenției Democratice9, care avea ca scop prioritar intrarea

României în NATO, activarea și aprofundarea reformelor, precum și conjunctura politică

internațională. Din punct de vedere al securității proprii, dar și din considerente geostrategice,

Ucraina era cointeresată de intrarea statului român în această organizație.

În februarie 1997, când președintele Constantinescu avansa la Davos ideea “obsesia

populației României de a intra în NATO”10

, începând o politică infantilă de presare a

Occidentului în numele acestei obsesii, analiștii politicii români apreciau situația cu luciditate

“în ceea ce privește pregătirea listei țărilor din Est ce vor fi anunțate la Madrid pentru

negocieri în privința aderării lor, turneul șefului diplomației americane nu se anunță marcat de

surprize”11

. Mai mult decât atât, într-un raport confidențial către primul-ministru Victor

Ciorbea, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa transmite din capitala americană obiecțiile

acestora legate de intrarea în primul val. Mesajul lor, în principal, este că “ar fi mai bine ca

autoritățile române să-și cheltuiască energia în probleme de democratizare internă decât să

facă presiuni asupra diferiților parlamentari de pe Hill”12

.

La acestea se adaugă și presiunea exercitată de partea ucraineană pentru încheierea

prezentului tratat. Ucraina nu joacă numai propria carte, aceea a unui parteneriat special cu

Alianța Nord-Atlantică. Ea joacă precis și în privința raportului cu NATO al principalului ei

concurent, România. În urma întâlnirii de la Davos, președintele Emil Constantinescu își

afirmase disponibilitatea “sacrificiului istoric”13

. În același timp, tot la Davos, Leonid Kucima

declara că “avem bune relații cu toți vecinii noștri cu excepția României și credem că dacă nu

se semnează un tratat româno-ucrainean în care să fie definită granița, România nu poate

vorbi de intrarea în NATO”14

. Șantajul ucrainean începuse, iar președintele Constantinescu,

9 Viorel Ciubotă, Vasile Marina (coord.), Relații româno-ucrainene : istorie și contemporaneitate, Editura

Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1999, p. 445. 10

Ion Popescu, Românii din Ucraina : Între trecut șI viitor, vol. I, Editura Treirea, Oradea, 2006, p. 116. 11

Tiberiu Tudor, op. cit., p. 160. 12

Petru Bejenariu, Cultură și identitate, Editura Universității din Suceava, 2008, p. 171. 13

Ion Popescu, op. cit., p. 120. 14

Ion M Anghel, op. cit., p. 153.

4

ce abia fusese instalat și lipsindu-i o experiență politică de anvergură, s-a încovoiat la prima

rafală a vântului aspru al politicii internaționale.

În ceea ce privește demonstrațiile de presiune, ele s-au ținut lanț. La 21 ianuarie 1996,

tricolorul românesc a fost ars în Piața Centrală a orașului Cernăuți. Cu permisiunea

executivului orășenesc, prin hotărârea nr. 12/1 din 15 ianuarie 1996, câteva organizații

naționaliste, inclusiv paramiliatare ucrainene organizează un marș cu torțe. După citirea unei

declarații cu privire la pretențiile teritoriale ale României asupra statului ucrainean, torțele

sunt aprinse și se dă foc tricolorului românesc. Lozinca marșului era “Kievul ]mpotriva

Moscovei, Cernăuțiul împotriva Chișinăului”15

.

Ultima dată, până în momentul de față, tricolorul românesc a fost ars la scurtă vreme

după semnarea Tratatului cu Ucraina, la 28 iunie 1997, de formațiunile paramilitare ale

“autoapărării naționale ucrainene”16

, la Lvov, în fața monumentului lui Taras Șevcenko. De

data aceasta împreună cu drapele de stat ale Federației Ruse și Poloniei, după ce

detașamentele care au participat la defilare au trecut peste ele. Federația Rusă și Polonia au

reacționat promt, pe cale diplomatică. România nu!

