Mihail Guzun

TOLERANŢA POLITICĂ ŞI ETNICĂ DIN

PERSPECTIVA MEDIATICĂ

2

3

Mihail Guzun

TOLERANŢA POLITICĂ ŞI ETNICĂ DIN

PERSPECTIVA MEDIATICĂ

Seria “Starea mass media” (coordonator - prof. Victor Moraru)

Chişinău, 2005

4

Colegiul de redacţie: dr. hab. Victor Moraru (preşedinte), conf. dr. Viorel Cibotaru, conf. dr. Mihail Guzun, dr. Aurelian Lavric, conf. dr. Victoria Miron, dr. Ala Mîndîcanu, conf. dr. Georgeta Stepanov

CZU………………..

Mihail Guzun. Toleranţa politică şi etnică din perspectiva mediatică. – Studiu. – Chişinău: IMM, 2005. – 49 p.

Aprobat pentru editare de către Consiliul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii de Stat din Moldova la 23 februarie 2005

Redactor ştiinţific – dr. hab. Victor MoraruRecenzent – conf., dr. Efim Romanciuc

Descrierea CIP

© IMM, 2005© Mihail Guzun, 2005

ISBN ……………………………..

Studiu realizat în cadrul Proiectului “Starea mass media – 2004”.Publicat cu sprijinul Fundaţiei “Soros-Moldova”

5

SUMAR

Mass media în căutarea dificilă a armoniei în diferenţe Repere pentru un itinerar sinuos Identitatea naţională ca o provocare pentru presa moldoveneascăDe ce toleranţă?Semne de „naţionalism” în presă A scrie despre ... alţii Interviul …etnic Misiunea presei Note şi referinţe

6

MASS MEDIA ÎN CĂUTAREA DIFICILĂ A ARMONIEI ÎN DIFERENŢE

Obiectivul prezentului studiu îl constituie evaluar-ea modalităţilor de abordare şi de interpretare în mass media a fenomenului naţional sub aspectul toleranţei politice şi etnice. Obiectivul propus n-a fost unul de monitorizare propriu-zisă, cu utilizarea întregului ar-senal al instrumentariului de rigoare. Ne-am propus să reliefăm prezenţa, prin diferite forme de manife-stare, a unor tendinţe neproductive în presa de la noi, care s-au “infiltrat” în scrierile jurnalistice odată cu deschiderea mass media spre democraţie, spre libertatea de expresie şi anume – lipsa de coerenţă şi discrepanţa evidentă, amplitudinea exagerată de per-spective în abordarea şi în tratarea în mass media a fenomenului naţional sau, ca să utilizăm un termen din circuitul oficial, politicii naţionale. Această stare a fost şi este alimentată, în mare măsură, de înregi-mentarea, evidentă sau mascată, a mass media în serviciul anumitor partide şi mişcări social-politice, cu alte cuvinte, de politizarea excesivă a sectorului mediatic, determinînd, de multe ori, conţinutul ar-ticolelor de ziar, şi promovînd ignorarea adevărului ştiinţific, în lipsa unui fundament conceptual ce ar servi drept punct de sprijin în abordarea tematicii relaţiilor inter-etnice.

7

REPERE PENTRU UN ITINERAR SINUOS

Pentru analiză şi verificarea ipotezelor enunţate s-a procedat la examinarea presei periodice din ul-timii ani, dar au fost selectate şi articole de ziar, cu însemne pronunţate întru confirmarea supoziţiei formulate în scopul studiului, din publicaţiile pe-riodice ale ultimului deceniu al sec. al XX-lea, din perioada memorabililor ani ‘90. În mod special, însă a fost supusă investigaţiei perioada 1 noiembrie 2003 – 29 februarie 2004. De ce? La 4 ianuarie 2004 în pa-ginile oficiosului „Moldova Suverană” este publicată „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldo-va”, aprobată prin lege de Parlament şi promulgată de Preşedintele ţării (Proiectul Concepţiei respec-tive a fost publicat pentru a fi discutat în „Moldova Suverană” din 25 iulie 2003).

Segmentul de timp noiembrie 2003 – februarie 2004 a fost potrivit, în viziunea noastră, pentru obţinerea unui tablou cît mai complet şi sugestiv, întrucît el cuprinde două luni pînă la aprobarea Concepţiei, timp în care discuţiile din presă asupra proiectului Concepţiei au fost destul de controversate, şi două luni după ce Concepţia obţine statut de lege. Am considerat oportun a prezenta concluziile cercetării, derivate din încercarea de a configura starea de spirit dominantă în mass-media sub aspectul tratării prob-lematicii inter-etnice în strînsă legătură cu o serie de sugestii, bazate pe practica jurnalistică concretă. În orice caz, tocmai prezenţa unor puncte de reper

8

facilitează itinerarul jurnalistului în labirintul sinuos al problematicii în cauză.

Pentru cercetare şi analiză au fost luate următoarele publicaţii periodice: „Moldova Suverană”, „Literatura şi Arta”, „Săptămîna”, „Timpul”, „Jurnal de Chişinău”, „Flux”, „Accente”, „Ţara”, „Democraţia”.

9

IDENTITATEA NAŢIONALĂ CA O PROVOCARE PENTRU PRESA MOLDOVENEASCĂ

Problema fenomenului naţional, inclusiv şi cea a identităţii naţionale, în multiformele ei manifestări, a devenit, la ora actuală, una din principalele preocupări ale partidelor, formaţiunilor social-poli-tice, oamenilor de ştiinţă, societăţii civile şi, evi-dent, ale mass-media. Trecerea de la o formă de or-ganizare socială la altă formă a stimulat şi procesul de reconstrucţie a identităţii naţionale, odinioară reprimată şi deformată. Este o problemă complicată, un fenomen complex, anevoios chiar, iar reproblema-tizarea ideii naţionale a fost însoţită, pe parcurs, de multiple conflicte şi neînţelegeri.

Tocmai „seismele” de ordin etnic au generat în diferite regiuni ale bătrînului continent procese, ce au zguduit din temelii ceea ce se considera pînă nu demult rezolvat odată şi pentru totdeauna. Dar însăşi problematica în cauză este, ca atare, un cîmp minat pentru investigatori, deoarece, după cum susţine pe bună dreptate Grigore Georgiu, „cine se încumetă azi să abordeze fenomenul naţional, nimereşte în plin război doctrinar şi mediatic”, întrucît subiectul re-spectiv „a devenit plin de capcane, riscant şi incen-diar” (1).

Această căutare, generată de multiplele prefac-eri axiologice, inclusiv şi de cele care au loc în zona fenomenului naţional, constituie un traseu, e-a dreptul sinuos, care n-a fost ocolit nici de Republica

10

Moldova, altceva este că în spaţiul nostru mişcarea (înainte? înapoi?) se desfăşoară într-un mod specific. Dar despre aceasta ceva mai jos.

Despre importanţa fenomenului naţional ne vorbeşte şi faptul că în ultimii ani au fost organizate un şir de simpozioane, conferinţe ştiinţifice, care au luat în dezbatere bogata şi vasta problematică a identităţii naţionale. Vom aminti doar de cîte-va conferinţe şi simpozioane, care au vizat în cel mai direct mod şi Republica Moldova: Seminarul internaţional „Identitatea naţională şi comunicarea”, Chişinău, 20-21 mai 1997, materialele căruia au fost publicate în cartea cu acelaşi titlu (coordonatori: Vic-tor Moraru, Valeriu Moşneaga. - Chişinău: C.C.R.E. „Presa”, 1998); Colocviul internaţional „Criza de iden-titate în societăţile postotalitare”, Chişinău, 29-30 octombrie 1998. Comunicările prezentate în cadrul Colocviului au fost publicate în revista „Sud-Est” (1998, nr. 4/34); Conferinţa „Unitatea poporului Republicii Moldova şi problema identităţii etnice”, Chişinău, 4 – 5 mai 1999. Materialele conferinţei au fost publicate în cartea cu acelaşi titlu (Chişinău: Departamentul Relaţii Naţionale şi Funcţionarea limbilor, 2000); Simpozionul ştiinţific moldo-german „Moldova între Est şi Vest: identitatea naţională şi orientarea europeană”, Chişinău, 28 octombrie - 1 noiembrie 2001, materialele prezentate fiind publi-cate în cartea cu acelaşi titlu (coordonator Valeriu Moşneaga, Chişinău: CAPTES / Centrul editorial al USM, 2001); Simpozionul „Identităţi politice şi cul-turale. Forme de manifestare ale identităţii naţionale, etnice şi culturale, evitarea conflictelor prin politici minoritare, identităţi regionale în Europa” (Institutul Goethe din Bucureşti, 3-4 iunie 2002); Conferinţa internaţională „Unificarea europeană: Filosofia diversităţii”, Chişinău, 7-8 mai 2004. Materialele

11

conferinţei au fost incluse în culegerea cu acelaşi ti-tlu (Coordonator: Grigore Vasilescu, Chişinău, 2004) ş.a.

„Chestiunea naţională”, după cum a calificat-o unul din specialiştii în domeniu, n-a putut fi ocolită, evident, nici de mijloacele de comunicare de masă. Or, cine altcineva, decît mass-media, ar putea să gestioneze cu mai multă pricepere asemănările şi de-osebirile, buna înţelegere şi stările de conflict care, în mod inevitabil, apar în societăţile în tranziţie?! Chiar dacă pe ziarişti, pe toţi acei care abordează fenomenul naţional, îi paşte riscul să fie învinuiţi de subiectiv-ism, de partizanat politic, de trădare a intereselor naţionale sau de promovare a unor interese străine? Aceasta însă nu înseamnă că tematica identităţii naţionale poate fi ignorată, întrucît ea s-a configurat drept un labirint problematic destul de controversat, pentru a ieşi din care societatea (dacă ea speră la un viitor cît de cît onorabil) fiind obligată să caute şi să găsească firul Ariadnei, răspunsuri neîntîrziate la provocările istoriei contemporane, să înţeleagă care este raportul dintre unicitate (specific) şi diversitate, într-o perspectivă a interdependenţelor pe multiple planuri.

Şi dacă împărtăşim ideea, că globul pămîntesc, împăienjenit de reţeaua internaţională de comuni-care (INTERNET) a devenit, după expresia inspirată a lui Marshal McLuhan, un sat global, atunci ce este Republica Moldova? O casă într-o mahala a acestui cătun, lipsită de lumină şi uitată de Dum-nezeu? „Aceea...”, după cum a fost calificată acum zece ani cu multă durere de către Grigore Vieru (2), „O ţară de proşti, condusă de proşti?” (3)? Sau, ca să ne exprimăm mai tranşant, poate fi considerată Republica Moldova drept Patria noastră sau ea este o construcţie artificială, viitorul căreia poate fi con-

12

ceput doar într-o altă configuraţie geopolitică?Şi, în general, cum se răsfrîng „durerile” ei asupra

vieţii comunitare internaţionale şi în ce măsură această comunitate, prin organismele ei internaţionale, tre-buie să ne ofere soluţii sau să ne sprijine în rezolva-rea problemelor cu care ne confruntăm? Întrucît este clar, că gravitatea acestor probleme nu ţine de proporţia localităţii date (mare sau mică?): sugerăm ipoteza că într-un apartament cu două odăi pot ex-ista mult mai multe chestiuni de rezolvat decît într-un cartier întreg. Mai ales, dacă sîntem în această regiune a Europei, dacă ne găsim, după cum avea să noteze Lucian Blaga, „pe un pămînt de cumpănă” (4).

Într-un interviu acordat săptămînalului „Timpul”, Pamela Hyde Smith, ex-ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova, mărturisea că în Moldova, cel mai mult a îngrijorat-o faptul că aici nu există un sentiment dezvoltat de cetăţenie. „După părerea mea, - menţiona Pamela Hyde Smith, - într-o ţară tînără, precum e Moldova, este foarte impor-tant ca oamenii să înţeleagă că cetăţenia lor este o parte importantă a identităţii lor. Aud deseori cum oamenii se identifică cu un grup etnic sau altul, dar foarte puţine persoane vorbesc despre faptul că sînt cetăţeni ai Republicii Moldova” (5).

Respectivul fragment a fost mediatizat şi de presa oficială ca model de „gîndire normală” (vezi: „Moldo-va Suverană” din 13 martie 2003). Este evident că e o idee sănătoasă, dar raportînd-o la realităţile au-tohtone, nu trebuie de uitat că Doamna Ambasadoare vine dintr-o societate, cum este cea americană, cu anumite tradiţii, interpretări şi viziuni asupra proble-maticii identităţii naţionale, constituite şi verificate de o perioadă îndelungată de zeci şi zeci de ani. Contex-tul social-politic, drumul nostru istoric este cu totul

13

altul, decît cel al naţiunii ameriacane, şi dacă vrem să obţinem o anumită credibilitate din partea opiniei publice, trebuie să reieşim din aceste realităţi. Or, ne-am convins deja, că măslinul adus de pe malul Atlanticului, nu întotdeauna prinde rădăcini şi pe malul Nistrului.

