Revist` de cultur` teologic` ortodox`

nr. 21 - Septembrie, 2008

PUBLICAŢIE EDITATĂ DE MITROPOLIA SLĂTIOARA

İOACHIM ANA

SFIN]II P\RIN]I

[İ

^ _

Revistă de cultură teologică ortodoxă

tipărită cu binecuvântarea

Î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit

VLASIE MOGÂRZAN

Coordonator:

P.S. Episcop Vicar

SOFRONIE SUCEVEANUL

P.S. Episcop Glicherie Ieşeanul

Ieromonah Bonifatie Bejan

Ierodiacon Epifanie Dolhăscu

Colectivul Redac]ional:

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008 3

Bolile sunt daruri de la Dumnezeu

„Datu-mi-s-a mie îmbolditor trupului, îngerul satanei, ca să mă bată peste obraz, ca să nu mă înalţ. Pentru aceasta de trei ori

pre Domnul am rugat, ca să-l depărteze de la mine. Şi mi-a zis mie: Destul îţi este ţie Darul meu; că Puterea mea întru nepu-

tinţă se săvârşeşte. Deci cu dulceaţă mă voi lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine Puterea lui

Hristos” (II Corinteni; 12, 7-9).

În chilia Sfântului Ioan Hrisostom, ce ţine de Schitul Sfântului Pantelimon al

Mănăstirii Cutlumuş, vieţuieşte nevoindu-se monahul Daniil. Aşa cum însuşi ne-a

mărturisit şi după cum am auzit noi înşine, de la alţi părinţi, părintele Daniil a fost

bolnav vreme de peste douăzeci de ani: îl dureau capul, spatele, rinichii, inima, pi-

cioarele, iar uneori tot trupul. A fost pe la mulţi doctori, a trecut prin multe consul-

taţii, raze X şi radiografii, toate însă cu acelaşi rezultat. Doctorii nu i-au putut găsi

nici o boală trupească, însă cu toate acestea, părintele continua să pătimească de pe

urma unei boli de neînţeles, în faţa căreia doctorii şi ştiinţa s-au dovedit neputincioşi.

Cu câţiva ani în urmă - pe 27 iulie după calendarul ortodox neschimbat -, în

vremea privegherii pentru praznicul Sfântului Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă

mare şi lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon cu aceste cuvinte: „O, Sfinte

al lui Dumnezeu şi ocrotitor al schitului nostru; tu, care eşti doctor, şi pentru dra-

gostea lui Dumnezeu ai primit mucenicia vărsându-ţi sângele, roagă-L pe Hristos

Stăpânul nostru să-mi dea sănătate, ca astfel şi eu să fiu în stare să slăvesc numele

Său şi să-I cânt la privegheri întru sănătate”. Zicând acestea, plin de dureri şi

aflându-se la capătul puterilor, părintele Daniil a adormit uşor şi a avut vedenie: l-a văzut pe Sfântul Pantelimon

şezând în genunchi înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu şi rugându-se pentru sănătatea monahului. Părintele

Daniil L-a auzit pe Mântuitorul Hristos, zicând Sfântului Pantelimon: „Fratele Meu, Mare Mucenice Panteli-

mon, eşti oare tu mai milosârd decât Mine? Ai tu oare mai mare dragoste de oameni decât Eu am? Ştiu că ţi-ai

vărsat sângele pentru Mine, dar oare nu şi Eu Mi-am vărsat sângele şi necontenit îl vărs în toată vremea,

pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Pricepe că aceasta este voia Mea şi este de folos aceluia, căci al căruia

trup este bolnav, sufletul îi poate fi mântuit. Astfel voiesc ca mulţi oameni să se mântuiască.” Când părintele

Daniil a auzit aceste cuvinte, s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, mulţumind şi Sfântului Pantelimon

pentru osârdia şi mijlocirea sa. Şi îndată, a simţit cum o povară s-a ridicat de la el şi a avut încredinţare lăun-

trică pentru purtarea Crucii şi a bolii cu răbdare şi cu mulţumire.

Monah Andrei Aghioritul, „Bătrânii Sfântului Munte”

(traducere din limba greacă), Atena, 1979, pp. 287-288.

O minune a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul În Proloagele de la Ohrida ale Sfântului Nicolae Velimirovici, citim despre următoarea minune a Sfân-

tului Proroc Ilie, luată din Sinaxarul grecesc: „Un anume Paisie, stareţ al Mănăstirii Sfântului Proroc Ilie din

Ierusalim, a venit la Constantinopol, iar de la Constantinopol la Belgrad, la vremea când aici patriarh era tot un

Paisie. În vremea aceea, locuia la Belgrad un creştin ortodox a cărui nevastă era papistaşă.

În ziua praznicului Sfântului Proroc Ilie, această femeie s-a pornit să frământe pâine, dar bărbatul ei i-a

zis: „Astăzi este marele praznic al Sfântului Ilie, şi tu nu trebuie să lucrezi aceasta.” Atunci femeia i-a răspuns

că sărbătoarea Sfântului Proroc Ilie a fost cu treisprezece zile mai înainte (după calendarul papistăşesc). Aşa

s-au certat femeia cu bărbatul ei. Femeia cea încăpăţânată şi-a frământat deci pâinea ei, dar o, minune! Aluatul

s-a prefăcut în piatră în mâinile ei! Toţi vecinii au venit să vadă şi toţi au luat câte o bucăţică din acea piatră şi

au dus cu ei. Paisie, stareţul Mănăstirii Sfântului Ilie din Ierusalim, a luat şi el o bucăţică din această piatră şi a

dus-o cu el la Ierusalim, ca mărturie a minunii lucrate de Dumnezeu prin Sfântul Lui. Igumenul Paisie a pus

piatra înaintea icoanei Sfântului Proroc Ilie, ce se afla în mănăstire.” Astfel, se adeveresc cele scrise în Acatistul

Sfântului Prooroc Ilie: Bucură-te, cel ce pedepseşti pe călcătorii Sfintelor sărbători ale Bisericii Ortodoxe

(Icosul al VII-lea).

Din „Proloagele de la Ohrida”

Sfântul Mare Mucenic Pantelimon

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

4

1. Canonul al VII-lea al Sfinţilor Apostoli: „Dacă vreun

episcop, preot sau diacon va sărbători sfânta zi a Paştelui

înainte de primăvăreasca isimerie (sau odată cu evreii) să

se caterisească”.

Ce vedem însă în practica Bisericii oficiale? În anul

1926, stilul nou din România a serbat paştele la data de 22

Martie s.v.- 4 Aprilie s.n., înaintea paştelui evreiesc şi în

acelaşi timp cu catolicii. Se săvârşeşte, astfel, o gravă

abatere de la regula ortodoxă de prăznuire a Paştelui, în

ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate

cădea simultan, şi cu atât mai puţin după Paştele ortodox.

În 1929, Biserica de stil nou a oficiat paştele la data de 18

Martie s.v.-31 Martie s.n., tot înaintea evreilor, ca şi în

1926, nerespectându-se nici măcar scara Pascală (22 Martie

- 25 Aprilie) - adică intervalul în care poate cădea Paştele,

fiind, prin aceasta, în contradicţie faţă de celelalte Biserici-surori, de Pascalia Tradiţională, şi aflându-se în

postura de a încălca, iarăşi, privitoare la paştele iudaic. Mai trebuie adăugat faptul că Biserica oficială nu şi-a

mărturisit niciodată public această gravă abatere, revenind, fără pocăinţă, la Pascalia iuliană, însă combinată

într-un mod cu totul forţat, artificial, cu calendarul gregorian, după care ţine sărbătorile cu dată fixă. Revenirea la

prăznuirea ortodoxă a Sfintelor Paşti s-a făcut, chipurile, „pentru a nu strica unitatea Bisericii şi de a prăznui în

acelaşi timp cu celelalte Biserici-surori care ţin calendarul neîndreptat”. Adevăratul motiv însă a fost Minunea

Pogorârii Sfintei Lumini la Mormântul Domnului, care se întâmplă, an de an, doar la Paştele ortodox, la Vecernia

din Sâmbăta Mare. Este limpede ca lumina zilei, că în 1926 şi în 1929, cei ce au urmat calendarul gregorian, nu

au avut parte de această binecuvântare. Sau, după cum comenta, cu o dureroasă ironie, un cronicar evreu din anii

‘30 ai secolului trecut, graba oficialilor de a se uni întru calendar cu papistaşii: „Noi nici nu L-am răstignit pe

Hristos, iar cei ce-şi zic creştini deja L-au şi înviat... ”

2. Canonul I de la cel de-al doilea Sinod Ecumenic: Au hotărât Sfinţii Părinţi, cei adunaţi în Constantinopol, a

nu se strica credinţa Sfinţilor Părinţi cei 318 adunaţi în Niceea Bitiniei, a rămâne aceea domnitoare şi a se

anatematisi toate eresurile. Referitor la data Sfintelor Paşti, la Niceea, Sfinţii Părinţi au hotărât patru principii de

stabilire a datei Sfintelor Paşti, şi anume:

- după isimeria cea de primăvară (echinocţiu), deci după 21 Martie s.v.;

- nu întru aceeaşi zi cu Iudeii;

Biserica Sfânta Sofia din Niceea, locul unde s-a ţinut

Primul Sobor Ecumenic

Prin promovarea ecumenismului şi a unor activităţi pretins religioase, păgubitoare mântuirii

sufletului, inovatorii de azi ai Ortodoxiei au sfidat într-atât Tradiţia Bisericii, încât afirmă că Sfintele

Canoane sunt „bariere ruginite”, iar Sfinţii Părinţi sunt trecuţi, în mod deliberat, într-un con de umbră, ca

nu cumva glasul lor, care vine de peste veacuri, să mustre lepădarea lor de credinţă. Să fie spre ştiinţa

acestora, că Sfintele Canoane sunt cârma Corabiei mântuirii, care este Biserica lui Hristos, aşa după cum şi

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit-o. Câtă vreme Biserica Ortodoxă va fi lipsită de această cârmă, ea

este pusă în primejdie - şi, laolaltă cu ea, va fi ameninţată şi mântuirea fiilor săi duhovniceşti, adică a turmei

lui Hristos.

În acest articol, vom enumera zece Sfinte Canoane, care stabilesc data prăznuirii Sfintelor Paşti, şi

condamnă inovaţiile aduse Ortodoxiei (dintre care una a fost schimbarea calendarului). Citindu-le, ne putem

da seama de gravitatea situaţiei în care a fost adusă ortodoxia oficială, afectată de modernism, ecumenism,

şi alte rătăciri şi erezii, fiind aproape străină, ca duh şi mărturisire, de Ortodoxia cea mântuitoare a Sfinţilor

Părinţi, întemeiată pe pravile bisericeşti şi aşezămintele Sfintelor Canoane, ce nu pot fi schimbate de nimeni

- om sau înger, pentru cât va dăinui lumea, după cum ne încredinţează şi Apostolul, ce zice: „Ci măcar noi,

sau Înger din Cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am bine vestit vouă, anatema să fie” (Gal. 1, 8).

Zece canoane ale Sfinţilor Părinţi, ce condamnă schimbarea calendarului

5

- nu imediat după isimerie, ci întru întâia Duminică de

după luna plină pascală, care va fi după isimerie;

- după luna plină pascală, îndată în prima Duminică.

3. Canonul al VII-lea de la Sinodul al III-lea

Ecumenic din Efes: „Nimănui nu-i este slobod a

aduce, a scrie sau a alcătui altă credinţă (reguli de

credinţă), afară de cea hotărâtă de Sfinţii Părinţi,

aflaţi în cetatea Niceea, împreună cu Duhul Sfânt.

Dacă cineva va îndrăzni a alcătui altă credinţă sau a

propune cuiva, care vrea să se întoarcă la cunoştinţa

adevărului, de va fi cleric să se caterisească, iar de va

fi mirean să se afurisească”.

4. Canonul I al Sinodului al IV-lea din Constanti-

nopol: „Canoanele aşezate de Sfinţii Părinţi la fie-

care Sinod Ecumenic, hotărâm să se păzească”.

5. Canonul I de la cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic:

„(...) hotărâm, cu dumnezeiesc Dar, a fi neînnoită şi

nestrămutată credinţa cea predanisită nouă, atât de

înşişi văzătorii şi slujitorii Cuvântului, aleşilor de

Dumnezeu Apostoli, dar încă şi de cei 318 Sfinţi

Părinţi, adunaţi în Niceea în zilele lui Constantin (...)

Legiuim cu ale tuturor bărbaţilor, celor care au fost

bună încuviinţarea Bisericii lui Dumnezeu, care au

fost luminători în lume, Cuvântul vieţii ţinându-l, cre-

dinţa a o păzi adevărată (Filippeni 2, 15-16), şi până

la sfârşitul veacului, neclintită a rămâne, şi con-

scriptele lor şi dogmele lor cele de Dumnezeu preda-

nisite. Lepădăm şi noi şi anatematisim, pe toţi pe care

ei i-au lepădat şi i-au anatematisit (şi ei), ca pe vrăj-

maşii adevărului, care au întărâtat cele deşarte îm-

potriva lui Dumnezeu şi nedreptate au cugetat spre

înălţime. Iar, dacă cineva nu va ţine şi nu va

îmbrăţişa, prozisele dogme ale bunei cinstiri de

Dumnezeu, şi nu vor slăvi şi nu vor propovădui aşa şi

s-ar apuca a meşteşugi împotriva acestora, anatema

fie, după hotărârea cea acum aşezată de către Sfinţii

şi Fericiţii Părinţi, iar din creştinescul catalog ca un

străin să se scoată şi să cadă. Că noi nici a se adau-

ge, nici a se scoate, după cele mai înainte hotărâte,

nicidecum am socotit…”

6. Canonul I de la cel de-al Şaptelea Sinod Ecume-

nic: „(...) cu îmbrăţişare primim dumnezeieştile ca-

noane şi întreg aşezământul lor, şi neclintit îl întărim,

care s-au aşezat de trâmbiţele Sfântului Duh, prealău-

daţii Apostoli, de către Sfintele Ecumenice Sinoade,

de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea

unor aşezăminte ca acestea şi de către Sfinţii Părinţii

noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se,

au hotărât cele folositoare; şi pe cei ce ei îi dau ana-

temei, şi noi îi anatematisim; pe cei ce ei îi caterisesc,

şi noi îi caterisim; pe cei ce ei îi afurisesc, şi noi îi

afurisim; iar pe cei ce ei îi dau certării, şi noi, aşijde-

rea, îi supunem…” iar în tâlcuirea aceluiaşi canon se

mai adaugă: „iar noi, nici adăugăm, nici scădem, ci

ne îndestulăm în canoanele cele hotărâte de Sfinţilor

Părinţi”.

7. Canonul I al Sinodului local din Antiohia, din

anul 341: „Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotă-

rârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în

Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de

Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta

sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîm-

părtăşiţi, şi lepădaţi de biserică de vor stărui îm-

potrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogma-

tisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă

vreunul dintre preoestoşii bisericii, episcop, sau

prezbiter, sau diacon după hotărârea aceasta ar

îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulbu-

rarea bisericilor, a se osebi, şi cu Iudeii a săvârşi

Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum stră-

in de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai

luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de

stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca

aceştia îi cateriseşte de Liturghie, ci şi pe cei ce vor

cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar

cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dina-

fară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia

lui Dumnezeu”.

8. Canonului XXI de la Gangra (tâlcuire):

„Acestea le-am hotărât, nu ca să rupem pe creşti-

nii, care se nevoiesc întru Dumnezeu după Canoane

şi dumnezeieştile Scripturi, ci pentru ca să îndrep-

tăm pe cei ce cu mândrie întrebuinţează nevoinţa,

se fălesc împotriva celorlalţi şi născocesc noutăţi în

Canoanele Bisericii.”

9. Canonul XIX al Sinodului din Sardichia:

„Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Sfântul Ierarh Nicolae, pălmuindu-l pe ereticul Arie, la

Întâiul Sobor a Toată Lumea de la Niceea (astăzi,

localitatea Iznik, aflată pe teritoriul Turciei).

altceva a face, afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui

Dumnezeu, acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.

9. Canonul XIX al Sinodului din Sardichia: Dacă cineva (episcop sau preot) ar îndrăzni altceva a face,

afară de cele socotite de toţi, sârguindu-se a plăcea mai mult mândriei şi trufiei, decât lui Dumnezeu,

acesta va pierde cinstea şi vrednicia episcopiei sau a preoţiei, adică se va caterisi.

10. Canonul 37 al Sinodului local din Laodikia: „Nu se cuvine creştinilor de a lua de la iudei sau eretici

sărbătoreştile daruri trimise de aceştia şi nici a serba împreună cu ei”.

Comparând cele rostite în Sfinte Canoane cu realitatea bisericească de astăzi, se poate dovedi, în mod

coerent, caterisirea canonică (prin puterea Sfintelor Canoane), la care se mai pot adauga şi Sigillioanele

(hotărârile enciclice) ale marilor patriarhi ai lumii, împotriva tuturor celor care au instituit şi au acceptat

schimbarea calendarului, începând cu cel dintâi, până la cel mai de jos slujitor al Bisericii. La rândul lor,

credincioşii mireni, care au primit schimbarea calendarului, sunt afurisiţi (blestemaţi) şi depărtaţi de la

Biserica lui Hristos (a se vedea canoanele prezentate mai sus). Deşi aceste anateme au fost date cu multă

vreme înainte de timpurile noastre, ele rămân la fel de valabil acum ca şi atunci, până când un alt Sobor a

Toată Lumea, se va reuni pentru a le ridica (anula). Până în prezent, nici un Sinod Ecumenic nu a îndrăznit a

le dezlega; prin urmare, ele rămân valide şi lucrătoare. Monahul C.

Ecumenismul - Calea spre pierzare (II)

- Erezia ereziilor -

Dincolo de frumuseţea văzută a Bisericii Ortodoxe, se află frumuseţea care, după spusele lui F.M.

Dostoievski, „va mântui lumea”. Doar Biserica pe Care Domnul o iubeşte se va putea împotriva lui antihrist,

a cărui venire e aproape, iar Domnul o va izbăvi de el. În „Proorociile” Sfântului Cuvios Nil, Izvorâtorul de

Mir, putem citi: „Fie-va o zi precum un ceas; o săptămână precum ziua; o lună - ca ziua; anul - ca luna, din

cauză că viclenia omului a stricat rânduiala firii stihiilor, iar ele, la rându-le, se grăbesc acum să îşi pli-

nească, în cel mai scurt timp, numărul celor opt veacuri

ale lumii, mai înainte spuse de Dumnezeu.” Grăbirea vre-

mii pe care o trăim, este cauzată de sporirea apostaziei:

lepădarea de Dumnezeu, care până mai ieri a fost o noţiu-

ne pur abstractă, azi a devenit ceva real, deosebit de în-

tristător, un adevărat „semn al sfârşitului”.

În anii ’90, apostazia bisericilor ecumeniste, con-

duse de Patriarhiile de Constantinopol şi de Moscova, a

devenit făţişă, nemaifiind un lucru ascuns sau necunoscut

opiniei publice. Acest lucru este demonstrat de docu-

mentele oficiale ale unirii cu ereticii şi vrăjmaşii Ortodo-

xiei: monofiziţii şi catolicii, de numeroase articole din

presă, de „pelerinajul” Patriarhului Alexie al II-lea al

Rusiei într-o sinagogă, de apariţiile publice, la radio şi

TV a ierarhilor „ortodocşi” apostaţi, dar şi de rezoluţiile

Consiliului Bisericesc Episcopal al Patriarhiei Moscovei

(1994).

Apostaţii nepocăiţi, îmbrăcaţi în mantii arhiereşti

şi împodobiţi cu mitrele episcopale, s-au obişnuit atât de

mult cu păcatul vânzării Domnului, încât au dat la o parte

toate jargoanele demagogice şi declaraţiile mincinoase

ale predecesorilor. Avem acum în faţa noastră o aposta-

zie făţişă, în care se spun, fără ruşine, minciuni anume

rostite, pentru „a salva situaţia”, sau se declară legiti-

mitatea ecumenismului în trecut, prezent şi viitor.

6 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Patriarhul Alexei II al Rusiei, împreună cu întâistătătorul armean (monofizit) Karekin II, în timpul unei vizite ecumenice, dedicate aniversării a 1700 de ani

de creştinism ai Armeniei

7

Apostazia Patriarhiei Moscovei şi a Bisericilor locale, membre şi colaboratoare ale Consiliului Mondial al

Bisericilor [n. trad.: engl.: World Council of Churches (WCC)], este de neobservat numai de către cei cărora li s-

au întunecat ochii minţii, datorită păcatelor, lipsiţi de Dumnezeu de puterea de discernere a duhurilor. Această

orbire duhovnicească a cuprins milioane de oameni, care îşi găsesc o scuză pentru starea lor căzută prin aceea

că… „toată lumea face la fel”. Apostazia nu se rezumă doar la cuvin-

te. Episcopii eretici, care ţin în mână sceptrul puterii, ori alţi apostaţi

de toate rangurile şi confesiunile, au devenit adevăraţi prigonitori ai

creştinilor ortodocşi. Ca şi mai înainte, ei se sprijină pe puterea

lumească a mai-marilor acestei lumi: pe poliţie, detaşamentele

Miliţiilor Speciale [n. trad.: trupe speciale]; ori pur şi simplu pe

ucigaşi plătiţi. Este de ajuns să ne reamintim actele de violenţă, în-

dreptate împotriva parohiilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara

Graniţelor (ROCA), precum şi de confiscarea bisericilor pe care le

aveau în Moscova, Petersburg, regiunea Novgorod, Oboyan,

Valişcevo şi în alte oraşe sau sate din Rusia. Toate s-au întâmplat cu

binecuvântarea minciuno-patriarhului Alexei al II-lea şi restul min-

ciuno-arhiereilor Sinodului moscovit, care nu diferă în nici un fel de

crimele comise de către uniţii cu Roma, împotriva creştinilor

ortodocşi din sud-vestul Rusiei.

