Traian Popescu

27 ianuarie:

pomenirea Mărturisitorului

Traian Popescu

(1923-2010)

 

Născut la 27 august 1923 în Bucureşti, Traian era prâslea familiei, căci după două

fete, mecanicul de locomotivă, Ştefan, şi profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au

bucurat că au şi un băiat. A crescut în aceeaşi atmosferă de seriozitate, moralitate şi

credinţă în Dumnezeu, care caracteriza familia Popescu. Clasele primare le-a făcut la

Braşov, liceul „Aurel Vlaicu” în Bucureşti. În timpul liceului a trăit cei mai frumoşi ani ai

vieţii, intrând în Mănunchiul de prieteni, apoi în Frăţia de Cruce. A absolvit Politehnica

şi Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti.

Între 1945-1947 tipăreşte în casa lui, împreună cu câţiva fraţi de cruce, câteva pagini,

„Neamul Românesc”, în care erau prezentate atrocităţile trupelor sovietice şi comentate

lozincile comuniste ce umpleau Bucureştiul, foi pe care le băgau în cutiile poştale. Traian

e prezent la toate manifestaţiile pro-regaliste de 10 Mai, este activ în greva de

solidaritate a politehnicienilor bucureşteni, pentru susţinerea studenţimii din Cluj, atacată

de unguri. Face pază şi la urnele de vot, în 1946.

După 1947, conform liniei Mişcării Legionare, îşi întrerupe manifestările publice şi intră în

activităţi subversive, de respingere a comunismului. Ia legătura cuCorneliu Decebal

Andrei, absolvent mai vechi al liceului „Aurel Vlaicu” care organizase şi conducea un

serviciu de informaţii privind activitatea politico-socială şi, în special, unităţile şi

activităţile militare sovietice din ţară. Arestat în 15 Mai 1948, este dus la Malmaison, de

unde după o cercetare scurtă, dar dureroasă (bătăi la tălpi cu ranga), este trimis la

Interne unde are un regim mai blând. A fost judecat în ianuarie 1949, în lot cu Corneliu

Decebal Andrei, Gil Ioanid, Dinu Mateescu, Jenică Popescu ş.a. şi condamnat la 20 de ani

pentru înaltă trădare, ca adversar ireductibil al comuniştilor. Aproape tot lotul este

depus la Jilava, la Reduit, în camera 6 de unde se făcea repartizarea către închisorile de

execuţie.

A pătimit la Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud

şi Văcăreşti. În temniţă şi-a descoperit vocaţia pentru muzică şi a compus în

minte 20 de lucrări muzicale dintre care trei simfonice, scrise pe hârtie după

eliberare. Compoziţiile sale au fost interpretate de Orchestra Radio şi au avut

succes. A compus emoţionantul oratoriu Calvarul (partea I: Năvălirea; partea II: Urgia

– unde e vorba de infernul de la Piteşti-Gherla; partea III: Zorile). Eliberat în 1964, cu

decretul de graţiere generală. După 1990, a publicat volumele „Mănăstirea

Predeal–Evocări”, „Catrenele Învierii”, „Zarca” Aiud 1957-

1958”, „Experimentul Piteşti”, „File din procesul comunismului. Teroarea şi

diversiunea politică de stat”.

În ultimii ani s-a luptat cu multe boli grave, urmare a suferinţelor închisorii,

fără ca de pe chipul lui să se fi şters veşnicul său zâmbet. Era de-o mare

energie şi de un optimism molipsitor. Cât s-a putut ţine pe picioare, a fost

prezent la manifestările comemorative pentru camarazii morţi în închisoare şi

la toate acţiunile culturale şi civice cu încărcătură patriotică şi creştină. N-a

cerut niciodată răzbunare, ci numai să ne cunoaştem trecutul şi să învăţăm din

el. În ultimele luni a căzut la pat.

A trecut la cele veşnice după multă suferinţă în seara zilei de miercuri, 27

ianuarie 2010 în Bucureşti. Este înmormântat la cimitirul Străuleşti II. (cf. Permanenţe,

ian-feb 2010)

 

Din infernul Piteştiului menţionăm câteva aspecte ale suferinţei lui Traian:

Trimis la Piteşti (feb. 1949) în perioada de „linişte”, pe 30 decembrie 1949 este rechemat

la securitatea din Bucureşti, dus iar la Jilava, la camera 6 Reduit. Aici află de grozăviile

Piteştiului şi încearcă să-şi schimbe închisoarea de execuţie. Nu reuşeşte decât o

amânare şi în iulie 1951 este trimis la Piteşti. Despre Jilava scrie: „Săptămâna Mare am

trăit-o cu mare evlavie, linişte şi pace sufletească. În noaptea de Înviere, în temniţă la

Jilava cei întemniţaţi, în jur de 800 de glasuri au început a cânta, la început mai discret

apoi mai tare „Hristos a înviat”. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile

noastre fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp”. După ce se

aşternuse liniştea, ostaşul din post le-a zis: Adevărat a înviat! (Experimentul Piteşti, p.65-

66).