Cum este tratată şi abordată problematica identităţii naţionale în Republica Moldova? Faptul că necesitatea identificării (dar poate că revenirii la identitatea mutilată de „noaptea totalitarismului roşu”), după obţinerea în 1990 a suveranităţii de stat şi proclamarea independenţei în 1991, a fost pentru noua formaţiune statală - Republica Moldova - un act justificat, probabil că nu poate fi pus la îndoială. Altceva este cum, pe ce cale s-a mers, în ce măsură cei care au fost implicaţi în acest proces, au fost ghidaţi de căutarea şi stabilirea adevărului, şi dacă au vrut să ajungă la acest adevăr?

Trebuie să constatăm, cu multă părere de rău, că după aproape cincisprezece ani de numeroase discuţii şi dezbateri publice, de „ascensiune” pe ca-lea democraţiei, societatea moldovenească continuă să se mai afle într-o profundă criză a identităţii naţionale. Pe parcursul acestor ani de „dezmorţire”, s-a observat, dacă e să facem o privire grosso modo asupra evoluării situaţiei din acest domeniu, o inca-pacitate de a aborda la obiect şi în mod constructiv problematica de ordin naţional, aceasta datorîndu-se, în mare măsură, în viziunea noastră, lipsei ideii naţionale, unor idealuri şi valori sociale, politice, spiri-tuale, ce ar contribui la consolidarea societăţii, ce i-ar conferi stabilitate în mişcarea sa, dar şi nedorinţei, ca să nu spunem, incapacităţii forţelor şi structuri-lor guvernante de a o formula, a o identifica şi a o transforma într-o ideologie a statului. Iar pentru par-tidele şi formaţiunile politice, în marea lor majoritate,

14

abordarea problematicii fenomenului naţional a fost făcută, în repetate rînduri, în scopuri speculative. Au fost profetice versurile lui Vasile Romanciuc, publi-cate încă în 1990:

Am auzit că-aveţi un post vacant...Am învăţat – am note minunate – La facultatea de patriotismŞi-s patriot de specialitate. ... Deci, s-a zvonit că-aveţi un post vacant... Vă spun deschis: mă-ncearcă mari emoţii, Încît am şi uitat să vă întreb: Cum sînt plătiţi pe-aicea patrioţii? (6).

Despre atitudinea faţă de problema naţională, faţă de relaţiile interetnice din Republica Moldova din partea principalelor formaţiuni politice ne vorbeşte şi următorul fapt. Pe 29 iunie 2002, în Palatul Re-publicii din Chişinău a avut loc masa rotundă cu titlul „Relaţiile interetnice din Republica Moldova în viziunea elitelor politice”. Forul, organizat prin efor-tul comun al cîtorva centre şi asociaţii de studii poli-tice, cu sprijinul Fundaţiei germane Friedrich Ebert, şi care urma să fie locul în care liderii principalelor formaţiuni politice din Republica Moldova să facă un schimb de opinii referitoare la viziunea lor asu-pra problemelor minorităţilor etnice şi lingvistice din Republica Moldova, a eşuat. La masa rotundă s-au prezentat doar trei lideri de partid: Oazu Nantoi (PSD), Oleg Serebrian (PSL) şi Valerii Klimenko („Ravnopra-vie”). Reprezentantul PCRM, Victor Stepaniuc, cît şi reprezentanţii opoziţiei parlamentare, Iurie Roşca (PPCD) şi Dumitru Braghiş (ASDM), şi a celei extra-parlamentare – Vlad Ciobanu (PL), Dumitru Diacov (PD) şi Serafim Urecheanu (Alianţa Independenţilor)

15

– au ignorat invitaţia. Concluzia, pe care a formulat-o corespondentul săptămînalului de politici publice „Democraţia”, în legătură cu aceasta este, se pare, destul de judicioasă: „fie că liderii noştri politici consideră că nici un fel de probleme interetnice nu există, fie că ştiu că există, dar nu au ce spune la tema dată (ca şi la multe altele), fie că nu au nici o aplecare spre dialog, fie că suferă de agorafobie” (7).

Se pare însă, că multiplele conflicte, generate de perioada de tranziţie, într-o societate specifică cum este cea moldovenească, conflicte, alimentate de in-terminabila competiţie a formaţiunilor politice în lup-ta pentru putere, au generat o atmosferă dură şi în mediul informaţional. Poziţiile de adversitate dintre partidele politice, dintre formaţiunile aflate la guver-nare şi cele din opoziţie, dintre interesele promovate de anumite persoane publice, au transformat mass-media într-un teatru de confruntări dure, inclusiv, în problema identităţii naţionale. Iar divergenţele de or-din conceptual, ideologic au condus în cele din urmă la dispersarea breslei jurnalistice. Ca atare, cea mai importantă cîndva Uniunea Jurnaliştilor din Mol-dova „s-a divizat” în mai multe organizaţii. În iulie 2002, bunăoară, a fost creată, ca o alternativă a Uni-unii Jurnaliştilor, Liga Jurnaliştilor Profesionişti din Moldova, iar în februarie 2003 a fost constituită o federaţie a lucrătorilor din presa electronică (radio şi televiziune), FORT.

Ziariştii noştri n-au găsit nimic altceva mai bun decît să se avînte în atacuri reciproce, decît să se „cenzureze” unii pe alţii, aceste dueluri diminuînd, în mod evident, impactul cuvîntului tipărit. Pentru unii gazetari, colegii lor, care gîndesc şi scriu un pic altfel, sînt nişte „indivizi fără scrupule”, „jurnalişti de curte”, iar pentru o altă parte, „scribii” din „pre-sa independentă” sînt „nişte hienocrocodili, din care

16

cauză n-are pace întreaga societate”... Unii ziarişti, în special acei tineri, „...seamănă perfect cu teroriştii sinucigaşi”, le este propriu „spiritul primar agresiv”. „O nenorocire capitală a presei noastre, - susţine Ion Berlinschi, - o constutuie iluzia (întreţinută cu efor-turi supraomeneşti de către slujitorii ei) că există cu adevărat. Să fim sinceri şi să ne recunoaştem tirajele! Să recunoaştem faptul că ziarele nu se vînd şi nu aduc venit. Că trăim toţi din mila patronilor, nu din condiţia cititorului narcotizat de noi. Dar şi mai grav este că o serie de ziarişti (unii foarte infatigabili) se cred independenţi...” (8). Este evident, că în opinia lui Ion Berlinschi, ziarul pe care-l reprezintă – Moldova Suverană, apare „prin efortul nemaipomenit al oame-nilor din redacţie, care aduc publicitate plătită”.

În viziunea noastră, la ora actuală jurnalismul au-tohton se confruntă cu două probleme fundamentale: una de ordin intelectual şi alta de ordin moral. Prima o constituie problema calităţii producţiei jurnalis-tice, care se rezolvă prin instruire, prin formare, prin învăţămînt, şi a doua este problema independenţei şi a non-conformismului ziaristului. Cea de-a doua este condiţionată de „factori interni”, adică sînt calităţi de-pendente de lumea interioară şi de cultura fiecăruia în parte, de responsabilitatea civică şi profesională pe care o ai sau nu o ai, ori de felul cum o înţelegi.

Ani în şir discutăm nişte lucruri, fără a se ajunge la o înţelegere oarecare, chestiuni care în lumea cu democraţii avansate constituie nişte adevăruri axi-omatice. Unul dintre aceste adevăruri rezidă în faptul că presa poate fi şi trebuie chiar să se afle în opoziţie, dar, evident, nu în fruntea tuturor adevărurilor. Este de datoria jurnalistului să pună la îndoială totul şi toate, inclusiv şi deciziile, acţiunile „puterii centrale”, pentru că această atitudine critică faţă de autorităţi nu înseamnă şi negarea statului. Deşi, trebuie să

17

înţelegem, că nici ziaristului nu-i stă bine să îmbrace mantia judecătorului, unicul în drept să pronunţe verdictul final.

Bernard Shaw avea să noteze, că există 50 posibilităţi de a spune „da” şi 500 posibilităţi de a spune „nu”, şi doar un singur fel de a scrie aceasta. Cum să găseşti această unică variantă de redactare a unui text ce abordează problematica fenomenu-lui naţional? Este o provocare permanentă pentru ziariştii ce scriu pe această tematică. Şi chiar dacă fiecare dintre ei vine în faţa cititorului cu o anumită viziune, împărtăşeşte o anumită idee, nu înseamnă, în acelaşi timp, că ar trebui să pornim cu „tancurile” unul împotriva altuia. În lipsa solidarităţii de breaslă, ca să revenim la un gînd pe care l-am expus într-un articol publicat încă în 1994, obţinerea libertăţii re-ale a presei, pe care ne-o dorim atît de mult, devine tot atît de iluzorie ca şi fructul promis de mîine.

... Dar poate că a avut dreptate Voltaire, pe care l-a întristat faptul că, adeseori, pentru a fi bun pa-triot, unii îşi închipuie că trebuie să fie numaidecît inamicii restului omenirii?!

18

DE CE TOLERANŢĂ?

Problema identităţii naţionale, cea a apartenenţei etnice a populaţiei din Republica Moldova este una din temele preferate ale mass-media de la Chişinău, dar şi o piatră de încercare pentru acei care se încumetă să scrie în problematica dată. Însăşi complexitatea fenomenului naţional cere din partea celor preocupaţi de evoluţia politicii naţionale şi de consecinţele ei în Republica Moldova mult discernămînt, atitudine corectă şi, nu în ultimul rînd, toleranţă. Bănuim că cineva ar putea să aibă şi anumite rezerve în ac-ceptarea ultimei condiţii în abordarea problemati-cii naţionale, mai ales, dacă ne gîndim la contextul socio-politic de la noi, care este deosebit de incit-ant. La una din multiplele conferinţe şi seminare, la care sînt invitaţi şi reprezentanţi ai mass media, şi la care întrunire a fost prezent şi autorul aces-tor rînduri, unul din liderii asociaţiilor jurnaliştilor din Moldova a declarat, că atunci cînd abordăm în scrierile noastre subiecte din sfera politicului sau de gen naţional, toleranţa nu poate fi acceptată, deo-arece ea denotă lipsa de verticalitate a jurnalistu-lui. Tocmai de aceea, se pare oportună şi necesară explicaţia, vizînd ce anume înţelegem prin noţiunea de toleranţă, care pînă odinioară însemna „lipsă de fermitate faţă de încălcarea normelor de convieţuire socială” (9), iar cei care o acceptau erau bănuiţi de atitudine ireverenţioasă etc.

„Toleranţa, - este stipulat în p.1, Art. 1 al Declaraţiei Principiilor Toleranţei, proclamată şi semnată la a 28-

19

a sesiune a Conferinţei Generale a Statelor Membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) la 16 noiembrie 1995 la Paris, - este respectul, acceptarea şi aprecierea bogăţiei şi diversităţii culturilor lumii noastre de ex-presie şi normelor de exprimare a calităţii noastre de fiinţe umane” (10).

Toleranţa este armonia în diferenţe, ea presu-pune acceptarea punctului de vedere al oponentului, al „altcuiva”, întrucît nu toţi oamenii sînt la fel, şi fiecare poziţie are (unele) temeiuri şi justificări. Dar toleranţa, - citim în aceeaşi Declaraţie, - „nu este nici concesie, nici condescendenţă ori indulgenţă”. Acceptarea unui alt punct de vedere nu presupune neapărat şi acordul nostru total cu viziunea expusă, împărtăşită sau descrisă de cineva. Este vorba de o recunoaştere a faptului că, odată ce punctul de ve-dere a fost enunţat, el există, nu poate fi ignorat. Alt-fel, discuţiile n-ar conduce niciodată la vreun rezul-tat echitabil.

În Mesajul Secretarului General al ONU, Kofi An-nan, cu ocazia Zilei Internaţionale a Toleranţei (16 noiembrie 2002) se accentua faptul că toleranţa este un angajament activ şi pozitiv al diversităţii umane şi, prin urmare, este un principiu de bază al democraţiei în societăţile noastre multi-etnice şi multi-culturale (11). Nu în zadar, toleranţa este calificată „una dintre cele mai mari virtuţi umane”. Este mai mult decît evi-dent, că toleranţa nu trebuie asociată cu pasivitatea, complezenţa sau indiferenţa.