Prigoanele făţişe împotriva ortodocşilor care nu vor să intre

în „adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5) sunt în contradicţie

flagrantă cu declaraţiile mincinoase şi apelurile la dragostea şi toleranţa atot-cuprinzătoare, atât de agreată de

către ecumenişti. Oare nu o dovadă de „dragoste şi toleranţă”, a fost atunci când, în anul 1992, Patriarhul

Bartolomeu al Constantinopolului, un aprig ecumenist, împreună cu acoliţii săi, a pus sechestru cu forţa pe

Schitul Sfântul Prooroc Ilie din Athos, proprietate a Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, care a fost o proprietate a

Rusiei, din cele mai vechi timpuri, iar apoi i-a gonit cu forţa pe monahii care locuiau acolo, care aveau ca singură

vină credincioşia lor faţă de Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe?! Împreună cu violenţele şi prigoanele contra

creştinilor, asistăm azi şi la roadele nefaste ale aşa-numitei „strategii a ticăloşiei generalizate”, despre care a

vorbit şi Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco. Cei care manipulează conştiinţele

oamenilor Bisericii şi-au dezvoltat propriul lor limbaj universal, propriile lor tactici de minciuni şi compromisuri.

Dragostea ecumenică, „toleranţa şi respectul” sunt arătate nu numai faţă de stricătorii deja „clasici” ai Sfintei

Scripturi şi către cei ce răstălmăcesc scrierile Sfinţilor Părinţi. Apostaţii şi-au deschis braţele larg, pentru a-i

îmbrăţişa până şi pe idolatri, sau pe vrăjitorii vremurilor noastre (prin ale căror aşa-zise „focuri purificatoare”, ei

nu se sfiesc să şi calce, câteodată…), la fel ca şi pentru toţi perverşii lumii: sodomiţii, lesbienele, la ale căror

„slujbe” ei participă, iar apoi îi promovează şi le fac reclamă, prin articole pompoase, scrise în propriile lor

publicaţii „teologice”.

Aproape toată lumea este prinsă în capcana răului şi a nebuniei. Nicicând vreodată, iadul nu a fost atât de

aproape de noi. Am intrat într-o nesfârşită Săptămână a Patimilor. Vedem cu îngrozire, cum „iarăşi şi iarăşi,

Hristos Se batjocoreşte, Se scuipă şi Se răstigneşte” (Sfântul Iustin Popovici). Toţi cei rămaşi încă iubitori de

Hristos, sunt chemaţi spre a-şi mărturisi credinţa. Nu avem altă cale - ne aflăm sub asaltul forţelor întunericului:

„Înconjurând, m-au înconjurat, şi întru numele Domnului, i-am înfrânt pe ei” (Ps. 117, 11). Doar câţiva dintre

cei ce L-au iubit pe Mântuitorul, au stat şi la piciorul Crucii pe care Dânsul a fost răstignit. În acelaşi chip, astăzi,

2000 de ani mai târziu, a mai rămas în lume numai o turmă mică a lui Hristos, împrăştiată în multe ţări, dar

credincioasă încă Domnului, Cel ce a făgăduit că nu îi va lăsa pe ei lipsiţi: „Că nu va lepăda Domnul pe norodul

Său, şi moştenirea Sa nu o va părăsi” (Ps. 93, 14). Crezând, cu tărie, în făgăduinţa Domnului, Cel ce spune: „Voi

zidi Biserica Mea, iar porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Mt. 16, 18), noi avem nădejdea că „până şi în

aceste timpuri apocaliptice, pe care Biserica le străbate, chiar şi când se pare că va pieri sub loviturile vrăjmaşilor

Ei, Domnul făgăduieşte că o va păzi pe ea neştirbită” (Arhiepiscop Serafim Sobolev).

Cu toate că autoarea acestui articol îşi cunoaşte propria nimicnicie, ea îşi asumă libertatea de a scrie

despre apostazia ecumenismului, folosindu-se doar de învăţătura Bisericii Ortodoxe şi pe faptele obiective,

ferindu-se, pe cât posibil, a da sentinţe şi etichetări proprii, subiective. Ca motto şi inspiraţie a demersului nostru,

avem cuvintele şi îndemnul compatriotului nostru iubitor de Dumnezeu, Alexei Komiakov, despre obligaţia

fiecărui mădular al Bisericii de a o apăra ori de câte ori este nevoie, mai ales că Biserica nu are avocaţi oficiali.

Va urma

Traducere după „Ecumenism, Path to Perdition” de Liudmilla Perepiolkina

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

În anul 1987, în timpul unei vizite în Arizona (SUA), Papei Ioan Paul al II-lea i se face un ritual de „purificare” (aşa-zis de alungare a duhurilor rele), de către un şaman (vrăjitor) indian. După acest ritual păgân, Papa va de-

clara că „acest act a contribuit la îmbogăţirea bisericii” .

8

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Atitudinea faţă de catolici a lumii ortodoxe implicate în ecumenism, este de natură să umple de

nedumerire pe orice om cu frică de Dumnezeu, care îşi pune întrebarea: de vreme ce ierarhii şi preoţii de

stil nou ecumenişti îi numesc „fraţi” pe catolici, aceasta înseamnă oare că papistaşii s-au botezat ortodox

cu toţii, venind la dreapta credinţă, sau că ortodocşii au apostaziat în masă, trecând la catolici? Despre

acest soi de rătăciţi, Sfântul Ierarh Marcu al Efesului spunea: „Noi, de fapt am rupt toate legăturile cu

latinii, tocmai fiindcă sunt eretici”, iar făcătorul de minuni şi apostolul acestor vremuri de pe urmă,

Sfântul Ioan Maximovici, spunea despre catolici că sunt lipsiţi de Har: „… mulţimea credincioşilor

bisericii din Apus, care căzuseră deja din sânul Bisericii Soborniceşti, pierzând prin aceasta Darul

Duhului Sfânt”, iar Dumnezeiescul Gură de Aur, despre aceleaşi adunări împreună cu ereticii, ne învaţă:

„Nu te amăgească pe tine, o, ascultătorule, adunările ereticilor, că au botez, dar nu luminare, ci se

botează cu trupul, iar cu sufletul nu se luminează” („La început era Cuvântul”).

Să fi greşit Sfinţii Bisericii, sau iudele veacului nostru, sub ale căror mitre se sălăşluieşte erezia, şi

care într-o mână ţin crucea lui Hristos, propovăduind „iubirea şi pacea”, iar cu cealaltă strâng cei 30 de

arginţi, preţul vânzării mişeleşti a Ortodoxiei strămoşeşti? Desigur, noi ştim că Sfinţii nu au cum să

greşească, dar ei, vânzătorii, pentru a se îndreptăţi pe ei înşişi, vor spune - la început mai cu sfială, iar

mai pe urmă vor propovădui fără ruşine, cu capul descoperit, în mijlocul Bisericii -, că Sfinţii au greşit!

Apoi, vor arunca la gunoi toate sfintele Canoane şi pravile bisericeşti, pentru a nu putea fi nici o clipă

învinuiţi de erezie şi judecaţi în soboare, precum odinioară Arie, Origen, Nestorie, Dioscor, Eutihie şi

toată ceata rău-credincioşilor din veac...

Ieri - eretici; astăzi - „fraţi”

Pasul dezbinării

La 16 iunie 1054, cardinal Humbert de Silva Candida arunca pe altarul Bisericii „Sfânta Sofia” din

Constantinopol Bula de Excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie, a clerului şi a credincioşilor ortodocşi,

fără încuviinţarea prealabilă a papei Leon IX. La 24 iulie 1054, sinodul convocat de patriarhul Mihail Cerula-

rie rostea Anatema contra Papei, a cardinalului şi a Bisericii Catolice. De aici începe schisma dintre Biserica

Apusului şi cea a Răsăritului, încheindu-se astfel comuniunea euharistică dintre cele două Biserici, ce dura de

un mileniu.

Iniţial, se păstrau aceleaşi dogme trinitare şi hristologice; aceeaşi evlavie pentru izvoarele Revelaţiei

(Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie); pentru cinstirea Maicii Domnului, pentru Sfinţi şi pentru Sfintele lor

Moaşte, precum şi aceleaşi Şapte Sfinte Taine. Dovezile acelei stări de fapt se

pot vedea până astăzi, în bisericile ridicate în ţările catolice imediat după

Schismă, mai ales de pe teritoriul Siciliei sau Franţei, care sunt împodobite cu

fresce şi mozaicuri executate după aceleaşi erminii ale picturii bizantine, ca şi

bisericile ortodoxe. Însă, condiţiile istorice diferite, dar şi ambiţiile pur lumeşti,

materiale ale unor papi, au cauzat un proces de îndepărtare de la dogmele Orto-

doxiei celor şapte Sinoade Ecumenice.

Răsăritul s-a concentrat pe apărarea deciziilor celor şapte Sinoade Ecu-

menice, excluzând noile erezii catolice. Sub pontificatul papilor, începând cu

Leon XIII şi pâna la Pius XII, dialogul dintre cele două Biserici a fost inexis-

tent. Ortodoxia era considerată de către Apus ca fiind schismatică, iar jurisdicţia

episcopilor ortodocşi ca nevalidă. Din partea Răsăritului, se manifesta o atitudi-

ne de apărare, faţă de prozelitismul apusean al vremii, de menţinere a tradiţiei

apostolice şi patristice, dar şi de respingere a noilor erezii. Biserica Răsăritului a

dat naştere la o serie de Sfinţi proslăviţi prin Sfinte Moaşte, lucru pe care Bise-

rica Apusului nu l-a mai avut, după anul 1054.

Paşi spre unificare. Acceptarea ereziei Apusului

Deşi nici nu se putea pune in discuţie acceptarea primatului jurisdicţio-

nal al papei, de către Biserica Răsăritului, dar nici infailibilitatea papală definită la Conciliului Vatican I din

1870, totuşi, în vremea Papei Ioan XXIII (m. 1963) s-a manifestat un proces de schimbare a atitudinii Bisericii

Patriarhul Mihail Cerularie şi Papa Leon al IX-lea

9

Catolice faţă de Ortodoxie; sau, mai bine zis, o tendinţă

înşelătoare.

Crearea Secretariatului pentru Unitate, în 1960,

a permis înlesnirea contactelor ecumenice dintre catoli-

ci şi necatolici. În prima conferinţă panortodoxă de la

Rhodos, din 1961, susţinută de reprezentanţii Orto-

doxiei, se punea problema studierii punctelor pozitive şi

negative, în materie de credinţă, administraţie şi acţiune

bisericească. Refacerea unităţii Bisericii Universale era

văzută de Roma numai prin „întoarcerea Bisericii Ră-

săritului către Apus”. Pentru aceasta, în decretul „De

Oecumenismo” elaborat de papistaşi, termenul „orto-

dox” este evitat, fiind susţinută ideea că „Hristos a în-

credinţat colegiului celor 12 apostoli, cu sarcina de a

învăţa, conduce şi sfinţi. Dintre ei a ales pe Petru, pe ca-

re, după mărturisirea acestuia de credinţă, hotărî să ridi-

ce Biserica Sa, îi promise chei-

le împărăţiei cerurilor, iar după

mărturisirea sa de dragoste, îi

încredinţă toate oile, ca să le

întărească în credinţă şi să le

pască în perfectă unitate.”

Dialogul dintre Papa şi

Patriarhii ortodocşi s-a reluat în

1964, drept pentru care s-a or-

ganizat primul simpozion „Pro

Oriente” Viena. Însă intensifi-

carea raporturilor de apropiere

între Biserica Apusului şi cea a

Răsăritului s-a realizat prin Pa-

triarhul Athenagoras I al Con-

stantinopolului, care în 1964,

stabileşte prima întâlnire cu Pa-

pa Paul VI, la Ierusalim, iar la 8 decembrie 1965, la

terminarea Conciliului Vatican II, convoacă ridicarea

reciprocă a Anatemei 1054 dintre Roma şi Constanti-

nopol. După 1980 se înteţesc relaţiile dintre Roma şi

Constantinopol, iar cu ocazia vizitei Papei Paul VI la

Constantinopol (1967), Papa a înmânat Patriarhului un

„Document asupra unităţii Bisericii” în care se preciza:

„Acum, după o lungă perioadă de divizare şi de neîn-

credere reciprocă, Dumnezeu a făcut ca Bisericile noas-

tre să se redescopere Biserici-Surori”. Cangrena spiri-

tuală se extinde şi asupra Ortodoxiei din România, în

1972, când a avut loc prima vizită oficială la Roma, a

unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, cu care

ocazie Paul VI a spus: „Vedem în prezenţa voastră aici,

semnul unei noi epoci, în relaţiile dintre Biserica

Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română.

(„BOR” 3-4, 1972, p. 247-250). Dialogul teologic

ortodoxo-catolic a reînceput în 1980, cu binecuvân-

tarea noului Patriarh Ecumenic al Constantinopolului,

Dimitrie I, după înfiinţarea Comisiei Teologice Inter-

ortodoxe în 1975 şi cea catolică, în 1976. Până la finele

anului 2000, au fost înregistrate opt reuniuni de dialog

ortodoxo-catolic, unde s-au discutat despre „Taina Bise-

ricii şi a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi”;

„Credinţă, taine şi unitatea Bisericii”; „Taina preoţiei în

structura sacramentală a Bisericii”; „Problema uniatis-

mului ca metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a

deplinei comuniuni”; „Implicaţiile eclesiologice şi cano-

nice ale uniatismului”, urmând a fi discutată tema cea

mai controversată: „Primatul şi infailibilitatea papală”,

de care ţine unificarea celor două Biserici.

Cum a fost pregătită vânzarea Ortodoxiei?

În octombrie 1996, în cotidianul „Service Ortho-

doxe de Presse”, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I

făcea o afirmaţie fără precedent în istoria Ortodoxiei, şi

anume că: „Papa poate deveni coordonator şi primul

întâistătător ai întâistătătorilor

vechilor Patriarhii Apostolice.”

În virtutea acestui fapt, la 7-9

mai 1999, Papa Ioan Paul II

face prima vizită „istorică” în

România, ţară majoritar orto-

doxă. Cu ocazia acestei vizite,

Papa asistă la liturghia ortodo-

xă săvârşită în aer liber, de că-

tre Patriarhul Teoctist şi in-

vers. Vizita Papei s-a dovedit a

fi dezastruoasă pentru Biseri-

ca Ortodoxă Română şi fruc-

tuoasă pentru Biserica Greco-

Catolică şi Catolică din Româ-

nia. Papa Ioan Paul al II-lea îşi

continuă călătoriile misionare

în Egipt: vizitează mănăstirea ortodoxă Sfânta Ecaterina

de pe Muntele Sinai, unde se întâlneşte cu Arhiepis-

copul Damian, stareţul aşezământului. La 4 mai 2001,

după 13 secole de lipsă a oricărui contact la nivel oficial

dintre ortodocşii greci şi lumea catolică, aceştia aprobă

pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea pe urmele Sfântului

Apostol Pavel. Ajuns la Atena, papa cere „iertare orto-

docşilor, pentru păcatele Bisericii Catolice, mai ales

pentru prădarea Constantinopolului”, în timpul Crucia-

dei a IV-a din 1204, spunând: „Este tragic că asediato-

rii, care acţionau pentru a asigura creştinilor liberul ac-

ces în Ţara Sfântă, s-au întors împotriva propriilor lor

fraţi în credinţă. Faptul că erau creştini latini, îi face pe

catolici să regrete profund acest lucru”. În seara ace-

leiaşi zile, Papa şi Arhiepiscopul Atenei şi al întregii

Ellade, mitropolitul Hristodoulos, au semnat o „Decla-

raţie comună” condamnând „violenţa, prozelitismul şi

fanatismul în numele religiei”. Declaraţia a fost sem-

nată pe colina Areopagului, lângă Acropole, unde Sfân-

tul Apostol Pavel rostea cuvânt către popor, în anul 51.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

4 mai 2001 - Vizita Papei Ioan Paul II în Grecia, unde este întâmpinat de Mitropolitul Atenei şi a întregii

Ellade, Hristodoulos

10

Era cea cea mai mare vânzare a Ortodoxiei în Grecia de până atunci. Vizitele papei Ioan Paul al II-lea continuă şi în Siria, unde se întâlneşte cu Patriarhul Ignatios al

Antiohiei, apoi în Ucraina, însoţit de doi ierarhi greco-catolici din România - arhiepiscopul Guţiu şi episcopul

Crihălmeanu din dioceza Cluj-Gherla. Ajuns la Kiev, în al său discurs, Papa a precizat: „Nu am venit în Ucraina cu intenţii de prozelitism”. La 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist întoarce vizita Papei Ioan Paul al II-lea.

Într-o cuvântare oficială, el va spune: „Este necesar să intensificăm eforturile noastre, de reîmpăcare între Biserici şi de reclădire a unităţii creştine, pe temelia adevărului teologic, a adevărului de credinţă comun şi în baza cooperării, în uşurarea suferinţei, în apărarea darului sfânt al vieţii şi al demnităţii umane.” Cu acest prilej, este semnată o declaraţie comună între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul României, în care se precizează: „Întâlnirea noastră reînnoieşte angajamentul nostru, de a ne ruga şi a lucra, pentru a ajunge la unitatea vizibilă, a tuturor ucenicilor lui Hristos. Scopul şi dorinţa noastră arzătoare, o constituie comuniunea plenară, care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi dragoste. Această cale este una ireversibilă.” („Ziua”, 23 ianuarie 2003).

Situaţia în prezent

Desăvârşirea apostaziei mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu prin împărtăşirea cu greco-catolicii din Timişoara, săvârşirea slujbei de Bobotează (2008) a sfinţirii apei Crişului Repede de către episcopul B.O.R. al Oradiei, Sofronie Drincec şi cel greco-catolic, Virgil Bercea; persecutarea creştinilor ortodocşi, cum e cazul celor din Episcopia Oradiei, pentru care a fost înaintat Sinodului permanent al B.O.R. întrunit la Mănăstirea Neamţ, un memoriu cu titlul „Ereticul Sofronie Drincec” sau „Episcopul anti-ortodox Sofronie Drincec”; ceda-rea, în favoarea greco-catolicilor, a unui mare număr de Biserici aparţinând creştinilor ortodocşi, promovarea tendinţelor ecumeniste în paguba Ortodoxiei patristice, slujbele ecumenice etc, toate acestea sunt premize ale

procesului de catolicizare a ortodoxiei oficiale, sau primul pas către recunoaştere a primatului jurisdicţional şi a

infailibilităţii papei.

Arhim. P.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

6 ianuarie 2008 (stil nou) -

Slujbă ecumenică: Episcopul Sofronie Drincec

(B.O.R.) al Oradiei, şi cel greco-catolic Virgil Bercea au „sfinţit”

împreună apele Crişului Repede

În cadrul unei cere-

monii de „sfinţire” a

unei biserici greco-

catolice, ce a avut loc

în 25 mai 2008 în

Timişoara, Mitropo-

litul Banatului,

Nicolae Corneanu

(B.O.R.) se împărtă-

şeşte alături de preoţi

catolici şi greco-

catolici

11 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Domnul varsă mila Sa asupra celui ce se osteneşte;

dar cel ce-L iubeşte, primeşte în dar mângâierea.” Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina

În vara anului 1929, în lagărul de muncă înfiinţat pe locul Mănăstirii de călugări de la Solovăţ, au sosit

aproape 30 de monahii. Se pare că toate erau aduse din Mănăstirea Şamordino, situată în apropierea renumitei

Sihăstrii de la Optina, întemeiată în veacul al XV-lea de o fostă căpetenie de tâlhari, care se pocăise. Maicile nu

au fost cazate în corpurile de locuit pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când li s-a verificat identitatea, ele nu

au vrut să dea nici cel mai mic amănunt despre ele sau să-şi spună numele, prenumele, data naşterii şi alte

informaţii. În urma ţipetelor, ameninţărilor şi bătăilor, ele au fost închise într-o încăpere izolată, unde au fost

chinuite prin foame, sete şi lipsa odihnei; într-un cuvânt, li s-au aplicat toate metodele de tortură. Dar maicile au

rămas neînduplecate, şi, lucru nemaiîntâlnit până atunci, au refuzat orice fel de muncă silnică. După câţiva ani,

profesorul universitar-doctor Jijilenko (ce fusese deportat la Solovăţ, pentru motivul că, în vremea când era

medic-şef la închisoarea Taganka din Moscova, a fost tuns în secret în monahism, fiind apoi hirotonit episcop,

Aşa cum am scris numărul trecut, la data de 16/29 iulie 1927, Mitropolitul Serghie de Nijni-

Novgorod, care la vremea respectivă era locţiitor la tronul patriarhal al Moscovei, a întocmit şi semnat infa-

ma „Declaraţie de loialitate”, prin care exprima supunerea Bisericii Ortodoxe a Rusiei, faţă de structurile

comuniste, aflate la cârma statului. Acest document a fost publicat în ziarul oficial bolşevic „Izvestia”, în

numărul din 6/19 august din acelaşi an, fiind motivul naşterii unei schisme fundamentale, ce a apărut în sâ-

nul Bisericii Ortodoxe Ruse, prelungindu-se până în timpurile noastre. Această separare s-a instituit nu

doar între două organizaţii bisericeşti independente; ci, mai ales, între două puncte de vedere total diferite,

cu privire la rolul Bisericii lui Hristos, în mijlocul lumii pline de păcat.

După schisma din 1927, acoliţii Mitropolitului Serghie, care au acceptat declaraţia sa, au început

să fie numiţi „serghianişti”, iar ceilalţi, care nu au acceptat rămânerea în comuniune cu el, s-au numit

„iosifiţi”, după numele Mitropolitului Iosif de Petrograd, iar ulterior - „tihonişti”. Toţi cei ce s-au împotrivit

acestei inovaţii schismatice, protestând împotriva actului vânzării Bisericii lui Hristos, au fost arestaţi,

condamnaţi de regimul sovietic şi etichetaţi drept „duşmani ai Revoluţiei”, fiind împuşcaţi, trimişi în lagăre

de concentrare sau exil. În timpul interogatoriilor, ofiţerii C.K. (n. red.: Serviciul de Securitate al Statului

Sovietic), jubilând de o fericire drăcească, demonstrau celor acuzaţi „canonicitatea fără cusur” a

mitropolitului Serghie şi a declaraţiei sale, ce „nu a stricat nici canoanele, şi nici dogma”. Execuţiile în

masă, prigoanele şi chinurile dezlănţuite împotriva turmei binecredincioase a lui Hristos, sunt greu de

povestit în cuvinte...