La toate acestea, răspunsul din martie 1997 a Ministerului Afacerilor Externe este

edificator. M.A.E. a luat la cunoștință cu surpriză și profund regret de unele declarații făcute

în mediile internaționale de oficialitățile ucrainene. Aceleași sentimente caracterizează reacția

M.A.E. și în ceea ce privește demonstrațiile, organizate cu autorizația autorităților de la Kiev,

spre a cere României să renunțe la așa-zisele pretenții teritoriale. M.A.E. reafirmă că

“România nu are pretenții teritoriale față de nici un stat, că securitatea României este legată,

printre altele, de integritatea teritorială a Ucrainei și că toate textele din proiectul tratatului de

bază româno-ucrainean privind aspectele teritoriale au fost convenite. Nimeni nu le-a repus în

discuție, nu intenționează să le repună în discuție și nu are interesul să le repună în discuție”17

.

La mijlocul lunii martie a anului 1997, ministrul de externe al Ucrainei, Ghenadi

Udovenco, aflat la Bruxelles cu ocazia negocierilor dintre Ucraina și NATO pentru stabilirea

unor relații bilaterale speciale, afirma că negocierile dintre București și Kiev trec printr-o

perioadă dificilă. În fața ambasadorilor din țările NATO, Udovenco a declarat că “România

adoptă o poziție reconstructivă și subminează negocierile. Comportamentul României

15

Tiberiu Tudor, op. cit., p. 134. 16

Ibidem, p. 136. 17

Dumitru Rus, Teritoriile locuite de români în afara granițelor țării, Editura Sigam Plus, Deva, 1999, p. 237.

5

demonstrează că aceasta nu dorește să încheie tratatul confirmând actuala linie de graniță și

induce în eroare comunitatea internațională, manipulând faptele”18

. Ca urmare, Udovenco a

cerut aliaților NATO să exercite o “influență pozitivă asupra României, pentru ca aceasta să

nu mai aibă revendicări teritoriale”19

.

În aceeași lună, România a început o campanie de presiune asupra oficilităților

americane în vederea acceptării candidaturii sale pentru intrarea în organizație. Într-un

interviu acordat postului de televiziune Voice Television, președintele Constantinescu cere

tuturor românilor din Statele Unite ale Americii să trimită scrisori deputaților districtuali,

senatorilor și Casei Albe, prin care să solicite includerea României pe lista candidaților.

Aceasta în condițiile în care, în ianuarie 1995, într-un interviu acordat postului de radio

Europa Liberă, Richard Shifter, ce era consilier al președintelui Clinton pe probleme de

securitate, declarase că România nu reprezintă o zonă de interes strategic și politic pentru

Statele Unite. Proiectul Legii 5720

privind securitatea Statelor Unite confirmă această

aserțiune. Lista statelor în care americanii au un asemenea interes conține țările Grupului de la

Vișegrad, din care fac parte Ungaria, Polonia și Cehoslovacia, statul român nefiind admis la

negocieri, opunându-se Lech Walesa și Josef Antall; apoi Țările Baltice, iar România și

Bulgaria nu figurează pe această listă. O altă condiționare a invitării acesteia este legată de

poziția Rusiei în ceea ce privește lărgirea Alianței și de înțelegerile globale, trocurile

geopolitice ruso-americane dintre care ultimul dintre ele devenind notoriu : intervenția

sovietică în Lituania și Letonia contra intervenției americane în Golf, în 1991.

În cursul lunii aprilie 1997, activitatea diplomatică în vederea definitivării Tratatului s-

a intensificat. Informații directe asupra mersului negocierilor și a conținutului viitorului

document nu pătrundeau deloc în presă, dar unele informații colaterale, cum ar fi

comunicatul Ministerului Afacerilor Externe al României în urma presiunilor lui Ghenadi

Udovenco la Bruxelles, indicau, fără niciun dubiu, că diplomația românească nu numai

părăsise linia “sacrificiului istoric”, dar era angajată ireversibil pe linia unui sacrificiu total,

dus până la extrem.

Pe plan intern, reacțiile, fie ele individuale sau colective manifestate împotriva

semnării acestui act s-au înmulțit. De asemenea, au avut loc conferințe, dezbateri ce au avut

ca temă principală Tratatul de bază cu Ucraina. Din păcate, hotărârile adoptate nu depășesc

18

Ibidem, p. 239. 19

Ibidem, p. 240. 20

Tiberiu Tudor, op. cit., p. 140-141.

