Tradus şi revizuit de IER (www.ier.ro)

Secţia a treia

CAUZA SINDICATUL PĂSTORUL CEL BUN ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 2330/09)

Hotărâre

Strasbourg

31 ianuarie 2012

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi

modificări de formă.

În cauza Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din

Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Mihai

Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 decembrie 2011,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

Procedura

1. La originea cauzei se află cererea nr. 2330/03 îndreptată împotriva României, prin care

Sindicatul Păstorul cel Bun a sesizat Curtea la 30 decembrie 2008 în temeiul art. 34 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Sindicatul reclamant este reprezentat de I. Gruia, avocat în Craiova. Guvernul român

(„Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din

cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art.

28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei l-a desemnat pe domnul Mihai Poalelungi în

calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).

4. Reclamantul susţine că respingerea cererii sale de înregistrare ca sindicat a adus atingere

dreptului membrilor săi de a constitui sindicate în sensul art. 11 din convenţie.

5. La 31 martie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea.

În conformitate cu art. 29 § 1 din convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi

fondul cauzei vor fi examinate împreună. Fiecare dintre părţi a prezentat comentarii scrise cu

privire la observaţiile celeilalte părţi. De asemenea, au fost primite observaţii din partea

Arhiepiscopiei Craiovei şi a organizaţiei neguvernamentale European Centre for Law and

Justice (Centrul European pentru Drept şi Justiţie), pe care preşedintele le autorizase să

intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din convenţie şi art. 44 § 3 din regulament).

În fapt

I. Circumstanţele cauzei

6. La 4 aprilie 2008, treizeci şi cinci de membri ai clerului şi ai personalului neclerical din

cadrul Bisericii Ortodoxe Române, majoritatea fiind preoţi ortodocşi în parohiile Mitropoliei

Olteniei (Regiunea Sud-Vest a României), reuniţi în adunare generală, au decis să constituie

Sindicatul Păstorul cel Bun. Pasajele relevante din statut prevăd următoarele:

„Scopul sindicatului personalului clerical şi neclerical care îşi desfăşoară activitatea în parohii sau în alte

structuri ecleziastice aparţinând jurisdicţiei administrative şi teritoriale a Mitropoliei Olteniei este liber consimţit

şi urmăreşte reprezentarea şi apărarea drepturilor şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi culturale ale

membrilor clerici şi laici ai sindicatului în raporturile lor cu ierarhia Bisericii şi Ministerul Culturii şi Cultelor.

Pentru realizarea acestui scop, sindicatul urmăreşte:

a) să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale membrilor săi la muncă, demnitate, protecţie socială,

securitatea muncii, odihnă, asigurări sociale, ajutor în caz de şomaj, drepturile la pensie şi celelalte drepturi

prevăzute de legislaţia în vigoare;

b) să asigure fiecărui membru al sindicatului un loc de muncă ce corespunde formării sale profesionale şi

competenţelor sale;

c) să asigure respectarea prevederilor legale privind durata concediilor şi a zilelor de odihnă;

d) să asigure promovarea liberei iniţiative, a concurenţei şi a libertăţii de exprimare a membrilor săi;

e) să asigure aplicarea şi respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind protecţia muncii şi a

drepturilor conexe;

f) să aplice integral dispoziţiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,

ale Statutului Bisericii Ortodoxe Române şi ale Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe Române;

g) să negocieze cu Arhiepiscopia şi Mitropolia contractele colective şi individuale de muncă ce trebuie să

prevadă expres toate drepturile şi obligaţiile clericilor şi ale laicilor;

h) să asigure protecţia preşedintelui şi a reprezentanţilor sindicatului în cursul şi ulterior expirării

mandatului acestora;

i) să asigure prezenţa şi reprezentarea sindicatului la toate nivelurile şi în toate forurile de decizie, conform

prevederilor legale în vigoare;

j) să folosească petiţia, manifestaţia şi greva ca mijloace de apărare a intereselor membrilor săi şi pentru

apărarea demnităţii lor şi a drepturilor lor fundamentale;

k) să acţioneze în justiţie persoanele fizice sau juridice care nu respectă legislaţia muncii, dreptul sindical

sau dispoziţiile contractului colectiv la nivelul Mitropoliei ori ale contractelor de muncă în cazul în care litigiile

corespunzătoare nu au putut fi soluţionate prin negociere;

l) să asigure respectarea şi aplicarea prevederilor legale privind remunerarea şi garantarea unor condiţii de

trai decente;

m) să lucreze pentru ca clericii şi laicii să poată beneficia de toate drepturile de care beneficiază alte

categorii sociale;

n) să înfiinţeze case de ajutor reciproc proprii;

o) să editeze şi să imprime publicaţii pentru informarea membrilor săi şi apărarea intereselor lor;

p) să înfiinţeze şi să administreze, cu respectarea prevederilor legale şi în interesul membrilor săi, organisme

de cultură, de învăţământ şi de cercetare în domeniul activităţii sindicale, instituţii sociale şi instituţii socio-

economice;

r) să constituie fonduri proprii pentru ajutorarea membrilor săi;

s) să organizeze şi să finanţeze activităţi religioase;

ş) să formuleze propuneri pentru alegerile organizate în structurile locale ale Bisericii şi să propună

participarea în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a unui preot, membru al sindicatului;

t) să solicite Arhiepiscopiei să prezinte în cadrul adunării preoţilor un raport privind veniturile şi cheltuielile

sale;

ţ) să solicite Consiliului Arhiepiscopiei să comunice, trimestrial sau anual, deciziile luate cu privire la

numiri, transferuri şi alocări bugetare.”

7. În temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, preşedintele ales al sindicatului a solicitat

Judecătoriei Craiova dobândirea personalităţii juridice de către sindicat şi înscrierea acestuia în

registrul special al sindicatelor.

8. Reprezentantul Arhiepiscopiei s-a opus cererii. Acesta a admis că membrii sindicatului

erau angajaţi ai Arhiepiscopiei în temeiul unor contracte individuale de muncă, însă a subliniat

că Statutul Bisericii Ortodoxe, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53/2008, interzice

înfiinţarea oricărei forme de asociere fără acordul prealabil al arhiepiscopului.

9. Reprezentantul sindicatului a reintrodus cererea, subliniind că erau respectate condiţiile

legale pentru înfiinţarea unui sindicat, prevăzute de Legea sindicatelor nr. 54/2003, şi că legea

respectivă nu interzicea constituirea unui sindicat de către categoriile profesionale în cauză.

10. Ministerul Public s-a alăturat cererii, apreciind constituirea sindicatului drept conformă

legii şi totodată că statutul intern al Bisericii nu o putea interzice întrucât preoţii şi laicii în

cauză erau toţi angajaţi ai Bisericii şi aveau, în această calitate, dreptul de asociere pentru

apărarea drepturilor lor.

11. Prin hotărârea din 22 mai 2008, judecătoria a admis cererea sindicatului şi a dispus

înscrierea acestuia în registrul sindicatelor, conferindu-i astfel personalitate juridică.

12. Judecătoria şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 54/2003, ale art.

39 din C. muncii, ale art. 40 din Constituţie, ale art. 22 din Pactul internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice şi ale art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

13. Judecătoria a observat că Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă autorizează

funcţionarea autonomă a organizaţiilor religioase în măsura în care acestea nu aduc atingere

securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor

fundamentale. Remarcând apoi că nu este generator de controverse faptul că membrii

sindicatului erau angajaţi în baza unui contract de muncă, s-a pronunţat că, prin urmare, dreptul

acestora de a constitui un sindicat, drept garantat prin legislaţia muncii, nu putea fi subordonat

obţinerii prealabile a acordului angajatorului lor.