Era timpul ca adevărata Biserică Ortodoxă să coboare în catacombe... nu mai exista altă cale.

Primul episcop al Bisericii din catacombe, Preasfinţitul Maxim, a fost arestat în anul 1928 şi trimis în

lagărul de concentrare de la Solovăţ, de unde, doi ani mai târziu, avea să fie dus într-o tabără de muncă din

Moscova şi executat prin împuşcare. Dar, din loc în loc, închinătorii pravoslavnici ţineau nestinse făcliile

mărturisirii dreptei credinţe.

Monahiile de la Şamordino, întemniţate la Solovăţ,

şi minunea curajului lor (I)

A căror pomenire se face la 12 noiembrie

Mănăstirea Şamordino, vedere panoramică

12

cu numele Maxim), a fost repartizat în cadrul diviziei

sanitare a lagărului de muncă de la Solovăţ.

În cea mai mare taină, el a pus la cale o

examinare medicală a maicilor, în urma căreia ele

urmau a fi declarate inapte de muncă silnică. Era

pentru prima dată în istoria Solovăţului, când

administraţia lagărului se găsea într-o situaţie atât de

complicată. De obicei, în astfel de cazuri, condamnaţii

erau supuşi la multe cruzimi: mai întâi, erau bătuţi

fără milă, apoi erau trimişi, în lagărul de pe insula

Anzersk, de unde nimeni nu s-a mai întors vreodată

viu. Nimeni nu poate înţelege, din ce motiv maicile nu

au împărtăşit această soartă crudă a deţinuţilor de la

Anzersk. Preasfinţitul Maxim, cunoscut în lagăr sub

numele său mirenesc, Jijilenko, spunea că împotri-

virea blândă şi tăcută, dar foarte categorică a maicilor,

i-a pus în încurcătură pe torţionarii comunişti ai

lagărului, ce erau mai degrabă obişnuiţi cu scandaluri

şi scene violente, din partea deţinuţilor, pe care îi

chinuiau fără milă. De această dată, aveau în faţa

ochilor un protest tăcut, simplu, smerit, fără nici o

urmă de agresivitate. Răbdarea maicilor l-a impresio-

nat până şi pe comandantul lagărului, Vladimir Iego-

rovici, care a început să facă demersuri, pentru ca

maicile să poată fi scutite de munca silnică.

Doctorul Jijilenco, ce venise atunci în control

medical, povesteşte: „Când am intrat în barăcile în

care erau ţinute maicile, am văzut în faţa ochilor nişte

femei extraordinar de lucide, tăcute şi pline de pace,

îmbrăcate în straie monahale vechi, purtate şi cârpite,

însă de o curăţenie exemplară. Erau în jur de

treizeci… Despre vârsta fiecăreia dintre ele, nu pot să

spun mare lucru. Cine le privea, era convins că toate

au în jur de treizeci de ani, deşi, la o privire mai

atentă, oricine putea observa că printre ele se găsesc

şi maici mai tinere, dar şi mai vârstnice. Pe chipul lor

se putea vedea o expresie, ca cea a Maicii Domnului,

zugrăvită pe icoana „Bucuria tuturor scârbiţilor”…

întreaga lor înfăţişare, deşi atât de smerită şi

sărăcăcioasă, avea o frumuseţe duhovnicească, ce te

făcea să te cucereşti în sinea ta… ”

Examinarea medicală

- Nu vreau să le tulbur, domnule doctor, aşa că eu

vă las singur cu pacientele - spuse şeful comisiei

medicale a lagărului - şi implicit al meu, deşi iniţial

fusese desemnat să ia parte la examinare.

- Bună ziua, maicilor! le-am spus, plecându-mă

adânc. Mi-au răspuns la fel, printr-o plecăciune tăcută.

- Sunt doctor, trimis să vă examinez.

- Suntem sănătoase şi nu avem trebuinţă de

examinare, - se auziră câteva glasuri.

- Sunt credincios, creştin ortodox şi sunt

întemniţat aici, în acest lagăr de concentrare, pe

motive religioase.

- Slavă Domnului! - mai spuseră câteva glasuri.

- Vă înţeleg tulburarea, dar n-o să vă examinez.

Spuneţi-mi de ce suferiţi şi vă voi determina

capacitatea de muncă.

- Nu ne plângem de nimic; sănătatea noastră este

bună.

- Dacă nu se precizează care vă sunt puterile, vi se

poate impune o muncă prea grea pentru voi.

- În orice caz nu vom face nici o muncă, nici grea,

nici uşoară.

- Şi de ce? m-am mirat eu.

- Pentru că refuzăm să muncim pentru puterea lui

antihrist. Tulburat, le-am răspuns:

- Ce spuneţi?! Aici la Solovki sânt mulţi episcopi

şi preoţi închişi pentru că şi-au mărturisit credinţa; ei

muncesc din răsputeri. Unul dintre episcopii noştri

este contabil în fabrică, mai mulţi preoţi ţes sau repară

năvoadele, precum făceau Apostolii. Vinerea lucrează

24 de ore la rând spre a fi liberi să slujească sâmbătă

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Mănăstirea Solovăţ

13

seara şi duminică dimineaţa.

- Dar noi nici fără constrângere nu vom

lucra pentru puterea lui antihrist.

- Ei bine, atunci fără să vă examinez, o să

stabilesc fiecăreia dintre sfinţiile-voastre un

diagnostic din care să reiasă că sunteţi nepu-

tincioase de muncă fizică grea.

- Nu faceţi asta! Am fi silite să spunem că

nu e adevărat! Putem să muncim, dar nu vrem

s-o facem pentru stăpânirea lui antihrist! Şi

nu o vom face! Cu atât mai bine dacă va fi să

fim ucise pentru aceasta!

- Nu vă vor omorî, ci vă vor supune la

chinuri până la moarte -, le-am spus cu un

oftat, deşi riscam să fim auziţi în orice clipă.

- Domnul ne va ajuta să îndurăm şi chinurile,

a spus una dintre maici în şoaptă. Ochii mi s-

au umplut de lacrimi. În tăcere, m-am închi-

nat lor. Îmi venea să mă plec cu faţa la pământ şi să le sărut picioarele!

După o săptămână, şeful diviziei sanitare a lagărului ne-a informat, printre altele, că maicile deţinute, care

îi îngrijoraseră pe toţi cu încăpăţânarea lor, au acceptat acum să muncească. Ele urmau să coasă şi să împacheteze

haine pentru conducerea din gulag. Singura lor dorinţă era să fie lăsate să rămână împreună şi să fie lăsate să îşi

facă rugăciunile în timp ce lucrează. Chiar în acest moment, ele muncesc şi cântă rugăciuni.” Ele au fost izolate cu

atâta severitate, încât nici chiar noi, doctorii diviziei sanitare, care aveam cea mai mare libertate de mişcare în

interiorul lagărului, precum şi multe relaţii şi prietenii, nu am avut multă vreme şansa de a auzi ceva despre ele.

Abia la o lună după aceea, aveam să aflăm, cum s-a desfăşurat ultimul act al pătimirii lor.

Într-unul din transporturile de deţinuţi, ce au fost deportaţi la Solovăţ, a fost adus şi un preot, ce s-a dovedit

a fi părintele duhovnicesc al uneia dintre maici. Şi, cu toate că în condiţiile acelea vitrege, orice contact părea a fi

cu neputinţă, totuşi maicile au reuşit să ia legătura cu duhovnicul, pentru a-i cere sfatul. Nedumerirea lor era ur-

mătoarea: „Noi am venit în acest lagăr fiindcă aşa a vrut Dumnezeu, să ne trimită la mărturisire şi pătimire pentru

sfânt numele Lui, iar noi vieţuim fără nici o supărare sau greutate aici… suntem toate laolaltă, ne rugăm

împreună, munca ne este uşoară… oare bine am făcut noi, că am acceptat să muncim în condiţiile impuse de

regimul satanic? Ce să facem? Să renunţăm la această muncă?”

Duhovnicul le-a oprit de la orice fel de muncă în favoarea regimului. Maicile au făcut întocmai, iar

administratorul lagărului a aflat imediat cine era autorul moral al acestei „răzvrătiri”. Părintele a fost

împuşcat, iar maicile ne-au spus că de-acum, murind duhovnicul lor, nu mai are cine să le dezlege de oprirea

de la muncă. Este de înţeles, că ele nu au vrut să mai muncească la ordinul comuniştilor. La scurtă vreme,

ele au fost despărţite una de cealaltă şi duse în locuri neştiute. În ciuda încercărilor de a le da de urmă, nu

s-a mai aflat nimic despre ele de atunci. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, prin mărturia unui

deţinut american, aflat într-o tabără de muncă silnică, avea să se aducă la lumină frumuseţea luptei

duhovniceşti şi a bărbăţiei neclintite a acestor maici. (Va urma)

Traducere după „Russia's Catacomb Saints - Lives of the New Martyrs”

de Ivan M. Andreyev

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

14

Biserica Antiohiană - o turmă fără păstor

Rădăcinile Bisericii din Antiohia

La origine, Biserica Antiohiei reprezenta unul dintre cele cinci patriarhate ale lumii ortodoxe, care

constituiau „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, mai înainte de Marea Schismă. Ea este

urmaşă a comunităţii creştine întemeiate în Antiohia, de către Sfântul Apostol Petru (care a fost primul episcop

al Antiohiei) şi Pavel, care a propovăduit credinţa în Hristos şi în aceste locuri, drept pentru care, cei doi

Apostoli sunt cinstiţi drept ocrotitorii Antiohiei. Iniţial, reşedinţa patriarhatului era la Antiohia (Antakya), în

Turcia de azi. În prezent, reşedinţa se găseşte la Damasc, în Siria. Numele Bisericii Antiohiei, care era cândva

un sinonim al luptei pentru păstrarea neschimbată a credinţei, a fost

asociat, de-a lungul istoriei, cu cel al multor Sfinţi Cuvioşi, care şi-au

desăvârşit nevoinţele ascetice în preajma Antiohiei, precum Sfântul

Efrem Sirul, Isaac Sirul, Ioan Damaschin, sau al multor mucenici, care au

mărturisit credinţa în Hristos, precum Sfântul Mucenic Hristofor, Sfânta

Muceniţă Tecla, Sfinţii Serghie şi Vah etc. Prin scrierile patristice ale

unor sfinţi şi scriitori bisericeşti, precum Sfântul Ioan Gură de Aur,

Diodor din Tars, Teodor al Mopsuestiei, şi Teodoret de Cyr, cât şi prin

participările la Sinoadele Soborniceşti sau cele locale, Biserica Antiohiei

a purtat cu demnitate un stindard al mărturisirii neînfricate şi al luptei

împotriva ereziilor care sfâşiau, în acea vreme, Trupul cel mult-încercat

al Bisericii lui Hristos: arianismul, nestorianismul, apolinarismului şi

eutihianismului.

Schisma din Biserica Antiohiei

Controversa monofizită din timpul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, anul 451, a provocat o ruptură în interiorul Bisericii Antiohiei. Erezia s-a răspândit în sânul unei părţi a populaţiei, care a respins hotărârile Sinodului, organizându-se în ceea ce se numeşte astăzi

Biserica Siriacă, numită şi „iacobită”, după Iacov Baradeu, unul din episcopii ei. Aceasta face parte actualmente din comuniunea Bisericilor Orientale, păstrând o viziune hristologică diferită de cea de la Calcedon.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Datoria de căpătâi a unui patriarh este aceea de a conduce un Sinod, veghind asupra păstrării

rânduielilor bisericeşti, şi de a-şi păstori turma drept-credincioşilor spre viaţa veşnică, pe calea urmării

poruncilor lui Hristos. Ecumeniştii îşi justifică erezia prin aceea că ei „propovăduiesc cuvântul lui Dumne-

zeu celor ce nu îl cunosc”, sprijinindu-se pe cele spuse de Domnul, prin glasul Sfântului Apostol şi Evang-

helist Ioan, care grăieşte aşa: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea mi se cade a le

aduce; şi Glasul meu vor auzi; şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10, 16). Scoţând din context pasaje

întregi din Sfânta Scriptură, ei nu fac altceva decât să ducă în înşelare sufletele pe care le păstoresc. Dom-

nul spune, fără nici un fel de umbră de îndoială, prin acelaşi glas al dumnezeiescului Ioan, că „Eu eu sunt

Uşa oilor” (Ioan 10, 7), şi că cel ce nu intră prin uşă, „ci sare pe aiurea, acela fur este şi tâlhar” (Ioan 10,

1). Ierarhii ecumenişti sunt păstorii năimiţi din Sfânta Evanghelie, care sub pretextul „aducerii oilor

risipite”, nu fac altceva decât să le piardă pe cele din turma lor. Rezultatul este că nici ereticii şi nici

păgânii nu vin la Ortodoxie prin intermediul ecumenismului, deoarece la amvoanele marilor adunări ale

liderilor religioşi nicidecum nu se propovăduieşte Ortodoxia, ci se laudă slugarnic „celelalte confesiuni”,

care sunt prezentate ca „mijloace de cunoaştere a lui Dumnezeu şi de mântuire a omenirii”. Cum ar putea

veni la credinţa cea adevărată un catolic, un protestant, un hindus sau un ateu, căruia îi este lăudată

„credinţa”? Însă, ceea ce este mai întristător, prin aceste mărturisiri strâmbe, ortodocşii ajung să se în-

străineze de Adevăratul Dumnezeu. Iar înşelarea este cu atât mai mare cu cât glasul păstorului năimit

caută să îl imite pe cel al Păstorului cel bun; altfel spus, sub denumirea abuzivă - devenită de acum o sim-

plă titulatură - de „Biserică Ortodoxă” se pot ascunde, de fapt, grave erezii...

Biserica Sfântului Cuvios Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie),

ridicată în sec. V, pe teritoriul Siriei de astăzi, în Qal'a Sim'an, lângă Aleppo.

În prim plan, se pot zări ruinele stâlpului pe care a vieţuit Cuviosul,

vreme de 37 de ani.

15

Restul Bisericii Antiohiei, formată din greci sau credincioşi elenizaţi, au rămas în comuniune cu Roma,

Constantinopolul, Alexandria şi Ierusalimul. Urmaşii acestora formează astăzi Patriarhia Ortodoxă Greacă a Antiohiei şi a întregului Răsărit, considerată ca sin-

gura moştenitoare legitimă a Bisericii din Antiohia. Punctul culminant al rupturii eretice îl constituie anul 637, când Antiohia a fost cucerită de arabii musul-mani. Creştinii ortodocşi antiohieni au fost supuşi unui lung şir de persecuţii, astfel încât au existat numeroase perioade de timp, în care scaunul patriarhal al Antio-hiei a fost vacant. În anul 969, Imperiul Roman de Răsărit a recucerit Antiohia, iar Biserica de aici s-a

dezvoltat iarăşi, până în 1085, când cetatea a fost

cucerită de turcii selgiucizi.

Biserica Antiohiei în prezent

Situaţia actuală din Biserica Antiohiei nu poate fi explicată fără a ne întoarce în timp până la anul 1517,

când turcii au cucerit cetatea, impunân-du-şi dominaţia asupra acesteia, ce a durat până spre sfârşitul primului război mondial. În această perioadă, în 1724,

Biserica Antiohiei a fost slăbită de o nouă ruptură, în urma căreia o mare parte a credincioşilor a intrat sub ascul-tarea Bisericii Romano-Catolice. Gruparea uniată, care a rezultat din a-ceastă schismă, este cunoscută ca Bise-

rica Greco-Catolică Melkită.

Actualmente, Patriarhia Antio-hiei este formată din sirieni calcedo-nieni (sau melkiţi). Ea a folosit o vreme ritul antiohian sau sirian, până în secolul

al XIII-lea, când a preluat de la Con-stantinopol ritul bizantin. Din 1366,

reşedinţa patriarhului s-a mutat din Antiohia, la Damasc, în Siria, iar din 1899 patriarhul este arab, ca şi majoritatea clerului şi credincioşilor, iar limba liturgică este araba. Patriarhia, cu centrul la Damasc, cuprinde eparhii în Siria, Liban, Irak, Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Brazilia şi Argen-tina. Cu timpul, jurisdicţia atribuită episcopului de An-tiohia a ajuns să cuprindă şi Eparhia Răsăritului. În prezent, patriarh este Ignatie IV (Hazim) al Antiohiei

şi al întregului Răsărit.

O Biserică ultraecumenistă

S-a spus despre Biserica Antiohiei că este cel mai clar exemplu, negativ desigur, în rândul Bisericilor ortodoxe implicate în ecumenism, întrucât

Patriarhul Ignatie al IV-lea şi Sinodul pe care îl conduce, sunt susţinători activi ai participării Bisericii Antiohiei la discuţiile dintre cu celelalte confesiuni. Prin mişcarea ecumenică, în care este antrenată Bise-

rica Ortodoxă a Antiohiei, se urmăreşte camuflarea ereziilor hristologice, dar şi aducerea ortodocşilor la

acelaşi numitor comun al ereziei, afirmându-se că di-ferenţele hristologice dintre cele două comunităţi con-fesionale sunt mai degrabă legate de aspectele limba-

jului, decât de substanţă - ceea ce nu este adevărat. În acest sens, în Elveţia, la Chambesy, au fost semnate o serie de acorduri, prin care erezia anticalcedoniană avea de câştigat. Dacă ar fi fost aşa cum susţin „ortodocşii” ecumenişti de azi, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, nu i-ar fi

anatematisit pe ereticii monofiziţi.

Cu ocazia întrunirii de la 22 iulie 1991, dintre

Patriarhul Ortodox Ignatie al IV-lea (Hazim) şi Patri-arhul copt, Ignatie Zakka I, a fost semnat un acord

pastoral care chema la „respect reci-proc desăvârşit între cele două Bise-rici" - un fel de semn de egalitate între Biserica Ortodoxă şi cea siriacă (iaco-bită), pregătindu-se terenul pentru sus-ţinerea de întruniri comune ale celor două sinoade, sub formula „nevoia

pregătirilor pentru intercomuniunea

deplină a credincioşilor şi concelebra-rea euharistică a clerului celor două Biserici”. Patriarhul Ignatie este şi promotorul participării Bisericii Antio-hiei la comisia ecumenică bilaterală de dialog cu Biserica Greco-Catolică Melkită, căutându-se soluţii în vederea unificării dintre catolicii melkiţi şi or-todocşii antiohieni. În practica biseri-

cească antiohiană curentă, slujirea îm-preună cu ereticii monofiziţi a devenit

ceva obişnuit, iar credincioşii antio-hieni se pot împărtăşi fără oprelişti în

bisericile eretice, şi viceversa.

Nici unul dintre sfinţii care au trăit şi s-a

sfinţit în sânul Bisericii Antiohiei, odinioară bine-

credincioasă -, nu a fost nici ecumenist, şi nici sim-

patizant al ereticilor. Sfântul Efrem Sirul a lăsat

cuvinte mustrătoare pentru cei ce astăzi conduc a-

ceastă Biserică pe cărări potrivnice lui Dumnezeu,

zicând: „Vai, acelora care se întinează cu blasfemia-

torii eretici! Vai, acelora care batjocoresc dumneze-

ieştile Scripturi! Vai, de cei câţi murdăresc sfânta

credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu

ereticii!”

Arhim. N.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Patriarhul Ignatie la o masă festivă, alături de Muftiul sirian

Ahmed Hassun, serbând tradiţionalul „iftar”, cu ocazia

terminării Ramadamului islamic (Biserica Maryamiyeh din

Damasc, 17 octombrie 2006)

16

Istoria care nu se spune (I)

Politica anti-ortodoxă a Patriarhiei de Constantinopol,

îndreptată împotriva monahismului athonit

Încă din vremea când Sfântul Atanasie a întemeiat Marea Lavră,

în anul 963, Muntele Athos a fost păzit de împăraţii bizantini, fiind dat în

proprietatea monahilor ortodocşi ce vieţuiau într-însul. La începutul celui

de-al zecelea veac, Grădina Maicii Domnului devenise centrul monahal al

întregii Ortodoxii, şi loc al luptelor şi nevoinţelor pustniceşti nu numai

pentru vieţuitorii de origine greacă, dar şi pentru restul călugărilor orto-

docşi: ruşi, români, bulgari, sârbi, georgieni, palestinieni, antiohieni.

De-a lungul veacurilor, autoritatea duhovnicească şi teologică a

Sfântului Munte a avut o influenţă covârşitoare asupra întregii lumi

ortodoxe, aflându-se într-o creştere deosebită mai ales în secolul 14, în

momentul răspândirii mişcării isihaste, a cărei esenţă spirituală a lăsat

influenţe profunde şi durabile asupra culturii şi caracterului duhovnicesc

al credincioşilor din Rusia, Balcani şi Orientul Mijlociu.

În timpul ocupaţiei turce, Muntele Athos era practic autonom, abia

în anul 1917 căzând sub controlul Greciei. Evenimentele ce au urmat

tulburărilor din Biserică din anul 1920, cauzate de reforma calendaristică,

ce a fost introdusă de una dintre cele mai odioase personalităţi din secolul

XX, patriarhul Meletie Metaxakis, au creat o conjunctură favorabilă

manifestărilor şovine ale guvernului elen, ce dorea să facă din Muntele Athos o zonă locuită exclusiv de monahi

de origine greacă. De atunci, guvernul a început să intervină brutal în organizarea internă a Sfântului Munte,

considerându-i nedoriţi şi prigonindu-i pe pustnicii ce refuzau orice compromis.

Patriarhia Constantinopolului, de a cărei jurisdicţie aparţinea şi Athosul, şi care în prezent este plină de

clerici modernişti, ecumenişti şi francmasoni, sprijinea în mod constant autorităţile civile, ajutându-le să

submineze tradiţiile şi legile monahale athonite. Această „conglăsuire” apostată, ce nu avea nimic în comun cu

conglăsuirea cu adevărat dumnezeiască, de odinioară, a împăratului Iustinian cu iconomii Bisericii Ortodoxe -

judecând prin prisma situaţiei la care s-a ajuns în prezent -, şi-a sporit eforturile pentru distrugerea treptată a

Sfântului Munte. Această afirmaţie este dovedită în mod deosebit prin scăderea numărului vieţuitorilor athoniţi.