6

nivelul unor declarații de bună intenție. În acest sens, analiza geopolitică și de drept

internațional de mare rigoare și profesionalism realizată de Ion Verlam21

, o consider ca fiind

elocventă. Acesta prezintă tranșant, fără menajamente, jocul actual al marilor puteri și

incompetența clasei politice românești, ce este, în fapt, o marionetă a acestui joc.

La 1 iunie 1997 a avut loc la Cotroceni o întâlnire restrânsă a președintelui Emil

Constantinescu cu câțiva reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale. Asistau, printre

alții, ministrul de externe Adrian Severin, consilierul prezidențial Zoe Petre, negociatorul

principal al tratatului, Dumitru Ciaușu. Întâlnirea a avut un caracter formal, acesta reieșind

chiar din deschiderea ședinței “ mâine tratatul se va semna, am dori să ne consultăm pentru

unele detalii”22

. Parametrii fuseseră fixați în urma deciziei politice a președintelui român

“Suntem dispuși să recunoaștem granițele actuale. Această recunoaștere a realității va forma,

într-adevăr, baza tratatului”23

. Făcând referire la Insula Șerpilor, acesta spune că „este și ea

teritoriu ucrainean”. Făcând o scurtă paranteză, odată cu destrămarea U.R.S.S., oficialitățile

ruse au declarat că problema retrocedării Insulei Șerpilor este de competența Ucrainei24

.

Ucraina afirmă la rândul său că nu are pretenții teritoriale față de vecinii săi și respinge

categoric orice pretenție față teritoriul său.

În aceste condiții, în data de 2 iunie 199725

are loc semnarea Tratatului cu privire la

relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre Romania și Ucraina în fosta reședință de vară a

lui Ceaușescu de la Neptun. Președintele Constantinescu face cadou noului stat independent,

Republica Ucraina, provinciile istorice românești Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei,

Ținutul Herța și Insula Șerpilor. Acest tratat a fost ratificat în Senat în data de 7 iulie 199726

,

cu 65 de voturi pentru, 50 de voturi împotrivă și 3 abțineri, iar în Camera Deputaților, în data

de 26 iunie 1997 cu 165 de voturi pentru, 92 de voturi împotrivă și o abținere. Acest act

cuprinde 29 de articole și a fost semnat de președintele Emil Constantinescu și președintele

Leonid Kucima, omologul său ucrainean. În urma acestui tratat, România recunoaște, pentru

prima dată printr-un document oficial, includerea acestor teritorii în frontierele statului

ucrainean.

21

Natalia Talmacec, Românii din Ucraina : asimilați sau protejați ca identitate?, Editura România Pus și Simplu, București, 2004, p. 126. 22

Ibidem, p. 127. 23

Ibidem, p. 130. 24

Alexandr Isaievici Soljenițîn, op. cit., p. 280. 25

www.legestart.ro 26

www.legestart.ro

7

Până la ratificarea și promulgarea acestui act, tânărul stat ucrainean nu avea nici un act

prin care România să-i fi recunoscut frontiera. Acum îl are.

NATO nu a fost , la începutul anului 1997, o obsesie pentru populația României. Ea a

fost o dorință decentă a unei bune părți a românilor, inclusiv a unei părți a acelora care

înțeleseseră că nu vom fi invitați să intrăm în această organizație la Madrid. Transformarea ei

în obsesie, în primăvara lui 1997, a avut loc la nivelul clasei politice. Obsesia a fost preluată

de majoritatea mijloacelor de informare în masă, în special de posturile de televiziune TVR1

și PRO TV și amplificată până la limita isteriei27

. Motivația pentru această stare de lucru

rezidă din faptul următor : toate promisiunile președintelui Constantinescu s-au bazat pe ideea

unei masive infuzii de capital occidental în economia românească. Singura garanție credibilă

pentru investitorii strategici ar fi fost acceptarea candidaturii României pentru intrarea în

NATO. Fără această garanție, toate promisiunile electorale ale acestuia și ale Convenției

democratice aflate la guvernare sunt vorbe în vânt, neavând nici o acoperire. De asemenea, cu

ocazia Forumului Economic de la Davos28

, președintele statului român, alături de domnul

Spineanu au prezentat în plen prioritățile imediate în plan intern ale României, și anume

privatizarea rapidă, crearea cadrului pentru investiții străine și legalizarea deținerii de pământ

în proprietate de către investitorii străini, arestarea și judecarea oficialilor corupți.

