Gheţăria - congelatorul tradiţional

Să ai frigider este esenţial pentru stilul de viaţă modern, îţi permite să păstrezi

alimente care în mod normal s-ar strica. Problema e că frigiderul nu e tocmai eco.

Consumă energie multă, necesită resurse pentru a fi construit şi existenta lui depinde

de un număr uluitor de fabrici şi rute de transport. Dar cu toate acestea este

indispensabil, alături cu congelatorul, pentru conservarea hranei în gospodarie. 

Bineînţeles că există şi un mod tradiţional de a stoca hrana. Frigiderul şi congelatorul

pot fi înlocuite cu un beci, o cămară şi o gheţărie, toate trei având la baza principii

naturale de funcţionare. Pe vremuri, bunicii şi străbunicii noştri si cei ce au trăit inaintea

lor păstrau şi ei legume, fructe şi carne. Fără energie electrică şi tehnologie modernă se

descurcau cu simţul practic şi soluţii naturale.

Cămara este spaţiul anexat bucătariei în care sunt păstrate multe legume şi fructe ce

rezistă mai mult timp, carne afumată şi conserve. Beciul este încă viu în cultura

noastră, fiind un element tradiţional pe care noi românii încă îl perpetuăm şi astăzi.

Aceste soluţii oferă un avantaj economic deoarece folosesc un mecanism natural de a

păstra alimentele proaspete - răcoarea.

Bănuiesc ca deja ştiţi cum puteţi ţine carnea, legumele şi fructele la răcoare, aşadar am

sa încerc să vă stârnesc interesul vorbindu-vă despre cum la puteti ţine la rece de-a

binelea. Vorbesc despre gheţărie, congelatorul off the grid, tradiţional, natural şi

eco. Este economic pentru că nu consumă energie şi interesant pentru că e simplu. Eu

cred în D.I.Y. (do it yourself) aşa că m-am informat de la bătrâni şi desigur de pe net

despre cum se face o gheţărie.

Gheţăria sau casa de gheaţă este în esenţă un beci, săpat în pamant şi zidit. Are o

formă ca de ou cu o aerisire în punctul cel mai înalt. Lângă peretele zidit sau stabilizat

cu scândură se pune de regulă un strat generos de izolaţie de cam 30-50 cm. Izolaţia

tradiţională se face din rumeguş sau paie, insă ştiu sigur că se pot folosi şi alte tipuri

de izolatie naturală precum scoarţa de copac, muşchiul de pădure, lâna sau fibra de

canepă. La baza gheţăriei se pune pietriş şi nisip pentru a putea elimina umiditatea în

exces, iar peste stratul de drenaj se  pune un alt strat de material izolator (la fel ca pe

pereţi). Atât drenajul cât şi aerisirea sunt esenţiale pentru ca mecanismul natural să

funcţioneze - gheaţa se păstrează mai bine şi pentru mai mult timp. Retineţi că şi uşa

sau trapa va trebui să fie bine izolată şi se recomandă să aiba aceeaşi grosime cu cea

a peretelui.

Un alt sfat pentru amatorii de DIY este să construiţi gheţăria preferabil lângă un mal de

pământ, pe partea dinspre nord a acestuia pentru a fi expusă vânturilor reci şi pentru a

fi ferită de soare. Tot pentru a proteja gheţăria de soare se poate folosi o altă soluţie

naturală şi anume umbrirea cu o perdea vegetală: copaci, viţă de vie, ederă etc. Nu e

obligatoriu ca gheţăria sa fie complet excavată în pământ dar e de preferat.

Tradiţional, gheţăria se poate umple cu gheaţă sau cu zăpadă bătătorită, adunată în

toiul iernii. Se poate umple complet dacă scopul ei este de a pastra gheaţă sau parţial

(se cladeşte gheaţa lângă pereţi) dacă se doreşte să servească şi drept frigider /

congelator, caz în care se construiesc şi rafturi.

Eu am să vă vând un secret (îmi veţi plăti spunandu-mi cum a mers dacă il aplicaţi),

pe care nu l-am testat, dar care am inţeles că functioneaza cam aşa: se amestecă apa

cu rumeguş (40% rumeguş) şi se toarnă într-o formă de cărămidă. Dat fiind faptul că

acest proces trebuie să aibă loc în miezul iernii, se lasă afară amestecul în forma din

lemn până când îngheaţă bocnă şi apoi se repetă procesul până cand se produc

suficiente cărămizi pentru a umple gheţăria. Care e ideea? Acest amestec

numit pykrete este o invenţie britanică din timpul celui de-al doilea război

mondial care se topeşte cam de  două ori mai greu decât gheaţa obişnuită. 

De mii de ani gheţăria este soluţia eco de a obţine temperaturi sub 0 grade tot anul

(prima atestare istorică datează din 1700 i.Hr. din Persia, actualul Iran). În mod

tradiţional acest tip de construcţie era cândva foarte răspândit şi pe la noi şi ceva îmi

spune că e foarte posibil să o vedem din nou aplicată pe scară largă în viitor, pe parcurs

ce energia ieftină datorată petrolului şi cărbunelui va deveni o himeră.    

Energie eoliană Do It Yourself - Confecţionarea unei turbine eoliene

Într-un articol anterior am vorbit puţin despre energia eoliană, norocul românilor de a

avea vânturi puternice, la propriu :) şi despre posibilitatea de a face economii şi chiar de

a atinge independenţa energetică prin cumpărarea sau confecţionarea unei micro-

centrale eoliene.

Sustenabilitatea soluţiei eoliene provine din costul redus al investiţiei şi din relativa

stabilitate a sursei de  lucru mecanic, adică a vântului, în ţara noastră. O microcentrală

eoliană conectată la o reţea de baterii poate stoca energia pe care o consumă o

locuinţă proiectată şi gospodărită astfel încât să aibă un consum redus de electricitate.

În acest articol voi vorbi despre cum să-ţi confecţionezi o

turbină eoliană cu motivaţia că este o metodă economica careimplică reciclarea de

materiale şi care poate fi adaptată în funcţie de caracteristicile fiecărei gospodării. Dacă

eşti amator de DIY "do it yourself" şi doreşti să scapi de dependenţa de energie din

reţea folosind energia mecanică furnizată de vânt, atunci te invit să citeşti mai departe.

Nu ai nevoie de un talent înnăscut pentru a-ţi construi propriul generator eolian, dar să

ştii că este o treabă serioasă. Dacă nu ai o indemanare dovedită în domeniul firelor şi

motoarelor, atunci înainte de a porni la drum găseşte-ţi un electrician caresă te ajute. 

Primul pas pentru confecţionarea propriei turbine eoliene este calcularea necesarului

mediu lunar de energie al casei tale conform consumului din trecut. Apoi

urmează determinarea unei locaţii potrivite pentru amplasarea turbinei şi pe cat

posibil măsurarea intensităţii şi constanţei vântului în acea locaţie (de preferat este

să măsori periodic pe durata unui an). Aceste date vor servi la schiţarea

planului pentru viitoarea turbină astfel încât să se potrivească intensităţii vantului local

şi să furnizeze suficientă energie. De calitatea planului depinde rezultatul final, aşa că

dacă nu ai cunoştinţe în domeniu apelează la cinevacare are. Planul este de fapt schiţa

proiectului cu dimensiunile componentelor calculate, materialele necesare şi uneltele

enumerate într-o listă şi nu în ultimul rând un scurt calcul al costurilor pentru a stabili

configuraţia cea mai rentabilă.

După ce ai planul trebuie să procuri toate materialele, să le asamblezi, să montezi

turbina şi poate într-o săptămână eşti gata! Sună foarte simplu, dar nu e chiar aşa. Uite

ce ar trebui să includa schiţa:

O turbină eoliană este formată din:

1. generatorul (motor/alternator)

2. elicea sau palele

3. coada sau stabilizatorul

4. stalpul sau suportul

5. bateriile şi invertorul de putere (pentru a transforma curentul  CA în CC)

Generatorul eolian poate fi (în ordinea performanţei şi a

eficienţei): un generator cu magneţi permanenţi construit de tine, un servo-motor cu

curent continuu fără perii, un motor electromagnetic cu inducţie adaptată, un motor cu

curent continuu, un alternator de maşină. Fiecare variantă are propriile caracteristici şi

important este să o alegi pe cea potrivită pentru condiţiile tale.