Sărbătorirea unui mileniu de viaţă monahală în Athos, în anul 1963, a fost umbrită de ştirea că, în timpul unei

jumătăţi de veac, numărul călugărilor a fost redus de la 7.500 - în 1903, la 1.560 - în 1963.

Începând cu anul 1970, Muntele a fost treptat populat cu o generaţie de monahi tineri, ambiţioşi, agreaţi

de autorităţile guvernamentale (aşa-numiţii neo-athoniţi). Mulţi dintre ei sunt absolvenţi de facultăţi, care,

trecând peste hotărârile soborului de bătrâni ai Athosului (Kinotita), şi la presiunea puterii civile, au fost numiţi

stareţi ai mănăstirilor. Tocmai ei sunt aceia care au ajutat la implementarea unei politici locale, ce a fost pe

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Lupta pentru Ortodoxie cere un curaj lipsit de orice urmă de egoism. Mulţumită luptei mucenicilor

şi a mărturisitorilor Credinţei, ţări întregi au fost salvate, în anumite perioade, de invazia unor învăţături

false, ereziilor şi pângăririlor de tot felul. Sfântul Munte Athos a fost dintotdeauna o stâncă neclintită, de

care s-au zdrobit toate valurile ereziilor. Din vremuri străvechi, această minunată aşezare, supranumită

Grădina Maicii Domnului, şi-a dus viaţa în deplină armonie cu legile dumnezeieşti, fiind un adevărat bas-

tion al Ortodoxiei. Pentru toată creştinătatea, monahii athoniţi (sau aghioriţi) au fost mereu un exemplu al

evlaviei, întru păstrarea credinţei Sfinţilor Părinţi.

Pentru faptul că a lepădat cu totul cele ale lumii, închinându-şi viaţa doar slujirii lui Dumnezeu,

un adevărat călugăr nu se teme nici de împăraţii lumii, îmbrăcaţi în porfiră, nici de mitra patriarhală, fiind

pregătit să îndure orice, cu bucurie, din dragoste fierbinte pentru credinţa Ortodoxă, care este cea mai

mare comoară… Monahul nu se închină în faţa domnilor şi stăpânitorilor pământului, care iau în

batjocură Legea Domnului şi Sfânta Tradiţie, şi care fac din Credinţă un bun supus al celor dornici de

măriri lumeşti, adică al oamenilor ce ascultă de satana.

17

placul autorităţilor laice şi al

Fanarului, şi care a dus la distru-

gerea monahismului şi la prigonirea

celor rămaşi credincioşi Ortodoxiei.

Văzând acţiunile anticanonice şi a-

baterile de la Sfânta Tradiţie şi ecle-

ziologia Bisericii Ortodoxe, ale ie-

rarhilor inovatori şi ecumenişti, mo-

nahii aghioriţi au întocmit şi le-au

trimis scrisori deschise, cu diferite

ocazii. În ele, ei şi-au mărturisit ve-

hement dezacordul faţă de politica şi

poziţia Fanarului.

Alegerea Patriarhului Athe-

nagoras (1948-1972), membru de

grad 30 în loja „Athenian

East” (Orthodoxos Typos, 16.VII.

1982), şi un susţinător al ereticei

teorii „a ramurilor” (n. Ed.: care

susţine existenţa ramurilor Bisericii,

care se vor reuni la un moment dat,

prin ecumenism, dând naştere unei „biserici” univer-

sale. Pentru un ortodox, este limpede că această

„biserică” nu poate fi decât „marea desfrânată”,

despre care se spune în Apocalipsa Sfântului Ioan

Teologul, şi al cărei conducător va fi chiar antihrist),

a înrăutăţit mai mult situaţia, şi-aşa dificilă.

Predecesorul lui Athenagoras, patriarhul

Maxim V, care s-a dovedit a fi totuşi mai tradiţionalist

decât acesta, a fost pensionat fără nici un motiv, fiind

declarat bolnav mintal şi exilat în Elveţia, unde a fost

lipsit de dreptul de a sluji sau a uza de prerogativele

sale de episcop. Câţiva oameni, care au reuşit să îl

viziteze la sfârşitul anilor 1950, au mărturisit că el era

în deplinătatea capacităţilor intelectuale, nefiind atins

de vreo boală psihică.

Politica aplicată de Patriarhul Athenagoras era

cunoscută oricui: tratativele de

apropiere faţă de Vatican şi

semnarea acordului de „ridicare a

anatemelor”, acompaniată de o

asiduă activitate ecumenistă, anti-

dogmatică, ce a fost continuată de

succesorii săi la tronul patriarhal.

Mai puţin cunoscut, însă, este valul

de indignare stârnit de acţiunile

distructive ale lui Athenagoras, care

au lovit toată lumea ortodoxă, şi în

mod special în Grecia şi Athos.

Toate mănăstirile athonite au refuzat

să îl pomenească la Sfânta

Liturghie. În nordul Greciei, câţiva

episcopi, ce ţineau de jurisdicţia

Patriarhiei Constantinopolului, au

urmat exemplului athonit, mani-

festând un protest radical. Printre ei,

se aflau Mitropoliţii Ambrozie de

Elefteropolis, Pavel de Paramithia,

Policarp de Sisian şi Siatistis, şi

Augustin de Florma. Atunci s-a in-

tensificat şi prigonirea celor ce ur-

mau calendarul vechi. Toţi aceşti

monahi, preoţi şi episcopi aveau un

drept absolut de a-şi exprima pro-

testul: pe de o parte, în conformitate

cu Sfintele Canoane ale Bisericii, şi

altul - potrivit legilor laice, care per-

mit utilizarea a două calendare: cel

iulian pentru uzul Bisericii, iar cel

gregorian - pentru societatea civilă.

La vremea aceea, au existat

multe proteste, dar Fanarul îşi urma

nestingherit cursul ecumenist, câteva

mănăstiri încep să îl pomenească iar

pe patriarh. Totuşi, rămăseseră încă

mai mult de jumătate dintre

mănăstirile athonite, care au oprit orice comuniune cu

Athenagoras, încetând a-l mai pomeni la slujbele lor.

Dar între anii 1970-1980, sub conducerea

Patriarhului Dimitrie, ce a continuat şi a extins chiar

practicile apostate ale înaintaşului său, toate mănăs-

tirile, în afară de monahii ziloţi şi Mănăstirea Esfig-

menou, au restabilit comuniunea cu Patriarhia. Acest

lucru s-a întâmplat datorită exarhatului patriarhal, ce a

reuşit să îi înşele „şi pe cei aleşi” (Marcu 13, 22). Din

vreme în vreme, apăreau aşa-zise „sinucideri” miste-

rioase, dispariţii, ameninţări, presiuni sau prigoane

făţişe împotriva călugărilor ce se arătau neascultători

faţă de Fanarul eretic. Şi toate aceste lucruri au avut

efectul scontat...

În urma slujbei comune săvârşite de patriarhul

Dimitrie împreună cu Papa Ioan Paul al II-lea - un pas

fără precedent în procesul de rea-

propiere a Fanarului de papistaşi -,

Kinotita a trimis o scrisoare patri-

arhului, în care se spunea: „Nu mai

avem ce să facem pentru a vă opri.

Lăsăm de-acum totul în mâinile lui

Dumnezeu. Noi, Sfântul Sobor al

Athosului, nu mai putem spune aghi-

oriţilor şi celorlalţi credincioşi des-

pre stricteţea mărturisirii noastre şi

despre statornicia Credinţei pe care

o ţinem, pentru că noi de fapt propo-

văduim la vedere exact pe dos. Şi

pentru că este şi rămâne credincios

legilor credinţei ortodoxe şi ale bu-

nei cinstiri de Dumnezeu, Sfântul

Munte, nu poate fi în acelaşi timp

devotat Fanarului".

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Chilie pustnicească părăsită în

Sfântul Munte

18

Tăcerea îmbrăţişată de comemoratorii Patriarhului eretic nu

era deloc o tăcere a liniştii lăuntrice, isihaste… Ea a avut drept

rezultat capitularea conducerii athonite, ce a făcut primiri cu onoruri,

atât lui Dimitrie, cât şi succesorului său, Bartolomeu, ori de câte ori

aceştia au călcat pământul Athosului. Acesta a fost începutul unor

demersuri ecumenice din ce în ce mai făţişe, ducând la o activitate

ecumenică fără precedent, ce a culminat în iunie 1993, la Balamand,

cu semnarea Acordului cu Vaticanul, şi în noiembrie (acelaşi an), prin

Acordul de la Chambesy, încheiat împreună cu monofiziţii.

Scrisoarea deschisă a Kinotitei athonite, dedicată acordului de

la Balamand, şi adresată Patriarhului Bartolomeu exprima în par-

ticular ideea că mişcarea ecumenică se transformase într-un sincretism

atotcuprinzător. Ca exemplu, ei au redat cuvintele hulitoare ale Patri-

arhului Partenie Koinidis al Alexandriei (mort în 1996), în care acesta

spunea că toată creştinătatea trebuie să îl recunoască pe Mohamed ca

prooroc, identificându-l, în cele din urmă, cu Hristos. Protestul scris al

Kinotitei cu privire la Declaraţia de la Chambessy afirma că recu-

noaşterea bisericilor eretice drept „surori” aruncă grave indoieli

asupra „continuităţii conştiinţei Bisericii noastre, care este numai Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească".

Totuşi, în aceste două scrisori menţionate, rolul decisiv al trădării comise de Patriarhul Athenagoras a fost

trecut sub o tăcere diplomată… Aceste documente dovedesc faptul că mănăstirile, obştile şi monahii Sfântului

Munte, ce nu au întrerupt comuniunea cu Fanarul apostat (continuând să-l pomenească şi să îl recunoască drept

întâistătător al lor), sunt, cu toţii, pe deplin conştienţi de crimele acestuia împotriva Ortodoxiei! „Câte

pustiiri a îndurat şi mai îndură încă Sfântul Munte! - scrie un pustnic athonit anonim.… mulţimi de călugări şi-au

părăsit mănăstirile de metanie, şi refuză să se întoarcă, din pricina măsurilor potrivnice Ortodoxiei şi

monahismului, luate de patriarhul care a cauzat o asemenea scindare! Astăzi, nu călugării sunt cei ce îşi caută o

mănăstire, ci mănăstirile sunt în căutare de vieţuitori. Sfintele locaşuri din toate părţile plâng cu jale, pentru că

sunt goale. Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a adus toate aceste necazuri asupra Bisericii, inclusiv

divizarea şi pustiirea Athosului." T.M.

Am scris aceste rânduri pentru toate fetele care, într-o zi poate vor avea decizia vieţii în inimă: „Să păstrez

copilul acesta sau nu?” Se spune că Dumnezeu ne vorbeşte prin căi pe care nu le bănuim; că El, într-un mod

indirect, comunică sufletului şi consţiinţei noastre. E ceea ce am învăţat singură, e ceea ce am descoperit în inima

mea, e ceea ce m-a salvat; nu doar pe mine, ci pe cea mai minunată fiinţă din viaţa mea - copilul meu. Femeile

care fac avorturi sunt şi ele victime nedocumentate despre gravitatea acestor fapte oribile; sunt minţite că nu

există nici un copil, că totul este doar o adunătură de sânge; sau, mai grav, nici nu vor să ştie ce se petrece cu

adevarat în interiorul lor, sperând că aceasta le va ajuta să nu se simtă vinovate. Dar oare este indiferenţă atât de

puternică încât să vindece o rană a sufletului? Scopul acestei mărturisiri nu este de a aprofunda rana celor care

înainte de a face un avort, nu au ştiut ce înseamnă cu adevărat acest lucru. Rana lor rămâne oricum deschisă,

poate pentru tot restul vieţii. Nu le judecaţi, ci ajutaţi-le! Ele au nevoie de ajutor, pentru a putea înţelege ce li s-a

întâmplat, pentru a nu mai repeta asemenea acte disperate. Eu cred că sunt în măsură să le înţeleg pentru că,

mărturisesc cu sinceritate, în încercarea mea de a repara o greşelă ireparabilă am fost într-adevăr la un pas de cea

mai mare greşeală din viaţa mea, aceea de a-mi ucide copilul nenăscut.

Am 22 de ani, nu peste mult timp 23. Parcă doar ieri eram copil… Mă gândesc la mama întotdeauna cu

drag. Deşi atât de imperfectă în perfecţiunea ei, pentru mine e cea mai minunată fiinţă de pe pământ. Nu aş putea

spune că mi-a lipsit vreodată iubirea părintească; ba, dimpotrivă, a fost mai mult decât meritam. Am fost un

„copil” foarte iubit. Cred că mai sunt încă, deşi în prea marea-mi curiozitate, am facut multe din greşelile unui om

care, vorba aceea, crede că pielea lui e mai piele decât a celorlalţi.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

„Binecuvântare” comună - Patriarhul

Dimitrie al Constantinopolului (1972-1991)

şi Papa Ioan Paul al II-lea

Mărturia unei tinere mame care a refuzat să facă avort

19 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Acum nu aş mai lua asta în glumă. Nu e mai bine să

trăieşti totul pe pielea ta, credeţi-mă! Fiţi deştepte,

învăţaţi din greşelile celorlalţi, fiindcă altfel s-ar putea

să rămâneţi fără voi înşivă, fără ceea ce sunteţi - acel

ceva care va face să speraţi, să credeţi, să existaţi, să

vreţi să trăiţi. Se ştie că în zilele noastre, relţiile

trupeşti nu mai sunt un subiect tabu; este evident că

societatea nostră a „progresat”. Totul e o mască, un

monstru care se fardează excesiv, pentru a-şi masca

imperfecţiunile atât de evidente. Şi eu şi voi avem

destule prietene care, de la vârste fragede încă, au

căzut în aceste păcate trupeşti.

„Ştii, aş avea ceva să-ţi spun… am mai făcut

un avort… nu e mare lucru… aş mai face-o încă o

dată doar pentru anestezie. Ce faină senzaţie a fost.” E

cea mai şocantă dezvăluire pe care am auzit-o în viaţa

mea. E mărturisirea unei

foste colege de liceu care,

la doar 16 ani, avea deja

la activ două avorturi.

„L-am facut şi pe

ăsta marinar, săracul” se

confesa, aprinzându-şi ţi-

gara. Ce glumă proastă…

ce inimă împietrită! Co-

mentariile sunt de prisos.

Să lăsăm judecata în

mâinile lui Dumnezeu. Ce

poate un copil să înţe-

leagă dintr-un avort?

Aveam în clasă mai multe

colege care trecuseră prin

această experienţă, şi de-

venise deja un „secret”

din acelea care se împăr-

tăşesc în mare taină, tuturor care vor să-l afle. Oribil,

mie nu mi se va întâmpla!… mă gândeam eu în sinea

mea… dacă eu aş fi fost în locul ei… ce aş fi făcut?

Întotdeauna am iubit copiii, fiinţele acelea micuţe,

pline de viaţă, care te fac să zâmbeşti atât de des,

mereu puri şi veseli, atât de drăgălaşi şi nevinovaţi. Îi

iubeam atât de mult şi de vizibil încât mama îmi

spunea când în glumă când în serios: „Mai lasă-i

încolo şi pe copii, că nu-i bine să-ţi fie aşa de dragi.

Se spune că femeile care iubesc prea mult copiii nu-i

pot avea.” Gândul acesta mă speria de moarte; pur si

simplu nu puteam să-mi închipui viaţă fără copii şi

îmi spuneam în sinea mea… mai bine moartă decât

stearpă! Săraca mama; de unde era să ştie ea? Cel mai

frumos vis se împlinea în cel mai nepotrivit moment

din viaţa mea, şi mi se părea ca trăiesc un coşmar din

care trebuia să ies. Trebuia să existe o modalitate…

Aveam 21 de ani, eram anul 3 la facultate, o

tânară cu speranţe şi o grămadă de vise, iubeam ca un

copil şi mă distram nebuneşte, uneori mai mergeam

pe la biserică… simţeam un gol… dar nu avea prea

mare importanţă. Am descoperit întâmplător că eram

gravidă în prima lună. O sperietură prea mare, prea

devreme. Pentru mine, cel mai mult conta cel mai

mult reacţia părinţilor mei. Nu puteam să-i pierd pe

ei… pe ei care îşi puseseră toate speranţele, toată

încrederea, toată iubirea în mine.

Mai am un frate. Parinţii ne iubeau la fel de

mult. De ce tocmai eu? Nu puteam să-i dezamăgesc.

Erau atât de buni, atât de iertători, dar cu siguranţă nu

m-ar fi putut ierta pentru aşa ceva; era peste putinţă.

I-am spus mamei. Şoc… disperare, plâns… Ea a fost

cea care m-a îndrumat să merg la medic. Era convinsă

că voi face avort. Aşa ceva nu trebuia să se întâmple,

aveam de terminat o şcoală, eram necăsătorită şi „prea

tânără ca să mă leg la cap”. Eram speriată şi aveam

nevoie de cineva care să

mă ajute să decid…

când de fapt decizia era

luată deja. Prietena mea

se ruga de mine insistent

să nu renunţ la copil. Ea

ştia ce înseamnă să treci

prin asta. Era disperată

şi se ruga pentru mine la

Dumnezeu să mă ajute

să nu fac avort. Mai

aveam încă două bune

prietene care mi-au spus

că se vor ruga pentru

mine şi copilaşul meu.

La sugestia uneia dintre

ele, am acceptat să

vorbesc cu un preot

înainte de a merge la

medic, pentru că duceam o luptă infernală cu mine

însămi. Treceam prin clipe de coşmar. Întotdeauna

mi-am dorit copii, şi Dumnezeu tocmai îmi dăduse

unul, însă… era ca o cârjă, dată unui om sănătos.

Mi-am adus aminte atunci de una dintre rugăciunile

făcute la disperare: „Doamne, decât să mă pierzi

pentru totdeauna, mai bine dă-mi o palmă!” Fraza

aceasta, ţin minte, am scris-o şi am şters-o de mai

multe ori înainte să o rescriu definitiv. Şi azi mai ţin

caietul în care am scris-o. Mi se părea greu să mă rog

şi de aceea o făceam de cele mai multe ori în scris.

Aşa reuşeam să mă apropii mai uşor de Dumnezeu.

Am discutat cu preotul, care, desigur, a protestat

vehement împotriva avortului. Mă aşteptasem la asta,

desigur. M-a surprins însă şi m-a marcat cel mai

profund dintre îndemnuri, şi cred că sunt datoare să o

spun tuturor femeilor: „Nu îţi clădi fericirea pe

mormântul copilaşului tău! Deşi e mic, are viaţă şi

simte durere. Spune întotdeauna DA pentru viaţă,

pentru că viaţa e numai de Dumnezeu dată şi doar

Embrion în săptămâna a şaptea

20

El are dreptul să o ia!” E ceea ce a înclinat balanţa, ceea ce l-a salvat

pe copilaşul meu.

Am decis atunci că nu voi consemna în mod voit la uciderea

propriului meu copil; nu voi deveni o criminală, ci voi deveni mamă.

Când am mers la medic, soarta copilului meu era deja hotărâtă: nici

mama, nici tata şi nici fratele meu - nimeni nu ar mai fi putut să spună

ceva, care să mă facă să renunţ la copilaşul meu, deşi ei au sperat până

în ultimul moment, când deja era prea târziu pentru vreo intervenţie…

ce cuvânt simplu folosesc oamenii, pentru o crimă atât de monstruoasă!

Copilaşul meu s-a născut. Are 1 an şi două luni în prezent, e băieţel şi

nu cred că-i voi putea mulţumi vreodată suficient de mult lui Dumnezeu

pentru o asemenea binecuvântare. Părinţii, fratele meu, soţul, toată

lumea îl adoră de-a dreptul, şi pe buna dreptate: e un isteţ; un copil cum

nu mi-aş fi putut închipui că voi avea. O minune de omuleţ, atât de

disperat după mine, mama care i-a dat şansa de a trăi. Acum realizez că

iubirea este nelimitată, infinită.

Ancuţa C. (Preluare Cezar Salahor: http://cezarsalahor.wordpress.com )

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Sfânta şi Dreapta Ana, ţinând în braţe

pe Prunca Maria, Maica Domnului

Febra canonizărilor bântuie Biserica de stil nou

Nu poate exista Biserică fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii Ortodoxe,

fiind slava şi podoaba Ei. Aceşti plăcuţi ai Domnului sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, în care pomenim, cu evla-

vie şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, pentru a fi spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în

această beznă a necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după pute-

rea noastră.

De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor -, este un moment de mare însemnătate şi bucurie

duhovnicească în viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi, cu multă vreme înainte de

proclamarea oficială a sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit

faptele bune, învrednicindu-i de neveştejita cunună a mântuirii întru viaţa cea veşnică. Prin recunoaşterea lor

oficială ca sfinţi, mărturisim faptul că Biserica pământească - acest aşezământ dumnezeiesc-omenesc, este ipos-

tas al ierarhiei cereşti şi Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar lua

mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu

poate fi valabilă, decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine

„Santo Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu nu face voia noastră, dacă

noi nu o facem pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pa-

cea şi iubirea, dar au făcut cele mai crâncene vărsări de sânge şi au declanşat cruciade, de dragul unui primat

jurisdicţional… cine va putea vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită

după învăţăturile Sfintei Evanghelii, întru dreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spu-

ne Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim. 2, 5),

aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, cre-

dinţa am păzit” (II Tim. 4, 7). Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu

şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca cei pe care noi azi îi cinstim cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi

ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă că şi noi mărturisim aceeaşi credinţă, întru care ei s-au sfinţit. Mai

înseamnă a ne ruga către ei, cerându-le mijlocirea către Dumnezeu; a le cunoaşte viaţa, pe care suntem datori să

le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă.

21 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Începând cu anii ’50 ai seco-

lului trecut, odată cu venirea lui Iusti-

nian Marina la tronul patriarhal, Bise-

rica Ortodoxă de stil nou din România

a început un lung şir de canonizări în

rândul Sfinţilor români. Nu scriem a-

cest articol pentru a le contesta sfinţe-

nia. Departe de noi acest gând. Dimpo-

trivă - faţă de toţi se cade a avea o evla-

vie deosebită. Şi tocmai de aceea, atitu-

dinea oficială faţă de viaţa şi învăţătu-

ra acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri.

