Florea (Gheorghe)_Georgiana_1Master_LLE_optional

Excerpt 6

Era o seară aglomerată la teatrul Wallack. Piesa era “The Shaughraun”, [..]. Faima admirabilei

companii englezeşti ajunsese în cel de-al 8-lea an, iar piesa Shaughraun se juca întotdeauna cu

casa închisă. În sală entuziasmul era departe de a fi reţinut; în foaiere şi în loje oamenii râdeau

un pic de sentimentele banale şi de situaţiile superficiale delectându-se de piesă la fel de mult

ca spectatorii de la balcon.

A existat, însă, un episod care ţinea întreaga sală fără răsuflare. Tocmai pentru această scenă

se ducea Newland Archer să vadă “The Shaughraun”. Prin reticenţa lui, prin amărăciunea

mută, îl înduioşa mai mult decât cele mai faimoase revărsări histrionice. În acea seară,

episodul acesta obţinuse un efect şi mai covârşitor aducându-i aminte – nu ar fi putut spune de

ce – de modul în care se despărţise de Madame Olenska după discuţia lor confidenţială ce

avusese loc cu o săptămână sau cu zece zile în urmă. Ar fi fost la fel de greu să găsească vreo

asemănare între cele două situaţii ca şi între fizionomiile persoanelor în cauză. Newland

Archer nu putea pretinde că se apropia de frumuseţea romantică a tânărului actor englez, iar

domnişoara Dyas era o roşcată înaltă cu o constituţie monumentală şi un chip palid şi plăcut

în urâţenia lui, care era total diferit de înfăţişarea expresivă a lui Ellen Olenska. Nici Archer şi

nici madame Olenska nu erau doi îndrăgostiţi care se despărţeau într-o tăcere sfâşietoare; erau

un avocat şi o clientă care îşi luau rămas-bun după o discuţie ce-i lăsase avocatului cea mai

proastă impresie despre cazul clientei sale. Unde se afla, aşadar, asemănarea care-i făcea

inima tânărului să-i bata plină de o emoţie retrospectivă? I se părea că răspunsul se găsea în

talentul misterios al contesei Olenska, de a sugera posibilităţi tragice şi înduioşătoare, dincolo

de experienţa vieţii cotidiene. Ea nu-i spusese nici măcar un cuvânt care să-i dea această

impresie, dar făcea parte din ea, ca o proiecţie a atmosferei misterioase şi ciudate în care

trăise, sau ca ceva inerent dramatic, pătimaş şi neobişnuit din personalitatea ei. Archer

avusese dintotdeauna înclinaţia de a crede că soarta şi împrejurările joacă un rol neînsemnat în

modelarea norocului oamenilor in comparaţie cu tendinţa lor înnăscută de a permite să li se

întâmple anumite lucruri. Observase încă de la început aceasta tendinţă la madame Olenska.

Tânăra retrasă şi aproape pasivă i se păruse a fi exact genul de persoană căreia îi erau menite

aceste lucruri, oricât de mult s-ar fi ferit ea din calea lor şi oricât ar fi încercat să le evite.

Aspectul fascinant era ca ea trăise într-o atmosferă atât de încărcată de dramatism încât

tendinţa ei de a-l provoca trecuse aparent neobservată. Tocmai ciudata lipsă a oricărei

1

capacităţi de a fi surprinsă îi lăsa lui Archer impresia că fusese smuls dintr-un vârtej: lucrurile

pe care ea le accepta cu uşurinţă ofereau măsura acelora împotriva cărora se răzvrătise.

Archer o părăsise fiind convins că acuzaţia contelui Olenski nu era lipsită de temei. Persoana

misterioasă care figura în trecutul soţiei sale drept „secretarul" lui probabil că fusese

recompensată pentru contribuţia la evadarea contesei. Situatia de care fugise ea era

intolerabila, greu de imaginat si de descris: era tânără, speriată, disperată - ce-ar fi putut fi mai

firesc decât să-şi arate recunoştinţa faţă de salvatorul ei? Regretabil era că recunostinţa o

aşeza, în ochii legii şi ai lumii, la acelaşi nivel cu abominabilul său soţ. Archer o făcuse să

înţeleagă acest lucru, aşa cum era de datoria lui; deasemenea, o mai făcuse să înţeleagă că

New York-ul naiv şi simplu, pe a cărei amplă indulgenţă se părea că ea se bizuise, era tocmai

locul unde putea să se aştepte cât mai puţin la acest lucru.

Fusese extrem de dureros pentru el să-i explice clar acest lucru şi să o vadă acceptându-l cu

resemnare. Se simţea atras de ea prin sentimente confuze de gelozie şi compasiune, de parcă

greşeala ei, recunoscută printr-o mărturisire finală, ar fi pus-o la mila lui, umilind-o şi

îndrăgind-o mai mult. El se bucura că ea îi dezvăluise acest secret lui şi nu în faţa atitudinii

critice a domnului Letterblair, sau a privirii jenate a familiei ei. Îşi asumase imediat obligaţia

de a-i asigura pe amândoi că ea renunţase la ideea de a intenta divorţ, bazându-şi decizia pe

faptul că înţelesese inutilitatea unei asemenea proceduri; si, cu o infinită senzaţie de uşurare,

toţi şi-au întors de îndată privirile de la „situaţia dezagreabilă" de care tocmai fuseseră scutiţi.

2