Spre deosebire de România, Ucraina evaluează corect conjunctura politică și anume,

vidul de putere creat la zona de contact a marilor puteri29

. Ea joacă în forță această carte și

căștigă. Astfel, la 9 iulie 1998, semnează la Madrid Acordul de parteneriat special cu NATO,

iar președintele Kucima notează dimensiunea succesului, satisfăcut că țara sa a rămas “un stat

nealiniat”30

. În documentul semnat cu Alianța Nord – Atlantică, Ucraina este recunoscută ca

un stat aparținând Europei Centrale și de Est. Acesta este, de altfel, și punctul terminus al

recunoașterii statalității Ucrainei, la care România a contribuit din plin.

Tratatul a intrat în vigoare după ratificarea de către Rada Supremă a Ucrainei la 17

iulie 1992. Pentru supravegherea îndeplinirii angajamentelor privind drepturile minorităților

naționale a fost creată o comisie mixtă interguvernamentală, care se întâlnește cel puțin o dată

pe an. De altfel, un element substanțial al Tratatului dintre România și Ucraina, reprezentând

aproape o treime din întreg textul documentului, cuprinde prevederile referitoare la protecția

27

Daniel Florin Dincă, Manipularea prin televiziune. Practici și tehnici de influențare, Editura Sigma, București, p. 39. 28

Tiberiu Tudor, op. cit., p. 189. 29

Viorel Ciubotă, Vasile Marinca (coord.), op. cit., 446. 30

Ibidem, p. 447.

8

minorităților naționale31

. De altfel, legile fundamentale ale celor două țări conțin prevederi

exprese în ceea ce privește sprijinul acordat conaționalilor aflați în afara granițelor, cu care

sunt legați prin afinități de limbă, cultură, tradiție. Anii ’90 au adus cu sine recunoașterea de

către state a faptului că protecția reciprocă a minorităților naționale face parte integrantă din

protecția internațională a drepturilor omului și constituie, ca atare, un domeniu de cooperare

internațională. În ultima vreme, a devenit ceva firesc ca statele, în special cele de pe

continentul european, să se preocupe de soarta conaționalilor de peste hotare. Colapsul

regimurilor totalitare32

din spațiul central și est-european a făcut posibil ca țările din această

zonă șă-și poată așeza cooperarea pe baze legitime și într-un spirit de înțelegere vizavi de

dificultățile cu care se confruntă, în cadrul fiecăruia dintre ele, comunitățile etnice minoritare.

Acestea pot servi drept liante temeinice pentru buna lor vecinătate.

În această privință, reglementările în cauză, conținute în vreun tratat bilateral de bază,

semnat între statele central și est-europene, sunt unele dintre cele mai ample. Acest fapt

denotă importanța pe care părțile o acordă soluționării, într-un spirit adecvat timpului, a

spinoasei probleme minoritare. Semnarea acestui tratat este și expresia dorinței comune de

integrare în structurile euroatlantice33

.

Cota valorică a unor asemenea stipulațiuni se explică prin ponderea comunității

românești din Ucraina, circa 460000 de persoane la recensământul din 1989 și a celei

ucrainene din România, circa 66000 de persoane la recensământul din 1992. Este ușor de

înțeles modul în care acestea vor fi tratate va influența în mare măsură relațiile de bună

vecinătate și cooperare dintre cele două țări, lucru de altfel, recunoscut de părțile semnatare.

Astfel, într-un interviu acodat de Olexandr Cealîi, fostul ambasador al Ucrainei în România,

menționează că “procesul de renaștere națională trebuie să fie considerat drept una dintre

premisele principale ale consolidării relațiilor bilaterale româno-ucrainene și de integrare a

țărilor noastre în Uniunea Europeană și în alte structuri europene”34

.

Angajamentele referitoare la minoritățile naționale sunt incluse în articolul 13 al

tratatului, articol ce este compus din 13 alineate, dar unele prevederi se regăsesc și în cadrul

articolelor 8, 20, 21. Acestea confirmă dorința părților de a recunoaște subiectul dat ca un

domeniu de cooperare internațională, înscris într-un cadru tot mai mult susținut de către

31

Natalia Talmacec, op. cit., p. 136. 32

Eugen Patraș, Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova. Statutul juridic, Editura Alexandru cel Bun, Cernăuți, 1999, p. 134. 33

Ion M. Anghel, op. cit., p. 160. 34

Ibidem, p. 161.