14. În ceea ce priveşte reglementarea internă a Bisericii, judecătoria a hotărât că

subordonarea ierarhică şi supunerea pe care preoţii le datorau angajatorului lor în temeiul

statutului Bisericii nu puteau justifica o restrângere a unui drept consacrat prin legislaţia muncii

deoarece acestea nu constituiau măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru

securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea

sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi a libertăţilor altora.

15. Examinând statutul sindicatului, judecătoria a considerat că înfiinţarea acestuia nu era

neapărat manifestarea unui curent divergent în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care ar

încălca ierarhia şi tradiţiile acesteia, ci că, din contră, ar putea contribui la stabilirea unui dialog

între angajator şi angajaţi cu privire la negocierea contractelor de muncă, respectarea timpului

de lucru şi odihnă şi a normelor de remunerare, la protecţia sănătăţii şi siguranţei muncii, la

formarea profesională, asigurarea medicală, precum şi la dreptul de a alege reprezentanţi şi de

a fi aleşi în structurile de decizie, cu respectarea caracterului specific al Bisericii şi a misiunii

sale spirituale, culturale, educative, sociale şi caritabile.

16. Arhiepiscopia a formulat recurs împotriva hotărârii judecătoriei, susţinând că

prevederile legale interne şi internaţionale pe care aceasta îşi întemeiase hotărârea nu erau

aplicabile în prezenta cauză. Aceasta a argumentat că art. 29 din Constituţie garantează

libertatea religioasă şi autonomia comunităţilor religioase şi că acest principiu nu poate fi

eclipsat de libertatea de asociere sindicală. În opinia sa, prin recunoaşterea existenţei

sindicatului, judecătoria a intervenit în organizarea tradiţională a Bisericii, aducând astfel

atingere autonomiei sale.

17. Prin hotărârea definitivă din 11 iulie 2008, Tribunalul Dolj a admis recursul, a anulat

hotărârea pronunţată în primă instanţă şi, pe fond, a respins cererea pentru dobândirea

personalităţii juridice şi pentru înscrierea în registrul sindicatelor.

18. Tribunalul a observat că atât Constituţia, cât şi Legea nr. 489/2006 garantează

autonomia comunităţilor religioase şi dreptul acestora de a se organiza potrivit statutelor

proprii. În continuare, a observat că noţiunea de sindicat nu era prevăzută în Statutul Bisericii

Ortodoxe, în temeiul căruia înfiinţarea, funcţionarea şi desfiinţarea asociaţiilor şi a fundaţiilor

bisericeşti erau subordonate binecuvântării Sinodului Bisericii, iar preoţii datorau supunere

superiorilor lor şi nu puteau întreprinde acte civile, inclusiv de natură personală, decât cu

aprobarea lor scrisă prealabilă.

19. Acesta considera că interzicerea înfiinţării oricărei forme de asociere în cadrul Bisericii

în lipsa acordului superiorilor ierarhici se justifica prin nevoia de a apăra tradiţia creştin-

ortodoxă şi dogmele ei fondatoare şi că, în cazul constituirii unui sindicat, ierarhia Bisericii ar

fi obligată să colaboreze cu un nou organism străin de tradiţia şi canoanele privind luarea

deciziilor.

20. În fine, a observat că, în temeiul Legii nr. 54/2003, persoanele cu funcţii de conducere

nu erau autorizate să constituie sindicate şi, având în vedere faptul că în temeiul statutului

Bisericii, preoţii îşi asumau conducerea parohiilor proprii, a concluzionat că aceştia intrau sub

incidenţa interdicţiei.

II. Dreptul şi practica relevante

A. Dreptul intern

21. Dispoziţiile relevante din Constituţie prevăd următoarele:

Art. 40

„Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.”

Art. 41 „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de

muncă este liberă.

Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul

de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de

odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii

specifice, stabilite prin lege.

Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.

Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt

garantate.”

Art. 29 „Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o

formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor

sale.

Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea

asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.”

22. Dispoziţiile relevante din Legea sindicatelor nr. 54/2003 prevăd următoarele:

Art. 2

„Persoanele încadrate în muncă şi funcţionarii publici au dreptul să constituie organizaţii sindicale şi să adere

la acestea.

Pentru constituirea unei organizaţii sindicale este necesar un număr de cel puţin 15 persoane din aceeaşi

ramură sau profesiune, chiar dacă îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi.

Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte, să se retragă sau nu dintr-o organizaţie

sindicală.”

Art. 4

„Persoanele care deţin funcţii de conducere, funcţii de demnitate publică, conform legii, magistraţii,

personalul militar din aparatul Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne, Ministerului Justiţiei,

Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului

de Telecomunicaţii Speciale, precum şi din unităţile aflate în subordinea acestora nu pot constitui organizaţii

sindicale.”

23. În temeiul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă, libertatea de a practica

credinţele religioase este garantată. Dispoziţiile relevante din lege prevăd următoarele:

Art. 1

„Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al

oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este

parte.”

Art. 5

„Comunităţile religioase îşi aleg în mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă credinţa religioasă:

cult, asociaţie religioasă sau grup religios, în condiţiile prezentei legi.

În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi

legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.”

Art. 8

„Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza

prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice.”

Art. 10

„Statul sprijină, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor cetăţeni români şi cu nevoile

reale de subzistenţă şi activitate, salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând cultelor recunoscute.”

Art. 17

„Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului

Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile religioase care, prin activitatea şi numărul lor de membri, oferă garanţii de

durabilitate, stabilitate şi interes public.

Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin

conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului.”

Art. 23

„Cultele îşi aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau

reglementări.

Personalul cultelor poate fi sancţionat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale

cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări.

Art. 24

„Salariaţii şi asiguraţii cultelor ale căror case de pensii sunt integrate în sistemul asigurărilor sociale de stat

vor fi supuşi prevederilor legislaţiei privind asigurările sociale de stat.”

Art. 26

„Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice.”

24. Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

include prevederi privind remunerarea personalului clerical şi neclerical. Actul normativ

prevede că statul sprijină salarizarea personalului clerical şi neclerical al cultelor religioase

recunoscute. Astfel, statul plăteşte personalului clerical al cultelor religioase recunoscute un

salariu lunar echivalent cu un procent cuprins 65 % şi 80 % din salariul unui profesor de colegiu

sau liceu. Acesta îşi asumă şi plata tuturor contribuţiilor sociale datorate de angajator pentru

personalul său clerical.

25. În ceea ce priveşte angajaţii laici, se prevede că aceştia primesc o indemnizaţie lunară

echivalentă cu salariul minim interprofesional. Indemnizaţia şi toate contribuţiile sociale

datorate de angajator pentru angajaţii respectivi se finanţează din bugetele locale. Clericii care

ocupă funcţii mai înalte în ierarhie beneficiază de o indemnizaţie mai mare.

26. Statutul Bisericii Ortodoxe Române, adoptat de Sinodul Bisericii în noiembrie 2007 şi

recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53 din 16 ianuarie 2008, a înlocuit statutul precedent,

care data din 1949. Dispoziţiile relevante prevăd următoarele:

Art. 6

„Patriarhia Română cuprinde eparhii (arhiepiscopii şi episcopii), grupate în mitropolii […]”

Art. 12

„Sfântul Sinod decide asupra înfiinţării, organizării şi desfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor

eclesiastice naţionale […]. Sinodul acordă sau refuză binecuvântarea pentru înfiinţarea, organizarea şi

desfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor ortodoxe care activează în eparhiile acesteia şi care au conducere

proprie.”

Art. 43

„Parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi

subordonată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, administrativ şi patrimonial,

condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective.”

Art. 50

„e) cu aprobarea prealabilă scrisă a chiriarhului, reprezintă parohia în justiţie, în faţa autorităţilor

locale şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţi. În aceeaşi măsură, clericii din parohii, în virtutea

jurământului de ascultare (subordonare) faţă de chiriarh depus la hirotonie, şi, respectiv, monahii, în

virtutea votului monahal al ascultării, pot să compară în faţa instanţelor judecătoreşti numai cu aprobarea

prealabilă scrisă a chiriarhului, inclusiv în cauze de interes personal;”

Art. 52

„Preoţii, diaconii şi cântăreţii bisericeşti au drepturile şi îndatoririle prevăzute de Sfintele canoane,

prezentul statut, regulamentele bisericeşti şi de hotărârile Centrului eparhial.”

Art. 88

„Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) […] numeşte, transferă şi revocă personalul bisericesc

clerical şi neclerical în şedinţe ale Permanentei Consiliului eparhial, cu respectarea normelor bisericeşti

în vigoare […]. v) asigură disciplina clerului şi a celorlalte categorii de personal în eparhia sa, direct sau

prin organismele eparhiale competente;”

Art. 123

„Raportul dintre personalul clerical şi Centrul eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată,

conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice rostite şi semnate de către fiecare candidat înaintea

hirotoniei întru preot. La începerea activităţii pastorale în unitatea pentru care a fost numit, personalul

bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie prin care se reglementează drepturile şi îndatoririle

ce-i vor reveni.

Fără binecuvântarea chiriarhului locului, preoţilor, diaconilor şi călugărilor nu le este îngăduit să

înfiinţeze, să fie membri sau să participe în asociaţii, fundaţii şi organizaţii de orice tip.

În Biserica Ortodoxă Română, statutul de preot, diacon şi călugăr este incompatibil cu exercitarea

oricăror activităţi personale (private) cu caracter economic, financiar şi comercial, care contravin

moralei creştine şi intereselor Bisericii.”

Art. 156

„În virtutea autonomiei cultelor, prevăzută de lege, şi a competenţelor specifice lor, instanţele de

judecată bisericească soluţionează probleme de disciplină internă, iar hotărârile instanţelor bisericeşti la

toate nivelurile nu sunt atacabile în fata instanţelor civile.”

B. Practica internă relevantă

1. Jurisprudenţa instanţelor interne

27. Prin hotărârea din 19 septembrie 2005, Înalta Curte a stabilit că este competentă să

examineze legalitatea concedierii sau a pensionării preoţilor ortodocşi, dat fiind că angajaţilor

Bisericii Ortodoxe li se aplica sistemul general de securitate socială şi, astfel, dispoziţiile legale

privind asigurările sociale. Această poziţie a fost confirmată prin două hotărâri ale Curţii de

Apel Cluj şi ale Curţii de Apel Iaşi la data de 3 februarie 1998 şi, respectiv, 3 iunie 2008.

28. Prin hotărârea sa din 3 iunie 2008, Curtea de Apel Iaşi a trebuit să soluţioneze o cauză

în care reclamantul, preot ortodox, contesta pensionarea sa pentru limită de vârstă, motivând că

măsura fusese justificată de apartenenţa sa la Sindicatul clerului ortodox Sfântul Mare Mucenic

Gheorghe. Instanţa a respins argumentul preotului, observând că decizia de pensionare care îl

viza era anterioară constituirii sindicatului.

29. Prin hotărârea din 4 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată de un

preot ortodox care contesta refuzul Inspecţiei Muncii de a verifica aplicarea dreptului muncii

de către episcopie (angajatorul său), a confirmat refuzul, considerând că, în cazul problemelor

de disciplină internă, erau aplicabile exclusiv statutele interne.

2. Practica internă privind constituirea sindicatelor în cadrul clerului

30. Prin hotărârea definitivă din 4 octombrie 1990, Judecătoria Medgidia a înscris în

registrul sindicatelor Sindicatul Solidaritatea, al clerului ortodox aparţinând Arhiepiscopiei

Tomis – Constanţa, şi i-a acordat personalitate juridică.

31. Pe de altă parte, din motivarea hotărârii sus-menţionate din 3 iunie 2008 a Curţii de

Apel Iaşi, reiese că Sindicatul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe al clerului ortodox a fost înscris

în registrul sindicatelor şi a obţinut personalitate juridică în temeiul hotărârii definitive

pronunţate la 5 iunie 2007 de Judecătoria Hârlău.

C. Dreptul internaţional

32. România a ratificat Carta socială europeană (revizuită) la 7 mai 1999. Art. 5 din cartă,

referitor la dreptul sindical, este redactat după cum urmează:

„În vederea garantării sau promovării libertăţii lucrătorilor şi a patronilor de a constitui organizaţii locale,

naţionale sau internaţionale pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale şi de a adera la aceste organizaţii,

părţile se angajează ca legislaţia naţională să nu aducă atingere şi să nu fie aplicată de o manieră care să aducă

atingere acestei libertăţi. Măsura în care garanţiile prevăzute în prezentul articol se vor aplica poliţiei va fi

determinată prin legislaţia sau prin reglementarea naţională. Principiul aplicării acestor garanţii membrilor forţelor

armate şi măsura în care ele se vor aplica acestei categorii de persoane sunt, de asemenea, determinate prin

legislaţia sau prin reglementarea naţională.”

33. Art. 12 § 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europe prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere la toate nivelurile şi în

special în domeniile politic, sindical şi civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înfiinţa împreună cu

alte persoane sindicate şi de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.”

34. Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru

general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea

forţei de muncă prevede următoarele:

„întrucât

(4) Dreptul fiecărei persoane la egalitate în faţa legii şi la protecţie împotriva discriminării constituie un drept

universal recunoscut prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin Convenţia Organizaţiei Naţiunilor

Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, prin pactele Organizaţiei Naţiunilor Unite

privind drepturile civile şi politice şi, respectiv drepturile economice, sociale şi culturale şi prin Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnate de toate statele membre;

Convenţia nr. 111 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii interzice discriminarea în ceea ce priveşte încadrarea în

muncă şi ocuparea forţei de muncă.

(5) Este important să se respecte aceste drepturi şi libertăţi fundamentale; prezenta directivă nu aduce atingere

libertăţii de asociere şi dreptului oricărei persoane de a înfiinţa, împreună cu alte persoane, sindicate şi de a deveni

membru al acestora pentru apărarea intereselor sale.

(24) Uniunea Europeană a recunoscut explicit în Declaraţia nr. 11 privind statutul bisericilor şi organizaţiilor

neconfesionale, anexată la Actul final al Tratatului de la Amsterdam, că respectă şi nu aduce atingere statutului de

care beneficiază, în temeiul dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase în statele membre

şi că respectă, de asemenea, statutul organizaţiilor filosofice şi neconfesionale; din această perspectivă, statele

membre pot menţine sau prevedea dispoziţii specifice cu privire la cerinţele profesionale esenţiale, legitime şi

justificate care pot fi necesare pentru exercitarea unei activităţi profesionale.

Articolul 4

Cerinţe profesionale

(1) […] statele membre pot să prevadă că un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică legată de unul

dintre motivele prevăzute la articolul 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei

activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională

esenţială şi determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerinţa să fie proporţională.