Să începem cu începutul

La 28 februarie 1950, Sinodul

B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât

canonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel

Nou de la Partoş - Maramureş, mare

apărător al Ortodoxiei. În Acatistul al-

cătuit cu ocazia canonizării, Sfântul es-

te numit, foarte frumos, drept „comoa-

ra legii străbune” („Acatistier”, Edi-

tura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădă-

uţilor, 1990, p. 151). În „Vieţile Sfin-

ţilor”, Ed. Episcopia Romanului şi

Huşilor, vol. Septembrie, ziua a cinci-

sprezecea, citim: „În anul 1650, este

hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul

de mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul

păstor s-a dovedit mare apărător al

Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind

către Hristos timp de trei ani de zile

Biserica Banatului. Căci era tare în

credinţă, înţelept la cuvînt, blând la

inimă şi neadormit în rugăciune”. Cei

ce i-au aşternut pe hârtie faptele vieţii

sale sfinte, ori cei ce i-au semnat tomo-

sul de canonizare, sau îi fac pomenirea de peste an -

oare urmează ei pildei vieţii sale? Şi, dacă sunt stră-

ini de pilda vieţii acestor sfinţi, lovind în credinţa

mărturisită de ei, atunci oare pentru ce se folosesc de

pomenirea, cât şi de canonizarea acestor sfinţi? Nu

cumva le folosesc ca pe o pavăză împotriva suspiciu-

nilor, care apar printre credincioşi?

Urmăm firul cronologic al istoriei

În anul 1955, la data de 24 aprilie, Biserica

stilului nou a recunoscut la nivel oficial sfinţenia

unui alt plăcut al Domnului: Sfântul Ierarh Iorest

Mărturisitorul, Mitropolit al Ardealului. Timp de trei

ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh

Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor, să

apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile

străine calvineşti şi de toate viclenele

curse ale diavolului. Despre toate

aceste mărturii ne încredinţează căr-

ţile şi articolele apărute sub tutela şi

cu binecuvântarea ierarhiei B.O.R.

Este deci greu de crezut că ei nu ar

şti pe cine au recunoscut drept

Sfânt, ori că nu ar şti că Sfântul

Iorest a fost tocmai ceea ce ei nu

sunt astăzi. Sfinţii nu au fost ecu-

menişti, iar ei o ştiu!

În acelaşi an, la data de 20 oc-

tombrie, Sfântul Ierarh Calinic de la

Cernica, smeritul făcător de minuni şi

neînfricatul apărător al credinţei stră-

bune, a fost de asemenea, trecut în

rândul sfinţilor. Reforma calendaru-

lui, făcută de papa Grigorie al XIII-

lea în anul 1582, a fost impusă şi Bi-

sericii Răsăritului. Dar de fiecare da-

tă, aceste încercări au fost respinse cu

hotărâre, fiind considerate abateri de

la Tradiţia Ortodoxiei, şi condamnate

aspru de anatema stabilită de Sfinţii

Apostoli şi Sfinţii Părinţi la Sinoa-

dele Ecumenice. Sfântul Calinic s-a

opus categoric acestei inovaţii, în vre-

mea domnitorului francmason Al. I.

Cuza, care în 1866 a încercat introdu-

cerea calendarului gregorian în uzul

Bisericii. Eşecul lui Cuza s-a datorat

prezenţei Sfântului Calinic, care, pă-

răsind sala Sinodului a spus: „Iară

eu, cu cei fărădelege nu mă voi

socoti!” De prisos să adăugăm că, la

ora actuală, învăţăturile Sfântului

Ierarh sunt călcate în picioare…

La doar o zi distanţă, în data de 21 octombrie 1955, la Alba Iulia s-a proclamat canonizarea Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş. Cuviosul ieromonah Sofro-nie din satul Cioara (azi - Săliştea, jud. Alba) a fost unul dintre cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei ortodoxe din Transilvania, de la mijlocul veacului al XVIII-lea, într-o vreme în care prigoana pornită din partea ereticilor calvini şi a celor uniaţi (n.ed.: uniţi cu Papa, sau greco-catolici) împotriva ortodocşilor ajunsese la punctul culminant, încât mulţi spuneau: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele mor-ţilor şi am zis: Ieşiţi, morţilor, din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele, ce ne vin de la popii uniţi si de la domnii ţării. Pe nime’ nu doare de noi: nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea

Sfântul Ierarh Iosif

Mărturisitorul de la Partoş

Alţi Mărturisitori ai Ortodoxiei

în Transilvania: Sfinţii

Mucenici Moise Măcinic din

Sibiel şi Ioan din Galeş

22

grecească (n.ed.: ortodoxă) şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane (n.ed.: soldaţi) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului” (Text din „Memoriul” din anul 1757 al credincioşilor orto-

docşi transilvăneni).

Mai există azi măcar un singur ierarh - dintre cei ce s-au abătut de la cele predanisite -, care să mărturisească aceeaşi credinţă cu cea a Mucenicilor şi Mărturisitorilor mai sus amintiţi, pe care ei înşişi i-au proclamat sfinţi; cărora le-au zugrăvit chipurile în icoane, şi le cântă laude?

Linia inaugurată de Patriarhul Iustinian, a fost continuată şi după evenimentele din decembrie 1989. În şedinţa din 20 iunie 1992, Sino-dul B.O.R. va hotărî trecerea în rân-dul Sfinţilor a Cuviosului Ioan Iacob Românul, Sihastrul nevoitor din pustia Hozevei, statornicindu-se, ca zi de prăznuire, data de 5 august. Viaţa Sfântului Ioan Iacob este cunoscută de către cititorii noştri. El este iubit şi cinstit cu evlavie de către credincioşii orto-docşi de stil vechi, pentru un motiv ţinut sub tăcere de cenzura biseri-cească a stilului nou, şi anume fap-tul că el a părăsit ţara din cauza schimbării calendarului, stabilin- du-se la Sfintele Locuri, unde se păstra rânduiala conform vechiului calendar. El a refuzat pomenirea Mitropolitului Nicodim Munteanu, cunoscut ca francmason, neluând parte nici la parastasele rânduite de Patriarhia de Ierusalim. A refuzat, de asemenea, să săvârşească Sfânta Liturghie împreună cu alţi clerici din Ierusalim, care, deşi urmau calendarul iulian, totuşi slujeau, la rândul lor, împreună cu clericii Patriarhiilor

de stil nou, cu care se aflau în comuniune liturgică.

Ajungem în prezent

Duminică, 11 mai 2008 - după calendarul oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi Vasilie din Mocod. Slujba a fost săvârşită la Mănăs-tirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi

lepede credinţa ortodoxă.

Am ales cele mai importante evenimente de acest gen, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa înalţilor prelaţi ai Bisericii de stil nou, deşi exemplele pot continua. Ele sunt îmbucurătoare (cu toate că

multe lucruri sunt trecute sub o tăcere ruşinoasă, iar cenzurarea adevărului este foarte frecventă), dar şi întristătoare, în acelaşi timp. Este un lucru îmbucu-

rător faptul că cinstirea Sfinţilor se mai înfăptu-ieşte încă, într-o lume ortodoxă din ce în ce mai modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de pot, în acelaşi timp, să proclame, cu mult fast, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii catolici, uniaţi ori calvini, iar în acelaşi timp, şi cu acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor cultelor eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, refor-maţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le

putem trage sunt că, ori instituţia bisericească oficială - acest uriaş cu picioare de lut -, aflat într-o criză profundă de credibilitate faţă de propriii ei credincioşi, încearcă, cumva, ca prin aceste ceremonii fastuoase, să abată atenţia de la abaterile canonice, care se întâmplă deja la vedere: „Slujbe" de „sfinţire" a apei Crişului Repede, făcute de ierarhul B.O.R. Sofronie Drincec al Oradiei, împreună cel greco-catolic, Virgil Bercea; „sfinţiri" de temple şi monumente masonice, săptămâni de „rugăciune ecumenică", şi alte ase-menea încălcări ale Sfintelor Canoane, ori structurile bisericeşti ale stilului nou., prin oamenii an-grenaţi în structura ei, suferă de grave inconsecvenţe dogmatice, de vreme ce cu gura lor mărturisesc adevărul (atât cât mai poate răzbate din el, prin sita deasă a cenzurii…), pentru ca apoi, la numai câteva zile, să facă exact contrariul! Mai

înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa de reacţie a credincioşilor de stil nou. În afară de câteva glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare că restul clericilor şi al laicilor suferă de orbire duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile anti-ortodoxe, derulate sub auspicii ecumeniste. Iată, deci, că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută în toate mediile, începând de pe băncile şcolilor şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele otrăvite. Oare nu li se potriveşte lor spusa Proorocului David: „Iar păcătosului i-au zis Dumnezeu: pentru

ce tu povesteşti dreptăţile Mele şi iei aşezământul Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoi. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel prea curvar partea ta

puneai” (Ps. 49, 17-19)?

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Patriarhul B.O.R. Nicodim Munteanu,

decorat cu insigna masonică

„Steaua României”

.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Primele două imagini descriu cea de-a patra zi de slujbe ecumenice, din cadrul „Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor”, Iaşi. Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh B.O.R., la o vecernie ecumenistă, ţinută în catedrala mitropolitană veche Sf. Gheorghe din Iaşi, sâmbătă, 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, alături de Petru Gherghel, episcop de Iaşi, Aurel Percă, episcop auxiliar, în prezenţa unui număr mare de credincioşi ortodocşi şi... catolici. În spatele Patriarhului Daniel, pe peretele bisericii, putem vedea zugrăvită icoana Sfântului Ierarh Ilie Iorest... să fie oare o coincidenţă tristă, ori un act voit?

Cea de-a treia fotografie, făcută la acelaşi eveniment, în data de 18 ianuarie 2007: Iaşi prima zi, în aceeaşi locaţie şi cu aceeaşi participare. În planul al doilea, se văd icoanele Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş (în spatele scaunului arhieresc).

T.M.

Împotriva acestui vrăjmaş, care este cel mai priceput strateg al veacurilor, ne sfătuia Sfântul Apos-

tol Pavel, zicând: „Îmbrăcaţi-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor

diavolului” (Efes. 6, 11), iar Cuviosul Nicodim Aghioritul spune că: „Trei sunt cauzele, datorită cărora a de-

venit diavolul foarte priceput şi foarte şiret, în războiul împotriva omului: deoarece acesta şi slujitorii lui, de-

monii, sunt duhuri fireşti, subţiri, sunt inventivi în toate şi în stratageme de neînţeles şi în scorniri; deoarece

diavolul împreună cu demonii, fiind de mai mult de şapte mii de ani, datorită acestei vechimi, a devenit foarte

învăţat în înşelăciuni; deoarece diavolul şi demonii, atacând pe toţi oamenii, de la Adam şi până acum, şi mai

ales pe sfinţii şi pustnicii, luminaţi prin asceză, şi fiind contraatacaţi de aceştia, au învăţat prin experienţă şi

prin război, mai multe înşelăciuni şi uneltiri, au exersat şi au devenit foarte pricepuţi, precum spun acest lucru

şi Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Macarie cel Mare. De aceea, şi Sfântul Ioan

Sinaitul susţine că este preferabil să luptăm cu oamenii, care uneori sunt sălbatici şi alteori se căiesc, decât cu

demonii, cei pentru totdeauna înfuriaţi şi înarmaţi împotriva noastră".

Cursele vrăjmaşului

„Diavolul nu cunoaşte exact prin ce patimi poate fi înfrânt sufletul; de aceea, el atacă pe om prin dife-

rite patimi. Seamănă, dar nu ştie, dacă va şi secera. Seamănă gânduri de curvie, de defăimare, gânduri de tot

felul de patimi. Şi, cu care patimă îl prinde pe om, cu aceasta îl şi hrăneşte” (Avva Matei). Diavolul atacă me-

todic pe om. Se străduieşte să găsească punctul slab, portiţa de intrare, şi apoi în acel punct întoarce întreaga

lui furie războinică. În acest mod, ajunge de îl stăpâneşte pe om, dacă omul nu recurge la armele sale duhovni-

ceşti spre a-l opri, iar aceste arme sunt: lupta împotriva patimii cu care îl luptă diavolul, postul şi ruga. Sfânta

Sinclitichia ne spune că, atunci când diavolul nu poate să biruie un suflet prin sărăcie, îi înfăţişează ca mo-

meală bogăţia. Dacă nu poate prin necinste şi ocări, se foloseşte de laude şi faimă. Când nu poate să înşele

omul prin desfătări, atunci se străduieşte să o facă prin necazuri, suferinţe şi dureri.

Războiul cu Faraon

23

24 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Războiul diavolului vine diferit, în funcţie de

timpul zilei. Într-un fel ne ispiteşte dimineaţa, altfel în

cursul zilei, iar seara schimbă stratagema. Există un

diavol, care este „premergătorul duhurilor", şi se atacă

imediat ce ne trezim din somn, pângărindu-ne de pri-

mul gând. Sfântul Ioan Sinaitul spune că primul gând

este prima cugetare, care vine în mintea noastră, după

trezire, şi ne sfătuieşte ca primul

gând să îl dăm lui Dumnezeu, pen-

tru ca de-a lungul zilei, să putem

avea mintea la Dumnezeu. Primul

gând trebuie să ne fie rugăciunea.

Există însă şi un alt vrăjmaş,

după cum spune Sfântul Ioan Sinai-

tul, „care abia ce ne întindem în

pat, ţinteşte împotriva noastră vi-

clene şi spurcate reamintiri, încât să

dormim cu gânduri murdare şi să

vedem vise spurcate, iar din trân-

dăvie să nu ne ridicăm pentru

rugăciune”. Încă şi în timpul som-

nului vin, şi se ostenesc să pângă-

rească pe om, făcându-l a se trezi

tulburat sau hrănind în el gânduri de

trufie, pentru că tot ceea ce creează

îngâmfare este de la diavol.

Săgeţile otrăvite, aruncate de

vrăjmaşul mântuirii oamenilor, sunt

croite după măsura vieţii duhovniceşti a sufletului pe

care el îl vânează. Scopul diavolului este de a rupe

mintea omului de la cugetarea de Dumnezeu, mai ales

în timpul rugăciunii. Împotriva celor care se roagă, el

caută să creeze închipuiri ale lucrurilor perceptibile,

astfel încât mintea să nu fie curată pe durata rugăciunii.

De aceea, „pe cei mai întăriţi duhovniceşte, îi atacă

prin înrădăcinarea în inima lor, a gândurilor pătima-

şe, iar pe cei începători în ale isihiei, îi atacă prin a-i

arunca în păcat, după ce s-au rugat” (Sfântul Maxim).

Într-un fel este atacat omul, când se află înainte de pă-

cat; şi în alt fel este atacat, după ce face păcatul.

Sfântul Efrem Sirul spune că, înainte ca păcatul să fie

săvârşit, „duşmanul îl micşorează pe acesta foarte

mult. Mai ales păcatul plăcerii trupeşti, atât de mic îl

prezintă mai înainte de a fi făcut, încât aproape să-i

apară, fratelui, acest păcat, cu nimic diferit de gre-

şeala de a vărsa un pahar cu apa rece pe pămant. Dar,

după săvârşirea păcatului îl prezintă foarte mare şi

ridică valuri de gânduri, încât să constrângă omul, să

cadă în deznădejde”.

Cursele de dreapta ale diavolului.

În „arta” războinică a diavolului, sunt cuprinse

şi „cursele de dreapta”. Acestea se străduiesc să

ispitească pe om spre o nevoinţă peste măsură, prac-ticată fără dreaptă socotinţă. La începutul acestei as-

ceze, diavolul îl ispiteşte pe nevoitor cu părerea de sine şi cu înălţarea gândului, pentru ca mai târziu, acesta slăbind şi nemaiputând să îşi silească firea spre mai

multă înfrânare şi robire a trupului, să îl arunce în cea mai cumplită deznădejde. Toţi Sfintii Părinţi spun că

tot ce este peste măsură şi iese de pe calea împărătească, este făcut la sfa-turile viclene ale diavolului, camu-flat în „povăţuitor” către asceză exa-gerată, pentru ca mai apoi să nu îl mai lase a se ruga, şoptindu-i în

ureche laude şi spunându-i că a atins deja desăvârşirea. Sfântul Nil, spune

că, „ori de câte ori mintea omului se roagă curat şi fără pătimire, atunci nu vin demonii din stânga, adică nu urmăresc să aducă gânduri mur-dare, ci vin cei din dreapta, căci îi sugerează omulu, slava lui Dum-nezeu şi un oarecare chip, ca să creadă în cele din urmă, că el a fost făcut pentru rugăciune. Îi oferă vederi, care nu sunt adevărate, ca

să îl facă să se înfumureze cu ideea, că a ajuns la rugăciunea inimii şi a

dobândit scopul rugăciunii”.

În războiul de dreapta, el ne ispiteşte prin lucruri sau gânduri aparent bune. Se întâmplă, când ne rugăm, să vină diavolul şi să ne aducă în minte fapte de milostenie, planuri duhovniceşti măreţe, preocupări şi

griji faţă de semeni, prin care vrea să îndepărteze min-tea de la rugaciunea curată. Sfântul Nil zice că „atunci

când demonii văd omul, că are dorinţa pentru adevă-rata rugăciune, ei se ostenesc să închipuie gânduri ale unor lucruri, chipurile necesare”. Altădată, diavolul se străduieşte să se înfăţişeze omului, ca prooroc, care cu-noaşte multe adevăruri şi chiar multe evenimente ale viitorului. Dar aceasta este o înşelare a întunericului, fiindcă diavolul nu cunoaşte viitorul omului: „nimic din cele viitoare, nu cunosc demonii din previziune, deoarece nici magicienii moartea n-ar putea să ne

prezică” (Sfântul Ioan Sinaitul). Câţi se supun, în mod

obişnuit diavolului, au impresia că sunt prooroci.

O strategie specială a diavolului

Se poate întâmpla uneori ca diavolii să pară ca şi cum s-ar fi retras. De fapt, ei nu se retrag, ci stau la pândă, slăbind puţin ispitele asupra omului. Sfântul Isihie Presbiterul spune că ei „uneori se ascund şi se retrag. Fac acest lucru, încât să nu ne îngrijim... şi la o ocazie dată, se năpustesc şi răpesc mintea noastră.

Este groaznică şiretenia lor”, iar Sfântul Ioan Sinaitul

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, ispitit

de diavolii prefăcuţi în fiare sălbatice

25

adaugă: „pentru un anumit timp, demonii se ascund şi nu ne atacă, încât să nu ne îngrijim de cele ale sufletului, considerând marile patimi ca fiind mici, şi astfel, să ne îmbolnăvim iremediabil”. Se întâmplă chiar să înceteze tot răz-

boiul vrăjmaşului asupra sufletului, iar omul să aibă linişte trupească şi sufle-tească. Atunci vine diavolul înfumurării, care ţine locul tuturor, fiindcă

mândria este o patimă care le covârşeşte pe toate celelalte. Când reuşeşte să înşele omul, iar acesta să cadă în păcat, atunci foloseşte o altă scornire. Uneori se străduieşte să convingă pe om că nu trebuie să mărturisească păcatul duhovnicului său, fiindcă acest lucru nu este păcat mare, şi nu trebuie spus la spovedanie, şoptindu-i în ureche îndreptăţiri de sine şi spunându-i că multă lume păcătuieşte ca şi el. „Diavolul face orice, ca să rămână tăinuite păca-tele, şi, cu cât rămân nemărturisite, cu atât mai mult se întăresc patimile asupra omului, dar şi stăpânirea diavolului în noi, transformându-ne în trofee ale înşelării lui. Şi aceasta, pentru că, prin mărturisire, diavolul este ruşinat,

alungat, iar păcatul, de orice natură ar fi el, este dezlegat şi spălat prin

pocăinţa celui ce se mărturiseşte. După cum diavolul ne atacă permanent, tot astfel şi noi trebuie să-l dăm în vileag, de fiecare dată, când simţim robia lui

grea asupra noastră” (Sfântul Ioan Sinaitul).

Tot Sfântul Ioan spune că diavolul strică şi buna rânduiala aşezării trupeşti a omului: „de multe ori vine şi se aşează deasupra stomacului şi nu lasă omul să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea întreg Nilul. Iar după mâncare, porneşte necuratul şi pe cel al curviei, anuţându-i acestuia,

faptul că el şi-a făcut datoria de înaintemergător. Demonul acesta al înrobirii pântecelui, merge la întâlnirea demonului curviei şi îi spune: cuprinde-l, cuprinde-l, nelinişteşte-l, căci pântecele acestuia fiind îngreunat, nu te vei osteni mult”. Şi într-adevăr, pântecele fiind plin, dracul curviei nu va găsi nici o dificultate, ca să

lucreze pierderea omului.”

Scopul luptei diavolului împotriva omului nu este altul decât a-l îndepărta pe om de la Dumnezeu, fiindcă numai aşa îl poate trage pe om spre iad, încă din această viaţă. Şi, dacă „abia cel drept se

mântuieşte”… unde ne vom arăta noi, păcătoşii?

M.H.V.

„Cine şi ce ai fost în viaţa anterioară?” - iată o întrebare „la modă” printre oamenii mondeni ai

zilelor noastre, ce nesocotesc cuvintele Mântuitorului: „Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică... Şi Eu îl

voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 47; 6, 54). Hristos ne-a vorbit despre o Înviere, şi nu despre o

reîncarnare. Dintotdeauna oamenii s-au întrebat ce este dincolo de mormânt; este moartea un sfârşit al

existenţei noastre, sau intrarea în veşnicie?

Doctrina ereziei reîncarnării

Când moartea distruge trupul, duhul din om nu se mai poate exprima material, dar sufletul rămâne

veşnic, urmând să primească, după vrednicie, fericirea cea veşnică în Raiul din care au fost izgoniţi strămoşii

noştri, Adam şi Eva, sau chinurile fără de sfârşit, în iadul plin de plângere „şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 18,

12). Acesta este adevărul ortodox cu privire la judecata sufletului şi viaţa după moarte, revelat nouă de Sfânta

Scriptură şi Tradiţia patristică. Credinţele păgâne ale Orientului, însă, susţin un concept străin mântuirii, şi

anume reîncarnarea, ce afirmă că sufletele celor ce mor, renasc de fiecare dată în corpuri noi, bărbăteşti sau

femeieşti sau intră în stare animală ori vegetală (chiar şi minerală!), într-un circuit etern.