9

comunitatea internațională. Tratatul face referiri exprese la cele mai importante instrumente

ale ONU, Consiliului Europei și OSCE, care vizează drepturile persoanelor aparținând

minorităților naționale, părțile obligându-se să aplice normele și standardele internaționale în

domeniu. Încorporate în textul tratatului, principalele instrumente internaționale ce vizează

protecția minorităților au devenit parte integrantă a dreptului intern în cele țări.

Din dorința de a evita interpretări ulterioare diferite, cum a fost cazul tratatului ungaro-

slovac, în primul alineat al articolului 13 este specificat înțelesul pe care îl dau Recomandării

1201 și anume că “Recomandarea nu se referă la drepturi colective și nu obligă părțile

contractante să acorde persoanelor respective dreptul la un statut special de autonomie

teritorială pe baze etnice”35

. Este a doua oară, după Tratatul dintre România și Ungaria, când

într-un tratat bilaterat se face o interpretare comună asupra viziunii privind drepturile

collective ale minorităților, care ar putea fi deduse din aceasta.

În mod cert și instituțiile euroregiunilor Prutul de Sus și Dunărea de Jos, constituirea

cărora este prevăzută în articolul opt al documentului, vine să răspundă, în mare parte,

problemelor legate de colaborarea în domeniul protecției reciproce a minorităților naționale.

Cu toate că nu au un contur geografic bine determinat, acestea se referă totuși, la niște zone de

confluență etnică, istorică, cultural și economic de lungă durată.

Cu toate acestea, chiar dacă România și-a rezolvat în mare parte problemele legate de

disputele teritoriale, o serie de probleme au rămas a fi rezolvate între cele două state și au

continuat a fi un obstacol în calea cooperării efective. Acestea sunt : delimitarea platoului

continental al Mării Negre și stabilirea frontierei de stat pe Dunăre; statutul arealului maritim

ce înconjoară Insula Șerpilor, zonă bogată în hidrocarburi; statutul încă nedefinit al

combinatului siderurgic Krivoi Rog, unde România a contribuit cu o sumă importantă de bani

și pe care îi are încă de recuperat; precum și lucrările demarate de către partea ucraineană la

canalul Dunăre-Marea Neagră pe brațul Bâstroe, care pune în pericol ecosistemul Deltei

Dunării, fără a consulta în prealabil partea română36

.

Nu întotdeauna evenimentele din ultimii ani au venit să confirme intenția Ucrainei de a

sprijini în practică păstrarea, dezvoltarea și libera exprimare a identității naționale a

minoităților.

35

Ibidem, p. 162. 36

Fabian Niculae, Ukraine : a country torn apart between Europe and Russia, Editura Politeia – SNSPA, București, 2004, p, 162.

10

Cadrul existent între anii 1989-1992, consfințit în mare măsură în Constituția din

1996, este tot mai mult modificat de hotărârile ulterioare ale diferitelor instituții centrale de

stat. S-au evidențiat în acest sens Ministerul Învățământului și Comitetul de Stat în

Problemele Naționalităților și Migrării37

care, fără a ține seama de dorința expresă a

minorităților de a-și păstra specificul etnic, elaborează noi și noi proiecte care-și propun în

fond un singur lucru și anume deznaționalizarea forțată a etniilor minoritare.

Consolidarea națiunii și a statului ucrainean este văzută deseori și prin prisma

renunțării de către minorități la cultura, învățământul și trecutul propriu, iar multiculturalitatea

e înțeleasă, într-un mod mai mult sau mai puțin voalat, ca un factor distinctiv. Astfel, în data

de 1 iulie 1997, Cabinetul de Miniștri al Ucrainei, prin hotărârea nr. 28 – 1681/4, a adoptat

proiectul Legii Ucrainei privind dezvoltarea și folosirea limbilor în Ucraina, la scurt timp

fiind înaintat Radei Supreme pentru examinare și aprobare. Autorii proiectului, șapte

ministere, printre care Academia Națională de Științe și Comitetul de Stat în Problemele

Naționalităților și Migrării și-au propus să de-a “un nou impuls dezvoltării pentru mai departe

a politicii lingvistice din țară într-o realitate caracterizată de existența Ucrainei ca stat

independent”38

. Astfel, folosirea limbilor minorităților naționale este acceptată doar pentru

lucrările de secretariat, nu și în activitatea ca atare a instituțiilor de stat, întreprinderilor șo

organizațiilor. În acest context se vorbește doar de localități, nu și de zone locuite compact de

minoritățile naționale. Apoi, dreptul la învățământ în limba minorităților poate fi doar “în

paralel cu limba de stat atunci când există un număr suficient de persoane”39

. O asemenea

formulare, prin imprecizia sa, lasă loc suficient pentru interpretări subiective și chiar abuzive.

Nota explicativă a proiectului menționează că la elaborarea acestuia s-a “ținut seama de

propunerile organizațiilor obștești”. Cercetările efectuate ulterior demonstrează contrariul și în

plus, textul anteproiectului n-a fost dat publicității, fiind cunoscut organizațiilor obștești abia

după trimiterea sa spre examinare în Rada Supremă.

Concepția învățământului național din Ucraina40

, adoptată în 1995, precizează că

etnicizarea procesului instructiv, în calitate de principiu al învățământului național, să fie

înțeleasă drept o “imprimare națională dată educației având ca scop formarea conștiinței de

sine a cetățeanului. Crearea de condiții tuturor copiilor de a învăța în limba maternă, de a-și

educa demnitatea națională, conștiința națională, simțul apartenenței etnice la propriul popor.

37

Eugen Patraș, op. cit., p. 136. 38

Ibidem, p. 137. 39

Ibidem, p. 138. 40

Fabian Niculae, op. cit., p. 145.

11

Refacerea la copii a mentalității poporului de care aparține, educarea copiilor în baza

exemplului personalităților culturii naționale. Principiul etnicizării constituie o parte

componentă a socializării copiilor”41

.

Creșterea extrem de rapidă a numărului elevilor care învață în limba ucraineană, după

1989, s-a făcut, de cele mai multe ori, pe cale administrativă, ocolind voința părinților, unicii

în drept să se pronunțe asupra limbii de predare , iar uneori chiar contrar voinței acestora. Sute

de școli, anterior cu limba rusă de predare, au fost reprofilate, astfel încât între anii 1992-

1996, numărul elevilor care învățau în limba ucraineană a crescut de la 51,4% la 60,5%,

păstrându-se o ascendență spectaculoasă și mai departe. Nu același lucru s-a întâmplat și în

cazul minorităților naționale. Chiar dacă s-a reușit deschiderea unui număr infim de clase,

școli sau grădinițe în limbile minoritare, acest fapt fapt s-a produs, de fiecare dată, în urma

unor eforturi și insistențe deosebite.

Adevăratele intenții ale Ministerului Învățământului din Ucraina, de dată recentă, se

rezumă în două documente care-și propun reglementarea învățământului minoritar și anume :

Bazele conceptuale privind învățământul în limbile minorităților naționale din Ucraina,

elaborat în iunie 199742

și Concepția învățământului pentru minoritățile naționale din

Ucraina, din aprilie 199843

. Ambele proiecte își au ca scop final același lucru : reducerea

substanțială, iar ulterior și lichidarea învățământului în limba maternă a altor etnii decât cea

majoritară. Cu toate că primul proiect a fost respins categoric de către Congresul

comunităților minoritare din Ucraina, din 26 octombrie 1996, iar anterior și de subcomisiile

de specialitate ale Comisiei pentru drepturile omului, minorități naționale și relații interetnice

din Rada Supremă, Ministerul Învățământului a revenit în forță cu cel de-al doilea, fără a se

consulta cu reprezentanții organizațiilor național-culturale. Astfel, potrivit proiectului ” în

școlile ce au cu clase cu predare în limbile minorităților naționale, începând cu clasa a patra,

se instituie învățământul bilingv sau trecerea treptată la predarea tuturor disciplinelor în limba

ucraineană. Limba și literatura maternă se studiază ca discipline separate în toate instituțiile

de învățământ general, indiferent de formele de proprietate”44

. Școlile naționale, altele decât

cele ucrainene pot fi totuși deschise cu statut de școli serale sau fără frecvență. Proiectul

stipulează, de asemenea, că „minoritățile naționale trebuie să stimeze drepturile altor

persoane, îndeosebi ale acelora care constituie majoritatea populației”, fără să se menționeze

41

Ibidem, p. 145. 42

Ibidem, p. 150. 43

Ibidem, p. 154. 44

Ibidem, p. 155.