(2) Statele membre pot menţine în legislaţia lor naţională în vigoare […] sau pot prevedea într-o legislaţie

viitoare, care preia practicile naţionale existente la data adoptării prezentei directive, dispoziţii în temeiul cărora,

în cazul activităţilor profesionale ale bisericilor şi ale altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată

pe religie sau convingeri, un tratament diferenţiat bazat pe religia sau convingerile unei persoane nu constituie o

discriminare atunci când, prin natura acestor activităţi sau prin contextul în care sunt exercitate, religia sau

convingerile constituie o cerinţă profesională esenţială, legitimă şi justificată în privinţa eticii organizaţiei. (...)

Cu condiţia ca dispoziţiile să fie respectate în restul situaţiilor, prezenta directivă, fără a aduce atingere

dreptului bisericilor şi al altor organizaţii publice sau private a căror etică este bazată pe religie sau convingeri,

acţionând în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi legislative naţionale, poate impune personalului care

lucrează pentru ele o atitudine de bună-credinţă şi de loialitate faţă de etica organizaţiei.”

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 11 din convenţie

35. Reclamantul consideră că Tribunalul Dolj a adus atingere dreptului său la libertate

sindicală, garantat de art. 11 din convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de

a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea

ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor

altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii

forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

36. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

37. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din

convenţie. De altfel, aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este

necesar să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

38. Reclamantul subliniază că scopul constituirii sindicatului, aşa cum reiese din statutul

acestuia, era exclusiv apărarea intereselor extra-religioase, de natură economică, ale

personalului clerical şi neclerical al Bisericii. Acesta subliniază că sindicatul nu contesta nici

dogmele Bisericii, nici ierarhia sau funcţionarea acesteia şi că acesta nu reprezenta, nici nu

încerca să reprezinte ori să înlocuiască Biserica, ierarhia sau credincioşii acesteia; sindicatul a

fost constituit în afara Bisericii exclusiv pentru a-şi reprezenta membrii, angajaţi ai Bisericii, în

raporturile lor economice şi administrative cu angajatorul lor şi cu Ministerul Culturii şi

Cultelor.

39. Prin urmare, potrivit reclamantului, concluziile tribunalului, care i-a respins cererea de

înregistrare, şi argumentul Guvernului se bazează pe o confuzie între libertatea religioasă a

credincioşilor şi a Bisericii şi drepturile sindicale ale angajaţilor Bisericii. Considerând că cele

două domenii sunt diferite, acesta afirmă că libertatea religioasă nu poate justifica limitarea

drepturilor sociale fundamentale.

40. Pe de altă parte, acesta respinge afirmaţia potrivit căreia preoţii ar deţine funcţii de

conducere în parohiile lor şi, prin urmare, ar intra sub incidenţa interdicţiei de a constitui

sindicate, prevăzută de Legea nr. 54/2003. În orice caz, acesta precizează că sindicatul era

constituit şi din angajaţi laici ai Bisericii.

41. În cele din urmă, reclamantul susţine că refuzarea înregistrării nu corespunde unei

practici naţionale, care a autorizat înfiinţarea unor sindicate similare atât anterior, cât şi ulterior

schimbării regimului politic în 1989.

42. Având în vedere aceste elemente, reclamantul consideră că dispoziţia din Statutul

Bisericii care condiţionează înfiinţarea sindicatului de binecuvântarea angajatorului este lipsită

de legalitate, fiind contrară drepturilor şi libertăţilor garantate de Constituţie şi convenţie.

Acesta susţine că personalul clerical şi cel neclerical nu fac parte din categoriile vizate de

excepţiile prevăzute la art. 11 § 2 şi concluzionează că refuzarea înregistrării sindicatului

constituie pentru aceştia o discriminare nejustificată în raport cu alte categorii de lucrători.

b) Guvernul

43. Guvernul admite că refuzarea înregistrării sindicatului a constituit o ingerinţă în dreptul

acestuia la libertate de asociere apărată de art. 11 din convenţie, dar consideră că ingerinţa a

fost justificată, fiind prevăzută de lege, urmărind un scop legitim, şi a fost necesară într-o

societate democratică.

44. În ceea ce priveşte legalitatea măsurii, Guvernul precizează că refuzarea înregistrării era

justificată de dispoziţiile Legii sindicatelor nr. 54/2003 şi ale Statutului Bisericii Ortodoxe,

recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53 din 16 ianuarie 2008.

45. Referitor la legitimitatea scopului urmărit, acesta reaminteşte că măsura în litigiu era

justificată de nevoia de a proteja Biserica Ortodoxă Română. Prin urmare, acesta consideră că

ingerinţa avea un scop legitim, şi anume recunoaşterea libertăţii şi a autonomiei comunităţilor

religioase.

46. În ceea ce priveşte necesitatea măsurii într-o societate democratică, Guvernul aminteşte

că autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului dintr-o societate

democratică.

47. Acesta consideră că formele de asociere existente în cadrul Bisericii trebuie să se

conformeze normelor stabilite de aceasta şi observă în acest sens că Statutul Bisericii Ortodoxe

prevede diferite forme de asociere în vederea facilitării comunicării doleanţelor preoţilor. În

plus, precizează că aceştia din urmă îndeplinesc funcţii de conducere în parohiile lor şi că, astfel,

primesc o indemnizaţie care face parte din salariul lor.

48. Reamintind că, la intrarea în Biserică, membrii clerului au depus jurământ prin care au

acceptat liber misiunea religioasă, Guvernul susţine că, dacă aceştia au considerat apoi că

structurile prevăzute de statut nu mai erau conforme cu conştiinţa lor, libertatea lor religioasă

consta în posibilitatea de a renunţa la funcţia lor şi chiar de a părăsi Biserica.

49. În cele din urmă, Guvernul consideră că intervenţia statului în reglementarea raporturilor

dintre preoţi şi Biserică ar fi adus atingere principiului supremaţiei autonomiei comunităţilor

religioase. În această privinţă, reaminteşte că, în două cauze privind accesul la justiţie al unor

preoţi care doreau să se plângă de încetarea unui contract de muncă şi, respectiv, o modificare,

Curtea a acordat prioritate autonomiei interne a Bisericii şi independenţei sale decizionale

[Dudova şi Duda împotriva Republicii Cehe (decizie), nr. 40224/98, 30 ianuarie 2001 şi

Ahtinen împotriva Finlandei, nr. 48907/99, 23 septembrie 2008]. Acesta reaminteşte totodată

că, având în vedere importanţa autonomiei comunităţilor religioase, statul este obligat să se

abţină de la intervenţii în organizarea Bisericii. În această privinţă, acesta citează, a contrario,

cauza Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (mitropolitul Innocent) şi alţii împotriva

Bulgariei (nr. 412/03 şi 35677/04, 22 ianuarie 2009).

50. Având în vedere aceste elemente, Guvernul concluzionează că echilibrul just între

interesul specific al reclamantului (recunoaşterea dreptului său la libertate de asociere) şi

obligaţia statului (respectarea autonomiei comunităţilor religioase) a fost menţinut.

2. Observaţiile terţilor intervenienţi

a) Arhiepiscopia Craiovei

51. Intervenienta susţine că dreptul garantat de art. 11 din convenţie nu este absolut şi că

apărarea libertăţii religioase poate justifica limitări ale exercitării dreptului la libertate de

asociere în cazul în care aceasta pune în discuţie principiul autonomiei comunităţilor religioase.

52. Aceasta afirmă că, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, preoţii deţin funcţii în temeiul

unui acord prealabil, exprimat în mod liber, sub forma unui jurământ depus de fiecare membru

al clerului. Aceasta consideră că părţile nu sunt legate de un contract reglementat de dreptul

muncii şi că, în consecinţă, angajaţii Bisericii nu pot invoca legislaţia muncii pentru a revendica

înfiinţarea unui sindicat care să apere drepturi specifice dreptului muncii. Referitor la

subordonarea faţă de ierarhia ecleziastică, intervenienta susţine că aceasta constă doar într-o

supunere confesională liberă şi devotată.

53. Pe de altă parte, intervenienta precizează că jurisprudenţa diferitelor state europene,

inclusiv Franţa, recunoaşte că raporturile care decurg din misiunea specifică a Bisericii diferă

de cele provenite din dreptul muncii.

b) Organizaţia neguvernamentală European Centre for Law and Justice

54. Intervenienta consideră că, în virtutea principiului autonomiei comunităţilor religioase,

Biserica poate interzice în mod legitim clerului să constituie un sindicat în cazul în care

consideră că această structură este contrară binelui comunităţii.

55. Aceasta subliniază că obligaţia de bună-credinţă şi de loialitate faţă de etica Bisericii a

fost recunoscută atât prin Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000, cât şi prin

jurisprudenţa Curţii.

56. Prin urmare, aceasta consideră că proporţionalitatea unei eventuale ingerinţe în dreptul

de a constitui sindicate se examinează în raport cu această etică. În opinia sa, prin aderarea la o

biserică, credincioşii şi clericii acceptă liber o obligaţie de supunere care include renunţarea la

anumite drepturi şi libertăţi fundamentale, inclusiv posibilitatea de a constitui un sindicat sau o

altă asociaţie în absenţa autorizaţiei prealabile a ierarhiei. Statul ar trebui aşadar să respecte

acest jurământ de supunere şi să recunoască interesul legitim al Bisericii în a nu permite

clericilor săi să constituie un sindicat care ar bulversa structura sa şi ar aduce atingere fondului

credinţei sale.

3. Aprecierea Curţii

a) Principii generale privind conţinutul dreptului sindical

57. Curtea aminteşte că art. 11 are ca obiectiv esenţial protejarea individului împotriva

amestecurilor arbitrare ale autorităţilor publice în exercitarea drepturilor pe care acest articol le

consacră. În plus, implică obligaţia pozitivă de a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi

(Wilson, National Union of Journalists şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30668/96,

30671/96 şi 30678/96, pct. 41, CEDO 2002-V).

58. Referitor la libertatea sindicală, care constituie un aspect specific al libertăţii de asociere,

Curtea aminteşte că art. 11 din convenţie protejează libertatea de a apăra interesele profesionale

ale membrilor unui sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia, acţiune a cărei desfăşurare şi

dezvoltare trebuie totodată autorizate şi făcute posibile de către statele contractante. Un sindicat

trebuie aşadar să aibă posibilitatea de a interveni în apărarea intereselor membrilor săi, iar

membrii individuali au dreptul ca sindicatul lor să fie ascultat în vederea apărării intereselor lor

(Sindicatul naţional al poliţiei belgiene împotriva Belgiei, 27 octombrie 1975, pct. 39-40, seria

A nr. 19 şi Sindicatul suedez al conductorilor de locomotive împotriva Suediei, 6 februarie

1976, pct. 40-41, seria A nr. 20). Dacă, în urma refuzării înregistrării unui sindicat, statul nu îşi

îndeplineşte obligaţia pozitivă de a garanta reclamanţilor în dreptul intern exercitarea acestor

drepturi, răspunderea sa ar trebui angajată în contextul art. 11 din convenţie [Demir şi Baykara

împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 110, 12 noiembrie 2008].

59. Dacă abordăm cauza din perspectiva unei obligaţii pozitive a statului de a adopta măsuri

rezonabile şi adecvate pentru protejarea drepturilor care rezultă pentru reclamanţi din articolul

respectiv sau din perspectiva unei ingerinţe a unei autorităţi publice care trebuie justificată în

temeiul art. 11 § 2, principiile aplicabile sunt destul de asemănătoare [Hatton şi alţii împotriva

Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 98, CEDH 2003-VIII].

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

60. Curtea observă că Tribunalul Dolj şi-a întemeiat refuzul de a înregistra sindicatul

reclamant pe o normă de natură ecleziastică prevăzută în Statutul Bisericii, care interzicea

clerului orice formă de asociere în lipsa unui acord din partea ierarhiei. Acesta a hotărât că

interdicţia de a constitui sindicate, impusă clericilor şi laicilor, era conformă dispoziţiilor

interne în materie sindicală şi că era justificată de nevoia de a proteja tradiţia creştin-ortodoxă

şi de a evita ca ierarhia bisericii să fie constrânsă să colaboreze cu un nou organism străin de

canoanele privind luarea deciziilor.

61. Curtea aminteşte că simplul fapt că legislaţia interzice anumitor categorii de salariaţi să

constituie sindicate nu este suficient, în sine, pentru a justifica o restricţie atât de radicală (a se

vedea, mutatis mutandis, Tüm Haber Sen şi Çınar împotriva Turciei, nr. 28602/95, pct. 36,

CEDO 2006-II şi Demir şi Baykara, citată anterior, pct. 120).

62. Prin urmare, aceasta trebuie să examineze în primul rând chestiunea dacă, în raport cu

art. 11 şi având în vedere situaţia specifică a Bisericii Ortodoxe Române, angajaţii clericali şi

laici ai Bisericii se pot bucura de drepturi sindicale în aceeaşi măsură ca şi ceilalţi salariaţi.

63. Curtea aminteşte în acest sens că art. 11 nu autorizează statul să impună restrângeri ale

dreptului sindical decât celor trei categorii de persoane menţionate la § 2 in fine din această

dispoziţie, şi anume membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat, cu condiţia

ca restrângerile să fie legale.

64. În prezenta cauză, Curtea observă că preoţii şi personalul neclerical îşi exercită funcţiile

în cadrul Bisericii Ortodoxe Române în baza unui contract de muncă individual. Aceştia

primesc o remuneraţie finanţată în majoritate din bugetul de stat şi beneficiază de sistemul

general de asigurări sociale. Pe de altă parte, Curtea observă că statutul juridic al angajaţilor

Bisericii nu a fost contestat în faţa instanţelor interne şi că instanţele civile se bazează pe acest

statut la examinarea, în anumite condiţii, a legalităţii măsurilor de concediere sau pensionare

aplicate salariaţilor Bisericii (supra, pct. 8, 27 şi urm.).

65. Curtea consideră că raportul bazat pe un contract de muncă nu poate fi „clericizat” în aşa

măsură încât să facă excepţie de la orice normă de drept civil (a se vedea, mutatis mutandis,

Schüth împotriva Germaniei, nr. 1620/03, pct. 70, CEDO 2010-...). Aceasta consideră că

membrii clerului şi, cu atât mai mult, angajaţii laici ai Bisericii nu pot fi excluşi din domeniul

de aplicare a art. 11. Autorităţile naţionale pot cel mult să le impună „restrângeri legitime”

conforme art. 11 § 2 din convenţie.

66. Aceste restrângeri necesită o interpretare strictă şi numai motive convingătoare şi

imperioase le pot justifica. Pentru a se pronunţa într-un astfel de caz asupra existenţei unei

„necesităţi”, şi deci a unei „nevoi sociale imperioase”, în sensul art. 11 § 2, statele nu dispun

decât de o marjă de apreciere redusă, care se dublează printr-un control european riguros, ce se

referă în acelaşi timp la lege şi la deciziile care îl aplică (Sidiropoulos şi alţii împotriva Greciei,

10 iulie 1998, pct. 40, Culegere 1998-IV).

i) Prevederea de către lege şi urmărirea unui scop legitim

67. Curtea observă că refuzarea înregistrării se baza pe legislaţia naţională, mai precis pe

Legea sindicatelor nr. 54/2003 şi Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă, interpretate

de Tribunalul Dolj în lumina Statutului Bisericii Ortodoxe. Pe de altă parte, în măsura în care

refuzarea urmărea să împiedice o divergenţă între lege şi practică în privinţa constituirii

sindicatelor în cadrul personalului ecleziastic, Curtea poate admite că măsura în cauză urmărea

să apere ordinea publică, ce include libertatea şi autonomia comunităţilor religioase (a se vedea,

mutatis mutandis, Negrepontis-Giannisis împotriva Greciei, nr. 56759/08, 3 mai 2011, pct. 67).