Condiţiile noii „naşteri” depind - zic ei -, de faptele vieţii precedente. Astfel, dacă cineva a dus o viaţă

plină de fapte rele, el se va reîncarna într-o fiinţă de rang inferior - animal sau plantă. Potrivit codicelui

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Trecerea Mării Roşii - Proorocul Moise însemnează

semnul Sfintei Cruci cu toiagul , iar Faraon cu oastea sa sunt înecaţi în adâncul de ape. (Ieş. 14, 1-30). Psaltire miniată, sec. 14-15, Marea

Lavră - Athos

Reîncarnare sau Învierea morţilor?

26

tradiţiei hinduse, este mai probabil ca cineva să se

reîncarneze sub formă de animal sau ca făptură

demonică, şi foarte puţin probabil ca cineva să se

reîncarneze ca om. Mai ales în rândul celor din înalta

societate, există obiceiul ca animalul de casă - câine,

pisică, şoarece, şarpe sau ţestoasă, să fie cinstit şi iubit

ca un membru al familiei, considerându-se a fi…

reîncarnarea unei anumite rude decedate, ce s-a întors

printre ei în alt corp…

Teoria reîncarnării era îmbrăţişată de multe

popoare antice. Astăzi, trei sferturi din Asia este tribu-

tară acestei rătăciri cumplite, ce are în centru legea aşa

numită „a karmei”, adică a cauzei şi a efectului. Mulţi

speră că, dacă această viaţă nu este aşa cum şi-ar dori,

se vor revanşa într-o viaţă viitoare. Ea este răspândită

astăzi în rândul populaţiei

indigene din cele două

Americi, la celţii din Irlanda,

Anglia şi Bretania, la

locuitorii băştinaşi ai insulelor

Hawai, în India, Indochina,

Tibet, China, Mongolia, Japo-

nia etc. În ţările dezvoltate,

această teorie a dat naştere cu-

rentului new-age, care i-a pre-

luat filosofia păgână aproape

în întregime.

Punctul de vedere al Bisericii

Ortodoxe

„Iubiţilor, să nu

credeţi pre tot duhul; ci să

ispitiţi duhurile de sunt de la

Dumnezeu. Că mulţi proroci mincinoşi au ieşit în

lume” (I Ioan 4, 1). Putem pleca de la premisa că

omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are un început,

dar nu şi sfârşit. Se naşte la un moment dat şi trăieşte

veşnic. În această lume trăieşte numai o singură dată.

După moarte, fiecare suflet este judecat de Dumnezeu

şi îşi va lua răsplata după faptele sale „Şi precum este

rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea

Judecata” (Evr. 9, 27). Prin jertfa euharistică, omul se

împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului. În raport

cu această idee ortodoxă, de unire a omului cu Dum-

nezeu, hinduşii, ce cred în reîncarnare, suştin ideea

hulitoare că „atunci când cineva ajunge la desăvârşire

îşi pierde persoana, prin identificarea deplină cu

Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi imperso-

nal. Astfel, existenţa omului se neantizează, pulveri-

zându-se în oceanul dumnezeirii impersonale”. În

Ortodoxie, omul se uneşte cu Dumnezeu, dar nu

este Dumnezeu, pentru că omul este creaţie; iar

Dumnezeu - Ziditorul lui. Hinduismul se denunţă pe sine ca fiind o mare

rătăcire păgânească şi idolatră, prin aceea că în el

există un paradox. Pe de o parte, susţine că „existenţa

omului se neantizează, pulverizându-se în oceanul

dumnezeirii impersonale”, iar pe de altă parte, susţine

reîncarnarea. Cum mai poate fi ea posibilă, sau care ar

mai fi rostul ei? Karma - „legea reîncarnării”, ar avea

drept scop desăvârşirea spiritului - aşa susţin ei. Dar

dacă spiritul a atins „desăvârşirea” prin „identificarea

deplină cu Brahman - ipostaza dumnezeului absolut şi

impersonal” ce rost ar mai avea reîncarnarea?

Dumnezeu a rânduit ca sufletul să existe din

chiar clipa, în care se zămisleşte embrionul uman în

care se va sălăşlui. Astfel, fătul creat este rod al dra-

gostei părinteşti, nefiind posibilă existenţa unui suflet,

care are libertatea de a se întrupa şi nici măcar de a

exista independent. Credinţa în reîncarnare presupune

ideea independenţei faţă de părinţi. Dacă am proveni

din reîncarnare, pentru ce ne-

am mai recunoaşte părinţii în

adevăratul sens al cuvântului?

A crede în reîncarnare

înseamnă a nu mai aştepta

Învierea Morţilor, pentru care

Psalmistul spune: „Omul, în

cinste fiind, n-a priceput.

Alăturatu-s-a dobi-toacelor

celor fără de minte şi s-a

asemănat lor" (Ps. 48, 12).

Reîncarnarea a fost pre-dată

anatemei de către Bise-rica

Ortodoxă prin Sinodul de la

Constantinopol în 543, ca-re a

hotărât: „Dacă cineva crede

în fabuloasa preexis-tenţă a

sufletelor şi în acea

condamnabilă restaurare (reîncarnare), adică restabi-

lirea tuturor lucrurilor, cum erau la început, să fie

anatema". Sau „Dacă cineva învaţă sau cugetă, că

pedeapsa demonilor şi a oamenilor păcătoşi nu va fi

veşnică, ci va avea un sfârşit, şi că atunci va avea să

urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie

anatema" Ierom Sachelarie, Pravila bisericească, pag.

162, Ed. Prahova, 1999.

Punctul de vedere al Bisericii Occidentale

Declaraţia suveranului pontif Ioan Paul al II-

lea, raportată la erezia reîncarnării, a produs un şoc la

nivelul întregii lumi. El spunea că: „Cea mai mare

contribuţie a Indiei adusă lumii, este să îi ofere o

viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine, dacă

se deschide de bunăvoie acestei străvechi înţelepciuni,

ca să dobândească prin ea o îmbogăţire pentru viaţa

omenească”. Hunt, Dave, Pacea globala şi apariţia lui

Antihrist, pag. 139, Editura Agape, Făgăraş, 1997.

Protestantul Richard J. Buckham constata că „până în

secolul al XIX-lea, aproape toţi teologii creştini

(occidentali, n.ed.) au susţinut realitatea chinului

etern în iad. Pentru ei era o parte la fel de indis-

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Învierea lui Lazăr din Vitania - manuscris sinait din secolul 12

27

pensabilă a credinţei creştine universale, ca şi doc-trina despre Treime şi Întrupare. Începând cu 1800, situaţia

s-a schimbat în întregime, şi nici o învăţătură tradiţională nu a fost abandonată pe scară atât de largă, ca cea

despre pedeapsa eternă”. Ankerberg, John&John Weldon, Realitatea despre viaţa după moarte, pag. 44,

Editura Agape, Făgăraş, 1997. De aici, răspândindu-se ideea mântuirii colective, prin purificarea sufletului în

purgatoriu, iadul nefiind considerat veşnic, teoria reîncarnării a devenit un concept al gândirii new-age-iste.

„Reîncarnarea prevede la sfârşit un fel de reînviere, pentru că, parcurgând drumul renaşterilor, eu mă

eliberez de necesitatea de a mă mai reîncarna şi intru în absolut. În felul acesta se înlătură, într-un anumit sens,

mediaţiunea lui Hristos, întrucât omul se mântuieşte prin reîncarnare, adică prin sine însuşi, nemaiavând nevoie

de nimeni. Acestea sunt problemele; ne-am putea întreba însă, dacă reîncarnarea nu poate fi pusă în armonie cu

Biserica catolică, interpretând-o ca pe un fel de desăvârşire, în înţelesul pe care noi, catolicii, îl dăm

purgatoriului, care printre altele înseamnă tocmai desăvârşire (...)” Andreas Resch, preot-profesor al Academiei

Alfonsiană din Roma, Straniu şi inexplicabil, pag. 108, Editura Agni, Bucureşti, 1995.

Învierea morţilor nu înseamnă reîncarnare

Pe seama unor citate din Sfânta Scriptură, pentru a induce în eroare sau pentru a convinge, se

speculează ideea că reîncarnarea ar fi unul şi acelaşi lucru cu Învierea morţilor, despre care ne vorbeşte Sfântul

Apostol şi Evanghelist Ioan, când zice: „Că vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul

lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii; iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea

judecăţii.” (Ioan 5, 28-29). Neclaritatea o înlătură cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Iar de vreme

ce Hristos Se propovăduieşte că S-a sculat din morţi, cum zic unii între voi, că înviere morţilor nu este? Şi de

nu este înviere morţilor, nici Hristos dară nu a Înviat. Iar dacă nu a înviat Hristos, zadarnică dară este

propovăduirea noastră, zadarnică dară este şi credinţa voastră. (…) Că de nu se vor scula morţii, nici Hristos

nu S-a sculat. Iar dacă Hristos nu S-a sculat, zadarnică este credinţa voastră, încă sunteţi în păcatele voastre.

(…) Iar acum Hristos S-a sculat din morţi; începătură celor adormiţi S-a făcut. Că de vreme ce prin om s-a

făcut moartea, prin om şi învierea morţilor. Că precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor

învia…" (I Cor. 15, 12-22). „Ci va zice cineva: Cum se vor scula morţii şi cu ce trup vor veni? Nebune, tu ce

sameni, nu înviază, de nu va muri. Şi ce sameni, nu trupul carele va să se facă sameni, ci numai grăunţul gol,

de se întâmplă de grâu, sau de altceva din celelalte. Iar Dumnezeu îi dă lui trup, precum voieşte, şi fieştecăruia

din seminţe trupul ei. Nu tot trupul este acelaşi trup; ci altul este trupul oamenilor, şi altul trupul dobitoacelor,

şi altul al peştilor, şi altul al paserilor. Şi sunt trupuri cereşti, şi trupuri pământeşti. Ci alta este slava celor

cereşti, şi alta celor pământeşti. Alta este slava soarelui, şi alta este slava lunii, şi alta slava stelelor; că stea de

stea se deosebeşte în slavă. Aşa şi învierea morţilor: Seamănă-se întru stricăciune, sculase-va întru

nestricăciune" (I Cor. 15, 35-42).

Ierod. E.

Lacrimile, mărgăritarul cel mai de preţ

În marea Sa milostivire, Dumnezeu ne povăţuieşte, pentru a şti pe ce trebuie să punem preţ şi ce am

putea să-I oferim mai plăcut Lui, ca jertfă bineprimită. De aceea, El a poruncit îngerului: „Mergi de-mi adu

mărgăritarul cel mai de preţ de pe pământ.” A colindat îngerul munţii şi a adus un rubin de mare preţ, dar

Dumnezeu şi-a întors privirea de la el. S-a scufundat îngerul în adâncul mării, şi a găsit o perlă minunată, dar

Dumnezeu l-a trimis să mai caute. Nici seninul safirului, nici verdele smaraldului, nu au fost plăcute lui

Dumnezeu. Necăjit, îngerul s-a oprit într-o pădure, cugetând unde ar mai putea căuta. Deodată, privirea îi este

atrasă de o sclipire puternică. „Ce poate fi aşa de strălucitor?- se gândi el - „o piatră preţioasă, oare?” Sări

repede, dar rămase mirat, când văzu un pustnic, stând pe o buturugă. Din ochii lui curgeau lacrimi, ce se

prefăceau în diamante. Luă cu sfială o lacrimă, ce strălucea uimitor sub lumina soarelui, şi o duse lui

Dumnezeu. Atunci, El îi zise: „Într-adevăr, acum ai găsit mărgăritarul cel mai de preţ”.

Lacrimile apar ca o revărsare, mai ales atunci când se atinge preaplinul inimii îndurerate. Uneori,

prezenţa lor se datorează unei firi slabe sau unei făţărnicii. La cei desăvârşiţi în tainele duhovnicescului, ele

apar ca o mângâiere a Harului dumnezeiesc. Valoarea lacrimilor este dată nu de cantitatea lor, adică a ceea ce

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

28 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

se lasă să cadă din ochi, ci de ceea ce este în suflet.

Înclinarea spre plâns a sufletului este firească, pentru

că nu a preţuit fericirea Raiului, iar acum tânjeşte după

el: „pentru aceasta, şi firea învaţă a plânge, pentru că

mult dureroasă este viaţa şi mult ostenitoare, ca o

surghiunuire, şi mult păcătoasă” (Sfântul Petru

Damaschinul), iar Proorocul David zice: „Izvoare de

lacrimi au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit

legea Ta” (Ps. 118, 136). Darul lacrimilor se naşte

dintr-o pocăinţă adevărată şi are o mare însemnătate,

pentru că spală mocirla păcatelor şi curăţă ochii

sufleteşti, considerându-se ca un botez, prin care omul

Îl regăseşte pe Dumnezeu. E o altă naştere din „apă şi

Duh” unde lacrimile curăţă, iar Harul luminează.

Lacrimile rup peceţile păcatului şi sfarmă piatra pati-

milor, dezrobesc sufletul şi îl înnobilează, pentru care

şi Goethe zicea: „Acela care n-a mâncat pâinea sa în

durere şi nu şi-a petrecut nopţile în lacrimi, aşteptând

dimineaţa, care întârzie, unul ca acesta nu va cunoaş-

te puteri cereşti.” Toţi sfinţii şi-au plâns păcatele,

chiar şi pe cele mai neînsemnate, pe care noi le

considerăm fireşti, dar ei ştiau să se ridice după fiecare

cădere, prin pocăinţă. Pentru aceasta, Psalmistul aduce

mărturie, zicând: „pâine mi-au fost lacrimile mele”

sau „băutura mea cu plângere o am amestecat” (Ps.

41, 45; 101, 10). Pământul inimii trebuie umezit ca să

poată rodi. Chiar dacă pentru început lacrimile nu sunt

curate, ci pornite din capricii, din sentimente trupeşti

ori slăbiciunile firii, ele trebuie lămurite, curăţite, prin

focul inimii, trecute prin sita minţii, direcţionându-le

doar spre osândirea de sine, ca recristalizându-le în

vasul de alabastru al legilor lui Dumnezeu, ele să

poată reflecta strălucirile Soarelui Dreptăţii. „Să nu

aruncăm mărgăritarele în gura porcilor” - altfel zis,

să nu hrănim patimile cu lacrimile cele de mult preţ -,

pentru că Dumnezeu preţuieşte atât de mult lacrima de

pocăinţă, încât nu va trece cu vederea nici o lacrimă şi

nici din picătură vreo parte.” După cum bucuria

lumească este amestecată cu tristeţea, tot astfel lacri-

mile cele după Dumnezeu sunt ca o ultimă clătire a

sufletului. Deşi ele pot fi numai „lacrimi ale inimii”,

suspine seci, lipsite de lacrimi propriu-zise, însă ele

odrăslesc o bucurie permanentă şi aduc pace în suflet.

Şi Mântuitorul a plâns, nu pentru că avea nevoie de

lacrimi de pocăinţă, ci pentru ca să jelească nepocăinţa

oamenilor: „Şi dacă s-a apropiat, văzând cetatea

(Ierusalimului), a plâns de dânsa, zicând: De ai fi

cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta a ta, cele ce sunt

către pacea ta; Iar acum s-au ascuns de către ochii

tăi” (Luca 19, 41-42). Această stare de jale va

caracteriza omenirea şi la cea de-a doua Venire a lui

Hristos, însă la o scară amplificată, cum o zice proo-

rocia: „Vor alerga după apă şi nu vor afla decât

grămezi de aur”. Inima omului va fi atât de împietrită,

încât nu va mai putea izvorî lacrimi curate, care să

adape sufletul însetat, iar strălucirea aurie a patimilor,

amplifică arşiţa după fericire.

Să ne curăţim simţirile şi să-L primim pe Hristos în

inimile noastre, să lăsăm lacrima de pe gene, să

sape adânc în stânca inimii noastre, prin lumina

Harului lui Dumnezeu. Chiar dacă suntem prea

săraci pentru milostenii; prea slabi pentru nevoinţe

ascetice; prea laşi pentru sacrificii, măcar să

dăruim lui Dumnezeu lacrima de pocăinţă, adică

mărgăritarul cel de mult preţ.

M.M

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (prăznuită la 1 aprilie

şi în a Cincea Duminică a Marelui Post) - pildă a sfinţirii

prin pocăinţă

Pustia în care a vieţuit Cuvioasa Maria,

vreme de 47 de ani

29

Ispitele credinţei

Primul Război Mondial a smuls din mănăstire câteva sute

de fraţi şi monahi, care au fost recrutaţi. Începând din 1918,

chinovia Valaamului se desprinde definitiv de Biserica Rusă, ră-

mânând separată pe teritoriul Finlandei, lucru care a scăpat-o pen-

tru un timp de ghearele bolşevicilor. Noul stil calendaristic şi pas-

calia gregoriană, introduse prin hotărârea „Sinodului de la Serdo-

bol” în 1921, prin care se compromisese Biserica Finlandei, va face

ravagii. Se poate chiar afirma, că Valaamul a ferit întreaga Biserică

Rusă de această lovitură a schimbării calendarului. Schisma nou-

calendaristă, ce a zdrobit inimile vieţuitorilor valaamiţi, a evidenţi-

at, pentru mulţi ierarhi ai Bisericii Ruse, caracterul păgubitor al

acestei iniţiative nefaste, tăindu-le pofta de a repeta trista experien-

ţă a Valaamului. În 1923, Biserica Finlandeză se retrage de sub ju-

risdicţia Bisericii Ruse şi se alipeşte Patriarhiei Constantinopolului.

Mărturisiriea de credinţă a valaamiţilor. Rezistenţa Valaamului

Toţi monahii valaamiţi, inclusiv dintre cei ce mai târziu au

trecut pe stilul nou, au depus mărturie că toată obştea era împotriva

reformei calendaristice (dacă nu în fapt, cel puţin în cuget). Unii

erau consecvenţi în convingerile lor, iar alţii, sub presiunea autorităţilor laice şi bisericeşti, nu au mai luptat

pentru Adevăr, ceea ce i-a condus în chip firesc la un sfârşit tragic, fiind nevoiţi să devină prigonitorii

confraţilor lor. Evenimentele s-au petrecut astfel: după ce, la 3 septembrie 1923, s-a citit, în faţa întregii obşti,

hotărârea cu privire la trecerea pe stil nou, la Valaam s-a ţinut o adunare la iniţiativa ieromonahului Avraamie,

care i-a chemat pe fraţi să nu se supună acestei directive. În pofida multiplelor încercări de a-i convinge,

frăţimea stătea ferm pe poziţia de a nu schimba calendarul. Şi atunci, pe data de 17 septembrie, cinci călugări au

fost expediaţi cu forţa la închisoarea din Viborg. Acolo i-a interogat guvernatorul însuşi. Ceilalţi susţinători ai

vechiului calendar au fost împrăştiaţi pe la schiturile depărtate de pe insule. Dar, cu toate că, mai târziu, cea mai

mare parte a ierarhiei mănăstireşti s-a supus reformei, nici după aceasta stilul nou n-a triumfat pe deplin la

Valaam. Prin schituri, în paraclisele retrase, ori prin chilii, valaamiţii continuau să slujească pe vechi. Chiar şi

cei ce trecuseră pe nou, în suflet nutreau nădejdea că poate în curând se vor întoarce vremurile de altădată.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Rezistenţa Valaamului Întru cinstirea monahilor tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam, în anul 1926

Sfânta chinovie a Valaamului… ce inimă creştină nu va tresări la aceste cuvinte? Lavra Valaam se

înalţă aidoma unui bastion de necucerit al Ortodoxiei. De stâncile Valaamului s-au zdrobit obiceiurile

păgâneşti ale localnicilor, dar şi trufaşa filozofare a suedezilor luterani. Ateiştii bolşevici n-au izbutit să

captureze insula de îndată; dar ce s-a întâmplat mai târziu?

Astăzi, când se surpă întăriturile de veacuri ale dreptei credinţe; când până şi cei aleşi se leapădă

de slujirea Adevărului, se simte nevoia derulării evenimentelor ce au marcat viaţa Bisericii în cel de-al XX-

lea veac. Numai astfel vom putea cunoaşte, cine a slujit lui Hristos şi cine s-a mascat, doar prin cuvinte,

mimând această slujire, înşelându-se pe sine şi pe alţii.

În una din nopţile lui februarie a anului 1940, ultimii vieţuitori ai Mănăstirii Valaam, bombardată

de aviaţia sovietică, părăseau insula, retrăgându-se pe gheaţa lacului Ladoga. Acesta nu era decât sfârşitul

tragic, îngăduit de Dumnezeu. Semnul prevestitor al acestei căderi a fost prevestit de o întâmplare

zguduitoare. Într-o zi, în Biserică a fost adusă o îndrăcită, prin gura căreia diavolul zbiera cuvinte

înfricoşătoare: „Mai aşteptaţi voi, să vedeţi cum o să vă înec pe toţi, vreascuri afumate ce sunteţi!” Mai

apoi, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu a slobozit ca asupra Valaamului să se năpustească toate

săgeţile vicleanului.

Biserica mare a Mănăstirii Valaam, cu

hramul Schimbarea la Faţă a Domnului

30

Următoarea etapă a tragediei de la Valaam a

început cu vizita reprezentantului Patriarhiei Constan-

tinopolului, mitropolitul nou-calendarist Ghermanos,

care slujise împreună cu arhiepiscopul Gherman, ne-

legitim aşezat de către Constantinopol, la cârma Bise-

ricii Finlandeze. În această perioadă, ultimul se re-

marcase prin faptul că, sub „blagoslovenia” Constan-

tinopolului, sărbătorise Paştile după noua pascalie -

cea gregoriană, căzând sub anatema Sfinţilor Părinţi

ai Sinodului I de la Niceea. Ca să nu cadă sub aceeaşi

anatemă, majoritatea valaamiţilor au refuzat să slu-

jească împreună cu aceşti arhierei.

Pentru a şti ce au spus Sfinţii Pă-

rinţi despre această nelegiuită

faptă, monahii începură să studieze

cu luare-aminte tomurile de

canoane bisericeşti şi Pidalionul.