Un generator construit de tine are avantajul de a fi special conceput pentru scopul

eolian; va avea o capacitate sporită de generare de energie şi va fi mult mai ieftin decât

să cumperi unul nou (reciclarea este totuşi o optiune). Dar dacă alegi să îţi construieşti

propriul generator foloseşte doar materiale de prima clasa şi lipeşte-le bine, pentru că

va trebui să fie foarte robust. Din nou, nu ezita să apelezi la cineva cu experienţă dacă

nu esti sigur pe tine.

Generatorul este format din 2 elemente:

Stator - element fix, aşezat pe suportul axului şi constituit dintr-un disc (material izolator

precum răşina de fibră de sticlă) pecare sunt ataşate o serie de bobine din sârmă de

cupru emailat conectate cu fire la o punte redresoare care converteşte CA în CC pentru

a încărca bateriile.

Rotor sau dupa caz rotoare - estemontat pe ax cu

rulemenţi (dacă se folosesc rotoare pe ambele părţi ale statorului ai nevoie de o bucşă

pentru a le fixa între ele). Rotorul este un suport (un disc similar cu cel al statorului)

pe care sunt lipiţi magneţi permanenţi cât mai puternici (sunt recomandaţi

neodymium), care trebuie să fie fixaţi de elicie.

Elicea va fi învârtită de vânt şi va roti rotorul cu magneţii permanenţi peste bobinele din

stator producând un flux magnetic în bobine, care astfel vor transforma energia

mecanică şi vor genera energia electrică.

Există multe modele de elicii şi pale - de la simpla scandură sau elice ca de avion, la

spirale helix carepot capta şi cei mai slabi curenţi, sau alte variante precum lame

verticale şi semi-cilindri. Voi elabora acest subiect într-un viitor articol, pentru că modul

în care captezi vântul poate face diferenţa dintre un ornament de gradină şi un

generator de energie pe care te poţi baza.

Stabilizatorul sau coada trebuie să fie alineată cu varful elicei şi are rolul de a

repoziţiona în permanenţă elicea pe direcţia vântului pentru a obţine cât mai multă

putere, dar are şi scopul de a o stabiliza atunci cand puterea acestuia devine prea

mare. Pentru modele precum turbina eoliană helix nu este necesar stabilizatorul, dar

trebuie avut în vedere un sistem foarte bun de fixare. 

Suportul sau stâlpul de susţinere poate fi un suport de

antena TV reciclat, un trunchi de lemn sau un suport  telescopic

achiziţionat special pentru acest scop. Anumite modele precum turbina helix pot fi fixate

pe coama acoperişului şi necesită o cuşcă metalică; alte modele nu trebuie fixate pe

acoperiş decât dacă există o structură suficient de durabilă pentru că se pot desprinde

sau pot produce poluare fonică datorită trepidaţiilor. În general este bine ca turbina să

fie la înalţime pentru a fi ferită de turbulenţele create de copaci sau garduri şi pentru a

putea beneficia de vânturile mai constante de la inălţime. În anumite situaţii stâlpul

trebuie ancorat cu cabluri pentru a rezista furtunilor. De asemenea trebuie să existe un

paratrăsnet mai înalt decât stalpul din motive lesne de înţeles. Urmăriţi cu atenţie modul

încare relieful influenţează vântul pentru a alege dimensiunea potrivită a suportului şi

rezistenţa necesară.

Bateriile şi puntea redresoare sunt necesare din 2

motive: în primul rând energia produsă de microcentrala eoliană nu va fi constantă şi

trebuie stocată în baterii de 12V atunci când este generată în surplus pentru a putea

avea în permanenţă curent electric în locuinţă; al doilea motiv este legat de faptul că

turbina va genera curent CA şi pentru uz casnic acesta trebuie transformat în CC pentru

a putea fi folosit fără riscuri. Apelează la un electrician sau la cineva cu experienţă în

etapa configurării reţelelor de fire şi a izolării întregului sistem pentru că nu are rost să

rişti un incendiu.

Alte informaţii utile despre eoliene.

În construirea propriei centrale eoliene ţine cont că este contra productiv să o faci

mai mare decât ai nevoie. Ia în calcul principii precum: dublarea diametrului eliciei

măreşte puterea de 4 ori, dublarea vitezei vântului măreşte puterea de 8 ori - energia

disponibilă în vânt este egală cu cubul vitezei vântului. Este foarte dificil de controlat şi

stabilizat o turbină eoliană cu putere foarte mare, aşa că e bine să îţi calculezi exact

necesarul şi să proiectezi totul în functie de el. O elicie mai mare trebuie fixată mai bine,

poate genera o sarcină mai mare decat poate duce reţeaua electrică a casei tale şi

sistemul de stocare şi poate complica tot proiectul. Gandeşte-te şi la costuri!

O turbină eoliana robustă, bine proporţionată şi care are la bază o mecanică simplă va

rezista mai bine şi mai mult, te va costa mai puţin şi va fi mai sigură din punct de vedere

al fluctuaţiilor de electricitate.

Dacă îţi propui să îţi rezolvi în acest mod problemele energetice, fii prudent şi apeleaza

la specialişti acolo unde este cazul - vei învăţa de la profesionişti şi te vei putea

descurca singur pe viitor. Foloseşte materiale de calitate - în special magneţi şi adezivi

foarte buni - şi foloseşte torţa de sudură pentru lipituri dacă ai posibilitatea. Proiectează

turbina foarte simplist şi nu te aventura la un design spectaculos decât dacă eşti sigur

de ceea ce faci. Reciclează atunci cand poţi, dar foloseşte componente sigure.

În viitor voi construi propria mea microcentrală eoliană şi voi documenta tot procesul

practic, dar până atunci îţi urez mult succes dacă o vei face înaintea mea şi te rog să

împartaşeşti cu noi experienţa practică, informaţiile utile sau chiar întrebările pe care le

ai.

Surse şi resurse:

http://curcubeu.ro/index.php?artid=43

http://www.generator.dap.ro/

     

Case ecologice din pamant

Constructiile din pamant batatorit sunt cele mai populare alegeri ale

constructorilor care vor sa protejeze mediul. O casa din pamant batatorit foloseste ca

material principal de constructie chiar pamantul de sub picioare. Aceasta metoda este

cu adevarat "verde" pentru ca nu face uz de piatra de cariera, cherestea sau caramida

transportate pe distante lungi. 

Bineinteles, exista avantaje si dezavantaje ale constructiei cu pamant batatorit.

Avantaje ale constructiei cu pamant batatorit

O casa construita corespunzator din pamant batatorit este ideala

pentru utilizarea caldurii solare. Peretii grosi si densi absorb caldura solara si o

elibereaza treptat in interiorul casei in timpul noptii. Acest lucru ajuta la scaderea

costurilor de incalzire in timpul iernii, iar aceste case tind sa fie racoroase in

timpul verii. 

Pamantul este un material usor de procurat si atat timp cat respecta o

porportie specifica de nisip si lut, ar trebui sa il poti gasi in apropiere. 

Nu putem trece cu vedere cat de ingenios si inedit este sa ai o casa construita

din pamant, ocasa cu adevarat ecologica. In multe cazuri, pentru a

economisi bani, viitorii proprietari ajuta la procesl de constructie. Sunt chiar si

cateva siteuri care te invata exact ce ai de facut pentru a construi o casa din

pamant.

Dezavantajele construirii unei case din pamant

Selectia pamantului trebuie facuta cu atentie si - daca poti sa folosesti pamantul

de la locul constructiei, vei ramane la sfarsit cu niste gauri mari pe care trebuie

sa le integrezi in peisaj. 

Cu toate ca am fi tentati sa credem ca o casa din pamant ar costa mai putin, o

constructie din pamant batatorit poate ajunge la un cost cu 5 pana la 15% mai

scump, datorita procesului laborios de creare a formelor batatorite. 

Este dificil daca nu imposibil sa creezi pereti rotunjiti sau sculpturi prin aceasta

metda. Casele construite din pamant batatorit vor fi dreptunghiulare in natura.

In climatele mai reci, probabil vei avea nevoie de izolatie suplimentara la

exterior cu polistiren. 

In Romania constructiile din pamant batatorit sunt ceva complet nou si, desi se vorbeste

despre ele, inca nu a prins polularitate. Aceasta tehnica de constructie poate fi pentru

noi romanii o reinventare a traditiei bordeielor prin folosirea unor metode moderne de

aplicare a unor principii strabune.

Ce trebuie să ştii despre casele din chirpici

Ce înseamnă de fapt să ai o casă din chirpici? Care sunt avantajele şi

dezavantajele unei astfel de locuinţe? Am facut o compilaţie a mai multor

înformaţii găsite pe internet, în încercarea de a cuprinde toate aspectele problemă

ale casei din chirpici şi soluţiile posibile.

Chirpiciul  este un material de construcţie în formă de căramidă, făcută dintr-un

amestec de lut, paie, bălegar şi apă si uscat la soare. Casele din satele moldoveneşti

folosesc adesea acest material de construcţie, pentru ca este foarte ieftin şi la

îndemână, de unde îşi trag numele de "casele săracilor".

În vestul Europei cât şi în America de Nord această metodă de construcţie câştigă

popularitate datorită curentului ecologist şi a noului trend de promovare a

sustenabilităţii. Metoda a capatat diverse forme adaptate la regiuni şi la condiţiile

climatice. În occident casele din chirpici nu sunt nici pe departe casele săracilor,

calitatea vieţii fiind asigurata de adaptarea la practicile moderne.

În satul bunicilor mei, făcutul de chirpici era lăsat pe mâna femei, în timp ce bărbatul se

ocupa de construit. Bunica mea stătea aplecată de la mijloc în jos, cu mâinile înfipte în

roaba plină cu acel amestec ciudat. Şi noi copii aveam un rol în toată povestea: ieşeam

în drum şi strângeam bălegarul de la cai în special, dar şi de la vaci. Pentru noi nu era

dezgustător să pui mâna pe bălegar şi nici sa-l strângi din drum şi chiar ne întreceam

să-i alegem pe cei mai mari şi mai „proaspeţi”, ca să primim laudele bunicii. 

Deşi nu e o filosofie, trebuie să ai habar de consistenţa umpluturii, proporţiile

ingreientelor, timpul minim de uscare şi altele. Aici se ascund „secretele”

chirpiciului şi cred că cea ai bună modalitate de a le afla este cerând sfatul autorizat al

unui ţăran care a făcut mulţi chirpici la viaţa lui. Dacă nu vrei să te complici construindu-

ţi singur chirpicii, îi poţi cumpăra de la ţărani. Preţul unui chirpic variză între 60

de bani şi 1 leu şi – pentru o casă modestă cu două camere ai nevoie de aproximativ

2.000 de bucăţi. În concluzie, cu 2000 de lei poţi să ridici pereţii unei case. 

Avantajele casei din chirpici:

Este ieftin, uşor de produs;

Asigură izolaţie termică şi este răcoroasă vara;

Este 100% naturală;

Este rezistentă la cutremure;

Este uşor de întreţinut şi reparat;

Dezavantajele unei case din chirpici:

Nu rezistă la umezeală - la ploi puternice sau zăpezi se slăbeşte structura;

Rezistenţa în timp este mai mică faţă de cărămidă sau beton (casa din chirpici

are o durată de viaţă de 20 după norme, în realitate cam 50 – 70 de ani);

Are nevoie de mai multe lucrări de întreţinere, mai ales dacă nu are fundaţie

solidă şi structură de lemn; 

Sfaturi

Chiar dacă alegi să cumperi chirpicii, este bine să înveţi şi tu cum să îi faci,

pentru că probabil vei avea nevoie să mai faci unele lucrări de întreţinere;

Pentru că rezistanţa chirpiciului este mai scăzută, poţi compensa cu o fundaţie

solidă din piatră şi cu ostructură de rezistenţă din lemn sau din beton; 

Pentru a elimina riscul deteriorării pereţilor, poţi aplica la înterior şi la exterior o

plasă de fier, prinsă de structura de rezistenţă, peste care aplici mortar. E o

modalitate ingenioasă de a înlocui armăturile şi aelimina riscul deteriorării. Mai

multe detalii găsiţi aici.

Unele păreri spun că locuinţele din chirpici nu suportă etajarea. Dacă însă casa

are strutură de rezistenţă, o mansardă nu reprezintă nici un risc.

Dacă vrei să afli mai multe despre cum se cnstruieşte pas cu pas o casă din chirpici, iţi

recomanda acestarticol - vei găsi în amănunt fiecare pas pe care trebuie să-l parcurgi.

Un test simplu pentru determinarea componenței solului

Diferite plante de cultură cresc pe soluri diferite și preferă un anumit tip de sol. Solurile se caracterizează prin structură, pH, puterea de reținerii a apei, componență și compoziție chimică. Mai jos puteți găsi 2 teste simple pentru determinarea componenței solului și un test pentru prezența râmelor în sol.

"Shake" testul este un test general pentru a vedea ce componență are solul și cât e de bun pentru o creștere sănătoasă a plantelor. Pentru a face un shake-test este nevoie de un borcan cu căpac (se poate de un litru sau ce găsiți la îndemâna), acesta se umple cu sol la jumătate, se adaugă apă la 2/3 din volum și o lingură de sare sau sapun. Se agită bine timp de vreo 5-10 minute, după care se lasă pentru limpezire. Nisipul se "așează" în primele 5-10 secunde. După care urmează o fracție mai închisă la culoare care reprezintă detritul organic bogat în humus. Ultima fracție este fracția de lut aceasta se

depune mai lent de la jumătate de oră pînă la 2 săptămîni, în dependență de cantitatea de coloizi minerali care le are. La suprafața apei se ridică substanța organică nedescompusă, adică resturi de plante moarte.

Cum pot fi interpretate rezultatele testului? În cazul în care aveți un raport de părți egale de nisip și materie organică descompusă cu un strat foarte subțire de lut la suprafață atunci aveți un sol perfect pentru o bună creștere și dezvoltare a plantelor. Acest raport poate fi reprezentat prin 40% nisip, 40% substanță organică descopusă, și 20% lut (argilă).

În cazul în care fracția de nisip prevalează acesta este un sol nisipos. Astfel de soluri sunt foarte permeabile pentru apă și nu rețin umiditatea în sol. Apa cât și nutrienții atât de necesari plantelor se scurg ușor în straturile mai profunde ale solului și devin inaccesibile pentru plante. Pentru a îmbunătăți astfel de soluri se va adăuga un strat de 5 cm substanță organica sub formă de compost sau mulch și se va afâna bine cu stratul de la suprafața solului până la o adâncime de 15-20 cm. Aceasta va ajuta de a reține apa în sol și de a da un bun start pentru hrănirea plantelor.

Solurile care au o cantitate mare de lut (argilă) nu permit scurgerea apei și aerisirea acestuia. Solurile lutoase se amestecă cu un strat de 5 cm de nisip și compost, nu uitați să adaugați compost, deoarece la adăugarea doar nisipului acesta cu lutul va forma ceva de genul unui ciment. Atât nisipul cât și compostul vor afîna structura unui sol lutos greu, și în va face mai permeabil pentru aer și apă.

Fracția de substanță organică, reprezintă conținutul de humus atât necesar nutriției plantelor și menținerii unei micro-flore bacteriene sănătoase dinn sol. În cazul în care aceasta lipsește în testul care l-ați făcut, este un indiciu pentru a adăuga cît mai multă substanță organică în sol. În calitate de substanță organică puteți folosi compost, îngrășământ verde, mulch sau resturi de legume de la bucătărie. Formarea

humusului în sol depinde de substanța organică în descompunere. Pentru a menține un sol sănătos și bogat în nutrienți este necesar adăugarea bianuală a compostului în sol. Acesta va ajuta la îmbogățirea solului cu nutrienți, va ajuta la reținerea apei, cât și afânării acestuia prin atragerea râmelor. Humusul este o substanță complexa ce conține o multitudine de elemente chimice necesare dezvoltări sănătoase a plantelor, acesta ca un burete absoarbe surplusul de micro și macroelemente din sol, eliberându-le treptat pe parcursul creșterii și dezvoltării plantelor. Acesta se formează continuu în sol, cât și se descopune continuu în sol eliberînd nutrienți pentru plante, din această cauză pe un teren cultivat este binevenită adăugarea anuală a acestuia pentru a menține formarea continuă a acestuia.

Test pentru prezența râmelor în sol

Prezența râmelor în sol este un semn bun pentru un sol sănătos. Acestia afâna, aerează solul cât și descompun substanța organică în acesta. Pentru a vedea câte rîme aveți în sol săpați la o adâncime de 15 cm și la o lățime de 30 cm pentru a le căuta. Dacă găsiți 10 râme, acesta este un sol bun. Și dacă nu ați găsit niciuna este bine de a adăuga mai multă substanță organică în sol cu cît mai mult cu atît mai bine.

O legumă pe nedrept uitată: topinamburul NAPULNume ştiinţific: Helianthus tuberosus (Familia Astaraceae)

Sinonime: napul de pământ, măr de pământ, cartofi porceşti, picioci, trufe, topinambur, pere iernatice, napi porceşti

Se confundă adesea cu napul (Brassica napus din familia Brassicaceae)

Importanţa culturii: Ca plantă legumicolă, topinamburul se cultivă pentru tuberculii săi, destul de dulci şi gustoşi, care se consumă în stare crudă sau gătiţi (fierţi, prăjiţi, salată cu ceapă şi pătrunjel, cu unt topit şi pesmet).

Conţinut: substanţă uscată 22,1%, proteine 1,66%, grăsimi 0,22%, celuloză 1,0%, săruri minerale 1,99%, substanţe extractive neazotoase 8,43% (formate din inulină, zaharoză, levulină şi foarte puţin amidon).

Tuberculii de topinambur recoltati in primavara sunt mult mai dulci decat cei din toamnă datorită transformării amidonului în substanţe dulci. Este de ştiut faptul că napii iernează foarte bine în sol în regiunile reci.

Este recomandat în astenii, tonic, antiseptic, gută, diabet, dispepsie, reumatism. Tuberculii sunt folosiţi ca materie primă în industria spirtului (din 100 kg rezultă 7 - 10 kg alcool şi circa 60 kg borhot) dar şi în fabricarea dulciurilor.

Particularităţi botanice şi biologice: Plantă perenă, care formează în sol organe vegetative, în mod asemănător cartofului. Sistemul radicular pătrunde până la 50-80 cm

adâncime. Tuberculii sunt cărnoşi, de diverse forme (sferici, ovali, piriformi, fusiformi), culori (albă, galbenă, roz, roşie sau albăstruie). Topinamburul formează tulpini înalte de 1-3 m, cilindrice, aspru păroase şi ramificate in partea superioară. În condiţiile din ţara noastră înflorirea e târzie iar florile nu fructifică. Seminţele nu ajung la maturitate, motiv pentru care topinamburul se înmulţeşte prin tuberculi.

Exigenţe ecologice: Este rezistent la temperaturile scăzute din iarnă, motiv pentru care poate ierna în sol. Pretenţiile faţă de sol sunt mici, rezultate bune se obţin pe solurile nisipo-argiloase din luncă, afânate, revene, bogate în humus şi calciu, cu pH 6-7,5. Nu suportă solurile grele, prea umede şi reci.

Cultivare:- Comun - cu tuberculi mici, de culoare roşiatică şi de formă neregulată.- De Egipt - cu tuberculi mici, de culoare galbenă şi de forma regulată.- Roşu - cu tuberculi de culoare roşiatică, puţin bronzată, piriformi.În ţara noastră se cultivă soiul românesc Compact, iar în alte ţări se cunosc soiurile Fuseau şi New White.

Tehnologia culturii: Se plantează toamna târziu sau primăvara devreme la 70 - 80 cm între rânduri şi la 40 - 50 cm între plante, în cuiburi la o adâncime de 10 - 15 cm. Pentru înfiinţarea unui hectar e necesară cantitatea de 900 – 1200 kg tuberculi.

Boli: Uneori topinamburul poate fi atacat de anumite boli ca Sclerotinia libertiana şi Botrytis cinerea care produc numeroase pete brune pe toate organele plantelor până la distrugerea lor completă. Se previn prin respectarea rotaţiei culturilor şi înlăturarea plantelor infectate. Toamna târziu se taie tulpinile la 30 cm deasupra solului. Producţia la hectar este de 35-45 tone.

Sursă de seminţe bio în România:Filip Florian, BuzauTelefon: 0720182025Email: hlk_benner@yahoo.comPreţuri orientative pentru tuberculi:Între 5 – 50 kg la 5 ron/kgÎntre 50 – 500 kg la 4 ron/kgÎntre 500 – 5000 kg la 3 ron/kg

John Seymour, Grădina dumneavoastră de legume (note de lectură)

Subtitlu: Cum să cultivi fructe şi legume în toate anotimpurile

Introducere

Până la al doilea război mondial, generaţiile precedente grădinăreau pentru subzistenţă. Grădinile de atunci erau de o fertilitate uimitoare. 

Astăzi, asistăm la o întoarcere în forţă a grădinii de legume. Prin intermediul lor se fac economii importante, alimentele au un gust mai bun, efectul pentru sănătate este benefic. 

Oamenii vor să producă organic. Ei redescoperă valoarea îngrăşămintelor de origine animală şi vegetală. Nici un grădinar n-ar trebui să uite că toate cuvintele terminate în "cid" (vezi: pesticid, ierbicid, insecticid, fungicid etc.) denumesc în fapt otrăvuri. 

Tratarea solului cu nitraţi chimici duce la terenuri incapabile să reţină azotul. 

Cele şase principii ale agriculturii organice sunt :a) grădina trebuie să fie în acord cu natura, nu să i se opună;b) natura este variată, grădinarul trebuie să practice şi el diversitatea;c) grădinarul trebuie să cultive sau să întreţină alte forme de viaţă – animală sau vegetală - cât mai aproape de locul unde cultivă legumele;d) grădinarul trebuie să înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;e) grădinarul trebuie să hrănească solul, nu plantele;f) el trebuie să studieze natura în ansamblu, şi nu diferitele sale aspecte izolate.

Chiar şi pe o bucată mică de pământ, grădinarul care nu e vegetarian îşi ca da seama că poate creşte iepuri, sau găini, sau ambele. 

Principiul fundamental al culturii pe răzoare constă în amenajarea unui strat foarte profund care nu va fi niciodată călcat în picioare. Plantele se vor dezvolta într-un teren mai bogat, în profunzime, rădăcinile dezvoltându-se în jos mai degrabă decât lateral. Legumele obţinute astfel sunt mai mari, iar plantele vor fi mai dese.

Un răzor ar trebui să producă o recoltă de patru ori mai mare decât un strat obişnuit. 

Ciclurile naturale

Plantele şi animalele sunt în interdependenţă. Animalele elimină dioxid de carbon şi consumă oxigen, plantele elimină oxigen şi consumă dioxid de carbon. Animalele manâncă plante şi elimină tot ceea ce nu pot digera. Iar bălegarul animalelor este util solului, de unde cresc plantele.

Ciclul apei

Apa râurilor, mării, lacurilor şi a solului, precum şi cea provenită din transpiraţia animalelor şi a plantelor se evaporă sub acţiunea soarelui. Este apoi transportată în atmosferă de vânturi, după care revine la nivelul solului sub forma ploii şi a zăpezii.

Ciclul azotului

Este o substanţă necesară tuturor plantelor şi animalelor. Anumite bacterii şi alge pot fixa azotul pur într-un element compus utilizabil de formele de viaţă mai elaborate. 

Nici un chimist n-a putut explica faptul că animalele pot în câteva ore să transforme materii vegetale lipsite de azot într-un bălegar extrem de bogat în azot.

Orice ţesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera conţinutul său de azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însă, dacă nu există suficient azot care să echilibreze carbonul care formează cea mai mare parte a oricărui organism viu, bacteriile care permit procesul de putrefacţie, adică care permit materiilor organice să se descompună şi să elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja conţinut în sol. Într-o primă etapă, solul va fi privat de azotul conţinut. Însă, în momentul în care procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci şi azotul obţinut din materiile organice descompuse. 

Lucerna se descompune în câteva săptămâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a se descompune. Materiile vegetale care se încorporează în pământ trebuie să fie foarte tinere. Dacă apucă a da seminţe, trebuie să treacă printr-o grămadă de compost.

Ciclul azotului ne spune că grădinarul trebuie să cultive atâtea specii aparţinând familiei leguminoaselor (fasole, mazăre etc.) câte poate.

Solul

Dacă pământul este bun, este plin de viaţă. Într-un hectar de teren bun se află de la 10 la 20 de tone de materie vie. 

Originile solului

Fundamental, solul este constituit din roci pulverizate de agenţi precum: căldura, frigul, apa, vântul şi creaturile vii. 

Diferitele tipuri de sol

Pentru grădinar este important să cunoască dacă solul său este uşor, adică format din particule de nisip. Sau dacă solul este greu, compus din particule minuscule, precum argila. Sau dacă este între aceste două extreme. Mai este important dacă solul este alcalin sau acid. Din fericire, orice sol poate fi ameliorat.

Humusul

Este compus din materii vegetale şi animale moarte, transformate de micro-organismele din sol într-o substanţă organică complexă care se integrează în acesta. 

Humusul are numeroase efecte benefice:a) protejează solul de eroziunea provocată de ploaie şi permite apei să se infiltreze încetişor şi în profunzime;b) reduce eroziunea provocată de vânt;c) permite particulelor de pământ să se aglomereze, transformând solurile fine şi prăfoase în soluri mai consistente;d) hrăneşte organismele utile din sol;e) scade temperatura solului vara şi o creşte iarna;f) furnizează elemente nutritive plantelor pentru că conţin tot ceea ce acestea au nevoie;g) reţine apa ca un burete şi minimizează transpiraţia;h) împiedică transformările chimice să se producă prea rapid atunci când se incorporează în sol îngrăşăminte non-organice sau var;i) degajează acizi organici care ajută la neutralizarea solurilor prea alcaline şi permite solului să degajeze minerale utile pentru plante;j) reţine în sol amoniacul, precum şi alţi compuşi azotaţi sub o formă disponibilă.

Orice materie organică incorporată în sol poate produce humus:a) compostul;b) materiile vegetale uscate;c) bălegarul din fermă;d) excrementele omeneşti;e) turba;f) frunzele descompuse;g) algele şi ierburile marine;h) deşeurile rezultate din culturi.

Capitolul I. Indexul ilustrat al legumelor, al fructelor şi al plantelor aromatice

Părţile comestibile ale plantelor

Părţile componente ale plantelor pot fi clasificate în:a) rădăcini;b) tulpinile;c) frunzele;d) fructele;e) florile;f) grăunţele.

Rădăcinile

Numeroase legume au rădăcini pivotante comestibile: morcovii, păstârnacul, ridichile, napii şi sfecla. 

Tulpinile

Cartofii nu sunt rădăcini, ci tulpini modificate. 

Anumite tulpini nu au gust agreabil decât atunci când au fost albite, adică au fost sustrase luminii, împiedicându-se formarea clorofilei. De ex: cartofii, ţelina, andivele şi cardonul. 

Frunzele

Multe legume au frunze comestibile : ceapa, prazul, usturoiul, haşma.

Florile

Nu constituie în general hrană importantă pentru om. Cele mai multe sunt fertilizate de albine, unele doar de vânt (ex: porumbul). 

Sunt comestibile: conopida şi broccoli, anghinarea.

Fructele

Puful de păpădie este un fruct. Asemenea şi nuca. Tomatele, pătlăgelele vinete, ardeii iuţi, păstăile de fasole şi de mazăre sunt fructe şi ele. Căpşuna şi mura nu sunt fructe, ci grupuri de fructe (bace). Strugurii şi coacăzele sunt şi ele bace.

Fructele care conţin un singur sâmbure sunt drupe (ex: prunele). 

Seminţele

Anumite seminţe pot fi consumate (cele ale cerealelor). În general seminţele sunt mai nutritive decât toate părţile componente ale unei plante. 

Plantele aromatice

Seminţele lor parfumează alimentele. 

Capitolul II. Cum să grădinăreşti tot anul

Grădinarul filosof spune : « Nu există timp rău. »

Iarna

Este momentul odihnei, al curăţeniei, al trasării căilor de acces, al unei noi sere, a reparării instrumentelor şi a pregătirii anului următor.

Atunci când solul este suficient de dur pentru a rezista greutăţii, cu ajutorul unei roabe, se transportă compostul şi se împrăştie pe teren. 

Se caută aracii pentru fasole şi mazăre, şi se taie la 1,2 m.

În ianuarie se pun cartofii la germinat, într-un coş, în seră. Cartofii pentru sămânţă au nevoie de lumină, dar nu trebuie să sufere de frig. 

Arborii fructiferi pot fi plantaţi toată iarna, cu condiţia să nu fie prea mare umezeala sau să nu fie îngheţat. 

Este preferabil ca arborii să primească un strat generos de mulci la rădăcină, decât să fie prăşiţi cu sapa. 

Primăvara

Dacă semănaţi prea devreme, gerul şi umezeala riscă să ducă la putrezirea seminţelor. Natura nu este prea grăbită primăvara. Nici grădinarul n-ar trebui să fie. 

Anumite legume trebuie cultivate pe strat cald (ex: toată familia verzei). 

Seminţele trebuie semănate într-un pământ la fel de uscat ca praful (pământul uscat este cald), apoi udate bine. 

Aprilie este luna cea mai încărcată din an. Cele mai multe dintre semănăturile din grădina de legume au loc acum. 

Vara

Continuaţi să semănaţi salată, ridichi, morcovi şi sfeclă în mici cantităţi, dar adesea. Veţi avea în acest fel legume proaspete toată vara şi toamna. Acesta este principalul privilegiu al celui care posedă o grădină de legume.

Iunie este o lună redutabilă în ceea ce priveşte insectele dăunătoare. 

Sera trebuie deschisă în timpul zilei : tomatele au nevoie de mult aer. Castraveţii au nevoie

de umezeală, însă nu le place să se sufoce. 

În ceea ce priveşte retenţia de apă, cultura pe răzoare este excelentă. Este nevoie de jumătate de apă pentru un răzor în raport cu un strat obişnuit. 

Imediat ce se recoltează nişte plante, altceva trebuie pus în loc. Nici un strat nu trebuie să rămână gol. Dacă nu aveţi nimic de pus, atunci semănaţi îngrăşăminte verzi. Dacă n-aveţi timp, atunci lăsaţi buruienile să crească, însă smulgeţi-le înainte să dea seminţe, şi lăsaţi-le pe loc. Vor îngrăşa pământul.

Un prăşit bun valorează mai mult decât o irigare.

Toamna

Recoltele se succed fără încetare, iar ceea ce nu se poate consuma trebuie conservat.

Toate fructele se culeg înainte de sfârşitul unii octombrie. Frunzele arborilor se strâng şi se incorporează grămezii de compost. În felul acesta, nici un dăunător al arborilor nu poate supravieţui. 

Capitolul III. Organizarii grădinii de zarzavat

Cel care porneşte organizarea grădinii de la zero are mare noroc. Însă cel mai adesea se lucrează cu grădini deja utilizate, deci preconcepute.

Nevoile dumneavoastră specifice

Întâi de toate ar trebui făcută o listă cu ceea ce doriţi să aveţi în grădină. 

Este greu de estimat producţia, doar experienţa vă poate spune cât puteţi obţine de pe o suprafaţă dată. Regula generală ar trebui să fie aceea de a cultiva cât de mult se poate. Răzoarele pot uimi cu cantitatea de legume obţinută de pe ele. 

Topologia grădinii

Preocuparea pentru expoziţia sudică a grădinii nu trebuie să devină excesivă. Chiar şi terenurile cu expoziţie nordică sunt capabile să dea legume bune, cu o întârziere rezonabilă faţă de terenurile cu expoziţie sudică. 

Umbra este mai importantă decât expoziţia. Unele plante nu merg la umbră, altele nu merg la soare. 

Este prea puţin important dacă rândurile sunt orientate de la sud la nord, sau de la est la vest. 

Dacă terenul este în pantă, e obligatoriu să faceţi terase. Construirea teraselor este epuizantă, dar efortul va fi răsplătit prin producţiile de legume şi absenţa eroziunii solurilor.

Clima

Este bine să ştiţi direcţia vântului dominant. Dacă aveţi necazuri cu acest factor, este bine să ridicaţi un gard cu interstiţii, mult mai eficace decât un gard compact (în ultima situaţia se pot crea vârtejuri în grădină, la ceva distanţă de gard). Este şi mai bine să plantaţi un gard viu, să puneţi arbuşti, arbori, însă vântul trebuie să fie încetinit, nu stopat. 

Este bine să aveţi în apropiere o sursă de apă.

Dispunerea diverselor elemente

Grădina de legume ideală trebuie să aibă:a) un strat pentru seminţe şi repicări;b) un colţ pentru plante aromatice ;c) un strat rezervat legumelor perene (sparanghel şi anghinare) ;d) un strat pentru arbuşti fructiferi ;e) patru straturi pentru legume anuale;f) un loc rezervat pomilor fructiferi.

Construcţiile trebuie să cuprindă :a) instalaţiile pentru compost;b) un loc pentru creşterea animalelor ;c) o căsuţă pentru unelte;d) o seră.

Mai trebuie rezervat un spaţiu şi pentru un strat de flori.

Stupii se instalează la distanţă, eventual la înălţime. Nu e bine să fie nici aproape de alte animale, nici sub copaci. 

Chiar şi în situaţia în care aveţi mai mult teren la dispoziţie, trebuie început cu suprafeţe mai mici. An de an se pot adăuga noi straturi. Terenul necultivat cu legume poate fi ameliorat. 

Organizarea straturilor

Este necesar să dispuneţi de cel puţin patru straturi, în vederea unei minime rotaţii a culturilor pe patru ani. Dacă dispuneţi de mai multe straturi, este şi mai bine. 

Aleile ar fi bine să fie pietruite.

Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrăşat, în vreme ce rădăcinoasele plasate în acest tip de sol tind să-şi bifurce rădăcinile. De aceea este bine de distanţat cât se poate aceste două tipuri de culturi. 

Mazărea, fasolea şi leguminoasele în general preferă solul plin de calcar, ceea ce nu este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat varză după leguminoase. 

Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.

Exemplu de ciclu pe acelaşi strat :a) Anul I - Stratul se îngraşă abundent, şi se plantează cartofi. După recoltare se plantează secară de iarnă ca îngrăşământ verde. Secara se incorporează în sol la începutul celui de-al doilea an.b) Anul II - Se incorporează var şi se plantează : mazăre, fasole şi alte leguminoase. După recoltare se seamănă varză.c) Anul III - Se cultivă legume « diverse ».d) Anul IV – Se seamănă legume cu rădăcini comestibile.

Dacă terenul este suficient de mare, în anul V se seamănă lucernă. 

Organizarea unei livezi

Dimensiunea grădinii are o implicaţie majoră în privinţa arborilor plantaţi. Cu cât o grădină este mai mare, cu atât se pot planta arbori fructiferi cu tulpină mai înaltă şi mai groasă (nuci, pruni). 

Arborii fructiferi nu trebuie să fie încurajaţi cu prea multe îngrăşăminte, pentru că rezultatul este în general o creştere a arborilor în detrimentul fructelor. 

Pentru a se evita orice problemă legată de umbră, livada trebuie organizată ca o scară: arborii mai mari trebuie plasaţi spre nord, iar cei mai mici spre sud. 

Popularea unei livezi trebuie să ţină cont de polenizarea arborilor. 

Anumiţi dăunători ai arborilor sunt chiar cei din proximitatea omului: găinile mănâncă căpşuni, caprele rod coaja arborilor.

Capitolul IV. Ce este indispensabil pentru a grădinări bine

Cum să tratezi solul

Modul cel mai obişnuit de a pregăti un teren abandonat pentru grădinărit este săpatul cu hârleţul. Ulterior, se împrăştie un strat de compost pe noua suprafaţă. Viermii îl vor îngloba în sol. 

Cel mai bun moment pentru a instala răzoare este al doilea an de grădinărit. În primul an, săpatul cu hârleţul este obligatoriu. 

Metoda culturii fără lucrări

Principiul de bază al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafaţa solului un strat de cel puţin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieşte în fiecare an. În felul

acesta se consumă cantităţi uriaşe de compost.

Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste şi rezistă mai bine la cele mai multe dintre boi şi paraziţi.

Cum să faci compost

Compostul poate fi făcut într-o cutie din lemn fără fund astfel încât primul strat de materie vegetală să fie în contact cu pământul. Straturile vegetale, şi de bălegar trebuie să alterneze. Grămada se acoperă cu un plastic negru. Amestecul se udă şi se întoarce periodic. 

Nu contează din ce se fac cutiile pentru compost. Pot fi făcute din lemn, din cărămidă, din piatră. La rigoare, chiar şi un butoi din metal găurit poate servi pentru o grădină mică. 

Îngrăşămintele verzi trebuie incorporate în sol înainte de a înflori.

Îngrăşăminte

Dezavantajele folosirii azotului de sinteză (din îngrăşămintele chimice):a) producerea de nitraţi o operaţiune foarte costisitoare, care presupune o mare cheltuială de energie, iar preţul ei creşte odată cu preţul petrolului ;b) azotul de sinteză stimulează creşterea plantelor, dar diminuează rezistenţa la maladii, insecte şi îngheţuri de primăvară;c) creşte randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;d) în mod normal, azotul conţinut în aer este fixat cu ajutorul microorganismelor; dacă se adaugă azot de sinteză, microorganismele se văd private de funcţia lor şi mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însuşi azot, iar obligaţia de a administra îngrăşăminte chimice se amplifică.

Îngrăşămintele de origine animală şi umană aduc toate elementele de care pământul are nevoie. Numai că trebuie obligatoriu să fie bine compostate înainte de a fi răspândite pe teren. 

Înmulţirea plantelor

Se selectează doar cele mai bune şi mai tipice plante. 

Plantele bianuale pot fi recoltate, păstrate la rece, apoi repicate în al doilea an. Prazul poate rămâne în pământ timp de 2 ani fără probleme. Ceapa e mai prudent să fie repicată. 

Înmulţirea vegetativă

Principiul butăşirii este foarte simplu : prelevaţi o ramură de la o plantă adultă şi puneţi-o în pământ. Ceva mai târziu se vor forma rădăcini. Puteţi preleva un butaş din orice parte a plantei, dacă este plantat în condiţii ideale va forma o nouă plantă.

Cum să plantezi un arbore

Operaţiune dificil de realizat de către o singură persoană. E mai bine să fie doi oameni.

Se face o groapă cu dimensiuni duble faţă de cele ale rădăcinilor. Este greşit să se facă groapa cu câteva zile înainte de plantare (poate deveni la fel de dură ca betonul). Se pune o furcă bună de bălegar la fundul gropii. Se acoperă bălegarul cu pământ de la deasupra gropii. Se pune o proptea, care să sprijine copacul. Copacul se află la adâncimea potrivită atunci când punctul de grefă este la 15 cm deasupra nivelului solului. Rădăcinile se acoperă şi se tasează foarte bine. Se udă din abundenţă. Se mulceşte din abundenţă. Copacul se leagă de proptea cu un ciorap vechi (pentru a nu se răni coaja). 

Altoirea

Constă în implantarea unei porţiuni vegetale numită grefă (altoi) pe un alt vegetal numit port-altoi, care devine suport şi-i conferă seva necesară dezvoltării. 

Tăierea (curăţarea) arborilor

Arborii sunt curăţaţi de crengi pentru trei motive principale:a) pentru a fi eliminate ramurile bolnave sau rău plasate;b) pentru a da o formă precisă unui copac, după nevoile exploataţiei;c) pentru a creşte randamentul arborilor şi a ameliora calitatea fructelor.

Bolile şi paraziţii

Insectele

Trebuie evitate insecticidele chimice, pentru că efectul lor depăşeşte uciderea insectelor vizate, distrugându-se întotdeauna şi alte forme de viaţă. 

Puricii plantelor sunt uşor de eliminat cu o simplă stropire cu apă şi săpun. 

Cultura pe răzoare

Metoda a fost adoptată în sec. XIX de grădinarii francezi din preajma marilor oraşe, care deţineau suprafeţe foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la bălegarul de cal (mijlocul principal de transport). Independent, grădinarii chinezi aflaţi în situaţie similară au făcut acelaşi lucru. 

Cum să faci un răzor

Suprafaţa se delimitează iniţial cu picheţi şi sfoară. Instrumentele de lucru sunt: hârleţul, furca, grebla şi roaba. Lăţimea răzorului trebuie să fie de 1,5 m. Lungimea de 6 m pare a fi potrivită (dar se poate şi mai scurt, dacă dimensiunile nu permit). Răzorul, odată pus în practică, nu va mai fi niciodată călcat. Ceea ce va deveni răzor se acoperă cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi răzorul se sapă bine cu hârleţul. 

Unii partizani ai culturii pe răzoare consideră că răzoarele trebuie săpate anual. Însă, dacă

cantitatea de bălegar este suficientă, sau compost, săpatul anual nu mai este o opţiune. 

Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienţi. 

Pe răzoare se pot semăna de patru ori mai multe plante decât pe un teren obişnuit. 

Capitolul V. Cultura legumelor

Leguminoasele

Mazăre, bob, fasole, soia şi arahide – toate fac parte din familia Leguminoase. Conţinut mare de proteine. Fixează azotul. 

Puse pe o grămadă de compost, leguminoasele eliberează azot.

Un sfert din grădină ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu apreciază aciditatea. 

Boabele de mazăre recoltate proaspăt au un gust dulce foarte plăcut. Însă gustul se menţine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transformă în amidon. 

Lintea are o producţie foarte mică. Dacă nu dispuneţi de suprafeţe mari în grădină, nu se merită. Bobul, pe de altă parte, are o producţie foarte bună, şi este foarte hrănitor. 

Crucifere

Varză, varză de Bruxelles, conopidă, brocoli, rutabaga (varză cu rădăcină-tubercul), nap, odolean, creson, ridiche de lună. Toate aceste plante seamănă cu plantele deşertului prin aceea că reţin apa ce li se oferă. Toate sunt bianuale, adică produc seminţe în al doilea an de viaţă. 

Varza produce 100 tone la hectar. Dacă dorim să avem varză tot anul, trebuie s-o împărţim pe trei grupe: de primăvară, de vară, de toamnă. 

Cruciferele sunt plante vorace, care apreciază un teren fertil, de pe care extrag multe substanţe nutritive. 

Varza poate fi păstrată pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperită cu paie.

Solanacee

Cartofi, tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete. În aceeaşi clasă mai intră: tutunul, beladona şi ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel al junglei tropicale. 

Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai puţin important, totuşi nu sunt de dorit carenţe puternice. 

Ombelifere

Morcovi, păstârnac, ţelină, pătrunjel, mărar. Toate ombeliferele au ceva în comun : încolţesc foarte greu. 

Morcovul este plantă bianuală. Se seamănă alternativ cu ceapa, pentru că se protejează reciproc de dăunător. 

Liliacee

Ceapă, praz şi sparanghel. 

Sparanghelul este o legumă formidabilă, care apare atunci când aproape niciuna nu este disponibilă, însă are nevoie de trei ani din momentul semănării până la acela al degustării. 

Chenopodiacee

Sfeclă furajeră, sfeclă roşie, spanac. 

Curcubitacee

Castraveţi, dovlecel, dovleac, pepene verde. 

Dovleacul se conservă la o temperatură mai înaltă decât orice altă legumă: 10-16 grade Celsius.

Capitolul VI. Cultura fructelor

Rosacee

Mere, pere, gutui, cireşe, piersici, caise, prune, zmeură, căpşuni, nectarine. Din aceeaşi familie face parte: trandafirul, păducelul. Toate au florile polenizate de insecte. 

Cei mai mulţi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminţe, ci prin reproducere vegetativă (altoire, marcotaj, butăşire, drajonare). Port-altoiul este cel care determină dezvoltarea şi proporţiile arborelui. La momentul actual, cei mai mulţi dintre port-altoi provin de la varietăţi care dau forme mici, pitice. 

Multe varietăţi de păr au nevoie de două grefe. 

Caişii şi piersicii se pot cultiva în seră. 

Rutacee

Portocale, mandarine, lămâi, grapefruit. 

Saxifragacee

Coacăz negru, coacăz roşu, coacăz alb. Arbuşti excepţional de rustici. Coacăzele albe se pot consuma şi crude, celelalte mai cu seamă gătite.

Moracee

Smochini, duzi. Din aceeaşi familie mai fac parte : cânepa, hameiul, arborele de cauciuc.

Smochinul creşte şi în climat rece, dacă obţine foarte mult soare, iar solul este sărac. N-ar fi rău să fie cu spatele la un zid poziţionat spre sud. Rădăcinile smochinului trebuie ţinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Dacă solul este bogat, rădăcinile se dezvoltă exploziv, iar arborele nu mai rodeşte înainte de 50 de ani.

Dudul cultivat lângă cireş face ca păsările iubitoare de fructe să cultive dude şi să lase cireşele.

Omul poate trăi mâncând în exclusivitate: pâine, vin şi măsline. Măslinul creşte în orice fel de sol, dar este foarte exigent la cădură. 

Viţa-de-vie apreciază solul sărac, uscat, pietros. 

Capitolul VIII. Cultura în seră

Există o multitudine de sere şi solarii. Dacă pereţii solariului sunt din folie de polietilenă, trebuie luat în calcul schimbarea lor odată la trei ani. 

Cea mai mică seră este cea care se ataşează de geamul casei. Sera lipită de zidul sudic al casei este o soluţie foarte judicioasă, pentru că va permite inclusiv reglarea termică a locuinţei, încălzind-o în timpul iernii. 

Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn şi plastic.

Pentru materialul transparent se alege între: sticlă şi trei tipuri de plastic (fibra de sticlă, PVC şi polietilenă). 

Sticla lasă să treacă lumina, durează mult, se sparge rar din cauza vântului şi se înlocuieşte uşor. Însă este foarte scumpă şi foarte grea. 

Plasticul din fibre este uşor de fixat şi nu are nevoie de un suport foarte important. Reţine ceva din căldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însă este inflamabil, şi nu durează decât vreo 20 de ani.

PVC-ul este mai ieftin decât cele două materiale anterioare, lasă bine să treacă lumina, dar nu durează mai mult de 5 ani. 

Polietilena este foarte ieftină, lumina o traversează perfect, însă nu rezistă deloc la un vând

violent. 

Pentru cineva care cultivă în seră produse pentru familia lui, încălzirea serei este un lux nejustificat. Există numeroase plante care pot fi cultivate într-o seră neîncălzită de-a lungul anului, şi suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe timpul iernii. 

Chiar şi în climatul cel mai rece, sera poate fi utilă pentru a cultiva plante mediteraneene : tomate, castraveţi, pepeni verzi, ardei, pătlăgele vinete ş.a. Iarna o seră neîncălzită poate fi utilizată pentru: salată, ridiche, spanac.

Cărările din seră pot fi din ciment, dar mai bine din pietriş sau piatră. 

Ideal este ca solul serei să fie “artificial”, adică venit din afară şi preparat. Un amestec bun conţine: o parte turbă, o parte nisip grosier de rău, două părţi pământ bun de grădină. Oricum, dacă se cultivă ani la rând aceleaşi plante, pământul trebuie evacuat şi înlocuit cu altul proaspăt. Pământul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu « sterilizat » !! Pentru pasteurizare, pământul se trece printr-un cuptor încălzit la 80-83 grade Celsius, dar nu mai mult. 

Ventilarea este foarte importantă. Aerul nu trebuie să fie niciodată « mort », adică să stagneze. 

Nu se udă niciodată frunzele într-o seră, doar rădăcinile. Nu se udă puţin şi des, ci rar şi mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de secetă. Se udă dimineaţa, niciodată seara. Apa nu trebuie să aibă temperatura celei de la robinet, ci 21 de grade Celsius. Iarna apa trebuie să provină dintr-un butoi aflat în interiorul serei. 

Capitolul IX. Conservarea de lungă durată a produselor grădinii

Metode de conservare pe termen lung :a) sărare;b) uscare;c) scufundare în oţet;d) conservarea propriu-zisă în borcan sau cutie de conserve;e) prepararea de dulceţuri şi jeleuri;f) congelare.

Arta sărării este utilizată în conservarea fasolei verde, care se păstrează atât de bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspătă. Se poate săra practic orice legumă crocantă şi dură, însă multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din cauza formării acidului lactic. 

Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor şi a plantelor aromatice. 

Aproape toate fructele se pretează uscării: merele, piersicile, caisele, strugurii, prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie tăiate felii, cele mai mici trebuie pur şi simplu tăiate în

două. Prunele şi altele mai mici pot rămâne intacte. 

Numai câteva legume pot fi uscate: mazărea, fasolea, ardeii iuţi, sparanghelul şi porumbul. 

Conservarea în oţet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de ştiut că cel mai bun oţet este cel din vin, a cărui aromă este mai puternică decât cea a oţetului din cidru. Oţetul se aromatizează dacă se înmoaie condimentele în el timp de 2 luni. Toate legumele pot fi conservate în oţet. Durata de conservare n-ar trebui să depăşească 6 luni.

Capitolul X. Diverse

Găinaţul, prin conţinutul foarte mare de azot, activează minunat grămada de compost. Găinile trebuie să aibă acces la verdeaţă, fie printr-un parcurs liber, fie dacă li se oferă în cantităţi semnificative într-un ţarc pentru mişcare. 

Raţele nu sunt mame bune. După ce scot boboci, raţele trebuie să rămână închise, altfel îşi duc bobocii prin iarbă umedă sau prin noroi. 

Dacă aveţi o livadă mare, gâştele sunt păsările care pot paşte foarte bine, folosind verdeaţa din ea. Este bine de ştiut că gâştele, păsări monogame, se acceptă foarte greu, uneori ia săptămâni sau chiar luni până când se acuplează. Gâştele pot oua cam 10 ani, iar gâscanii pot fi folosiţi la reproducţie cam 5 ani. Gâsca rămasă cloşcă poate refuza să se hrănească, de aceea trebuie îndopată cu forţa. 

Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masă săptămânală unei familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual. 

Cu două iepuroaice-mame o familie poate avea o masă din carne de iepure săptămânal. Durata de viaţă a unei reproducătoare este de 2 ani. Excelenţi producători de compost, consumă practic toate resturile unei grădini.

Dacă plasăm stupul la înălţime, nimeni nu riscă să fie înţepat de albine. Mai există şi metoda plasării stupilor în spatele unui gard viu. 

Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întreţin viaţa multor făpturi, însă în contrapartidă consumă resursele care ar putea servi pentru alte plante. Pentru un grădinar “organic” insectele adăpostite de gardurile vii sunt inestimabile. 

Gardurile clasice prezintă avantajul că oferă spalieri pentru numeroase legume : fasole, castraveţi, tomate, dovlecei şi pepene verde. 

Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi : păducel, fag, lemn câinesc, buxus. 

Într-o căsuţă de grădină, tot ce poate fi pus pe pereţi trebuie pus pe pereţi. Locul fiecărui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta se vede imediat ce lipseşte.

Pippa Greenwood, 1001 de idei pentru grădina ta (note de lectură)

[Cartea scrisă de Pippa Greenwood este o colecţie de sfaturi şi poze. Paragrafele scurte şi abundenţa imaginilor o fac deci uşor de răsfoit. Totuşi, să nu se înţeleagă că ar aluneca în derizoriu sau facil. Tomul se adresează celor care nu sunt şocaţi să cultive morcov la umbra unei tufe abundente de clematite, şi nu văd nimic nepotrivit într-o pergolă invadată de dovlecei. Poate de aceea este abordată îndeosebi ipoteza micii grădini urbane, de până la câteva sute de metri pătraţi, care este concomitent spaţiu de recreere şi loc produs legume şi fructe pentru familie. Pentru aceasta şi pentru sugestiile deosebite în ideea estetizării, găsesc că cele 1001 sunt pentru grădina mea. Şi a voastra, de ce nu?]

Este bine de privit îndelung grădina, de preferinţă pe orice vreme şi în diferite perioade ale anului. Numai aşa ne putem forma o imagine exactă despre tot ce ne poate oferi. 

O povaţă veche spune că atunci când intraţi într-o grădină nouă trebuie să aşteptaţi un an înainte de a face ceva. Deci nu vă grăbiţi.

În cazul în care vă doriţi rododendroni şi nu aveţi sol acid, cea mai simplă metodă este amenajarea unui strat înălţat. Invers, dacă vreţi să cultivaţi plante care au nevoie de sol alcalin iar ceea ce se află în grădină e mai degrabă acid, incorporarea de var pe un strat înălţat este soluţia.

Pietrişul şi prundişul incorporate la 30 cm sunt foarte utile pentru solul greu, căruia îi îmbunătăţesc drenajul şi aerisirea. 

Straturile de compost se aplică cel mai bine pe pământ umed, toamna târziu sau primăvara devreme.

Dacă lucraţi în sol greu, lutos, o furcă solidă este mai bună pentru îmbunătăţirea drenajului decât o sapă.

Este esenţial ca roata e la roabă să aibă cauciuc pneumatic şi nu plin, pentru că este mai uşor de împins. 

Stropitoarele galvanizate, chiar dacă sunt mai scumpe, îşi merită banii. Duza detaşabilă este obligatorie, altfel nu se pot curăţa. 

În orice grădină este nevoie de un şopron pentru păstrat uneltele, bulbii şi seminţele înainte de plantare.

Dacă vă deranjează aspectul dalelor noi, aplicaţi peste ele bălegat lichid sau iaurt, pentru a stimula apariţia algelor şi a muşchilor. 

Stratul de pietriş dintr-o cărare trebuie să aibă 3 cm grosime.

Un gard poate fi foarte uşor mascat de o plantă căţărătoare care creşte repede: clematita (Clematis montana).

Un şopron neaspectuos se poate acoperi foarte bine cu un caprifoi (Lonicera) şi arată bine tot anul.

Un număr impar de plante este mai natural decât unul par.

Primele zece plante interesante întregul an:a) Arbustus unedo;b) Pieris (specii şi cultivari);c) Laurus nobilis;d) Buxus;e) Euonymus fortunei;f) Trachycarpus fortunei;g) Erica şi Calluna;h) Yucca;i) Lauri (Ilex);j) Conifere pitice, ca Pinus mugo.

Primele zece specii de arbori pentru grădinile mici:a) Acer negundo “Flamingo”;b) Acer griseum;c) Acer palmatum;d) Acer pseudoplatanus “Brilliantissimum”;e) Cercis siliquastrum;f) Koelruteria paniculata;g) Magnolia stellata;

h) Mai multe specii de Prunus;i) Pyrus salicifolia “Pendula”;j) Robinia pseudoacacia “Frisia”.

Cele mai bune plante căţărătoare pentru a escalada tufe:a) Eccremocarpus scaber;b) Zorea (Ipomoea);c) Tropaeolum speciosum;d) Sângele voinicului (Lathyrus);e) Clematite;f) Cobaea scandens;g) Thunbergia alata.

Clematis montana are o creştere nestăvilită, şi se poate dovedi copleşitoare pentru anumite suporturi.

Plante căţărătoare pentru locuri cu umbră:a) Akebia quinata;b) Celastrus scandens;c) Clematis alpina;d) Clematis macropetala;e) Humulus lupulus;f) Hydrangea anomala;g) Lonicera japonica şi varietăţi;h) Lonicera periclymenum;i) Parthenocissus tricuspidata;j) Schisandra chinensis.

Plante căţărătoare pentru locuri însorite;a) Actinidia kolomikta;b) Passiflora caerulea;c) Solanum crispum;d) Trachelospernum asiaticum;e) Vitis “Brant”f) Wisteria.

Plante căţărătoare cu parfum:a) Clematis armandii;b) Clematis “Elizabeth”;c) Lonicera japonica;d) Lonicera periclymenum;e) Trandafirii;f) Trachelospernum asiaticum;g) Wisteria.