68. Curtea consideră că ingerinţa poate fi considerată a fi „prevăzută de lege” şi a urmări un

scop legitim în raport cu art. 11 § 2 din convenţie. Rămâne aşadar de analizat dacă ingerinţa era

„necesară într-o societate democratică”.

ii) Necesară într-o societate democratică

69. Curtea aminteşte că adjectivul „necesar”, în sensul art. 11 § 2, implică o „nevoie socială

imperioasă”. Totodată, aceasta aminteşte că, pentru a stabili dacă o restrângere a dreptului la

libertate sindicală este răspunsul la o „nevoie socială imperioasă”, trebuie să cerceteze dacă

există indicii care demonstrează că înfiinţarea sindicatului sau activităţile acestuia constituie o

ameninţare suficient şi destul de apropiată statului sau societăţii democratice [Tüm Haber Sen

şi Çınar, citată anterior, pct. 40 şi mutatis mutandis, Refah Partisi (Partidul prosperităţii) şi

alţii împotriva Turciei (MC), nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 şi 41344/98, pct. 104, CEDO

2003-II].

70. Atunci când îşi exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor

interne competente, ci de a examina măsura în litigiu din perspectiva art. 11 şi în ansamblul

cauzei pentru a stabili dacă motivele invocate în justificarea acesteia par „relevante şi

suficiente” şi dacă aceasta era „proporţională cu scopul legitim urmărit”. Astfel, Curtea trebuie

să considere stabilit faptul că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor

consacrate la art. 11 bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (a se

vedea, mutatis mutandis, Ahmed şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 2 septembrie

1998, Culegere 1998-VI, p. 2377-2378, pct. 55, şi Goodwin împotriva Regatului Unit,

hotărârea din 27 martie 1996, Culegere 1996-II, p. 500-501, pct. 40).

71. În prezenta cauză, Curtea observă că instanţele civile erau competente să se pronunţe

asupra validităţii cererii pentru acordarea personalităţii juridice sindicatului reclamant [a se

vedea, a contrario, Dudova şi Duda (decizie), citată anterior]. Totodată, aceasta constată că

tribunalul a justificat respingerea cererii reclamantului, pe de o parte, din nevoia de a apăra

tradiţia creştin-ortodoxă, dogmele ei fondatoare şi canonul privind luarea deciziilor, iar pe de

altă parte, din imposibilitatea legală a preoţilor de a se organiza în sindicate, dat fiind că aceştia

exercită funcţii de conducere în parohiile lor.

72. În ceea ce priveşte al doilea punct, Curtea constată că exercitarea funcţiilor de conducere

de către preoţi constituie obiectul unei controverse între părţi. Oricum, aceasta nu consideră

necesar să soluţioneze această chestiune de fapt pe care o consideră secundară, în speţă, pentru

luarea unei decizii (a se vedea, mutatis mutandis, Negrepontis-Giannisis, citată anterior,

pct. 70). Aceasta va aprecia aşadar existenţa unei „nevoi sociale imperioase” şi relevanţa

motivelor invocate pentru a justifica ingerinţa în litigiu pornind de la primul element invocat de

tribunal.

α) Cu privire la existenţa „nevoi sociale imperioase”

73. Curtea constată că statutul sindicatului reclamant nu includea niciun pasaj critic la adresa

credinţei sau Bisericii. Din contră, se preciza că sindicatul intenţiona să respecte şi să aplice

integral dispoziţiile legislaţiei civile şi normele ecleziastice, inclusiv statutul şi canoanele

Bisericii. Din probele prezentate de părţi nu reiese nici că organele de conducere sau membrii

sindicatului ar fi făcut afirmaţii nerespectuoase faţă de credinţa sau Biserica Ortodoxă.

74. Desigur, autonomia comunităţilor religioase, invocată de Guvern, este indispensabilă

pluralismului dintr-o societate democratică şi se află în chiar centrul protecţiei pe care le-o

conferă art. 9 şi 11 din convenţie. Dreptul la libertate religioasă în sensul convenţiei exclude

orice apreciere din partea statutului cu privire la legitimitatea credinţelor religioase sau a

modalităţilor de exprimare a acestora [Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei (MC),

nr. 30985/96, pct. 78, CEDO 2000-XI].

75. În prezenta cauză, Curtea observă că revendicările sindicatului reclamant se situau

exclusiv în domeniul apărării drepturilor şi intereselor economice, sociale şi culturale ale

angajaţilor salariaţi ai Bisericii. Recunoaşterea sindicatului nu ar fi adus atingere aşadar nici

legitimităţii credinţelor religioase, nici modalităţilor de exprimare a acestora.

76. În consecinţă, potrivit Curţii, criteriile care definesc „nevoia socială imperioasă” nu sunt

întrunite în prezenta cauză: instanţa nu a stabilit că programul pe care sindicatul îl stabilise în

statutul său sau luările de poziţie ale membrilor săi erau incompatibile cu o „societate

democratică” şi cu atât mai puţin că acestea constituiau o ameninţare pentru democraţie.

β) Cu privire la existenţa unor motive „relevante şi suficiente” şi la proporţionalitatea ingerinţei

77. Curtea constată că motivele invocate de tribunal pentru a justifica ingerinţa erau exclusiv

de ordin religios. Spre deosebire de judecătorii din primă instanţă, judecătorii care au examinat

recursul Arhiepiscopiei nu au făcut referire decât la statutul Bisericii şi la nevoia de a menţine

canoanele privind luarea deciziilor pentru a evita ca ierarhia Bisericii să se confrunte cu un nou

organism străin de tradiţie.

78. Aceştia nu au examinat repercusiunile contractului de muncă asupra raporturilor dintre

angajator şi angajat, distincţia dintre membrii clerului şi angajaţii laici ai Bisericii, şi

compatibilitatea dintre reglementările interne şi internaţionale care consacră dreptul angajaţilor

de a se organiza în sindicate şi normele de natură ecleziastică ce îl interzic. În opinia Curţii,

aceste întrebări prezintă o importanţă deosebită în speţă şi, astfel, necesită să primească un

răspuns explicit şi să fie luate în considerare la punerea în balanţă a intereselor aflate în joc [a

se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 30, seria A

nr. 303-A, Schüth, citată anterior, pct. 73 şi Obst împotriva Germaniei, nr. 425/03, pct. 48 şi

51, CEDO 2010-... (fragmente), şi Negrepontis-Giannisis, citată anterior, pct. 72].

79. Curtea admite că, în raport cu convenţia, un angajator a cărui etică se bazează pe religie

poate impune angajaţilor săi obligaţii de loialitate specifice. Aceasta admite, de asemenea, că

prin semnarea contractului său de muncă, un angajat poate avea, în baza acestei obligaţii de

loialitate, unele dintre drepturile sale limitate până la un anumit nivel (a se vedea Ahtinen, citată

anterior, pct. 41 şi Schüth, citată anterior, pct. 71).