Vremea cernerii monahilor

valaamiţi

La privegherea din seara de

7/20 spre 8/21 septembrie 1925, de

Naşterea Maicii Domnului după

calendarul iulian (ortodox), „n-a

venit decât o mână de călugări.

Ceilalţi au luat hotărârea de a nu

veni, sau mai stăteau la îndoială.

Un duh nefiresc de buimăceală

stăpânea catedrala, pe toată durata

slujbei” (Pelerinul rus, 1990). O

nouă prigoană s-a abătut asupra

tradiţionaliştilor. La 10 noiembrie,

pe insulă a sosit o comisie de

cercetare formată din doi clerici. În

comisie au intrat şi câţiva clerici din conducerea

mănăstirii, în frunte cu egumenul Paulin (deşi se

vedea că sufleteşte se simte împovărat, mai cu seamă

că încercase să-şi dea demisia „din cauza stilului”).

Totuşi, până la urmă n-a cutezat să iasă la mărturisire

făţişă. La şedinţa acestei comisii, toată frăţimea

mănăstirii a fost chemată să răspundă, unul câte unul,

şi să-şi clarifice poziţia faţă de ierarhia finlandezo-

constantinopolitană, nou-calendaristă şi instalată ile-

gal. Unul dintre ei, părintele Boris, s-a rugat mult la

Maica Domnului, şi, din mila lui Dumnezeu, a auzit

glasul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, vestin-

du-i: „Dacă voieşti să te mântuieşti, ţine predania

Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, şi nu urma

acestor deştepţi” (din „Jurnal Autobiografic”). Slavă

Domnului, nu toţi cinstiţii stareţi ai Valaamului au

şovăit, aidoma egumenului Paulin. Tradiţionaliştii au

avut şi adevăraţi cârmaci duhovniceşti. Dintre aceştia,

în primul rând s-a remarcat părintele Mihail,

duhovnicul mănăstirii, preţuit de toată lumea, apoi

egumenul Ioasaf, părintele iconom Ieronim şi şeful

cancelariei, ieromonahul Policarp. Asupra dârzeniei

lor, depune mărturie chiar şi arhimandritul nou-calen-

darist Atanasie (Neceaev), pe atunci frate începător.

Printre altele, el îşi aminteşte că, în perioada răzme-

riţei calendaristice de la Valaam, părintele duhovnic

Mihail a rostit doar o singură frază, tare şi răspicat:

„Nouă, sfintele canoane nu ne îngăduie să fim cu

cei ce le încalcă”; şi am simţit - încheie arhimandritul

Atanasie -, că poziţia sa e de neclintit”. La 30 noiem-

brie 1925, administraţia bisericească finlandeză a

emis o circulară, ce condamna mişcarea tradiţio-

naliştilor valaamiţi. De bună seamă,

aceasta circulară ar fi rămas o

simplă hârţoagă, dacă n-ar fi fost

trădarea oportuniştilor din mănăs-

tire, care, fără frică de Dumnezeu,

s-au şi grăbit să aducă sentinţa la

îndeplinire. Părinţii tradiţionalişti au

fost înlăturaţi imediat din funcţiile

deţinute până atunci, şi trimişi în

surghiun, în ghearele puterii sovie-

tice, pe care părinţii tradiţionalişti o

numeau drept antihristică. În rezis-

tenţa lor mărturisitoare, un sprijin

de nădejde al valaamiţilor a devenit

Biserica Rusă din Afara Graniţelor

şi întâistătătorul ei, Mitropolitul

Antonie (Hrapoviţki). Sinodul arhi-

eresc al Bisericii Ruse din Afara

Graniţelor şi-a declarat, în repetate

rânduri, dezacordul cu privire la

reforma calendaristică, respingând

nenumăratele apeluri ale ierarhilor

nou-calendarişti răsăriteni. Rezoluţia

sinodală, intitulată „Cu privire la chestiunea reformei

calendarului ortodox” glăsuieşte: „Soborul arhieresc

hotărăşte: să nu se aplice schimbări în calculul

existent al timpului bisericesc” (Buletinul bisericesc,

№ 13-14, 1923). Scrisorile mitropolitului Antonie

către valaamiţi au devenit, pentru tradiţionaliştii de

aici, un dreptar al vieţii lor duhovniceşti. În scrisoarea

din 27 ianuarie 1923, mitropolitul Antonie scria iero-

monahului Policarp următoarele: „E clar - în Patri-

arhia constantinopolitană a pătruns o bandă eretică,

în frunte cu Meletie…, iar pe Gherman (Întâi-

stătătorul Bisericii Finlandeze samavolnice, n.a.), eu

îl consider un simplu mirean (…) Bietul Efrem

(desemnat ca duhovnic al mănăstirii, după exilarea

părintelui Mihail - n.a.) pesemne o fi căzut în

înşelare… Vă sfătuiam cândva să faceţi ascultare; dar

acum, în numele Domnului, vă zic să nu vă supuneţi

falsului episcop Gherman şi răposatului de moarte

ruşinoasă, patriarhul Grigorie, cel ce a dus la pier-

zanie cu proiectele sale întregul patriarhat

(constantinopolitan - n.a.)”. În continuare, urmează cu

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Veche cruce sculptată, deasupra Peşterii

Sfântului Alexandru Svir,

pe Insula Valaam

31

adevărat cuvinte prooroceşti: „Vă

sfătuiesc să vă ţineţi cu tărie, de

singura cale mântuitoare şi să

răbdaţi totul: şi devastarea mănăs-

tirii, şi surghiunul, şi orişice priva-

ţiuni pentru credinţă… chiar dacă

se va întâmpla să înduraţi cele mai

mari necazuri, nici atunci să nu vă

abateţi de la dumnezeiasca noastră

credinţă. Întâietatea în Biserică,

până în secolul X, aparţinea pa-

pilor romani… şi ce dacă? Cei de

după 1054 au fost lepădaţi şi ana-

temizaţi de Biserică, împreună cu

toată turma lor, ducându-şi exis-

tenţa lor mizerabilă ca eretici…

aceeaşi soartă va avea şi Constan-

tinopolul, dacă va porni pe urmele

lui Meletie şi Grigorie al VII-

lea.” (din Scrisorile Fericitului Mitropolit Antonie,

Jordanville, 1988).

Lupta continuă

În septembrie 1926, foştii stareţi ai Valaamului,

rămaşi credincioşi Ortodoxiei patristice, au fost

chemaţi la o nouă judecată la Serdobol (în prezent

Sortavaia). Despre cele petrecute acolo povesteşte egu-

menul Filimon: „Cu lacrimi în ochi, monahii le-au des-

coperit ceva nou judecătorilor, iar anchetatorii stăteau

acum temători în faţa răspunsului fatal. Valaamiţii le-

au citit din canoanele soborniceşti şi apostoleşti, cele

părăsite acum de lumea cea păcătoasă, care a devenit

surdă faţă de disciplina bisericească. Judecătorii s-au

ridicat în tăcere, cuprinşi de tulburare, şi, precum

Caiafa a rostit cândva verdictul hotărâtor, preşedintele

Solnţev a pronunţat: „Sunteţi acuzaţi de legislaţia

statului de răzvrătire contra legii… Să ştiţi că părintele

vostru egumen e cu noi, iar egumenul este prietenul

nostru devotat!” Judecata a fost formală şi 36 de

monahi au fost condamnaţi, fie izgoniţi definitiv, fie

închişi la periferia oraşului, în Halahuta. La 9/22

octombrie a anului 1926 - ziua exilului, când verdictul

noului Caiafa a fost adus la îndeplinire, de către noii

farisei, un surghiunit de la Valaam, ieromonahul

Nicandru (viitorul duhovnic al vestitei mănăstiri Lesna

din Franţa) îşi aminteşte: „Niciodată nu voi uita acea zi

întristătoare, când însuşi egumenul nostru Paulin şi

frăţimea mănăstirii noastre, ne-au predat în mâinile

poliţiei. Pentru o vremelnică bunăstare, din pricina

fricii omeneşti, şi-au înăbuşit conştiinţa, au încălcat

sfintele canoane ale Bisericii. Ziua izgonirii noastre

s-a nimerit a fi neobişnuit de calmă, pentru această

perioadă tomnatecă. Lacul Ladoga era liniştit şi prima

zăpadă pufoasă acoperise Valaamul… Pe la orele 8

dimineaţa toţi eram pe vapor… ceilalţi monahi

tradiţionalişti şi cu ei unii din nou-calendarişti de

nevoie, au venit să-şi ia rămas bun.

Nu puţine lacrimi au fost vărsate de-

o parte şi de alta; plângea chiar şi

jandarmul - îşi amintea părintele

Filimon. Şi, iată că a răsunat ultimul

fluierat, şi vaporaşul începe să se

îndepărteze încet de iubitul Va-

laam… Cât de amarnic a fost pentru

noi, să părăsim cuibul natal. În

suflet, însă, domnea pacea, fiindcă

simţeam că pătimim pentru dreptate

şi cu noi este Dumnezeu!”

Ultimele zile ale Valaamului După izgonirea acestui grup de tradiţionalişti vechi-calendarişti, începe ultimul segment al istoriei mănăstirii Valaam. În 1929, Arhimandritul Serafim, viitorul

arhiepiscop de Chicago şi Detroit, scria următoarele asupra stării de lucruri de la Valaam: „Nici aşa, autorităţile n-au izbutit să-i constrângă pe toţi monahii să se lepede de Sfânta Ortodoxie… Din cei 250 de călugări rămaşi, în jur de 100 nu vor să fie în comuniune cu nou-calendariştii şi se roagă lui Dumnezeu în ascuns.” În această perioadă, obştea rămasă la Valaam începe să se dezmembreze rapid. Monahii plecau şi se împrăştiau care încotro. Şi atunci Domnul, văzând împietrirea inimilor prigonitorilor Săi, a îngăduit ruina definitivă a mănăstirii. Cu acest prilej, părintele Nicandru scria următoarele: „Străvechea şi sfânta mănăstire a Valaamului şi-a încetat existenţa. În războiul cu finlandezii, bolşevicii atei au bombardat şi incendiat mănăstirea din avioane! Frăţimea a fugit, iar la Valaam s-a înfiinţat un sanatoriu pentru necredincioşi. Totul a fost pângărit! O mie de ani a stat chinovia, mulţi nevoitori a avut, iată însă că îngerul ei păzitor s-a îndepărtat şi satana a pus stăpânire pe ea…” (din arhiva publicaţiei Orthodox America). Tradiţionaliştii valaamiţi au ocupat o poziţie fermă şi în privinţa infamei declaraţii de loialitate a mitropolitului Serghie faţă de regimul ateu, şi nu au recunoscut niciodată canonicitatea Patriarhiei Mosco-vei. Arhimandritul A. Neceaev, un nou-calendarist şi adept convins al lui Serghie, scria că tradiţionaliştii va-laamiţi nu numai că n-au acceptat stilul nou şi administraţia bisericească finlandeză, dar s-au depărtat şi de Biserica Rusă (Patriarhia Moscovei). Au întrerupt comuniunea liturgică cu ea, acuzând-o că s-a dat în slujba bolşevicilor, ţinând partea Bisericii din Cata-combe, care n-a acceptat declaraţia din 1927 şi a rupt orice comuniune cu serghianiştii. Mişcarea tradiţio-nalistă de la vechiul Valaam, pe drept cuvânt, poate fi denumită o mişcare cu adevărat pravoslavnică. Mărturisirea lor a fost întocmai cu cea a clericilor, monahilor şi mirenilor rămaşi credincioşi Bisericii Ortodoxe a Răsăritului, precum cei din România,

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Părintele Nicandru, unul dintre monahii

tradiţionalişti izgoniţi de la Valaam (†1978)

32

Grecia, Bulgaria sau din afara graniţelor. În pilda lor, se oglindeşte cel mai bine caracterul sobornicesc al Bisericii Orto-doxe. Fie ca lumina acesteia să nu se stingă nici în inimile noastre. Astăzi, aceste lucruri lipsesc cu desăvârşire din scriptele oficiale ale Patri-arhiei de la Moscova, adânc implicată în ecumenism, şi rămasă fidelă, din neferi-cire, infamei Declaraţii de loialitate. Nică-ieri nu se mai spune despre acei ani ai luptei pentru credinţă, nici nu se mai po-menesc numele oamenilor cu viaţă sfântă, care au pătimit atunci. Pelerinul ajuns la Valaam, nu va afla niciodată aceste pagini de istorie plină de lumină, ale acestui loc, odinioară sfinţit prin nevoinţele atâtor cuvioşi!

L.N.

Un crâmpei din confesiunea Mitropolitului Banatului, Nicolae, la adresa „stiliştilor” din România

„Deşi nu corespunde întru nimic poruncii Mântuitorului Hristos de a fi una, noi, creştinii, ne-am împărţit şi ne-am despărţit, până la a compromite flagrant mesajul evanghelic. E o tragedie acesta, asupra că-reia ar trebui să reflectăm, din când în când, pentru a lăsa de o parte orgoliile, care ne fac să ignorăm, să dispreţuim şi să condamnăm, pe cei care nu sunt asemenea nouă. Dacă disensiunile, cele mai cunoscute, sunt cele care au despărţit Răsăritul de Apus, Apusul, mai apoi, în nenumărate grupări protestante şi neo-protes-tante, trist e că s-a produs sciziuni şi în sânul uneia şi aceleiaşi Biserici. În rândurile de faţă, doresc să mă re-fer la Biserica noastră Ortodoxă Română şi la o fracţiune, de care aproape am uitat. E vorba de aşa-zişii „stilişti”. În 1924 Biserica de care aparţinem, în înţelegere cu Biserica Constantinopolului şi alte Biserici

Ortodoxe, a hotărât renunţarea la calendarul iulian, considerat greşit, şi adoptarea calendarului îndreptat numit

gregorian. Fără a intra în detalii privind calendarul în sine, aş spune doar că hotărârea de schimbare a

calendarului, s-a făcut la noi, în baza unei hotărâri adopată la Constantinopol, în absenţa Patriarhiilor

Ierusalimului, Antiohiei, Moscovei şi Serbiei. Până astăzi, cu excepţia Antiohiei, ceilalţi refuză noul calendar.

Doar în privinţa Sfintelor Paşti, toate Bisericile Ortodoxe s-au pus de acord. În ce priveşte impunerea, căci de

impunere a fost vorba în 1924, a noului calendar, a creat destule reacţii. O parte din credincioşi respingând

noul calendar (...), până la urmă au ieşit din Biserică şi s-au constituit în comunităţi aparte. Şi, pentru că s-a

vorbit mereu de stilul vechi şi de stilul nou al calendarului, cei care n-au acceptat calendarul pe stil nou au

fost numiţi „stilişti”. De o parte şi de alta s-a manifestat multă intoleranţă, încât poziţiile s-au radicalizat până

a ne exclude unii pe alţii. Stiliştii au rămas o minoritate, încetul cu încetul, şi-au creat regulile lor speciale,

modalităţi proprii de manifestare şi de comportament, care îi vor deosebi de restul. În funcţie de specificul

vremii, Biserica Oficială şi-a aliat statul în combaterea „stilismului”, aşa încât opozanţii la modificarea

calendarului, au intrat în atenţia poliţiei şi jandarmeriei. Au fost momente de tensiune, şi nu mai puţin de

durată, mai ales în unele zone ale ţării. La noi, în Banat, spre exemplu, convieţuind cu ortodocşii sârbi şi cu

unii credincioşi ucrainieni, care nu au modificat calendarul, schimbările produse au trecut aproape

neobservate. În rest însă, s-a ajuns până acolo, încât s-a constituit o Biserică Ortodoxă aparte, zisă „Stilistă”,

care pe parcursul timpului a tot evoluat. Din nenorocire a intervenit regimul comunist, care a contribuit, pe de

o parte la scoaterea stilismului în afara legii, iar pe de altă parte la transformarea lui în victimă, comparativ cu

„Biserica mamă”, care apărea ca privilegiată. Progresiv stiliştii au fost identificaţi cu sectarii, luat acest

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

cuvânt în sensul cel mai peiorativ. În ciuda acestui fapt, ei au progresat şi s-au dezvoltat, bucurându-se la un

moment dat, chiar de sprijinul unor ierarhi ortodocşi, marginalizaţi de autorităţiile comuniste, de pildă

Episcopul Vicar Galaction Cordun. Încetul cu încetul, în ciuda persecuţiei la care au fost supuşi, stiliştii au

reuşit să-şi creeze o ierarhie proprie, prin aceasta să-şi formeze un cler aparte şi să organizeze parohii şi

mănăstiri de sine stătătoare. Îmi aduc aminte, că la un moment dat se relata, că având bunăvoinţa unor oficilităţi

locale, şi-au dobândit magazii cu materiale de construcţie, în vederea edificării unor locaşuri de rugăciune,

magazii care erau mai bine aprovizionate, decât cele ale statului. Pe deasupra, au intrat în legătură cu Bisericile,

ce au păstrat calendarul vechi, cu mănăstirile de la Muntele Athos, care şi ele respectă calendarul vechi, şi chiar

cu alte Biserici „stiliste” propriu-zise, ceea ce le-a consolidat poziţia, în ciuda nerecunoaşterii din partea

statului, de care nici nu mai aveau nevoie. La ora actuală, după ce au ieşit din comunism cu aureolă de Biserică

prigonită, stiliştii răspândiţi mai ales în Moldova, sunt organizaţi într-o mitropolie cu sediul la Mănăstirea

Slătioara şi cu trei episcopi (actualmente zece episcopi n.ed.) dependenţi de un mitropolit. Se estimează că în

prezent există peste 500.000 de credicioşi stilişti, iar numărul lor este în continuă creştere (...). La Bucureşti s-a

constituit o mănăstire, iar Slătioara o mare catedrală. Numai după decembrie 1989 s-au edificat aproximativ

120 de noi Biserici stiliste. Nu demult a apărut „Atlasul religiilor şi a monumentelor istorice religioase din

România” alcătuit de Dr. C-tin Guciuc (Buc. 1997 pag. 27-28), care arată că în februarie 1990 Biserica

Ortodoxă de Stil Vechi a fost recunoscută ca persoană juridică, aşa încât la ora actuală funcţionează legal.

Aşadar, pe teritoriul ţării noastre, alături de Biserica Ortodoxă Română există şi funcţionează această Biserică

de Stil Vechi, română şi ea, pe care însă o ignorăm, ca să nu spun că o tratăm cu duşmănie, pe temeiul

antecedentelor greu de ignorat. În 1924 aproximativ 1.000.000 de clerici călugări şi credincioşi au refuzat

inovaţia noului calendar. În 1936 aceştia au fost integraţi forţat în Biserica Oficială, iar cei care n-au acceptat,

au fost prigoniţi pe temeiul unei hotărâri a Consiliului de Miniştri. Pe acelaşi temei au fost demolate vreo 30 de

Biserici stiliste, le-au fost confiscate averile şi lăcaşurile de cult, iar conducătorii arestaţi. După 1955 din

patrimoniul stilist au mai fost dărâmate două mănăstiri şi trei Biserici, iar cinci preoţi au fost încarceraţi şi au

murit în închisoare. A existat deci, s-o recunoaştem, în condiţiile de odinioară, un anumit fel de relaţii, care se

pare că au lăsat nişte urme, care oricum trebuie depăşite (...)” Nicolae, Mitropolitul Banatului în Învierea, foaie relig.

editată de Arhiepiscopia Timişoarei, anul IX, nr. 15(201), 01.08.1998).

33 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Sfârşitul anului 1998 avea să aducă şi sfârşitul pământesc al cunoscutului părinte Cleopa Ilie de la

Sihăstria, umplând de tristeţe sau compasiune inimile celor ce l-au cunoscut ori i-au fost fii duhovniceşti. Născut în anul 1912, în localitatea Suliţa, judeţul Botoşani, el va depune jurământul monahal în 1937, la Mănăstirea Sihăstria. La 27 decembrie 1944 este hirotonit ierodiacon, iar la 23 ianuarie 1945 - ieromonah, de către Episcopul Galaction Cordun, viitorul Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, pe atunci stareţ al Mănăstirii Neamţ. Odată însă cu revenirea Preasfinţitului Galaction la calendarul ortodox şi înscăunarea sa ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit (după titulatura de atunci), părintele Cleopa avea să înceapă scrierea dialogurilor imaginare cu ,,învăţăcelul ortodox” - după cum îi plăcea să îl numească pe ,,interlocutorul” său, publicate în culegerea ,,Ne vorbeşte părintele Cleopa”, sub Editura Episcopiei Romanului.

Se spune despre el că ştia „să îmbine blândeţea cu severitatea, învăţăturile cu poveştile”. Ucenicii şi

urmaşii săi i-au croit acea aură de sfinţenie forţată, care cu trecerea timpului va scoate la iveală mucavaua din care a fost confecţionată. Prima ,,profeţie” neîndeplinită a fost cea legată de venirea vreunui Papă în România: printre ,,argumentele” împotriva ,,stiliştilor”, părintele Cleopa folosea şi fraza: ,,Între învinuirile care ni se aduc din partea stiliştilor este şi aceea ca prin îndreptarea calendarului iulian noi ne-am dat cu catolicii… daca ei ne numesc catolici, apoi de ce nu s-a întâmplat cândva să fi venit să slujească împreună cu episcopii noştri şi vreun episcop catolic sau papa de la Roma, după cum au venit episcopii şi patriarhii Bisericii Rasaritului...” Istoria ce s-a scris în momentul 7-9 mai 1999, odată cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România - la numai şase luni după moartea părintelui Cleopa -, avea să-i dea acestuia prima contrazicere. A doua contrazicere, mult mai gravă, avea să vină prin cele două evenimente apostate ale anului bisericesc 2008, despre care am vorbit în paginile acestei reviste. Lor se adaugă şi săptămânile ,,de rugăciune ecumenică”, ce spurcă România la începutul fiecărui an.

Părintele Cleopa - profeţii neîmplinite

34 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Activismul părintelui Cleopa

Pe seama părintelui s-au scris cărţi şi articole

laudative, fiind numit cu superlative de genul ,,cel mai

mare duhovnic al României” şi alte asemenea. Însă

toate relatările la adresa lui nu sunt suficiente; ele scapă

ceva. Acel ceva este ,,misionarismul” din juneţe al

părintelui Cleopa. Prin anii ’40 ai secolului trecut, el

lua parte la raziile făcute împreună cu alţi preoţi ai

stilului nou şi legiuni de jandarmi, intrând abuziv în

casele credincioşilor ce erau pârâţi că ţin calendarul

iulian - singurul calendar

ortodox. Aceste lucruri, ce nu

aveau absolut nimic în comun

cu ,,blândeţea” pe care alt-

minteri o propovăduia părin-

tele în discuţie, se întâmplau

mai cu seamă în Postul Naş-

terii Domnului după rându-

iala străbună, stilul vechi -

timp în care ,,postul” pe stil

nou se încheiase deja. Odată

intraţi în casele oamenilor,

sub ameninţarea armei, îi for-

ţau pe aceştia, de la mic la

mare, să bea lapte sau să mă-

nânce din carnea pe care o

aduseseră cu ei aceşti noi

ighemoni. Sunt pline Vieţile

Sfinţilor de astfel de tactici şi

metode de tortură; diferenţa

este că acei de demult îşi de-

clinau calitatea de păgâni,

atunci când se lăudau cu ido-

lii lor, pe când aceştia, despre

care ne e vorbirea acum, se

numeau pe sine ,,ortodocşi”…

Într-o înregistrare

video, intitulată ,,Viaţa în pustie”, disponibilă la o

căutare pe internet, părintele, fără a-şi ascunde satis-

facţia, povesteşte cum au fost bătuţi crunt credincioşii

de stil vechi din comuna Boroaia, la intervenţia

autorităţilor locale ale vremii, care ceruseră şi sprijinul

celor din Cernăuţi. Am transcris textul de mai jos

întocmai cu modul de exprimare al părintelui, de la

minutele 02:22 - 04:36 ale înregistrării, sărind însă pes-

te minciunile politice, abil strecurate printre rânduri,

prin care se sugerează că mişcarea de rezistenţă a orto-

docşilor tradiţionalişti din România s-ar fi organizat

sub ,,protecţia” puterii comuniste de atunci (un nonsens

uriaş, dacă stăm să ne gândim că închisorile erau pline

de monahi şi credincioşi de stil vechi, arestaţi tocmai de

aceiaşi comunişti...). Iată în ce grozăvii anticreştine se

laudă părintele Cleopa: ,,Şi când o a găsît ai noştri, o

adus elemente de jandarmi de la Cernăuţi de-aici, le-o

pus la Boroaia: eşti pi vechi? - pi vechi" erau cu

crăvaşele (n.ed.: biciuri); şi s-o pus cam o jumăta' de

kilometru de armată. Treci pe-aicia; le dădea câte-o…

„mai eşti pi vechi? Treci s-ti botezăm a doua oară"

ştiţi… Şi-atunci ce-o făcut călugării stilişti, o fugit prin

pădure. Poliţia căutându-i pi ei a dat de pustnicii vechi

saracii; vă spun cum s-o desfiinţat: io am apucat pisti

50 di pustnici aicea; pot să vi-i spun şi pi nume... Şî, ei

le-au zis „domne' noi n-am venit pentru calendar; noi

suntem viniţi aici din '20, dinainte de '20, cutare…".

„Nu!" Şi i-o arestat pi mulţi saracii… Parcă-i văd când

o adus trei pustnici, tucmai de la Pârâu Dracului - aşa

îi zice pârâului… Movila lui

Dubău, în iarna pi zapadă

desculţ; unu' Timotei avea o

barbă pân-aici!... de la Pro-

dromu. Unu' Nicodim şi

unu'… […] celălalt… Agapie.

I-o adus desculţ c-o zâs că-s

pi vechi; şi ei di când lumea

n-o ţinut pi vechi erau aco-

lo… disculţ saracii, iarna i-o

adus… Şî i-oi bătut un şăf di

post, unu' Paşca Neagu;

băăi, băieţi băi, aşela o murit

rău… pi mulţi i-o scos din

pădure…"

Imediat apoi, părinte-

le vine cu o relatare istorică

importantă, dar din păcate

nici aici nu mărturiseşte ade-

vărul întreg. Mai exact, spune

că în pădurea de la Movila lui

Dubău trăiau 50 de pust-

nici… care nu au ţinut nicio-

dată calendarul vechi! Ce

enormitate… dacă ei erau

veniţi acolo dinainte de

1920, când stilul vechi era

stilul Bisericii Ortodoxe a

României, cum poate părintele Cleopa să nege faptul

că acei pustnici urmau calendarul iulian? Cu alte cuvin-

te, părintele Cleopa ,,inventează” calendarul gregorian

în România, cu câţiva ani înainte ca acesta să se fi

introdus.

Părintele Cleopa, faţă în faţă cu stareţul „stiliştilor”

Începând cu anul 1949, odată cu începutul

stăreţiei sale la Mănăstirea Slatina, părintele Cleopa îşi

începe călătoriile misionare spre Mănăstirea Slătioara,

ce abia se întemeiase, în anul 1947, mergând neobosit

cale de vreo două „ceasuri apostoleşti”. Stareţ al

Mănăstirii Slătioara în acea vreme era Sfântul Gli-

cherie, pe atunci ieromonah. Cei doi au avut lungi dis-

cuţii pe tema schimbării calendarului vreme de câteva

luni, până ce părintele Cleopa, văzând că nu are sorţi de

izbândă cu „stilistul Glicherie” a început să vină mai

Mormântul părintelui Cleopa Ilie, din cimitirul

Mănăstirii Sihăstria, judeţul Neamţ

35

rar. Nu se ştie de unde era primită această ,,ascultare”,

la fel cum şi scopul vizitelor rămâne neclar. Se poate

să fi fost vorba despre o încercare de convertire a

întregii obşti la stilul nou.

Într-una din ultimele discuţii, purtate de

părintele Cleopa cu acelaşi ton pătimaş şi compor-

tându-se în genere de parcă Mănăstirea Slătioara ar fi

aparţinut de drept Bisericii stilului nou, au fost aduse

în discuţie argumente astronomice, ignorând canoa-

nele bisericeşti şi hotărârile marilor ierarhi ai Orto-

doxiei, legate de calendarul gregorian şi Sfintele Paşti.

Punctul de vedere al ieromonahului Glicherie despre

schimbarea calendarului, era, desigur, unul ortodox,

încercând deseori să îl

convingă pe părintele

Cleopa că Biserica nu

are de-a face cu astro-

nomia, sau că locul ei

nu este în Biserică.

Ultima lor discuţie, ră-

masă vie în memoria

părinţilor bătrâni din ob-

ştea de la Slătioara, avea

să pună capăt acestor

vizite. Sfântul Glicherie

a spus atunci către părin-

tele Cleopa, grăind cu

răbdare şi blândeţe, însă

foarte categoric şi neclin-

tit, aşa cum făcea ori de

câte ori trebuia să mustre

o greşeală: „V-aţi făcut de râs cu gregorianismul

vostru, în ’26 şi în ’29. Aţi făcut Paştile odată cu

catolicii şi înaintea evreilor. Când aţi făcut voi

Paştele, şi când a venit lumina la Sfântul Mormânt?

Spuneţi că e rămas în urmă calendarul iulian... Dar,

de la Înviere pâna la Duminica Tuturor Sfinţilor de ce

vă folosiţi de calendarul iulian? Post mai mic de opt

zile, nu s-a mai pomenit până la voi, gregorienii. Sau

cum puteţi ţine sărbătoarea Sfinţilor Apostoli în

săptămâna de harţi de după Duminica Tuturor

Sfinţilor? Când împărtăşiţi creştinii cu Sfintele Taine,

când voi de fapt hotărâţi un post de 2-3 zile sau numai

o noapte? Cum vă puteţi spăla de blestemul Sfinţilor

Părinţi, care au zis: „Anatema celor care primesc

calendarul papist”? Înşelaţi lumea, şi, în loc de

calendar papist, îl numiţi ,,calendar iulian îndreptat”.

Cum mai puteţi vorbi despre Ortodoxie, voi, care

sunteţi căzuţi sub caterisirea Sfintelor Canoane? Şi,

caterisiţi fiind de Canoanele Bisericii, mai lucraţi încă

şi cele Sfinte... pui de papistaşi, care umblaţi să

înşelaţi poporul!”. De atunci, nu s-a mai auzit

vreodată de părintele Cleopa în vizită pe la Slătioara.

Părintele Cleopa - „vârf de lance” împotriva

„stilismului”

Multă vreme, părintele Cleopa a ascuns

adevărul credinţei, ba, mai mult chiar, l-a renegat,

punând mai presus decât orice ASCULTAREA faţă de

Patriarhie. Bietul părinte Cleopa, cu tot prestigiul lui

de „teolog”, uita că se străduieşte să facă ascultare de

o ierarhie aproape apostată, pe jumătate catolicizată (şi

aducem în discuţie doar ortodoxia din Ardeal, ce are

practici din ce în ce mai asemănătoare cu ale papista-

şilor - în primul rând, prin greşeala groaznică a săvâr-

şirii ,,botezului” prin stropire sau turnare, ceea ce este

contrar Canoanelor!). Cu

toate că el spunea că „nu

există decât o singură Bi-

serică; una, nu o mie” sau

„cei ce s-au despărţit de

Biserica Apostolească şi

Sobornicească nu au

mântuire”, totuşi el se de-

părtase de ceea ce propo-

văduia, prin faptul că a-

parţinea de o Biserică ce

se întorsese cu faţa de la

lumina Bisericii Răsăritu-

lui, şi de la învăţătura cea

mântuitoare a Sfinţilor

Părinţi. Pe vremea când

părintele afirma că „ere-

tici sunt catolicii; ei nu

au Duh Sfânt, nu au Taine şi nu au mântuire”, orto-

doxia oficială era deja o pradă râvnită, în care Biserica

Apusului începuse să îşi înfigă colţii otrăviţi cu erezie,

ascunşi sub momeala ecumenismului.

Ortodoxia Părintelui Cleopa

Mai apoi, spre sfârşitul vieţii, cunoscând

greutatea şi păgânătatea rătăcirii ecumeniste, nu a

mustrat-o cu toată tăria în faţa celor ce şi-au lăsat

minţile robite de ea, ci a folosit cuvinte care dau din

loc în loc impresia că şi Biserica Ortodoxă, laolaltă cu

cea catolică, trebuie să dea dovadă de ,,smerenie", în

vederea unirii. Dacă problema s-ar fi pus la nivel de

individ care vrea să vină la credinţa adevărată, atunci

smerenia era pe deplin justificată: acela îşi mărturisea

rătăcirea şi o dădea anatemei, după care mărturisea

venirea cu tot sufletul la Credinţa adevărată. Folosind

însă această noţiune cu privire la Bisericile ce caută să

se unească, prin ecumenism, părintele Cleopa suge-

rează, subtil, că Biserica Ortodoxă ar trebui să se po-

căiască de oarecare păcate sau lipsuri, ceea ce este o

mare rătăcire, fiindcă Biserica, fiind Mireasa lui

Hristos, este fără de prihană, şi aşa va rămâne până la

sfârşitul veacurilor, indiferent câte suflete vor mai fi

făcând parte dintr-însa.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Părintele Cleopa alături de Daniel Ciobotea, actualui

Patriarh al B.O.R., căruia i-a fost duhovnic şi naş de

călugărie

36

Redăm mai jos un pasaj edificativ, în care am

evidenţiat atât cuvintele dubioase, cât şi cele care nu

numai că nu mustră ecumenismul, ci practic îndeamnă

către el. Citatul este redat din culegerea făcută de

părintele Ioanichie Bălan, intitulată Convorbiri Duhov-

niceşti II, apărut la Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor,

1990, pp. 461-462):

„ - Ce părere aveţi despre dialogurile de unire dintre cele

două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică din zilele

noastre?

- Unitatea creştină nu stă numai în dialogurile care se

fac între Biserici de atâţia ani. Sunt bune şi dialogurile,

sfătuirile, propunerile unora şi ale altora în problema

unirii. Dar să ne aducem

aminte de cuvintele Mântui-

torului care zice: ,,Fără de

Mine nu puteţi face

nimic" (Ioan 15: 5) (...) După

slaba mea putere de înţelegere

cred că în această mare

lucrare de unire a Bisericilor

este mare nevoie de post, de

rugăciune, şi mai ales de

smerenie din toate părţile (...) Toţi membrii Bisericii

creştine trebuie să

stăruiască în rugăciune

către Prea Bunul Dumne-

zeu pentru unirea tuturor

creştinilor (...) Aşadar, de

nu vor ajunge Bisericile,

Ortodoxă şi Catolică, la

înţelegere în această privinţă [se referă la doctrina despre

purcederea Duhului Sfânt, şi anume controversa în jurul

formulei latine filioque], atunci nu se va putea face

unirea. Într-adevăr, la oameni acest lucru este cu

neputinţă, dar nu şi la Dumnezeu. De aceea am zis mai

sus că este trebuinţă din partea celor două Biserici de

multă rugăciune şi post către Prea Înduratul Dumnezeu,

ca să lumineze minţile celor ce le conduc, spre a putea

ajunge la o înţelegere comună în această privinţă. Fie ca

acelaşi Prea Sfânt Duh, pentru care nu se pot înţelege, să

se îndure cu mila Sa prea mare şi să lumineze pe toţi care

doresc unirea Bisericilor apostolice. Să le ajute Dum-

nezeu a afla calea cea mai bună şi mai sfântă în această

privinţă, care ar aduce mare bucurie şi mare folos

întregii Biserici a lui Hristos."

Faţa ascunsă a Părintelui Cleopa

Unii dintre părinţii cunoscuţi ai Bisericii de stil

nou din zilele noastre, mărturisesc şi ei unele lucruri mai

puţin cunoscute celor ce se lasă amăgiţi de ,,infaili-

bilitatea” părintelui Cleopa, atunci când îl folosesc

drept ,,vârf de lance” împotriva calendarului iulian, şi

implicit al celor ce îl urmează: ,,Părintele Cleopa este

părintele Cleopa! Un mare duhovnic. Dar eu am pe

suflet o sminteală pe care nu pot să nu o spun. Părintele

Cleopa i-a umplut de mîndrie pe activiştii comunişti.

Veneau la el şi primeau binecuvîntare. Toţi făceau cale

bătută la el, să primească binecuvântări oficiale. Şi ei

mergeau şi spuneau: «Ei, m-a binecuvîntat părintele

Cleopa, înseamnă că e mare lucru de capul meu!». Cu

harul său, cu credinţa sa, cu numele său, cred că el ar fi

putut să-i facă pe mulţi activişti să se ruşineze de faptele

lor, să se modifice, să fie mai umani. În vremurile alea

era bine ca cineva să-i certe pe cei care în societate

propovăduiau ateismul, iar în particular veneau la

părintele Cleopa să primească binecuvîntare pentru

faptele lor." - din cartea ,,Părintele Iustin Pârvu şi

m o r a l a u n e i v i e ţ i

câştigate” (Ed. Credinţa

Strămoşească, 2005).

Căutaţi adevărul şi

veţi vedea că părintele

Cleopa s-a înşelat - şi nu

puţin -, atât asupra „sti-

liştilor”, cât şi asupra drep-

tei credinţe, propovăduite

de el. Stiliştii nu sunt

„rătăciţi”, aşa cum îi numea

el. Nu trebuie să confundăm

smerenia cu neştiinţa. Ne-

ştiinţa nu este o virtute, ci

un păcat, vorbind, bineîn-

ţeles, de cele duhovniceşti.

Atunci ne lăsăm şi pe noi

rătăciţi şi suntem de două

ori vinovaţi: întâi, pentru că ne-am călcat conştiinţa în

picioare, atunci când ne striga să cugetăm dumnezeieşte,

după cum au făcut-o sfinţii din toate veacurile; iar al

doilea, pentru că nu i-am spus adevărul, în frica

Domnului, celui ce ne abătea de la Adevăr.

Născut în anul 1912, părintele Cleopa a ţinut,

până la vârsta de 12 ani, sărbătorile după vechiul

calendar, alături de părinţii lui trupeşti. Din anii '50

ai secolului trecut şi până astăzi, el continuă să

smintească generaţii de oameni, cu sau fără studii

teologice, ce îşi alimentează, din scrierile sale, ura şi

atitudinea deloc ortodoxă faţă de Biserica Ortodoxă

de Stil Vechi şi de credincioşii ei.

T.M.

TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

În acelaşi cuget: părintele Cleopa şi Patriarhul Ecumenic

(şi ecumenist) Bartolomeu al Constantinopolului (stânga)

37 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Mănăstirea Slătioara la ceas de praznic

Sâmbătă, 15/28 iunie, la Mănăstirea Slătioara, sediul Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi

din Romania, s-a săvârşit pomenirea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, ale cărui sfinte moaşte sunt

adăpostite de biserica veche a mănăstirii, cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului. Credincioşii prezenţi au

sosit încă din ajunul sărbătorii, pentru a lua parte la Privegherea arhierească în cinstea praznicului de a doua

zi. Predica de la sfârşit a fost rostită de Preasfinţitul Demosten Nemţeanul, care a evocat, cu ochii plini de lac-

rimi, viaţa plină de sfinţenie, nevoinţele şi facerile de minuni ale Sfântului Ierarh Glicherie, această candelă

nestinsă a dreptei credinţe strămoşeşti. Sfânta Liturghie a început, la fel ca în fiecare an, cu scoaterea din

biserică a sfintelor moaşte, ce s-au aşezat lângă zidul nordic al bisericii, spre închinare. Slujba a fost săvârşită

în sobor, de către întreg Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, alături de un număr

mare de preoţi şi diaconi, în prezenţa unei mulţimi de credincioşi, sosiţi, ca de obicei, din toate colţurile ţării.

Cuvântul de învăţătură a fost rostit de cei ce l-au cunoscut pe Sfântul Ierarh Glicherie şi i-au fost fii duhov-

niceşti: Înaltpreasfinţitul Mitropolit Vlasie, urmat de Preasfinţitul Demosten.

38 TRADIŢIA ORTODOXĂ, nr. 21

Septembrie 2008

Hramul mare al Mănăstirii Slătioara – Schimbarea la Faţă a Domnului (06/19 august) -, a adunat

mii de credincioşi din întreaga ţară şi de peste hotare, sosiţi încă din ajunul sărbătorii, pentru a participa la

Privegherea arhierească, urmată, ca de obicei, de un frumos cuvânt de învăţătură, rostit de Preasfinţitul

Demosten Nemţeanul, ce a tâlcuit semnificaţia acestui mare praznic. S-a amintit, totodată, jertfa înaintaşilor

noştri, cei ce acum câteva decenii, în vremuri de prigoană, soseau în acest loc în număr foarte mare, cu preţul

propriei libertăţi, adunaţi în numele Celui ce pe Muntele Taborului S-a schimbat la Faţă, înaintea Sfinţilor Săi

Ucenici şi Apostoli, arătându-Şi slava Sa dumnezeiască. Predica a fost urmată de citirea Moliftelor Sfântului

Vasilie cel Mare, după obicei, pentru sănătatea trupească şi sufletească a credincioşilor.

Sfânta Liturghie de a doua zi a fost săvârşită în sobor, de către treisprezece arhierei: Înaltpreasfinţitul

Mitropolit Vlasie Mogârzan, împreună cu Preasfinţiţii episcopi: Demosten, Teodosie, Iosif, Flavian,

Glicherie, Dionisie şi Evloghie, avându-i ca oaspeţi de peste hotare pe Preasfinţiţii Chiprian de Oreoi,

Climent de Gardikion şi Ambrozie de Methoni, din partea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Greciei (Sfântul

Sinod în Rezistenţă), pe Preasfinţitul Fotie de Triadiţa din Bulgaria, şi pe Preasfinţitul Andronic de Richmond

şi New-York (S.U.A.), din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor.

Ierom. B.

Revista TRADIŢIA ORTODOXĂ este publicaţie înregistrată la

Biblioteca Naţională a României

Centrul Naţional de Numerotare Standardizată

TRADIŢIA ORTODOXĂ / MITROPOLIA SLĂTIOARA

ISSN 1842-7499

Editura „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

publicaţia respectă Legea nr. 594/2004 şi Legea nr. 186/2003,

privind promovarea culturii scrise

-toate drepturile rezervate-

TRADIŢIA ORTODOXĂ - 40 p. Format: 8 din 64/88

Tipar executat la Tipografia „Adormirea Maicii Domnului” - Bucureşti, 2008

Tel. 021/434 23 36

Cuprins:

Bolile sunt daruri de la Dumnezeu................................................................................................... 3

O minune a Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul............................................................................. 3

Zece canoane ale Sfinţilor Părinţi, ce condamnă schimbarea calendarului.............................. 4

Ecumenismul - Calea spre pierzare (II)............................................................................................ 6

Ieri - eretici; astăzi - „fraţi”.................................................................................................................. 8

Monahiile de la Şamordino, întemniţate la Solovăţ..................................................................... 11

Biserica Antiohiană - o turmă fără păstor........................................................................................ 14

Istoria care nu se spune (I).................................................................................................................. 16

Mărturia unei tinere mame care a refuzat să facă avort.......................... ..................................... 18

Febra canonizărilor bântuie Biserica de stil nou...................................... ..................................... 20

Războiul cu Faraon............................................................................................................................... 23

Reîncarnare sau Învierea morţilor?.................................................................................................. 25

Lacrimile, mărgăritarul cel mai de preţ............................................................................................ 27

Rezistenţa Valaamului....................................................................................................................... 29

Părintele Cleopa - profeţii neîmplinite........................................................................................... 33

Mănăstirea Slătioara, la ceas de praznic.......................................................................................... 37

TRADIŢIA ORTODOXĂ PUBLICAŢIE TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA

Î.P.S. VLASIE MOGÂRZAN, ARHIEPISCOPUL ŞI MITROPOLITUL BISERICII

ORTODOXE DE STIL VECHI DIN ROMÂNIA

ADRESA REDACŢIEI:

Mitropolia Slătioara, Comuna Râşca, judeţul Suceava

EDITURA „SCHIMBAREA LA FAŢĂ”

TEL/FAX: 0230/570.831, 0230/570.837

Email: secretariat@mitropoliaslatioara.ro

Web: http://mitropoliaslatioara.ro