În septembrie 1951 este mutat la Gherla. Aici, într-o cameră cu Avrămuţ, are vreo două

săptămâni de linişte, după care mutat la camera 99 de la etajul 3, apare Ţurcanu care le

cere să-şi facă demascarea şi reeducarea, în sensul lichidării cu trecutul banditesc.

Reeducaţii tăbărăsc peste noii veniţi, lovindu-i cu bâtele şi cu picioarele timp de o oră.

Apoi li se aplică programul: poziţie permanentă pe scândura priciului, picioarele întinse,

mâinile pe genunchi, ochii la şeful camerei; dimineaţa: frecatul gresiei cu unul în spate,

mâncatul din gamelă fără ajutorul mâinilor, iar seara: bătăi şi schingiuri.

Într-o zi Traian nu poate înghiţi rapid conţinutul gamelei şi coada de mătură ce l-a lovit

peste ceafă i-a spart o venă, sângele a ţâşnit ca din fântână arteziană. E chemat de

urgenţă doctorul deţinut Turcu care îi coase vena. Văzându-l urinând sânge, şeful de

cameră, Livinschi, îi dă seara câteva gamele de apă. Traian se decide, îi spune lui

Ţurcanu că-şi va face demascarea, c-a terminat cu trecutul. Peste câteva zile, Ţurcanu

vine la el cu o coadă de mătură. „Să-l baţi pe Avrămuţ, prietenul tău, până spune că

termină şi el cu trecutul”. Traian însă spune: „Asta n-o pot face”. Atunci năvălesc asupra

lui ceilalţi şi-i aplică 300 de lovituri la tălpi şi gambe. A rămas cu o fisură a osului din talpa

piciorului stâng, care i-a produs dureri în permanenţă. A urmat o perioadă de suplicii şi

torturi care au durat până la încheierea reeducării, 1 ianuarie 1952.

La începutul anului 1955 (3 ian.) este dus la Siguranţă pe Calea Plevnei în Bucureşti, apoi

la Ministerul de Interne unde află că este acuzat că a primit de la Vică

Negulescu şi Decebal C. Andrei, când au stat la Reduit în camera 6, ordinul dat

de Horia Sima pentru acţiunea de reeducare şi pe care el ar fi transmis-o lui Ţurcanu.

Aşa a început a treia şi cea mai groaznică perioadă din calvarul lui Traian. Totul fusese

bine regizat de comunişti pentru a compromite Mişcarea Legionară prin punerea în cârca

ei a acţiunii de reeducare.

Anchete dure, bătăi, teroare zilnică, înjurături. După câteva săptămâni i se umflă

testiculele şi este dus la Văcăreşti. I se acordă două hidrazide pe zi. Ancheta continuă şi

în cadrul spitalului. În fiecare dimineaţă doi ofiţeri îl anchetează în legătură cu logodnica.

Reîntors la Interne, aceeaşi situaţie. Regăseşte liniştea cu Rugăciunea inimii. Într-o zi vin

doi colonei. Unul din ei, după ce îl loveşte şi-l trânteşte pe jos, îl calcă cu cizmele până n-a

mai putut mişca. După un timp, apare un tip cu figură de mongol, căruia i se adresau cu

dle general. „A vorbit?”. „Nu, e tot bandit”. „Atunci continuaţi.” Era generalul Nicolski,

pe care-l va vedea la televizor după 1990. Într-o zi i-au pus două reflectoare puternice în

ochi şi i se spunea permanent: „Vorbeşte”. L-au legat de scaun ca să stea drept. Când

leşina, îl udau. L-au ţinut o zi şi jumătate şi cum ajunsese inconştient, l-au lăsat. După

câteva zile, la răspunsul lui că totul este o aberaţie, l-au adus pe Brânzaru, celebrul

bătăuş de la Interne. Împreună cu colonelul, l-au legat în cunoscuta poziţie de bătut la

tălpi, l-au pus pe o rangă între două birouri şi cu o ţeavă de locomotivă, Brânzaru, cu cele

100 de kg ale lui, a început să lovească. Îl ridicau şi-l trânteau apoi de duşumea. De frica

de a nu fi schilodit, la un moment dat a strigat: „Am transmis”. În anchetele ce au urmat,

n-a reuşit însă să închege nimic. Râdea, plângea fără motive, a avut o perioadă când

„mintea sărise peste pragul normalului”, fiind ca şi nebun.