80. Cu toate acestea, Curtea aminteşte că instanţa civilă competentă să controleze o sancţiune

ce are la bază neîndeplinirea acestor obligaţii nu poate, în numele autonomiei angajatorului, să

omită punerea în balanţă efectivă a intereselor aflate în joc în raport cu principiul

proporţionalităţii (Schüth, citată anterior, pct. 69).

81. Referitor la limitarea implicită a dreptului de a constitui sindicate, care decurge din

semnarea contractului de muncă, Curtea consideră că validitatea acestei limitări nu este stabilită

din moment ce aduce atingere însuşi fondului libertăţii garantate prin art. 11 din convenţie (a

se vedea, mutatis mutandis, Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit, 13 august 1981,

pct. 52, seria A nr. 44).

82. În orice caz, Curtea observă că în prezenta cauză nici Guvernul şi nici Arhiepiscopia nu

au susţinut în faţa instanţelor interne sau în faţa sa că în contractele de muncă ale angajaţilor

Bisericii ar fi existat o asemenea clauză (a se vedea, mutatis mutandis, Schüth, citată anterior,

pct. 71). De asemenea, aceasta constată că tribunalul şi-a întemeiat refuzul înregistrării

sindicatului nu pe clauzele contractelor de muncă, ci pe dispoziţiile Statutului Bisericii, intrat

în vigoare în 2008, adică ulterior ocupării unor funcţii în cadrul Bisericii Ortodoxe de către

diverşi angajaţi membri ai sindicatului.

83. Pe de altă parte, Curtea observă că reglementările internaţionale relevante şi, în special,

al cincilea considerent din Directiva 2000/78/CE a Consiliului nu permit să se aducă atingere

libertăţii de asociere, de care aparţine şi dreptul oricărei persoane de a înfiinţa, împreună cu alte

persoane, sindicate şi de a deveni membru al acestora pentru apărarea intereselor sale (supra,

pct. 34).

84. Curtea este conştientă de contextul specific al cauzei, în special de locul pe care religia

ortodoxă îl ocupă în istoria şi tradiţia statului pârât. Totuşi, acest context nu poate, de sine

stătător, să justifice necesitatea ingerinţei, mai ales că sindicatul reclamant nu a intenţionat

deloc să conteste acest loc şi că dreptul angajaţilor Bisericii Ortodoxe de a se organiza în

sindicate a fost deja recunoscut, în cel puţin două ocazii, de către instanţele interne [a se vedea

supra pct. 30 şi 31 şi, mutatis mutandis, Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu

împotriva României, nr. 46626/99, pct. 58, CEDO 2005-I (fragmente)].

85. Desigur, această recunoaştere este anterioară intrării în vigoare a Statutului Bisericii

Ortodoxe, dar rămâne totuşi valabil faptul că a fost posibilă constituirea a două sindicate în

cadrul clerului ortodox fără ca acest fapt să fie declarat nelegal sau incompatibil cu regimul

democratic.

86. Având în vedere aceste circumstanţe, Curtea consideră că motivele invocate de tribunal

nu par suficiente pentru a justifica respingerea cererii de înregistrare a reclamantului (a se

vedea, mutatis mutandis, Schüth, citată anterior, pct. 74, Siebenhaar împotriva Germaniei,

nr. 18136/02, pct. 45, 3 februarie 2011, şi Obst, citată anterior, pct. 51).

iii) Concluzie

87. În consecinţă, în lipsa unei „nevoi sociale imperioase” şi a unor motive suficiente, Curtea

consideră că o măsură atât de radicală ca respingerea cererii de înregistrare a sindicatului

reclamant este disproporţionată faţă de scopul urmărit şi, prin urmare, nu este necesară într-o

societate democratică.

88. Prin urmare, a fost încălcat art. 11 din convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

89. Art. 41 din convenţie prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al

înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea

acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

90. Reclamantul solicită 20 000 de euro (EUR) cu titlu de „despăgubiri”, fără a preciza

natura acestora. Potrivit acestuia, suma respectivă ar reprezenta cotizaţiile membrilor

sindicatului de care acesta din urmă nu a putut dispune ca urmare a refuzării înregistrării.

91. Guvernul se opune cererii. Acesta o consideră excesivă şi lipsită de orice legătură cu

obiectul cauzei.

92. Observând că dreptul intern permite revizuirea unui proces în cazul în care Curtea a

constatat încălcarea drepturilor unui reclamant, Curtea consideră că, în principiu, cea mai

adecvată reparaţie ar fi redeschiderea, la cererea părţii în cauză, a procedurii de înregistrare a

sindicatului în conformitate cu cerinţele art. 11 din convenţie.

93. Astfel, aceasta aminteşte că frustrarea resimţită de membrii organismului dizolvat sau

împiedicat să acţioneze poate fi luată în considerare în contextul art. 41 din convenţie [a se

vedea, de exemplu, Dicle pentru Partidul Democraţiei (DEP) împotriva Turciei, nr. 25141/94,

10 decembrie 2002, pct. 78; Partidul prezidenţial din Mordovia împotriva Rusiei,

nr. 65659/01, 5 octombrie 2004, pct. 37].

94. În ceea ce priveşte valoarea prejudiciului suferit, Curtea subliniază că, având în vedere

incertitudinea referitoare la numărul şi durata cotizaţiilor, nu poate face speculaţii privind suma

totală pe care sindicatul reclamant ar fi putut-o încasa dacă cererea sa de înregistrare ar fi fost

admisă.

95. Pronunţându-se în echitate, îi acordă 10 000 EUR pentru toate tipurile de prejudicii.

Suma i se acordă lui Ionel Gruia, care va avea sarcina de a o pune la dispoziţia sindicatului sau,

dacă acesta nu dobândeşte personalitate juridică, membrilor săi fondatori.

B. Cheltuieli de judecată

96. Sindicatul reclamant solicită 5 000 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor

interne şi a Curţii.

97. Guvernul se opune acestei cereri, pe motiv că reclamantul nu a furnizat documente

justificative pentru calcularea sumei.

98. Având în vedere lipsa documentelor justificative, Curtea respinge cererea.

C. Dobânzi moratorii

99. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii

facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei

puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea

1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;

2. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că a fost încălcat art. 11 din convenţie;

3. Hotărăşte, cu cinci voturi la două,

a) că statul pârât trebuie să plătească lui Ionel Gruia, reprezentantul Sindicatului Păstorul

cel Bun, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu

art. 44 § 2 din convenţie, suma de 10 000 EUR (zece mii de euro), pentru toate tipurile de

prejudicii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, persoana menţionată

având sarcina de a transfera suma sindicatului sau, după caz, membrilor săi fondatori;

b) că suma trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data

plăţii;

c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie

majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut

marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade

şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte

capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 31 ianuarie 2012, în temeiul

art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

Santiago Quesada Josep Casadevall

Grefier Preşedinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, la prezenta hotărâre

se anexează opinia separată a judecătorilor Ziemele şi Tsotsoria.

J.C.M.

S.Q.

Opinia separată a judecătorilor Ziemele şi Tsotsoria (Traducere)

1. Nu împărtăşim opinia majorităţii, conform căreia imposibilitatea reclamanţilor de a

înfiinţa sindicatul în cauză ar fi constituit o încălcare a art. 11. De la bun început, este important

de subliniat că acea chestiune a apărut într-un context foarte special. Reclamanţii sunt treizeci

şi cinci de angajaţi clericali şi laici ai Bisericii Ortodoxe Române (pct. 6). Principala întrebare

care se pune aşadar este aceea de a cunoaşte dacă şi în ce mod membrii clerului şi ceilalţi

angajaţi ai unei biserici au dreptul de a constitui sindicate. În continuare, se impune întrebarea

care este rolul statului din punctul de vedere al obligaţiilor sale în raport cu convenţia.

2. Adesea, Curtea a pus accentul pe rolul statului în calitate de organizator neutru şi imparţial

al manifestării diverselor religii, culte şi credinţe, şi a precizat că acest rol contribuie la

asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi toleranţei într-o societate democratică, în special

între grupuri opuse [a se vedea de exemplu hotărârea Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr.

44774/98, pct. 107, CEDO 2005-XI]. Aceasta a recunoscut, de asemenea, că participarea la

viaţa comunităţii este o manifestare a religiei, care beneficiază de protecţia art. 9 din convenţie.

Din aceste motive, a declarat că în temeiul art. 9 din convenţie, interpretat în lumina art. 11,

dreptul credincioşilor la libertate religioasă presupune posibilitatea funcţionării paşnice a

comunităţii, fără amestec arbitrar din partea statului. Într-adevăr, autonomia comunităţilor

religioase este indispensabilă pluralismului dintr-o societate democratică şi se află aşadar în

însuşi centrul protecţiei conferite de art. 9. Dacă organizarea vieţii comunităţii nu ar fi protejată

prin art. 9 din convenţie, toate celelalte aspecte ale libertăţii religioase a individului ar fi

atenuate [Hassan şi Tchaouch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30985/96, pct. 62, CEDO 2000-

XI, Mitropolia Basarabiei şi alţii împotriva Moldovei, nr. 45701/99, pct. 118, CEDO 2001-XII,

şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Mitropolitul Innocent) şi alţii împotriva

Bulgariei, nr. 412/03 şi 35677/04, pct. 103, 22 ianuarie 2009]. În opinia noastră, prezenta cauză

ridică o problemă relativ nouă pentru Curte în sensul că se referă la autonomia unei comunităţi

religioase, în cadrul căreia există membri care doresc să constituie un sindicat.

3. Remarcăm că în România, cu puţine excepţii, membrii clerului au dreptul de a constitui

sindicate – de fapt, unii au şi procedat astfel (pct. 84). Aceasta fiind situaţia, aceştia trebuie să

urmeze o anumită procedură în acest scop. Astfel, în temeiul Statutului Bisericii Ortodoxe

Române din 2007, recunoscut prin Hotărârea Guvernului nr. 53 din 2008, membrii clerului

trebuie să primească binecuvântarea chiriarhului pentru a înfiinţa sau a adera la o asociaţie,

fundaţie sau o altă organizaţie (pct. 26). În speţă, instanţele interne au ţinut seama de explicaţiile

arhiepiscopiei referitoare la obligaţia de a obţine binecuvântarea ei, precum şi de explicaţiile

referitoare la obligaţiile preoţilor din ierarhia Bisericii, şi au hotărât că, întrucât constituirea

sindicatului este contrară normelor formulate în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, nu puteau

autoriza înregistrarea sindicatului.

4. Majoritatea camerei a considerat că înfiinţarea sindicatului în cauză nu ar fi adus atingere

nici legitimităţii credinţelor religioase, nici modalităţilor de exprimare a acestora (pct. 75). În

opinia acesteia, instanţele naţionale nu au stabilit suficient de clar că statutul sindicatului era

incompatibil cu o societate democratică şi nici că acesta constituia o ameninţare pentru

democraţie (pct. 76). Apoi, examinând în special analiza făcută de instanţele interne, a

considerat că acestea nu ţinuseră seama în mod suficient de toate argumentele relevante (pct.

86). Desigur, raţionamentul tribunalului nu este ireproşabil. Putem admite, de exemplu, că ar fi

fost de dorit să se facă distincţie între personalul clerical şi personalul laic al Bisericii, această

distincţie decurgând chiar din Statutul Bisericii Ortodoxe, în care nu se prevede o procedură

specială decât pentru membrii clerului. De asemenea, se ridică o importantă problemă

referitoare, pe de o parte, la dreptul aplicabil în acest litigiu, faptele în cauză fiind anterioare

datei la care Guvernul a luat act de noul statut al Bisericii (2008), iar pe de altă parte, de

întrebarea dacă reclamanţii ştiau anterior acestei date despre restrângerile ce puteau fi aduse

drepturilor lor. Se pare că tribunalul nu a ţinut seama de aceste aspecte. În aceste condiţii,

reclamanţii înşişi nu au argumentat că ar trebui făcută o distincţie între drepturile membrilor

clerului şi cele ale angajaţilor laici ai Bisericii şi nici nu au încercat să creeze două sindicate

diferite. Guvernul a susţinut că instanţele naţionale s-au străduit să determine natura sindicatului

şi că alcătuirea mixtă a membrilor acestuia a îngreunat această sarcină. În fine, instanţele au

ajuns la concluzia că intenţia reclamanţilor era de a constitui un sindicat în cadrul Bisericii, fapt

necontestat de părţile în cauză: aceştia au susţinut pur şi simplu că nu aveau intenţia de a

contrazice dogmele religioase sau organizarea bisericii, ci că obiectivul lor principal era

apărarea drepturilor lor economice şi sociale.

5. De fapt, textul statutului sindicatului prezintă o importanţă deosebită în speţă (pct. 6).

Acolo se precizează că scopul sindicatului este de a garanta fiecăruia dintre membrii săi un loc

de muncă ce corespunde pregătirii sale profesionale şi, în special, că va organiza şi va finanţa

activităţi religioase. Desigur, documentul menţionează dreptul la grevă şi precizează că

arhiepiscopia trebuie să comunice informaţii despre promovări, transferuri şi chestiuni

bugetare. Considerăm că, în lumina acestor elemente din statutul sindicatului, instanţele

naţionale aveau temei să considere că înfiinţarea unei asemenea organizaţii punea în discuţie

structura ierarhică tradiţională a Bisericii şi modul în care se luau deciziile în acest cadru. Din

statut nu reiese că singurul obiectiv al membrilor sindicatului era comunicarea cu autorităţile

publice, având în vedere faptul că contractele lor de muncă erau oarecum recunoscute de stat.

Pe de altă parte, în lumina diverselor declaraţii ale părţilor depuse la dosar, reiese că prezenta

cauză are pe fundal disensiuni în cadrul Bisericii. În acest caz, instanţele naţionale sunt în mod

sigur cele care, de pe o poziţie mai bună decât a Curţii, pot aprecia faptele respective.

6. În concluzie, camera pare să fi răspuns afirmativ la întrebarea adresată la pct. 1 de mai

sus, bazându-se pe importanţa dreptului de a constitui un sindicat şi pe dispoziţiile art. 11 § 2,

care nu prevede posibilitatea restrângerii dreptului de a constitui un sindicat decât pentru trei

categorii de persoane (pct. 63). Din nefericire, nu a examinat problema principală ridicată de

fapte, şi anume aceea a conflictului dintre principiul autonomiei comunităţilor religioase,

protejate prin art. 9 şi 11, şi dreptul de a constitui un sindicat, protejat prin art. 11 (a se vedea

supra, pct. 2). Deşi suntem de acord cu majoritatea când declară că este important să se atingă

un echilibru just între, pe de o parte, libertatea religioasă şi autonomia Bisericii şi a membrilor

ei şi, pe de altă parte, apărarea altor drepturi fundamentale, nu considerăm nerezonabilă

aprecierea făcută de instanţele naţionale în această situaţie foarte delicată. În consecinţă, nu

putem constata încălcarea art. 11 şi nu vom subscrie la decizia de a acorda reclamantului o sumă

cu titlu de reparaţie echitabilă.