În centrul tuturor eforturilor de promovare a toleranţei se află dialogul, atît între indivizi, cît şi în-tre culturi şi civilizaţii. Fără un dialog, coeziunea în societate este ameninţată.

Aşa dar, toleranţa presupune continuare, dialog, căutare a soluţiilor, mai ales, într-o problemă atît

20

de complexă cum este cea a identităţii naţionale / apartenenţei etnice. Mass-media le revine, în acest context, o sarcină de cea mai mare responsabili-tate. „Dacă mass–media îşi văd rostul în informar-ea audienţei, s-a accentuat în cadrul unui seminar internaţional, organizat la Sofia în anul 1995, sub egida OSCE, ONU şi UNESCO, - asigurînd antre-narea, tuturor membrilor societăţii în participarea la dezbaterile publice, pentru a le asigura o cît mai bună informare, nu mai puţin importantă este impli-carea mass-media în edificarea de zi cu zi a societăţii, acest lucru fiind, poate, chiar mai important” (12). În acest sens, implicarea mass-media în soluţionarea problemelor ce ţin de relaţiile inter-etnice, este primordială.

21

SEMNE DE „NAŢIONALISM” ÎN PRESĂ

Practic, toate mediile de comunicare de masă, într-o măsură mai mare sau mai mică, acordă spaţiu articolelor de ziar cu tematică naţională. Aspectele reflectate, modalităţile de interpretare ale acesteia, punctele de vedere exprimate, perspectivele din care sînt abordate pot fi identificate în spaţiul axiologic, marcat la o extremă de studiul “Criza de identitate şi integrarea culturală”, (autor – profesor universitar, membru-corespondent al AŞM Leonid Cemortan), publicat în mai multe numere ale hebdomadarului “Săptămîna” (mai – iunie 1999), de ancheta revistei “Contrafort” “Patriotism şi naţionalism la români” (susţinută în numerele din iulie 1995 – februarie 1996), şi la o altă extremă – de articolele semnate de Vasile Stati în cîteva publicaţii periodice din republică. Dificultăţile care apar în abordarea şi tratarea problematicii naţionale sînt generate de mai mulţi factori, unul dintre care este cel la care ne-am referit în primul compartiment al prezentului studiu – lipsa unui suport conceptual precis. Acest lucru se face observat, de altfel, şi în mediul oamenilor de ştiinţă, al celor angajaţi şi implicaţi în studierea fenomenului naţional. Bunăoară, un ziarist care se încumetă să scrie despre minorităţile naţionale, cu toate numeroasele referiri la minorităţi, cuprinse în diverse documente naţionale şi internaţionale, nu va găsi o definiţie general acceptată a termenului “minorităţi”. Elaborarea unei astfel de definiţii este o

22

sarcină grea şi complexă. Încă în ianuarie 1945 Sub-comisia Naţiunilor Unite, însărcinată cu cercetarea problemei privind protecţia minorităţilor, aprecia că o definiţie în acest sens trebuie să se întemeieze pe următoarele baze:

a) termenul “minoritate” include grupurile ne-dominante ale unei populaţii, care posedă şi doresc să-şi păstreze tradiţiile etnice, religioase şi lingvistice;

b) aceste minorităţi trebuie să cuprindă un număr suficient de personae, pentru a fi în stare să-şi dezvolte atari caracteristici;

c) membrii acestei minorităţi trebuie să facă dovada loialităţii lor faţă de statul căruia îi aparţin.

În Legea Republicii Moldova “Cu privire la drep-turile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor”, în Arti-colul 1 este stipulat că “prin persoane aparţinînd minorităţilor naţionale se înţeleg persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sînt cetăţeni ai ei, au particularităţi etnice, culturale, lingvistice şi religioase prin care se deosebesc de ma-joritatea populaţiei – moldoveni – şi se consideră de altă origine etnică”. La o examinare mai atentă, în “versiunea moldovenească” noţiunea de minoritate naţională are nuanţe şi conotaţii puţin diferite de cea formulată în programul de activitate al Subcomisiei Naţiunilor Unite.

Acelaşi lucru se întîmplă cu noţiunea de “naţionalism”, care sub presiunea mai multor factori, inclusiv şi celor de natură ideologică, a dezvoltat un cîmp larg de accepţiuni ale termenului, cu nuanţe şi conotaţii diferite. După cum remarcă istoricul francez Jacques Le Goff, există două feluri de naţionalism: un naţionalism ca doctrină a excluderii şi a hegemoniei,

23

absolut inadmisibil, şi altul, necesar şi legitim, cel al conservării şi cultivării conştiinţei naţionale la gru-purile etnice minoritare, precum şi cel al naţiunilor est-europene cărora, în ultima jumătate de secol (al XX-lea – M.G.), le-a fost extirpată memoria colectivă. Nu se poate reconstrui Europa cu nişte colectivităţi cvasi-amnezice. O lume fără memorie colectivă, fără conştiinţă istorică nu este o societate, nu este o naţiune, ci un agregat de hominieni.

Într-un interviu acordat săptămînalului “Litera-tura şi Arta”, scriitorul şi piblicistul Octavian Paler face următoarea precizare: “…Există două feluri de a fi naţionalist… Există forme dezgustătoare de în-gustime, dar există şi forme necesare de apărare a sentimentului naţional. De pildă, oamenii din sat-ul meu, care purtau tricolor în toate împrejurările festive, erau, fără îndoială, nişte “naţionalişti”, dar naţionalismul acela era limpede, necesar şi de natură să înalţe sufletul şi să-i dea o anumită rectitudi-ne” (13). Conştiinţa omului se sprijină pe valoarea identităţii lui, dar numai dacă această identitate este deschisă apre alte identităţi.

Una din cauzele poziţiei de adversitate în tratarea fenomenului naţional este, în viziunea noastră, şi lipsa unui interes masiv al populaţiei faţă de prob-lema identităţii naţionale, fapt care-i face pe unii să-şi acuze adversarii / oponenţii de conservatorism, de nostalgii comuniste şi totalitare sau de atitudini nedemocratice, de încălcare a drepturilor omului, de tendinţe naţionaliste şi hegemoniste. Săptămînalul “Timpul” publică în numărul său din 26 septemb-rie 2003 o ştire, care a rămas oarecum neobservată de analiştii noştri politici, dar care ne ajută să înţelegem de ce “la noi e ca la nimeni”. Conform unui studiu sociologic, realizat pe un eşantion de 1200 de respondenţi din Republica Moldova, şi rezultatele

24

căruia au fost publicate la începutul anului 2003 la New York, doar 18,8 % din moldovenii chestionaţi consideră că identitatea naţională este importantă pentru ei. În Estonia, bunăoară, 49,7 % din estonieni consideră identitatea naţională drept o problemă de maximă importanţă.

Vom reproduce, în continuare, o serie de fragmente, spicuite din presa molodvenească, fie că sînt din ar-ticole de ziar, fie că sînt din texte oficiale, plasîndu-le la rubrici anumite, care vin să sugereze o anumită in-terpretare acceptabilă, alterori - reprobabilă, aceasta în dependenţă de ceea ce doreşte fiecare să găsească. Aceste citate pot fi considerate nişte simptome ale unei stări de lucruri în tratarea şi interpretarea fenomenului naţional care, evident, implică necesi-tatea poziţionării mass media pe o platformă mai durabilă. Nu înainte de a aminti de spusele lui Emi-nescu, că “nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mîna, fie cu mintea”, şi că “nu devine cineva scriitor naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, naţiune, cu fiecare şir al scrierilor sale, precum, pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus şi să fie cu toate acestea un scriitor naţional” (14).

Moldovenism

Editorialul revistei „Contrafort” din iulie-august 2003, nr. 7-8, este întitulat „Moldovenismul” ca lep-rozerie”. Autorul editorialului, Vitalie Ciobanu, se pronunţă pe marginea proiectului de lege „Concepţie a politicii naţionale de stat a Republicii Moldova”, publicat pe 25 iulie 2003 în oficiosul guvernamen-tal „Moldova Suverană”, care, în viziunea autorului, îşi propune să instaureze o ideologie de stat în Ba-

25

sarabia, una obligatorie pentru toţi: moldovenismul antiromânesc şi antioccidental, prin care să se reia politica de rusificare a populaţiei româneşti majori-tare din Republica Moldova. „Moldovenismul” are o „formă de încarcerare mentală”, o „leprozerie a spiri-tului”, susţine autorul. Vitalie Ciobanu se referă, în acest context, şi la aşa-zisul Dicţionar moldovenesc – românesc al lui Vasile Stati.

Presa este sensibilă la subiectului moldovenis-mului (moldovenismului primitiv), prezentîndu-l sau într-o optică cu totul negativă, sau ca pe un drept de „legitimă mîndrie”, sau ca pe o problemă inventată special pentru obţinerea anumitor dividende de factură politică. În problematica dată, în viziunea noastră, este exploatată pînă la imposibil sensibili-tatea umană.

Gama atitudinilor exprimate apare destul de amplă:

„Simptomatică ni se pare punerea pe tapet a unei probleme false, cea a „moldovenismului” ca identitate etnică, istorică, politică, lingvistică.

Cred că reanimarea problemei identităţii noas-tre face parte dintr-un proiect de spălare a creierilor şi este una dintre cele mai strălucite diversiuni de la acest sfârşit de secol”.

(Anatol Moraru. „Moldovenismul ca diversiune” // Flux, 8 decembrie 2000).

„Deşi noi, românii din Republica Moldova, avem ca-lea noastră, diferită de cea a României, nu înţeleg de ce vă revoltă ideea că R. Moldova este un stat româ-nesc. Doar Egiptul, Irakul sau Siria sînt state arabe şi nu sînt mai puţin independente şi demne, nu sînt în pericol să-şi piardă statalitatea. Ele se simt onorate de apartenenţa la primele halifate arabe, care au dat lumii valori civilizaţionale. Dar oare se compară aces-

26

tea cu moştenirea lăsată lumii de strămoşii noştri din Imperiul Roman, pe fundaţia căruia s-a clădit şi se clădeşte UE de astăzi. Noi, dle Preşedinte, prin însuşi glotonimul ce ne reprezintă, aparţinem acestui spaţiu. Noi, urmaşii lui Bogdan, vorbitori ai limbii sale, sîntem români pentru că atît el, cît şi vărul său, Dragoş, ca şi toţi strămoşii noştri, erau de neam românesc, “de la Rîm se trăgeau”. Istorici, precum Piotr Şornikov, Vasile Stati şi alţii, care au “fundamentat ştiinţific” teoria et-niei moldoveneşti, suferă, în opinia mea, de ură faţă de România.

(Aurelian Lavricov. Despre etnia titulară, care a dat denumire Ţării Moldovei.

Scrisoare deschisă Preşedintelui R. Moldova, Dlui Vladimir Voronin //

Jurnal de Chişinău, 3 februarie 2004).

(O pagină cu un generic comun, „Moldovenismul primitiv”, include mai multe materiale cu titlurile: „Răspuns unui mancurt”; „Dumnezeu să ne păzească de aiureala pseudomoldovenescă”; „Fenomenul mu-tantismului feroce”; „Avem acelaşi nume – de româ-ni!” // Literatura şi arta,11 ianuarie 2001).

„Unele forţe proromâneşti şi proeuropene s-au lăsat atrase de provocarea FSB-ului în lupta fratricidă, porn-indu-se să combată moldovenismul, chiar şi pe cel nat-ural, sănătos. Este necesar chiar astăzi să combatem ideea conform căreia a te numi moldovean înseamnă a fi antiromân şi, deci, pro-rus. O consecinţă a acestei campanii e separarea de oamenii simpli, de la ţară, a elitelor româneşti”.

(Roman Mihăeş, avocat. Români şi moldoveni: polemici absurde

// Accente, 14 noiembrie 2002).

În acelaşi context, generator de optici manifes-tate în contradictoriu, se înscrie articolul lui V. Stati

27

„Identitatea naţională a moldovenilor în contextul sud-estic polietnic european” (Moldova Suverană, 26 ianuarie 2002).

Idee naţională

Prin idee naţională subînţelegem un ansamblu, o totalitate de idealuri şi valori sociale, politice, spiri-tuale, ce contribuie la cimentarea societăţii, îi conferă stabilitate în mişcarea sa, în aspiraţiile sale de atin-gere a unor scopuri concrete ce şi le propune. În „Concepţia politicii naţionale a Republicii Moldova” este stipulat că una din sarcinile politicii naţionale „în sfera politică şi statal-juridică” o constituie „afir-marea unui sistem de valori naţionale la baza cărora se află conştientizarea de către toţi cetăţenii ţării no-astre a apartenenţei lor la poporul Republicii Mol-dova”. S-ar părea că nu există nimic mai simplu decît găsirea acestei idei edificatoare care ar contribui, prin atractivitatea şi puterea ei de viaţă, la consolidarea şi mobilizarea societăţii moldoveneşti „multiculturale” şi „multilingvictice” spre atingerea unui obiectiv co-mun. Această aparenţă dispare îndată ce răsfoieşti publicaţiile periodice de la noi. Dar nu diversitatea opiniilor expuse pe marginea acestei probleme este descurajatoare, ci, mai degrabă, lipsa unor însemne care ne-ar da speranţa că odată şi odată această idee naţională va fi formulată şi acceptată de ma-joritatea formaţiunilor social-politice din republică. Această stare de incertitudine mai este alimentată şi de comportamentul reprezentanţilor elitei politice de la Chişinău, de o lipsă totală a voinţei de a se asculta unul pe altul, de a dialoga în plan constructiv, dar nu numai pentru a-şi promova anumite interese înguste de grup. Întru confirmarea acestui gînd vom aduce şi cîteva exemple.

28

„...După mai mulţi ani de restrişte, cu mari frămîntări sociale, am ajuns la concluzia că va fi imposibil să realizăm ceva pozitiv, dacă populaţia ţării nu se va angaja plenar în materializarea unei IDEI INTEGRA-TOARE pentru NAŢIUNE. În pofida faptului că intelec-tualitatea moldovenească este divizată şi că unii din-tre exponenţii ei contribuie la destabilizarea situaţiei din ţară, semănînd discordie în rîndul cetăţenilor, con-sider, Maestre, că a venit timpul să avem şi noi un crez. În viziunea mea, acest crez care să ne unească ar putea fi o IDEE INTEGRATOARE pentru întreaga noastră NAŢIUNE, şi anume ideea edificării Statului Moldovenesc modern”.

(Scrisoare deschisă a preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin domnului Ion DRUŢĂ,

scriitor al poporului, academician // Moldova Suverană, 22 ianuarie 2002).

„Care însă ar fi ideea pentru care noi, moldovenii, alături de alte etnii conlocuitoare, am sacrifica o bună parte din viaţa noastră ca să ne croim calea spre o altă lume, mult rîvnită, dar care vreme de jumătate de secol s-a dezvoltat făcînd abstracţie de noi. Unii spun că ar fi bună deviza celor patru muşchetari: Toţi pentru unul şi unul pentru toţi, alţii zic că ar fi bine să fim cu toţii cetăţeni devotaţi, uniţi într-un singur gînd – pros-perarea Moldovei, şi avînd aceeaşi deviză, aproape militară: Totul pentru Patrie! Alt apel extrem de actual ar fi – Legea supremă – bunăstarea poporului.

...Poate vom începe cu ceea ce este mai impor-tant, ceea ce constituie primul punct al tuturor lis-telor de priorităţi – lupta cu criminalitatea, lupta cu crima organizată, deoarece, dacă mai înainte crima organizată avea drept scop suprem doar obţinerea unor profituri imense, în prezent ea tinde spre aca-pararea puterii politice...şi executive”.

(Veaceslav Untilă. Ideea naţională. // Jurnal de Chişinău, 12 ianuarie 2001).

29

„...În Moldova lipseşte ideea naţională. Acea idee fără de care e imposibilă lintegrarea noastră în Euro-pa, acceptarea şi valorificarea valorilor democratice”.

(Lipseşte ideea naţională // Cuvîntul liber/ Publicaţie periodică independentă a judeţilui Lăpuşna,

10 octombrie 2000). „CRONOS: Unii spun că moldovenii sînt harnici.

Alţii – că-s leneşi. Dvs. ce părere aveţi?Gh.M.: Sîntem proşti, pentru că ne-am dezvăţat a

lucra şi am permis oricui să ne conducă. Străinii nu înţeleg de ce, avînd asemenea condiţii climaterice şi un asemenea pămînt, sîntem săraci. Răspunsul meu e că nu avem o direcţie stabilă şi nici oameni care să ne îndrumeze. Adică, nu avem o idee naţională care ne-ar uni aşa cum s-au unit cei din România în jurul ideii de integrare euroatlantică. Asta ne împiedică şi ne dezbină”.

(Cheorghe Malcoci, preşedinte al Cooperativei agricole „Horia-service” din Horăşti (judeţul Chişinău) şi consultant al

ACSA (Asociaţia pentru consultanţă şi salarizare în agricultură) // Timpul: Clubul elitelor „Cronos”, 31 ianuarie 2003).

Ignorare a statalităţii Republicii Moldova (?) De la euforie şi pînă la dezamăgire, şi viceversa

– de la regret şi pînă la satisfacţia că sîntem o ţară suverană – aceasta ar fi calea parcursă de o bună parte a societăţii moldave şi de o altă parte considerabilă a ei în interpretarea statalităţii moldoveneşti în perioa-da care a urmat după 1991. Evident, că este un as-pect ce n-a fost ignorat nici de mass media.

„Că Republica Moldova nu este un stat suveran şi independent în înţelesul deplin al acestei sintagme nu e greu să demonstrezi şi nici nu e nevoie, deoarece majoritatea covîrşitoare a cetăţenilor ei este convinsă de acest adevăr”.

30

...Statul suveran şi independent Republica Moldova este o aberaţie şi a lucra pentru aceasta înseamnă a lucra împotriva neamului, deci şi împotriva lui Dumne-zeu”.

(Salvarea noastră e reîntregirea // Flux, 2 aprilie 1999).

„Fără a cădea în păcatul şovinismului, să ridicăm ideologia românească. Principalele componente ale acesteia ar putea fi: 1. Echitatea socială; 2. Contra-cararea decadenţei moral-culturale; 3. Naţionalismul defensiv şi apărarea securităţii economice; 4. Reuni-rea naţională.

Republica Moldova, de cînd e numită „stat”, e un stat mic, slab, unde treburile merg din ce în ce mai rău. Nu avem politicieni suficient de buni pentru asigura-rea evoluţiei favorabile”.

(Vitalie Pastuh-Cubolteanu. Ideologia şi soarta naţională. // Literatura şi Arta, 5 august 1999).

„...Statul suveran şi independent Republica Moldo-

va este o aberaţie şi a lucra pentru aceasta înseamnă a lucra împotriva neamului, deci şi împotriva lui Dum-nezeu”.

(Ion Gurghiş, profesor. Salvarea noastră e reîntregirea // Flux, 2 aprilie 1999).

„Pentru a limpezi, din start, lucrurile, voi spune că nu cred în statalitatea R.Moldova, care este artificială chiar din faşă. Identitatea firească a românilor din stînga Prutului poate fi obţinută doar prin reunificarea cu Ţara”.

(Cu sinceritate despre patriotism // Flux, 28 iulie 2000).

31

Drepturile revendicate de minoritari sînt pe-riculoase şi ieşite din comun (?)

În presa de la noi au văzut lumina tiparului şi

articole consacrate „fundamentalismului moldo-venesc”, dar şi pericolului „românismului”, autorii cărora şi-au argumentat supoziţiile, în majoritatea cazurilor, cu exemple din activitatea desfăşurată de reprezentanţii minorităţilor etnice / naţionale. Ba mai mult ca atît, reprezentanţii unor etnii, în viziu-nea unor autori, alcătuiesc „coloana a cincea” pen-tru unii a „forţelor antimoldoveneşti”, pentru alţii a „forţelor antiromâneşti”.

„...Minorităţile naţionale, care în euforia specifică oricărei mişcări de eliberare naţională, s-au speriat de moarte (dar şi-au revenit repede) şi s-au unit, solidar-izat împotriva băştinaşilor, devenind forţa motrice a nomenclaturii procomuniste, prosovietice, proruse şi antinaţionale, antiromâneşti.

...La propriu şi la figurat, în linii mari, poporul Re-publicii Moldova a fost, după anul 1990, împărţit în trei grupuri mari. Pe de o parte – moldovenii, care-şi doresc revenirea la valorile naţionale ale neamului. Pe de altă parte – minorităţile naţionale ..., devenind forţa motrice a nomenclaturii procomuniste, prosovietice, proruse şi antinaţionale, antiromâneşti. De menţionat că acestui grup li s-au ataşat şi mancurţii, care au ui-tat (dacă au ştiut) cine sînt, de uinde vin şi încotro merg, şi vor să construiască viitorul fără a ţine cont de trecut şi prezent.

Cel de-al treilea, şi cel mai numeros grup, e cel al nepăsătorilor şi indiferenţilor.

...Comunităţii moldoveneşti (dacă o putem numi comunitate) îi este caracteristică o dezbinare, avînd ca temei grupurile etnice... Etniile conlocuitare care,

32

susţinuţi de mancurţi, constituie coloana a cincea a forţelor antimoldoveneşti şi antiromâneşti din exteri-or”.

(Lipseşte ideea naţională // Cuvîntul liber. Publicaţie periodică independentă

a judeţului Lăpuşna, 10 octombrie 2000).

Conotaţii ale naţionalismului

Termenul „naţionalism”, după cum am menţionat la începutul acestui capitol, este controversat din mai multe puncte de vedere, el generînd în repetate rînduri situaţii conflictuale nu numai în societate, dar şi o oarecare ambiguitate în interpretarea aces-tuia în paginile presei. În limba română, după cum notează şi Camil Mureşanu, termenul naţionalism are nuanţă semantică, care se rezumă la manifestări exagerate ale sentimentului naţional, pe cînd în lim-bile engleză şi franceză el nuanţează simptomul nor-mal al acestuia, care nu este separat de cel excesiv (15). De aici provin şi multiplele neînţelegeri şi iritări la lectura unor articole din presa occidentală vis-à-vis de „manifestările naţionaliştilor moldoveni”, ele fiind interpretate şi utilizate, mai ales în primii ani după proclamarea independenţei, de presa care mai poartă nostalgie după fostul regim autoritar şi de ori-entare antinaţională împotriva forţelor care consid-erau lupta lor pentru independenţă ca pe o valoare sacră, ca pe o manifestare legitimă a sentimentului naţional, o expresie justificată a căutării identităţii naţionale.

În literatura de specialitate s-a menţionat, că abordarea unor atare concepte ca “naţionalism”, “naţiune”, analiza conţinutului relaţiilor şi prob-lemelor naţionale presupune o certă precauţie şi delicateţe din partea exegeţilor (implicînd obligaţia de

33

a se detaşa de prejudicii şi clişee unilaterale). Există foarte multe paradoxuri care însoţesc analiza în acest domeniu (Vezi: 16). Aserţiunea este valabilă, în cea mai mare măsură, şi intervenţiilor jurnalistice.

Nuanţele semantice ale naţionalismului în presă sînt diferite: de la afirmarea tranşantă, cum că „eu sînt naţionalist(ă), adică îmi expun patriotismul”, că „naţionalismul este sfînt”, pînă la mărturisirea că „eu sînt împotriva sentimentului naţionalist”.

Să nu uităm totuşi de spusele lui Constantin Stere, că „o naţiune, care nu ştie să-şi afirme puter-ea de viaţă, să-şi apere fiinţa naţională, nu e decît o greutate moartă în economia lumii” (17).

„Naţionalismul este un fenomen cu implicaţii ma-jore asupra securităţii europene şi are un caracter paradoxal: el este în acelaşi timp factor al integrării societale şi politice, dar şi impuls distructiv, generator de conflicte ireductibile.

...Naţionalismul a încercat (şi mai încearcă încă) real-izarea unei iluzorii congruenţe între o naţiune (definită din punct de vedere cultural şi etnic) şi un stat propriu. Acest lucru a fost şi este imposibil însă de realizat, în-trucît există efectiv prea multe culturi şi etnii în raport cu volumul de spaţiu disponibil pentru crearea unor state autonome. Coincidenţa frontierelor etnice cu cele politice este, în ultimă instanţă, imposibilă”.

(Mircea Naidin. Naţionalism sau integrare // Săptămîna, 20 august 1999).

„Poetul (Mihai Eminescu – M. G.) ne mai conturează şi un abecedar al naţionalismului, susţinînd că ches-tiunea cosmopolitismului e una ce nu există: „Poate că ar exista cosmopolitism dacă ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorinţa de a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire, care nu există decît în părţile ei concrete – în

34

naţionalităţi”. Este ceea ce afirmă şi teoreticienii de azi ai naţionalismului” (??).

( Mihai Cimpoi. Zeul Momos şi noi, românii // Literatura şi Arta, 5 aprilie 2001).

„La temelia oricărui stat s-a aflat naţionalismul. Internaţionalismul devine o necesiate vitală numai după ce statul îşi asigură primatul factorului naţional. Să reţinem că prin naţionalism nu înţelegem o formă patologică de exclusivism naţional, ci un ansamblu de priorităţi de ordin lingvistic, cultural, religios, economic etc., care permit naţiunii titulare să-şi păstreze şi să-şi perpetueze spiritul ei naţional, precum prin i n t e r n a ţ i o n a l i s m înţelegem deschiderea statului spre civilizaţiile ce-l înconjoară”.

(Constantin Tănase. Poarta spre Europa // Flux, 7 februarie 1997).

În acelaşi context se înscrie şi articolul lui Ion Ţurcanu „Democraţie şi naţionalism” (Săptămîna, 6 septembrie 1996).

România – pericol pentru statalitatea Republicii Moldova?

Relaţiile dintre Republica Moldova şi România reprezintă un aspect care n-a putut să lipsească din vizorul presei. „Două state româneşti”, „două state membre ale ONU cu toate consecinţele ce rezultă din această realitate”, „două state care au aceeaşi istorie” – sînt doar cîteva din punctele de vedere din care ele sînt considerate. De fapt, după gradul de prezenţă în presa oficială a „motivului antiromânesc / antioc-cidental” sau a „motivului anti CSI / proeuropean”, se poate judeca despre vectorul politicii efectuate, la moment, de cercurile guvernamentale, de orien-tarea acestora. Pericolul constă nu atît în alegerea

35

unei opţiuni sau alteia, cît în lipsa de certitudine prin acţiunile desfăşurate, în dezorientarea opiniei publice prin lipsa de credibilitate a intenţiilor preconizate.

„...Politica faţă de România, identitatea noastră naţională trebuie formulate în termenii unui binom el-ementar: cine sînt cei ce ne ajută la nevoie, deşi nici lor nu le este uşor, şi cine foloseşte economicul ca armă a şantajului politic. În relaţiile cu vecinii numai faptele pot să înlăture aluviunile demagogice cu care se încearcă obţinerea unor avantaje private”.

(Vitalie Ciobanu. Vocea faptelor // Flux, 4 decembrie 1998).

„Este regretabil că, fiind copleşit de avalanşa prob-lemelor politico-partinice electorale, dl Adrian Năstase trece cu uşurinţă provocatoare peste faptul că Repub-lica Moldova este un stat suveran şi independent”.

(Din Declaraţia Prim-ministrului Republicii Moldova Vasile Tarlev, Moldova Suverană, 29 ianuarie 2002).

„...Urmărind scopuri politice revanşarde, autori-tăţile româneşti dispreţuiesc continuitatea statalităţii moldoveneşti.

Încălcarea insolentă de către cercurile guvernante româneşti şi de către agenţii lor politici din Moldo-va a drepturilor moldovenilor la identitate istorică, lingvistică şi etnică şi, implicit, sfidarea temeliilor is-torice, naţional-culturale ale Statului Moldovenesc constituie cauza principală generatoare de urmări im-previzibile în continuă agravare”.

(V.Stati. Raporturile României cu Republica Moldova: Memorandum // Moldova Suverană, 27 aprilie 2002).

„România este singura ţară din Europa, care susţine o permanentă campanie propagandistică antirusă. Chiar şi pe teritoriul suveran al unui stat, prieten nouă.

36

Este singura ţară, clasa politică a căreia ne acuză de semnarea unor „tratate criminale”. România este uni-ca ţară, care manifestă făţiş iredentismul (expansion-ismul) său faţă de un membru al CSI. România este unica ţară, ale cărei structuri oficiale se amestecă în afacerile interne ale Federaţiei Ruse...”.

(V.Stati. Vladimir Putin este alarmat: România se amestecă şmechereşte în treburile Rusiei

// Moldova Suverană, 18 mai 2002).

„Moldova şi România vor putea să se unească, ca fraţi de sînge, dar în limitele graniţelor Uniunii Euro-pene, şi nu în limitele unui stat. Aşa dictează istoria şi trebuie să ţinem cont de această realitate”.

(Eugeniu Sobor, preşedintele Fundaţiei „Socium-Moldova”. Moldova şi România: mai puţină strălucire decît sărăcie

// Săptămîna, 14 martie 2003).

Substituire de accente

„...În Republica Moldova locuiesc, alături de alte

naţionalităţi, mai bine de 3 milioane de cetăţeni care sincer consideră că sînt moldoveni şi locuiesc în ţara lor, Moldova”.

(Din Declaraţia Prim-ministrului Republicii Moldova Vasile Tarlev, Moldova Suverană, 29 ianuarie 2002).

„Nu mai avem nevoie de patriotism, vociferează „cetăţenii universului”, cei de care vorbea Eminescu. Nu mai avem nevoie de trecut, de istorie, de tradiţii, de identitate. Ca şi moneda „euro”, care vine să sub-stituie celelate monede europene – un patriotism euro-pean sau planetar urmează să dizlocuiască cu timpul şi „patriotismele locale”.

37

În gura acestora noţiunile de „patriot” sau „patri-otism” zăbovesc doar pentru zeflemea, ură sau iro-nie”.

(Nicolae Dabija. Dezmoşteniţii („Patrioţi” şi patriotism) // Literatura şi Arta, 13 mai 1999).

Incoerenţă, lipsă de certitudine

„Atunci cînd ţara are nevoie de iubirea noastră, iu-birea de patrie poate aduce profit. Patriotismul prof-itabil are lozincile patriotismului adevărat, operează cu termenii patriotismului adevărat, poartă acelaşi drapel, acelaşi imn, şi toate astea sînt foarte, foarte bune pentru a-şi camufla interesele. Dacă nu ar avea acestea, s-ar numi altfel – poate komunism, poate cosmopolitism, poate afacerism, poate ceva nebotez-at încă”.

(Patriotism profitabil sau De ce nu se incomodează Ştefan cel Mare // Ţara, 11 februarie 1992).

„Domnule redactor-şef, Nicolae Dabija!Aţi ridicat prin articolul Dumneavoastră „Rusoaicele

– 2” o problemă dintre cele mai grave pentru noi, româ-nii (sau moldovenii, cum se numesc unii) din Republica Moldova. Mă miră faptul că unii băştinaşi nu i-au ses-izat gravitatea. Mă miră că nici la Chişinău, dar nici în forurile europene nu s-au făcut încercări de a pătrunde în esenţa acestei deosebit de periculoase probleme ge-netice, care duce, de cele mai multe ori, la degradarea naţiilor. Ce studii, cercetări ştiinţifice în acest dome-niu au consultat aceşti „apărători” şi „susţinători” ai căsătoriilor mixte (mai ales cu slavii, care, aflîndu-se peste 300 de ani sub cizma tătară, au preluat de la asupritorii lor preferabil cruzimea, intoleranţa faţă de alte neamuri)? Este ştiut, din sursele ştiinţifice, că în cazurile căsătoriei unui specimen uman de o spirituali-

38

tate mai dezvoltată (cum sînt latinii) cu un specimen de o spiritualitate mai puţin dezvoltată, dar cu o vitalitate agresivă, mai puternică, progeniturile acestor familii vor merge de cele mai multe ori în involuţie, deoarece de fiecare dată înving genele mai puternice fizic, şi nu intelectual...”.

(Vlad Zbârciog. O problemă importantă // Literatura şi Arta, 2004, 6 mai).

Sînt predispuşi oponenţii pentru dialog?

„Am să încerc totuşi să o fac, deşi sînt cîteva nume, care odată scrise pe hîrtia de ziar, sînt puse împotriva gîndurilor mele”.

(Patriotism profitabil sau De ce nu se incomodează Ştefan cel Mare // Ţara, 11 februarie 1992).

Bilingvism armonios

„Ema Panici lucrează la „Moldtelecom” de 20 de ani. În ziua cu pricina, femeia de la celălalt capăt al fir-ului i-a solicitat prefixul telefonic al oraşului Tiraspol. Doamna Panici i-a răspuns în română. „A na russkom mojno?”, a fost întrebată. Nu înţelegeţi limba română?”, s-a adresat funcţionara, care a rămas şocată, cînd re-plicile au început să curgă gîrlă: „Nu ştii în ce limbă se vorbeşte în ţara asta? Mi-ai adus prejudicii morale în mărime de cîteva mii de dolari! Am să telefonez unde trebuie şi am să insist să fii concediată”, a încheiat vorbitoarea de limbă rusă, neuitînd să specifice că are relaţii chiar şi în parlament”.

(„A na russkom mojno?” / Timpul, 1 februarie 2002).

39

Etichetări

„Iurie Roşca, maestrul combinaţiilor de culise, apa-re de la o vreme pe micile ecrane la ore de maximă audienţă”.

(Roşca şi Voronin împotriva lui Urechian // Accente, 17-23 ianuarie 2002).

„Timp de peste 50 de ani ideologia comunistă a propagat căsătoriile mixte. Pentru că dintr-o căsătorie mixtă, indiferent de ce naţionalitate era unul dintre părinţi – moldovean, uzbec, ciuvaş etc. – copiii deve-neau ruşi.

...Peste 30 la sută din populaţia republicii a ascul-tat de sfaturile partidului şi, decepţia cea mare a aces-tora a fost că copiii rezultaţi din aceste căsătorii s-au dovedit în cel mai bun caz mediocri, iar de cele mai multe ori – handicapaţi (inclusiv moral), infractori, oa-meni rataţi.

După date neoficiale, dar destul de veridice, 60 la sută din bolnavi de boli psihice provin din familii mixte, 70 la sută din infractori au şi ei părinţi de difer-ite naţionalităţi, religii sau rase, 80 la sută dintre pros-tituate şi peste 50 la sută dintre deputaţii partidului de guvernămînt, provin din căsătorii interetnice”.

(Nicolae Dabija. „Rusoaicele – 2” // Literatura şi Arta, 1 aprilie 2004).

Patriotismul la moldoveni / apartenenţa etnică a moldovenilor

Dintre toate pasiunile omeneşti, dragostea de pat-rie a fost numită de clasicul literaturii noastre Vasile Alecsandri singura, care nu se stinge niciodată.

Tema patriotismului este prezentă în presa periodică, acum patriotismul transformîndu-se, prin

40

susţinerea şi promovarea conducerii de vîrf a ţării, într-o ideologie de stat. De cele mai multe ori însă apariţia articolelor cu tematică patriotică are un sub-text, fiind motivată de un anumit eveniment sau de o anumită situaţie social-politică. Iar ziarul „Flux” publică în numărul său din 4 mai 2001 un ...”Test de patriotism”, motto-ul căruia este: „...După reunirea Moldovei cu Transnistria, Smirnov devine preşedinte. Cum veţi proceda?”.

„ - Ce sau Cine va fi mîine obiectul Credinţei no-astre?

- Patria. Dincolo de Patrie nu există nici chi-ar Dumnezeu. Patria a fost şi este aerul pe care-l respirăm, trecutul, prezentul şi viitorul neamului nostru, cuibuşorul nostru de dor”.

(„Mediocritatea a fost întotdeauna agresivă”: Interviu cu Dumitru Matcovschi

// Moldova Suverană, 17 iunie 1992).

„ Aşa-zisul „patriotism moldovenesc local”, care în perioada „sovietică socialistă” era calificat ca „naţionalism burghez român”, acum s-a contopit cu românofobia, cultivată zeci de ani de ideologii noştri comunişti. De acest „patriotism local”, susţinut astăzi cu perfidie de cei ce-l stigmatizau mai ieri ca naţionalism, şi care astăzi constituie, cum se afirmă destul de des de acum, „specificul nostru naţional”, trebuie să scăpăm ca de un greu blestem, folosind în acest scop toate argumentele posibile. Locuitorii care au dat nume Republicii Moldova trebuie făcuţi să înţeleagă că, fiind moldoveni (după cum cei din Oltenia sînt olteni, cei din Ardeal – ardeleni, cei din Muntenia – munteni, cei din Banat – bănăţeni ş.a.m.d.), ei sînt pînă la urmă tot români (după cum români sînt şi olte-nii, şi ardelenii, şi muntenii, şi bănăţenii, şi locuitorii

41

tuturor celorlalte provincii populate ale neamului româ-nesc). Deoarece există o singură naţiune – naţiunea română; naţiune moldovenească nu există, cum nu există naţiune oltenească, muntenească, bănăţeană sau bucovineană”.

(Silviu Berejan. Unitatea neamului românesc // Moldova Suverană, 24 martie 1993).

„Patriotismul românesc este esenţa noastră, este ceea ce ne caracterizează. Noi vom exista în istorie atîta timp cît vom considera că sîntem români şi că vorbim aceeaşi limbă cu fraţii noştri de peste Prut”.

(Vom exista atîta timp cît vom recunoaşte că sîntem români/ Interviu cu poetul Ion Hadârcă // Flux, 6 octombrie 2000).

Moldova în optica străinilor

John Bloom (National Review). „Eşti în Moldo-va”. Subtitluri: Disidenţii transnistreni sînt conduşi de un gentleman de operetă, cu numele nefericit de Igor Smirnov; O talie de 60 cm este o raritate la moldovence; Mîncatul seminţelor de floarea-soare-lui este sportul naţional al moldovenilor; Moldovenii consumă sfeclă în cantităţi enorme // Flux, 30 ianu-arie 1998).

Giulio Ferrarini (Deputat al parlamentului, Italia). Independenţa şi identitatea naţională în Moldova Cu riscul să fie trasă ca o plapomă de forţe care o împ-ing spre est şi de alte forţe care o împing spre vest // Săptămîna, 27 noiembrie 1998).

Roderic Dunnett. „Moldovenii nu mi s-au părut artificiali sau superficiali, nici ipocriţi...”. - Primele impresii ale unui englez despre Moldova şi capitala sa // Jurnal de Chişinău, 7 ianuarie 2000).

42

Adrian Cercelescu (Adevărul). Moldova de dincolo – o lume în care ai totul sau nimic. Subtitluri: Război civil pentru o bucată de pîine; Emisiunile TV din România, privite cu sufletul la gură, ca Dosarele X; La Chişinău sînt destul de rare cazurile în care, ad-resîndu-te în română, să ţi se răspundă „ia niznaiu”; Un oraş rusificat, în care străzile se numesc Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu // Ju-rnal de Chişinău, 7 aprilie 2000).

Istoria românilor sau Istoria Moldovei (?)

„...În şcolile româneşti (din România – M. G.) nu se învaţă istoria populaţiei româneşti din afara graniţelor. Asta este deja o altă chestiune dureroasă. Vedeţi, man-ualele se numesc, care cum a avut inspiraţia – „Istoria românilor” sau „Istoria României”. Sînt două noţiuni diferite. Istoria României este istoria Statului Român cu populaţia dintre frontierele actuale ale ţării, iar is-toria românilor este o istorie a tuturor românilor, in-diferent că ei trăiesc aici sau în altă parte. Or, aici s-a desconsiderat cu totul această diferenţă enormă între cele două noţiuni. Practic toate manualele prezintă is-toria României, nu a românilor, iar în afara graniţelor avem nu un milion, nu două – avem aproape 10 milio-ane de români! Pe aceştea i-am abandonat în cărţile de istorie... ei nu exist’...”

Istorie şi prezent. Interviu cu doamna profesor universitar dr. Viorica Moisuc, specialistă în relaţiile internaţionale,

în istoria diplomaţiei şi a politicii externe a României, a ţinut cursuri la universităţile din Genova, Paris, Cracovia,

Toronto şi Berlin) // Democraţia, 22 ianuarie 2002).

43

Eminescu pentru noi

„Pentru românii din afara ţării Eminescu rămîne cel care oferă soluţiile cele mai eficiente de supravieţuire etnică, el impunîndu-se conştiinţei de supravieţuire etnică, el impunîndu-se conştiinţei lor ca poet al înt-regului românesc”.

( Mihai Cimpoi. Zeul Momos şi noi, românii // Literatura şi Arta, 5 aprilie 2001).

„Lor nu trebuie să le aminteşti că sînt români, ei sînt români prin Eminescu, căci capodopera lui Emi-nescu este neamul românesc...

...Niciodată un român nu se va lăsa de Emines-cu. Poţi smulge icoane de pe pereţii lăcaşelor sfinte, dar la icoana din sufletul unui om nu vei răzbate. Cît îl avem pe Eminescu în suflet, avem conştiinţă şi dem-nitate. Românească”.

(Liliana Popuşoi. Eminescu – duminica românilor // Flux, 16 ianuarie 2004).

Denumirea limbii – română? moldovenească?

„- Totuşi, unii afirmă că e limba română, alţii că e limba moldovenească.

- Aveţi dreptate, dar cred că se creează o distor-siune în această abordare de tip alb-negru. Nu cred că trebuie să gândim cu asprime tranşantă această controversă.

- De ce credeţi aşa?- Pentru că majoritatea moldovenilor, în intimi-

tatea lor, ştiu, instinctul le spune, că limba pe care o vorbesc ei atît ca structură, cît şi ca lexic este lim-ba română. Sigur, există şi segmente de vorbitori de limbă română care sunt convinşi că ei grăiesc în limba

44

moldovenească. Dar acesta este dreptul lor la opinie şi punctum, cum se spune.

- Aţi discutat vreodată cu oamenii politici de la noi problema limbii de stat?

- Da, deseori. Şi din aceste discuţii intense am dedus că în această problemă există cel puţin trei adevăruri: un adevăr politic, potrivit căruia Constituţia Republicii Moldova consfinţeşte limba moldovenească drept limbă de stat; al doilea adevăr este cel ştiinţific şi istoric, potrivit căruia limba care se vorbeşte în Republica Moldova este limba română. Între aceste două adevăruri există o tensiune aproape ireductibilă care degradează uneori în partizanate regretabile. Dar mai există şi al treilea adevăr, acela al realităţii, potrivit căruia în Republica Moldova astăzi se scrie şi se vorbeşte din ce în ce mai cultivat şi natural limba română, adică o limbă pe care o vorbesc foarte bine aici oameni politici, ziarişti, profesori, medici şi alte categorii profesionale. De aceea, cred că atunci cînd vorbim mai analitic, de problema limbii din Republica Moldova, în acest stadiu, nu putem ignora cele trei adevăruri arătate mai sus, decît dacă ne-am preta la o schemă simplistă, inadecvată realului”.

(„Problema denumirii limbii este una de ordin intern a Republicii Moldova”. Interviu cu Marian Enache,

ambasadorul României în Republica Moldova // Flux, 16 august 1996 ).

Identitate europeană prin integrarea în Europa

Pe data de 20 august 1999 hebdomadarul „Săptămîna” publică eseul „Naţionalism sau inte-grare”, semnat de Mircea Naidin, eseu iniţial publicat în „România literară”, autorul căruia formulează cîte-va strategii de gestionare a manifestărilor naţionaliste,

45

inclusiv şi următoarele:- înlocuirea patriotismului demagogic şi a relaţiilor

interetnice bazate pe criterii de sub– şi supra-ordonare cu un patrimoniu constituţional şi civic substanţial, precum şi cu legitimitatea statului prin caracterul său democratic;

- formarea unei identităţi româneşti europene, bazate pe identitatea naţională.

Pe parcursul anilor care au urmat după 1999 în presa de la Chişinău dilema identitate naţională şi / sau europeană încă n-a fost discutată la modul se-rios şi este clar de ce: deocamdată se cheltuie multă cerneală pentru clarificarea noţiunii de identitate naţională, ce semnificaţie are ea pentru locuitorii din Republica Moldova şi cum aceştea trebuie s-o înţeleagă, în special, populaţia majoritară.

„...Integrarea în Europa nu se poate face prin renunţarea la naţionalismul nostru tradiţional, ceea ce ar echivala cu suprimarea identităţii şi conştiinţei noastre naţionale”.

(Constantin Tănase. Poarta spre Europa // Flux, 7 februarie 1997).

„Să conchidem: psihologia etnică nu este un dat originar, ci un amalgam fluid de atitudini şi comporta-mente variate, izvorît din istorie şi evoluînd în ritmul ei. Pe măsura integrării europene şi a modernizării struc-turilor sociale, deosebirile dintre profilul românesc şi cel occidental se vor atenua. Nu vor dispărea însă! Nici Occidentul, nici spaţiul românesc şi cu atît mai puţin ansamblul european nu sînt şi nu vor fi uniforme. Putem spera însă că ceea ce ne apropie de ceilalţi se va dovedi mai puternic decît ceea ce ne separă sau avem noi impresia că ne separă”.

(Lucian Boia. În căutarea sufletului românesc // Săptămîna, 20 august 1999).

46

„După schimbările intervenite, la începutul perioa-dei de tranziţie, politicile culturale ale ţărilor Euro-pei Centrale şi de Est au trebuit să facă faţă la două solicitări opuse:

- examinarea identităţii (întoarcerea la valorile cul-turale tradiţionale, la tradiţia locală – accen-tuînd identitatea culturală naţională; cercetarea trecutului pentru a dovedi că ţara respectivă a aparţinut întotdeauna Europei sau cercetarea trecutului „glorios” pentru a pretinde anumite drepturi);

- necesitatea de integrare pe plan mondial, competiţia pentru modernizare (depăşirea izolării, pătrunderea pe piaţa mondială a artelor contem-porane; introducerea democraţiei culturale, a valorilor societăţii civile ca valori europene).

Deşi opuse, aceste două cerinţe sînt coerente în cadrul descris de retorica politicilor culturale şi în cel al acţiunilor şi strategiilor acestora”.

(Milena Dragicevici-Şeşic, expert în politici culturale, Rectorul Universităţii de artă din Belgrad.

Politicile culturale în Europa Centrală şi de Est // Jurnal de Chişinău, 16 august 2002).

„NATO conştientizează identitatea sa de azi şi spaţiul pînă unde se poate şi trebuie extinsă. Acest spaţiu pe care îl denumim Occident se întinde între Alaska în partea de vest şi Tallinn spre Est... Pacea, parteneriatul şi cooperarea sînt posibile numai între cei care ştiu cine sînt. Conştiinţa identităţii proprii este condiţia de bază a oricărei relaţii bune cu cineva. Dacă nu ştiu cine sînt, cine tind să devin, ce vreau, de unde plec şi unde vreau să ajung, relaţia mea cu lumea şi cu cei ce mă înconjoară va fi întotdeauna tensionată, plină de suspiciuni, însoţită de un complex de inferiori-tate, mascat de o lăudăroşenie strigată în gura mare. Cine nu îşi face ordine în propria fiinţă sau în casa

47

lui încearcă să impună celorlalţi un fel de surogat al imaginii sale proprii despre noi”.

(Vaclav Havel. Multitudinea de culori a lumii contemporane // Săptămîna, 4 februarie 2005).

„Moldova şi România vor putea să se unească, ca fraţi de sînge, doar în limitele graniţelor Uniunii Euro-pene, şi nu în limitele unui stat. Aşa dictează istoria şi trebuie să ţinem cont de această realitate”.

(Eugeniu Sobor, preşedintele Fundaţiei „Socium-Moldova”. Moldova – România: mai puţină strălucire decît sărăcie

// Săptămîna, 14 martie 2003).

Noi despre...noi

Ce este identificarea? Are valoare cognitivă sau este un procedeu activ, care înlocuieşte o identitate parţială cu o identitate totală?

După cum observă Jean Laplanche şi J.-B. Ponta-lis, substantivul identificare poate fi luat, fie în sens tranzitiv, corespunzător verbului a identifica, fie în sens reflexiv, corespunzător verbului a se identifica (18).

În aspect psihologic termenul are tangenţe co-mune cu astfel de concepte cum ar fi: imitaţie, sim-patie, proiecţie etc.

Cum se realizează identificarea: în sensul de identificare, cînd subiectul îşi identifică propria sa persoană cu o alta sau cînd subiectul identifică pe altul cu propria sa persoană? În situaţiile în care cele două mişcări coexistă, după Jean Laplanche şi J.-B. Pontalis, sîntem în prezenţa unei forme de identifi-care mai complexă, invocată uneori pentru a explica formarea sentimentului de „noi”. Anume relaţia noi – ei este majoră pentru identificarea naţională colectivă şi din acest motiv, identificarea naţională poate fi

48

descrisă atît în sens de apartenenţă la (noi), cît şi în sens de diferenţă (de ei). După cum observă şi M. Bacalova, existenţa şi percepţia altuia (alt grup, altă naţiune, alt popor) face posibilă delimitarea noi - ei şi deci este indispensabilă în procesul (auto)identificării (19).

Vom găsi multiple fragmente în publicaţiile peri-odice de la noi întru exemplificarea tezelor de mai sus, dar cel mai curios ni s-a părut felul cum ne caracterizăm noi pe ...noi.

„Noi suntem nişte blegi şi nişte miorlăiţi, pe cînd

ar trebui să fim uniţi, să avem demnitate, să fim naţionalişti. Dar nu naţionalişti băloşi, ca pînă mai ieri, ci naţionalişti critici – să ne analizăm cu curaj defectele, să ne vedem propriile păcate, să învăţăm carte, să devenim culţi, competitivi, să nu dăm vina numai pe sărăcia noastră, dar şi pe prostia noastră, pe proverbiala noastră prostie naţională”.

(Constantin Tănase. Aici e ţara noastră! // Timpul, 7 decembrie 2001).

49

A SCRIE DESPRE ... ALŢIIUna dintre cele mai importante probleme pe care

un ziarist trebuie să o înfrunte este să scrie despre oameni, care sînt, în fond, diferiţi. Dacă sursa este de o altă credinţă religioasă, etnie, clasă socială, statut economic, rolul jurnalistului este, cîteodată, să co-minuce cu precizie perspectivele, ideile sau părerile despre lume ale acelei persoane, chiar atunci cînd diferenţele sînt mari. Deşi sîntem diferiţi, dar sîn-tem aceiaşi. Deşi sîntem aceiaşi, dar sîntem diferiţi. Aceste afirmaţii constituie o provocare generată de fenomenul globalizării, întrucît astăzi este mai impor-tant ca oricînd, ca ceea ce ne uneşte să devină mai puternic decît ceea ce ne deosebeşte, tocmai pentru a ne conserva diversitatea. Iată de ce acum se simte mai mult ca oricînd nevoia de comunicare, de dialog, întrucît aceasta este unica şansă reală de rezolvare a tuturor problemelor cu care se confruntă societatea moldovenească pe calea integrării europene.

În prezent, se pune un mare accent pe eficienţa conciliantă a mass media. De fapt, tocmai prin intervenţia mass media, dramaturgia atroce a con-flictelor interetnice este transformată, după cum arată cercetătorul român Grigore Georgiu, în “specta-col mediatic, cu posibilitatea de a vectoriza mesajele în favoarea unei părţi, culpabilizînd partea adversă. Portretul negativ al unei comunităţi etnice, făcut din detalii expresive şi din informaţii orientate politic, într-un mod insesizabil de către masa receptorilor… duce la o interpretare deformată a conflictului, la for-marea unei atitudini care este în defavoarea respec-

50

tivei comunităţi, oricît de îndreptăţite ar fi aspiraţiile pentru care luptă” (20).

Şi dacă jurnaliştii îşi doresc să faciliteze vindecarea şi împăcarea societăţii în care trăiesc, este esenţial ca ei să facă tot posibilul pentru a promova înţelegerea şi toleranţa în loc de inculcarea fricii şi a neîncre-derii în diferenţiere. Pentru realizarea unor articole de acest gen este necesar să se ţină cont de cîteva criterii. Astfel, într-un interviu (21) cu reprezentanţii unei minorităţi etnice, sociale, religioase sau de altă natură, este foarte important să se producă inter-vievarea echidistantă a reprezentanţilor acelui grup, fiind luate în considerare, în detaliu, viziunile şi per-spectivele lor. Oricum, ei sînt mai mult obiecte ale ar-ticolului decît “subiecte”. Nici un articol nu ar trebui să critice un întreg de oameni, fără a le oferi membrilor acelui grup ocazia să-şi prezinte propriul punct de ve-dere şi să răspundă eventualelor acuzaţii. O atenţie deosebită trebuie acordată la folosirea cuvintelor şi expresiilor. Cuvintele au o mare putere să afecteze, la fel cum au puterea să vindece. Folosirea neglijentă a limbii poate să accentueze tensiunile etnice şi soci-ale, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia ziaristului. Trebuie urmărit cum le place membrilor comunităţii să fie numiţi în limba / limbajul în care se scrie. Pe măsură ce se adună material, trebuie făcută încer-carea de a recunoaşte orice tendinţe sau prejudecăţi pe care pot să apară. Bineînţeles, că există propriile opinii ale jurnalistului, dar o bună parte a muncii profesioniste constă tocmai în chestionarea ideilor preconcepute ale societăţii. Multe din crezurile avute de un grup despre altul, sînt bazate nu pe fapte, ci pe stereotipuri, chiar dacă, cîteodată, stereotipurile includ un element de adevăr.

Se cere atenţie la folosirea unor fraze de tipul: “după cum ştie toată lumea” sau “este evident că”.

51

Acest fel de expresii reprezintă, de obicei, felul în care jurnaliştii îşi prezintă propriile păreri sau pro-priul grup social, sau dacă este aşa, cum că “toată lumea ştie”, este la fel de probabil să fie falsă sau bazată pe prejudecăţi înţelegerea reală a faptelor unei situaţii speciale. Majoritatea situaţiilor care presupun conflicte între grupuri sociale sînt com-plicate. În general, ambele părţi au motive legitime să se plîngă, dar au şi perspective care trebuie clar-ificate în mod corect şi precis. De aceea, este bine să nu fie puse întrebări sociale dificile numai în ter-meni de alb şi negru. Contextul evenimentelor cere şi el importanţa lui. Luptele etnice, religioase, şi multe alte circumstanţe sociale nu apar din nimic. De obicei, există o linie a conflictului, şi fiecare parte diferă radical în propriile interpretări despre trecut. Înainte de a prezenta imparţial materialul, trebuie înţeles ce s-a întîmplat înainte, şi numai după aceea trebuie decis de cîte referinţe la trecut este nevoie să fie utilizate, pentru ca cititorii să înţeleagă punc-tele esenţiale. Pentru a fi cît mai exacţi în astfel de situaţii este indicată întreţinerea, poate şi pentru o zi întreagă, cu o persoană fără casă, cu un refugiat ca să înţelegi cum sînt vieţile lor cu adevărat. Care sînt temerile şi speranţele? Se conformează stereotipurilor tradiţionale sau nu? Dacă un grup social obiectează folosirii unui anume cuvînt ca să-şi descrie membrii, se va recurge la cercetarea istoriei acelui cuvînt. Ce asociaţii şi idei transmite atunci cînd este folosit? De ce oamenii sînt împotriva lui? De ce membrii unui alt grup social continuă să-l folosească ?

Se vor căuta alte surse şi în alte comunităţi, oame-ni care sînt dornici să informeaze despre ce gîndesc, ce vorbesc şi ce îi îngrijorează pe membrii grupului lor social. Se poate lua legătura cu organizaţii non-guvernametale care reprezintă aceste comunităţi şi

52

ce aspecte ale vieţii lor nu au fost prezentate. Ei pot fi rugaţi să ţină în legătură jurnalistul cu viaţa politică, socială, economică şi alte progrese despre care aces-ta nu dispune de destulă informaţie. Apoi faptele tre-buie verificate. Nu ar trebui acceptată evaluarea a tot ce auzim. Chiar dacă vine din partea unui mem-bru al comunităţii noastre sau al altei comunităţi. Fiecare persoană intervievată are un punct de vedere şi un interes particular. Trebuie luate în consider-are prejudecăţile, dar trebuie, totodată, să fie puse într-o balanţă cu ceea ce auzim de la alţii şi ceea ce observăm pe cont propriu.

Etnicii sau persoanele de alte minorităţi nu tre-buie luaţi drept monolitici. Chiar dacă din afară poate să pară că toţi membrii comunităţii au o perspectivă unică, viaţa nu este niciodată atît de simplă. Cînd un grup vede altul acţionînd ca o entitate puternică, tensiunile pot să sporească, alimentînd percepţiile de care alţii se tem. E bine să se vorbească cu cît mai mulţi oameni posibil din mai multe grupuri sociale şi să fie prezentate o serie de puncte de vedere într-un cît mai clar şi nuanţat mod posibil.

Mulţi oameni denotă sentimente negative puternice despre grupuri sociale diferite. Tocmai pentru că un-ele autorităţi, unii politicieni, clerici şi mulţi alţii pot să folosescă termeni şi expresii ofensive cînd discută cu reprezentanţii grupurilor minoritare, jurnalistului nu i se cere, în mod obligatoriu, ca să includă în ma-terialul acest fel de limbaj. Dacă este necesar, astfel de cuvinte pot fi parafrazate. Dacă se va decide citar-ea în mod direct, trebuie făcută precizarea de rigoare că membrii comunităţii au considerat un asemenea limbaj ofensator şi incendiar.

Pot fi formulate unele recomandări, vizînd pro-cesul de documentare cu oameni din alte grupuri. Astfel de cerinţe esenţiale, probate de practică şi care

53

trebuie respectate de jurnalişti, ar fi:♦ ziaristul trebuie să fie sensibil şi mediativ /

gînditor – oamenii care snt diferiţi de noi pot fi speriaţi să vorbească cu un ziarist, chiar dacă nu este prima dată cînd trebuie să o facă. Ca să se simtă în largul lor, trebuie să începem conversaţia cu “mici discuţii” – despre familiile lor, munca lor, hobby-uri şi aşa mai departe. Aceasta îi va face să se simtă relaxaţi. Ei tre-buie înştiinţaţi că îi intervievăm mai mult decît ca pe un simplu reprezentant al minorităţii, că recunoaştem că au alte perspective ale vieţii.

♦ trebuie să fim siguri că înţelegem toate condiţiile pe care le-au pus în mesajul ce urmează a fi realizat - de clarificat, dacă sînt de acord să le folosim numele. Sau poate nu se supără să folosim un prenume, dar ar prefera să nu precizăm numele lor de familie, oraşul sau alte detalii care s-ar putea să-i identifice. Se vor ac-cepta cerinţele lor şi nu vom încerca să-i convin-gem în alt mod.

♦ dacă avem posibilitatea să alegem locul unde să-i intervievăm, vom opta pentru un loc unde se simt confortabil. De multe ori este mai bine să intervievăm oameni în propriul lor mediu - apartament sau birou, pentru că le putem testa în circumstanţele lor normale, iar ei pot să ne dezvăluie lucruri pe care nu le-ar destăinui într-un mediu mai formal sau nefamiliar.

♦ trebuie lăsaţi să relateze în felul lor. Dacă doresc să înceapă cu ce s-a întâmplat cam cu 5 ani sau cu 10 ani în urmă, îi vom lăsa chiar dacă ni se pare că nu este prea relevant pentru ceea ce vrem să ştim. Ne vom programa mult timp în preajma lor ca să nu-i grăbim să ajungă repede la subiect… Adesea oamenii se simt mai relaxaţi

54

discutînd despre ceva aproape de sufletul lor, cînd au libertatea să vorbească pe îndelete.

♦ lista cu întrebări este utilă, dar se va folosi mai mult ca pe un ghid general decît ca pe ceva ce trebuie urmărit cu stricteţe. Pe măsură ce le pu-nem întrebări, trebuie să ascultăm cu atenţie ceea ce au de spus, sa fim pregătiţi pentru alte abordări. Dacă sîntem prea ataşaţi de propriile noastre idei despre ce trebuie să fie interviul, am putea să nu ne dăm seama de acele mo-mente cînd interlocutorul precizează aspecte importante, dar subtile ale problemelor, de care nu au fost avertizaţi înainte. Nu are importanţă cît de diferiţi sînt de noi, nu le vom ţine dis-cursuri de cum ar trebui să-şi trăiască viaţa. Dacă îi abordezi cu o atitudine judecătorească, probabil că ei vor simţi asta imediat şi nu se vor mai simţi în largul lor să ne vorbească sau să aibă încredere în noi. Ei îşi înţeleg situaţia mult mai bine decît o fac – ceea ce reprezintă intere-sul nostru în a-i intervieva.

♦ este important să încercăm să ne explicăm orice tendinţă sau prejudecată pe care o avem pentru minorităţile cărora aparţin – şi apoi să încercăm să punem deoparte toate celelalte idei cînd intervievăm. Dacă avem o perspectivă stereotipă despre oamenii despre care scriem, dar nu o recunoaştem, avem ocazia să demonstrăm această tendinţă, atît prin întrebări cît şi prin scris.

♦ de reţinut, că interlocutorii noştri sînt experţi. Un expert nu este ca un doctor sau ca un om de ştiinţă. Interlocutorii noştri sînt experţi în pro-priile lor vieţi. Nu se va presupune că ştim ceea ce ne spun, pentru că nu vom mai fi deschişi surprizelor. Vrem să ne descrie propriile lor

55

vieţi şi experienţe - meseria noastră este să comunicăm acestea audienţei.

♦ la sfîrşitul conversaţiei, vom întreba dacă mai cunosc alţi oameni care ar fi doritori să fie intervievaţi. Aceasta poate fi o metodă importantă în găsirea altor surse pentru aceas-ta. Bineînţeles, că cu cît suntem mai mişcaţi de interviu, cu atît se vor simţi mai deschişi în a ne prezenta altor persoane.

56

INTERVIUL...ETNICInterviul este un instrument eficient de comuni-

care. Vom prezenta în continuare cîteva sugestii în realizarea interviurilor cu reprezentanţi ai diferitelor etnii, pe care le-am numit, în mod convenţional, in-terviuri etnice.

Diviziunile etnice au jucat un rol foarte clar în re-centele războaie şi conflicte din Sud-Estul Europei. În timp ce factorii politici, religioşi şi mulţi alţii au ali-mentat tensiunile – a fost fortificată percepţia oame-nilor în calitate de “altul”, datorată aparţinerii unei alte etnii, fenomen care a generat pasiuni violente şi agresive, comportînd cele mai devastatoare tragedii ale anilor ’90.

În aceste circumstanţe, din păcate, ziariştii şi organizaţiile mass-media s-au găsit de multe ori plasaţi într-o poziţie extrem de delicată şi une-ori imposibilă. Ca membrii unei comunităţi etnice diferite, ei au considerat foarte dificil să menţină o anumită poziţie a obiectivităţii jurnalistice, deseori datorită copleşirii presiunilor politice şi sociale. În schimb, deseori, au văzut rolul lor mai mult ca pe cel al unor apărători ai intereselor unui anumit grup etnic, decît ca observatori care caută să înţeleagă în-treaga complexitate a situaţiei de faţă.

Interviul a reflectat de multe ori această tendinţă, descriind grupurile etnice rivale, drept însetate de sânge, întruchipări ale răului şi învinuind conflictul. Jurnaliştii au perpetuat în mod negativ stereotipuri, au ignorat rădăcinile sociale şi cauzele politice ale conflictelor, au intervievat fără efort pe oricine care

57

nu împărtăşea punctul de vedere al majorităţii, şi au greşit plasînd evenimentele într-un context care ar încuraja un străin să înţeleagă greşit mersul lu-crurilor. Ziariştii trebuie să joace un rol deosebit în aplanarea conflictelor şi în respectarea diferenţelor etnice. Pentru atingerea acestui sînt instructive cî-teva aspecte ce trebuie urmărite în cadrul interviului etnic (realizat cu reprezentanţii unei alte etnii):

a) Este important să-i intervievăm pe oamenii care au o oarecare poziţie în desfăşurarea dez-baterii. Orice material îmbogăţit doar dintr-o perspectivă este inerent tendenţios. Dacă sursele la care apelăm critică un întreg grup etnic, reprezentanţilor acelui grup ar trebui să li se ofere şansa să răspundă acuzaţiilor. Altfel, jurnalistul devine un simplu exponent propa-gandist.

b) Alegerea cuvintelor şi a expresiilor. Se vor evi-ta frazele defavorabile care, de obicei se fac cu referire la alte etnii. Dacă sînt citaţi oamenii care folosesc aceste expresii, parafrazăm, în loc să-i cităm direct. Aceasta poate fi o latură fo-arte sensibilă, pentru că unele cuvinte pot să-i jignească într-o limbă, dar nu în alta, aşa că este parte din munca noastră de jurnalist să înţelegem nuanţele. Dacă nu sîntem siguri de vreo expresie care ar putea fi defavorabilă, vom întreba care este părerea lor.

c) Vom încerca să căutăm surse în comunităţile et-nice, altele decît ale noastre. Vom ţine legătura cu organizaţiile non-guvernamentale, care le reprezintă interesele şi vom solicita o întîlnire cu ei. Trebuie întrebaţi de grijile, speranţele, tradiţiile şi speranţele lor. Petreceţi timp în instituţiile culturale şi sociale, unde ei se întîl-nesc – centre comunitare, şcoli, teatre, oriunde

58

vom vorbi cu cît mai mulţi oameni posibil. Ne vom strecura în mijlocul lor oricît de neconfortabil ni s-ar părea la început, dar este cel mai bun mod de a dezvolta o înţelegere reală a perspectivelor lor. Cînd cineva este de acord să vorbească cu noi ni s-a făcut deja o mare favoare.

d) Trebuie să ne recunoaştem toate prejudecăţile pe care le putem avea. Fiecare are noţiuni pre-concepute, conştiente sau nu, despre memb-rii unui alt grup social. În timp ce acesta este un lucru foarte de înţeles, cel mai eficace şi mai exact interviu depinde de capacitatea de a recunoaşte aceste preferinţe şi lăsarea lor la o parte. Acesta este singurul mod în care putem să auzim cu adevărat ce ne relatează oamenii despre vieţile lor.

e) Plasarea evenimentelor şi situaţiilor în con-texte, nu cine pe cine a atacat ieri. Nimic nu se întîmplă din senin. Cînd au loc dispute etnice sau izbucnesc conflicte, jurnaliştii tratează fiec-are incident ca şi cum ar fi avut loc izolat. Dar ambele părţi au, de obicei, interpretarea lor pro-prie şi descrierea cum au ajuns lucrurile în acel punct. Pentru a prezenta materialul imparţial, trebuie să înţelegem această istorie şi să de-scriem suficient trecutul, ca audienţa să poată recunoaşte adevărata complexitate.

f) Se va vorbi cu ambele părţi, nu numai cu acei care se prezintă drept leaderi. De obicei, bărbaţii, femeile şi copii au de departe alt punct de vedere despre ce se întâmplă faţă de aceia care se pre-supune că vorbesc în numele întregului grup. Ce vor ei de fapt? Vom întreba dacă strategiile urmărite în numele lor sînt din punctul lor de vedere cele mai utile posibilităţi în a-şi atinge scopul.

59

g) Nu ne vom concentra numai asupra rezultatelor clare şi vizibile ale conflictelor etnice, ci şi asu-pra celor mai puţin evidente consecinţe. Ce fel de traume psihologice de lungă durată au loc? Care este rezultatul conflictului în sferele so-ciale şi economice? Care sînt implicaţiile pentru viitor a ceea ce se întîmplă astăzi?

h) În interviul nostru, realizat de ambele părţi, vom încerca să determinăm unde există lucruri comune – şi apoi vom scoate la lumină acele elemente. Este uşor să găseşti oameni care să-i demonizeze pe cei ce aparţin unui alt grup etnic. Dar un reporter care face săpături mai adînci şi pune întrebări probatorii, poate să găsească acest lucru, de fapt, scopurile la care ţintesc ambele părţi pot să nu fie atît de diferite precum cred oamenii.

i) De urmărit atît sentimentele intervievaţilor, cît şi actualele evenimente la faţa locului. La urma urmelor, sîntem toţi oameni şi este adesea mai uşor pentru membrii unui grup social să em-patizeze cu temerile şi durerea populaţiei civile de cealaltă parte, decît cu declaraţiile agresive şi incendiare ale militanţilor sau politicienilor. Majoritatea oamenilor pot empatiza cu moartea unui copil sau a unui părinte, cu pierderea ca-sei sau cu o fărîmă de speranţă.

j) Nu se va asuma faptul că fiecare parte are de-a face cu o realitate monolitică şi că toată lumea gîndeşte la fel. Fiecare comunitate are oameni cu păreri diferite, chiar din poziţiile majori-tare. Unor oameni, probabil, le este frică să-şi expună părerea de frica represaliilor vecinilor, politicienilor sau a altor persoane. Dar trebuie să fim întotdeauna atenţi asupra faptului că există factori de dezbinare, chiar şi în societăţile

60

aparent coezive – şi va trebui să facem un efort susţinut să-i găsim şi să le prezentăm perspec-tivele.

k) Evenimentele vor fi prezentate foarte precis şi vom cita sursa informaţiei, în loc să facem uz de adjective ca “brutal”, “neuman” sau “barbar”. De multe ori, jurnaliştii recurg la asemenea expre-sii pentru a pune într-o lumină defavorabilă una dintre părţi, fie intenţionat sau nu, încura-jînd astfel cealaltă parte să perpetueze ci-clul violenţei. Procedînd aşa, în general, ei îşi îndeplinesc scopurile şi diseminează părerile despre conflict ale unui singur grup.

l) Este bine să fim sceptici. Nu trebuie să ne lăsăm folosiţi şi manipulaţi de cei de cealaltă parte a conflictului. Vom verifica fiecare faptă în cele mai mici detalii. Dacă nu sîntem în totalitate siguri de precizia unora, mai bine nu introdu-cem infirmaţia sau să o atribuim sursei, decît să prezentăm lucrurile ca pe un adevăr. Cînd evaluăm ceea ce auzim, luăm în considerare şi trecutul sursei. Vom oferi audienţei cît mai mul-te detalii posibil despre interlocutorii (aici infor-matorii) noştri şi motivaţiile lor ca oameni, să poată judeca cît de demni de încredere pot fi.

m) Se vor ignora apelurile autorităţilor sau ale al-tor persoane care ne cer să demonstrăm că ne nutresc suficientă “loialitate” sau “încredere etni-că”. Rolul nostru nu ar trebui să fie perpetua-rea stereotipurilor de tot felul, să acţionăm ca o persoană care dă semnalul pentru aclamaţii de partea unora, sau să împrăştiem zvonuri necon-firmate care ar putea duce la acţiuni extrem-iste. Loialitatea şi solidaritatea noastră aparţin audienţei, pentru care se presupune că tocmai noi trebuie să adunăm cele mai minuţioase şi precise informaţii posibile.

61

MISIUNEA PRESEIConcluzia este univocă: atenţie modului în care

este folosită informaţia. Cînd o prezentăm, mai ales, în chestiunile atît de delicate şi controversate, cum sînt aspectele inter-etnice, s-o facem cu mare grijă şi compasiune. Este uşor să inculcăm audienţei anumite poziţii, atitudini, sentimente marcate de parţialitate, atunci cînd abordăm problematica relaţiilor dintre diferite grupuri etnice, să raportăm despre oameni cu un fundal diferit, folosind stereoti-puri, limbaj defavorabil şi imparţial, informaţii nev-erificate şi neconsistente. Oricum, rolul presei este să ajute publicul să înţeleagă alţi oameni, şi mai bine - să-i empatizeze, decît să le producă sentimente de incertitudine.

62

NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Grigore Georgiu. Naţiune. Cultură. Identitate. - Bucureşti: Diogene, 1997, Pag. 9.

2. Vezi: Literatura şi Arta, 1993, 12 august.3. Este titlul unui articol semnat de Constantun

Tănase şi publicat în săptămînalul Timpul din 4 ianuarie 2002.

4. Lucian Blaga. Tipologia culturilor. Bucureşti: Editura pentru Literatura Universală, 1969, Pag. 257.

5. Timpul, 2003, 7 martie.6. Vasile Romanciuc. Cîntecul patriotului ambu-

lant // Nistru, 1990, Nr. 7, Pag. 3.7. Veronica Gorincioi. Elita politică moldovenească

suferă de agorafobie // Democraţia. 2002, 2 iulie.

8. Ion Berlinschi. Nu e om să nu fi spus o minciuni-că sau Zvîrcolirea ridicolă a mentorilor de presă // Moldova Suverană, 2002, 26 noiembrie.

9. Vezi: Paul Popescu-Neveanu. Dicţionar de psi-hologie. –Bucureşti: Albatros, 1978. P. 755.

10.Declaraţia Principiilor Toleranţei // Făclia, 2004, 6 martie.

11.Democraţia, 2002, 19 noiembrie.12.Jean-Paul Marthoz. The role of the media: the

worst is not certain // International Seminar on Tolerance. – Bucarest, 23-26 may 1995: OSCE, 1995, P. 50.

63

13.„Mărturisirile mele sînt drama mea...”// Li-teratura şi Arta, 1994, 6 ianuarie.

14.Citat după: Mihai Eminescu. Despre cultură şi artă. Ediţie îngrijită de D. Irimia. - Iaşi: Jun-imea, 1970, Pag.55.

15.Vezi: Camil Mureşanu. Naţiune, naţionalism. Evoluţia naţionalităţilor. – Cluj-Napoca: Fundaţia Culturală Română, 1996, Pag. 19.

16.Vezi: Victor Moraru. Relaţiile interetnice în contextul mediatic: cazul moldav // Moldova, România, Ucraina: integrarea în structurile eu-ropene / “Perspectiva”. – Chişinău, 2000, P. 126.

17.Constantin Stere. Singur împotriva tuturor. – Chişinău: Cartier, 1997, Pag. 89.

18.Vezi: Jean Laplanche, J.-B. Pontalis. Vocab-ularul psihanalizei. – Bucureşti: Humanitas, 1999, Pag. 182.

19.Bacalova M. Procesul de identificare şi autoi-dentificare, reflectat de mass-media balcanică // Sud-Est, 1998, nr. 4, Pag. 61.

20.Georgiu Grigore. Filosofia culturii. – Bucureşti: SNSPA, 2001, P. 179.

21.Ne referim în mod special la interviu, întrucît el comportă două sensuri: gen publicistic şi in-strument sociologic de documentare.

64

Tiparul executat la tipografia