12

că respectul ar trebui să fie reciproc. În astfel de cazuri, neconsultarea comunităților

minoritare face să apară o stare permanentă de îngrijorare în ceea ce privește viitorul acestora.

Astfel, Ucrainei i se poate reproșa faptul că nu respectă drepturile omului și ale

minorităților. Printre altele, localități vechi și dintotdeauna românești, locuite și astăzi numai

de români, poartă vechile denumiri sovietice și acelea scrise cu litere chirilice. Placuțele

bilingve lipsesc cu desăvârșire. Dreptul la identitate culturală a românilor nu este respectat,

atâta vreme cât Universitatea multiculturală din Cernăuți n-a mai fost înființată, astfel că

tinerii de naționalitate română nu pot beneficia regulat de bursele statului român, iar școlile

românești nu se bucură de o asistență asemănătoare cu cele ucrainene45

.

Așa cum au trecut cu vederea înființarea la Cernăuți a unei Universități multiculturale,

tot așa au ignorat complet înființarea și dezvoltarea euroregiunilor Prutul de Sus și Dunărea

de Jos, prevăzute în prezentul tratat. În schimb, în teritoriile cu o populație românească

compactă, Ținutul Herța46

, au mers pe o înapoiere economică, așa încât, să-i oblige pe oameni

să trăiască în sărăcie sau să plece din țară. Mai mult, autoritățile ucrainene au făcut tot

posibilul ca în bibliotecile școlare și sătești să nu ajungă carte românească. În aceste localități,

cartea de literatură românească nu deține nici proporția de 1%. În multe cazuri, cărțile aduse

de românii din țară pentru aceste biblioteci, zac și astăzi în subsolurile sau pivnițele vămilor.

În prezent, relațiile dintre România și Ucraina, conform lui Ștefan Tcaciuc,

președintele Uniunii Ucrainenilor din România “au un curs ascendent”47

. Apropriind însă

imaginea acestor relații de bună vecinătate consfințite, de altfel, prin Tratatul cu același

nume, observăm că respectivele relații devin, mai degrabă, încordate, atunci când discuțiile

bilaterale ating subiecte definite drept sensibile, cum ar fi, de exmplu delimitarea frontierei și

a platoului Mării Negre, apartenență Insulei Șerpilor și de curând, lucrările demarate de partea

ucraineană la canalul Bâstroe. Sensibilitatea acestor subiecte este serios acutizată de

incapacitatea părților de a întreține un dialog diplomatic interstatal. Mai mult decât atât,

neînțelegerile apărute la capitolul delimitării platoului Mării Negre, de exemplu, au avut un

impact imediat în domeniul minoritar. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în anul 2002, când

partea ucraineană a acceptat doar 9 locuri pentru studii universitare în România destinate

absolvenților școlilor cu predare în limba română din regiunea Odessa, deși potrivit

45

Ion Gherman (coord.), Ținutul Herța. Pământ străvechi și autentic românesc, victimă a unei nedrepte înstrăinări, vol. I, Editura Tradiție, București, 2009, p. 437-438. 46

Ibidem, p. 440. 47

Ion Popescu, op. cit., 153.

13

afirmațiilor lui Petru Șchiopu, președintele Organizației Regionale a ACDR, numai școala din

Babele (Ozernoe), raionul Izmail, a avut 50 de absolvenți. Refuzul locurilor pentru studii

universitare a fost argumentat de lipsa necesității pentru aceste calificări, pe de o parte, iar pe

de altă parte, de lipsa dosarelor, deși solicitanți au fost destui.

Închei această lucrare prin a spune că puterea exemplului mai sus ilustrat ar putea fi

suficientă în ilustrarea raportului direct instaurat în domeniile de colaborare în statul român și

statul ucrainean.