Cere iertare Domnului şi mamei şi încearcă să se sinucidă cu cele 80 de pilule de

hidrazidă pe care le ţinuse ascunse, tăindu-şi şi venele cu un ciob de bec. A fost dus în

stare de inconştienţă la Văcăreşti. Şi-a revenit după câteva zile şi curios, cu toată groaza,

a început să cânte pe versuri cunoscute sau improvizate. S-a bucurat că a reuşit să

trimită şi să primească ştiri de la familie. Târziu şi-a dat seama că a fost o cursă din

partea Securităţii dar care a fost salvatoare pentru el.

În aprilie 1957 este dus de la Aiud la Interne. Speriat de ameninţările fostului anchetator,

în final este trimis ca martor al lui Popa Aurel, la procesul lui Vică Negulescu. Reîntors la

Aiud, a fost izolat la etajul 3 cu Gelu Gheorghiu, ce venea de la acelaşi proces. „Câteva

luni de o adevărată binefacere şi linişte sufletească”. În septembrie 1957 a fost mutat la

Zarcă, în condiţii grele de căldură şi hrană, şi ţinut singur timp de peste un an de zile.

Perioada i-a fost foarte folositoare refacerii psihice. Aici a reuşit apoi să stea de vorbă cu

oamenii dragi de suferinţă, să-şi compună „Calvarul”, să-şi verifice gândurile şi să se

împace cu sine însuşi. În Zarcă a redevenit Macă, parcă mai dornic de lupta cu răul în

viaţă şi mai iubitor de oameni. (amănunte în Permanenţe, ian-feb 2010)

 

Traian Popescu despre experimentul-exterminare Piteşti:

„Vârful piramidei organizatorice era constituit de „Comitetul Central PCR” sau PMR şi

organul său represiv, securitatea, aceasta având însă „privilegiul” de a le controla şi pe

primele. Ambele organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.

CINE AU FOST EXECUTANŢII?

Aceştia au fost în ordine ierarhică: Conducerile MINISTERULUI DE INTERNE, A SECURITĂŢII

a DIRECŢIEI PENITENCIARELOR precum şi a administraţiei PENITENCIARELOR implicate.

Este arhicunoscut faptul că până la ministrul Marin Jianu din Ministerul de Interne, la

generalul NICOLSKI, coloneii CZELLER, SEPEANU, DULGHERU (Dullberger),

CONSTANTINESCU – inspector -, NEMEŞ ALBON, toţi aceştia s-au făcut vinovaţi de

conducerea şi executarea criminalului „Experiment”. Ultimul citat mai des col. ALBON

felicită la canal pe cei care l-au torturat pe doctorul SIMIONESCU împuşcat între „sârme”.

Doamne! Aceasta seamănă cu felicitarea minerilor după devastarea Capitalei în 13-15

iunie 1990. „Experimentul” încetează la 1 ianuarie 1952.

Totuşi organizatorii lui (Comitetul Central, Securitatea, Consilierii Sovietici) îşi

continuă  diversiunea înscenând un proces al aşa

zişilor „vinovaţi” de organizarea „demascărilor” şi atrocităţile comise în acest timp, uitând

că ordinele au fost date de ei încă de la început. Dar în acest proces, stupoare, apar

numai deţinuţi care au făcut parte din Mişcarea Legionară, chiar dacă ei nu au fost cei

mai activi în comitete sau cei mai cruzi. Alţii care au omorât sau cu condus comitete

manifestându-şi cruzimea în „Demascări” dar au provenit din alte formaţiuni politice, nu

au fost nici măcar cercetaţi de securitate. Aceştia au fost în număr mare, deşi nu

reprezentau ca pondere în totalul deţinuţilor decât câteva procente.

Regretatul Dr. Banu Rădulescu trecut prin „Demascări” neavând apartenenţă partinică

scrie în revista „Memoria”, nr. 15: „Alegerea n-a fost întâmplătoare, fiindcă se ştia că

legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului comunist şi ei nu se bucurau nici

de simpatia marilor democraţii din Occident. De aceea au fost lăsaţi deoparte acei

conducători ai „reeducării” care aveau altă coloratură politică: ţărănişti, regalişti, sionişti

etc. deşi au fost tot atât de sadici ca şi cei condamnaţi, ba unii chiar mai sadici”.

În timpul cumplitului „cataclism” au fost omorâţi ori s-au sinucis peste 30 de tineri,

schingiuiţi peste 780 din care 100 au rămas cu infirmităţi grave”. (alte amănunte în

cărţile sale, „Experimentul Piteşti” şi „File din procesul comunismului”; rev. Scara,

nr. 4)

Sursa: “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche