UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

ISTORIA ARTEI EUROPENE

TIȚIAN – TIZIANO VECELLIO (1488/1490-1576)

Titular : Negoițescu Robert-Andrei

Grupa H314 –D

Prof. coord. : conf. univ. dr. Liviu Pilat

ANUL III

SEMESTRUL I

2015-2016

Tițian, cunoscut sub numele de Tiziano Vecellio a fost unul dintre cei mai importanți

pictori italieni dar și ai lumii, membru marcant al Școlii Venețiene în secolul al XVI-lea. S-a

născut la Pieve di Cadore în 1488/1490, lângă Belluno, un oraș extrem de important al

Republicii Venețiene. De-a lungul vieții acestuia i s-a spus Tiziano da Cadore, datorită locului

său de naștere.

În privința anului nașterii, părerile sunt împărțite. O scrisoare către Filip al II-lea, de la

1 august 1571, afirmă că are 95 de ani, aceasta fiind reluată și de nobilii din Florența, Vicenzo

Borghini și Roberto Ridolfo. S-a renunțat la această teorie deoarece Tiziano și-a modificat în

scrisoare vârsta doar pentru a-l îndupleca pe Filip al II-lea să-i plătească picturile realizate

pentru acesta.O mare parte a istoriografiei moderne plasează anul nașterii lui între 1488 și

1490 bazându-se pe “Dialogul despre pictură” al lui Lodovico Dolce.

Tiziano era descris de Giorgio Vasari ca un “tânăr înalt, robust, blond, cu ochii ca

gențianele, scăpărând scântei de viață și energie.” Giorgio Vasari reușește de-a lungul anilor

din postura de pictor, dar mai ales de scriitor să menționeze cele mai importante momente din

viața lui Tiziano, reușind să pună într-o lumină nouă viața și opera celui din urmă.

A fost fiul lui Grigorio Vecellio și a Luciei. Tatăl său a fost administratorul castelului

din Pieve di Cadore dar și a câtorva mine deținute de șefii săi. Despre mama sa nu se știu prea

multe lucruri însă ea a lucrat tot în sistemul de administrație a comunei Pieve. Fratele său,

Francesco era soldat în armata venețiană, sub comanda directă al lui Macone di Ferrara.1

În jurul vârstei de 10 ani, Tițian împreună cu fratele său sunt trimiși la un unchi în

Veneția ca să înceapă ucenicia în pictură. Aici îl întâlnește pe Sebastiano Zucatto, cel care îl

îndrumă înspre arta mozaicului. Nu reușește să se adapteze cerințelor lui Zucatto însă nici la

atelierul lui Gentile Bellini nu stă foarte mult timp pentru că nu suporta “stilul sec și elaborat

al acestuia.” După o scurtă perioadă la fratele lui Gentile, Giovanni Bellini, Tiziano îl

întâlnește pe Giorgio del Castelfranco cu care va colabora o lungă perioadă de timp.

În urma unui incendiu ce a cuprins “Hanul Nemților” sau Fandaco dei Tedeschi unde

învăța Tițian, Giorgione hotărește restaurarea exteriorului clădirii după construcția acesteia.

Decorația exterioară durează doar un an, între 1507-1508 la această contribuind și Tițian, fiind

prima implicare a acestuia într-un proces de refacere a unei clădiri-monument.

1 Lina Putelli, Tițian, trad. de George Lăzărescu, Editura Meriade, București, 1972, p.15

În noiembrie 1508, Giorgione solicită magistraturii competente plata cuvenită, iar în

luna următoare o comisie convocată de Giovanni Bellini, formată din Carpaccio, Lazzaro

Bastiani și Vittore di Matteo apreciază valoarea lucrării la 150 de ducați, reducând fără știrea

lui Giorgione la 130 de ducați. Probabil datorită calității mediocre a materialelor, frescele

realizate de Giorgione și ucenicii săi nu au rezistat foarte mult.

Singura pictură distinsă din exteriorul clădirii realizată de Tiziano a fost Iudita sau

Justiția cu capul lui Holofern, aducând astfel tipul unei alegorii cum că Veneția este templul

justiției, prudenței și puterii.2 Moartea subită al lui Giorgione la numai 33 ani în 1510 relevă

faptul că plata pentru refacere exteriorului clădirii nu a fost făcută.3

La câteva luni după moartea lui Giorgione, magistrații venețieni din Hanul Nemților îi

încredințează lui Tiziano câteva comenzi pentru interiorul clădirii. Acesta execută o lucrare

importantă ce trebuie menționată “Altarul Sfântului Marcu”, un tablou votiv ce imploră

apărarea împotriva ciumei unde sunt reprezentați sfinții protectori Rocco și Sebastiano, a

sfinților doctori Cosma și Damian.

Între aprilie și decembrie 1511, Tiziano realizează trei fresce în cadrul Școlii Sfântului

Anton din Padova. Aceaste lucrări trebuiau începute înainte de criza politico-militară din

1509. Excomunicarea propusă de către Papa Iulius al II-lea pentru Veneția în data de 27

aprilie, capitularea Padovei în fața forțelor imperiului Sfânt Romano-German în 5 iunie și

recucerirea orașului de către venețieni pe 17 iunie au produs un mic dezechilibru în privința

politicii interne a Serrenisimei. În aceste trei lucrări se prezintă episoade din viața Sfântului

Anton cum o femeie acuzată pe nedrept de soțul ei de adulter, o altă femeie înjunghiată de

soțul ei gelos și un tânăr care în timpul unei dispute își lovește mama cu piciorul și căindu-se

își taie piciorul urmând să fie mântuit și împăcat.4

Tițian își schimbă locuința și atelierul și se mută la San Samuele, într-o casă

proprietate a Senatului Veneției. Era considerat oaspetele Senatului și nu plătea nicio chirie.

(pag.45) După ce îl vizitează Pietro di Bembo și îi propune să meargă la Roma el își oferă

serviciile de pictor oficial Serrenisimei, angajându-se să reproducă o bătălie pentru Sala

Consiliului Superior.

În 1516, părintele Germano, stareț al mănăstirii dei Frari din Veneția îi comandă lui

Tiziano o icoană de altar care să reprezinte înălțarea Fecioarei Maria Assunta. Pictura a fost

2 Lina Putelli, Tițian, trad. de George Lăzărescu, Editura Meriade, București, 1972, pp.31-353 Augusto Gentilli, Viața și opera lui Tiziano, editura Adevărul Holding, București, 2009, p.144 Ibidem, pp.37-42

inaugurată pe 20 martie 1518, a avut un succes răsunator în cadrul evenimentelor ce se

petreceau în Serrenisima.

Un an mai târziu este trimis din partea părintelui Germano, Iacopo Pesaro, episcop de

Pafo în insula Cipru să realizeze un altar sub care să așeze mormintele familiei Pesaro.

Urmează o perioadă în care comenzile primite de Tiziano venite din toate colțurile Peninsulei

sunt realizate și finisate minuțios datorită tehnicilor inovatoare impuse de-a lungul timpului.

Astfel se prevede o colaborare lungă a pictorului cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara în

perioada războiului al Ligii din Cambrai. În compoziția “Bacanală la Andros” se prezintă cum

apa torentului se preschimbă în vin în timpul petrecerii lui Bachus, zeul vinului. Aici se

combină notele muzicale evocate de Tiziano printr-o teorie cu elementele iconografice ale

vremii.

Nu putem omite lucrarea “Amorul sacru și amorul profan”, una din cele mai

spectaculoase lucrări ale pictorului, iconografia contextuală fiind extrem de importantă. Se

asociază astfel referințele tradiționale cu elementele figurative, tema fiind dragostea unde este

evidențiată lupta și împăcarea dintre moarte și viață, aici referindu-ne la sarcofagul ce devine

fântână. Amorul personificat devine entitatea ce temperează contrastele și mediază

împăcarea.5

În perioada 1523-1525 revine în câteva rânduri la Ferrara, unde cunoaște pe Federico

Il Gonzaga, marchiz de Mantova, și pe Isabella d'Este, muza și patroana artiștilor. În Ferrara,

Baldasare Castglione scrie "Curteanul", operă care va fi studiată apoi în întreaga Europă

apuseană. După devastarea Romei, de către armatele imperiale ale lui Carol Quintul în 1527,

mulți fugari sosec la Veneția.6

Pentru lucrările extraordinare trimise de Tiziano marchizului de Mantova, prin

răspunsul într-o scrisoare scrisă la 8 iulie 1527, pictorul primește ca răsplată un petic de

pământ, o vilă și niște ducați. Sârguința pe care a depus-o Tiziano în elaborarea acestei lucrări

l-a impresionat pe Federico.7

Printre ei se află vestitul arhitect Jacopo Dansovino și exegetul Pietro Aretino, cel mai

"caustic" condei al Italiei. Amândoi vor deveni prietenii cei mai apropiați ai lui Tiziano. În

anul 1525, Tiziano se căsătorește cu Cecilia Soldano, fiica unui bărbier, de la care are doi fii,

5 Augusto Gentilli, Viața și opera lui Tiziano, editura Adevărul Holding, București, 2009, pp. 50-526 Ioan Paul, “Tiziano – Soarele Veneției”, Revista Magazin, 2012, 10 mai, p. 17 Lina Putelli, Tițian, trad. de George Lăzărescu, Editura Meriade, București, 1972, p.104

pe Pomponio și Orazio. Când în 1530 se naște fiica Lavinia, soția sa se îmbolnăvește și

moare. Cinci ani mai târziu, papa recunoaște supremația lui Carol Quintul și-i așază pe cap

coroana de fier a împăraților romani. Grație intervențiilor lui Aretino, lui Tiziano i se

încredințează în 1548 sarcina de a face portretul suveranului.8

Din punct de vedere al încadrării genului de pictură pe care îl adoptă Tiziano în primul

rând trebuie să menționăm faptul că a parcurs mai multe etape, cunoscând diferite forme ale

picturii. Prima formă a fost dinamismul specific lui Michelangelo, reasamblările lui Giulio

Romani, decorul roman al lui Sansovino și codificările luminoase ale lui Serlio mai târziu

adoptând și eleganțele decorative ale lui Francesco Salviati și Giorgio Vasari.

Astfel ajungem la manierism, termen care caracterizează stilul artistic între apogeul

Renașterii și începuturile stilului baroc și ale Clasicismului, dezvoltat în Italia începând aprox.

cu anul 1520. Sfârșitul manierismului este apreciat de diverși istorici ai artei între anii 1580 și

1650.

La început simbol al unei rupturi cu obiectivele Renașterii, manierismul desena o

decadență în contradicție cu idealurile de armonie ale generațiilor anterioare. În zilele noastre,

manierismul apare mai de grabă ca o continuare a căutărilor și realizărilor artiștilor

reprezentativi ai Renașterii.

Am putea enumera câteva caracteristici ale manierismului pentru a înțelege cât mai

bine această teorie, cum ar fi pierderea clarității și coerenței imaginii, multiplicarea

elementelor și a planurilor în compoziție, simboluri complexe care se referă la domenii care

nu aparțineau până acum tematicei artistice, gust pronunțat pentru un erotism estetizant,

deformarea și torsiunea corpurilor, scheme sinuoase de tipul figurilor în serpentină,

modificarea proporțiilor între diverse părți ale corpului și alungirea formelor. 9

Manierismul lui Tiziano nu este un accident, o turnură, o criză ci mai degrabă

parcurgerea experimentală a încercărilor și limbajelor de actualitate. Deși picturile lui lasă

impresia de netăgăduit a coborârii tonului se remarcă de fapt o aplatizare a conținuturilor.10

Odată cu trecerea timpului și cu apariția în Veneția a lui Lorenzo Lotto unde prezintă o

lucrare denumită “Altarul Sfântului Anton” de la Biserica Sfinții Ioan și Pavel, își pierde din 8 Ioan Paul, “Profesorul din Veneția”, Revista Magazin, 2011, 29 iunie, p.19 Antonio Pinelli, La bella Maniera, editura Einaudi, Torino, 2003, p.2310 Augusto Gentilli, Viața și opera lui Tiziano, editura Adevărul Holding, București, 2009, p. 119

credit, din valoarea și succesul de altă dată. Aici ne putem referi la faptul că se dorea găsirea

de pictori talentați și tineri, care cu spiritul lor lasă deoparte materialismul.11

Pe scena venețiană Tiziano se remarcă tot mai puțin și că beneficiarii lui privilegiați au

rămas Carol al V-lea și Filip al II-lea. Opera “Gloria”, executată pentru Carol al V-lea pe

parcursul a 3 ani, între 1551-1554 reușind să sublinieze dubla funcționalitate a lucrării, cea a

teologiei și cea a politicii.12

O altă lucrare trimisă de data aceasta lui Filip al II-lea ce se numește “Punerea în

mormânt” caracterizată ca o explozie tăcută de durere concentrate, îndemnându-ne să

medităm mai degrabă asupra unei declarații de spiritualism absolut. Termenii prezentați în

lucrare, ascetism ce reprezintă o doctrină religioasă bazată pe atingerea desărvârșirii prin

pocăință și mortificare iar cristologia ce se raportează la relația lui Dumnezeu cu umanitatea.13

Perioadele în care s-a aflat la Augsburg, în 1548 și 1550-1551, marchează finalul și

separarea lui Tiziano de Veneția. În urma relațiilor stabilite multă vreme cu Carol al V-lea,

începe cea cu Filip al II-lea. Cel din urmă nu era un protector al pictorilor, ci mai mult un

pasionat vanitos, zgârcit când era vorba de plata lucrărilor dorite. Chiar dacă nu era mulțumit

pe plan financiar, Tiziano acceptase situația de mai bine de 20 de ani ce îi asigura minimul

confort, libertatea de creație, de interpretare și de execuție.

Multe din lucrările sale cu temă mitologică vor ajunge la Filip, față de Veneția, unde

încă își păstra relațiile de-a lungul timpului. Pictorul, ce nu se oprise niciodată la finalul

mitului, intervine de data aceasta direct și furnizează cheia de interpretare a raportului dintre

oameni și zeci, ce contrazice întru totul sensul atribuit mitului de teoria platonistă și de cultura

umanistă, deoarece conduce omenirea nu la rafinament, ci la instincte animalice, nu la

sublime, ci la haos.14

În 1558, Cavalcaselle, unul dintre apropriații pictorului, spune că a fost terminată

lucrarea lui Tiziano “Sfântul Ioan Botezătorul” pentru unul din altarele de la Santa Maria

Maggiore din Veneția. În această lucrare Tiziano s-a manifestat pentru fiecare detaliu,

proaspăt și inspirat.15

11 Augusto Gentilli, Viața și opera lui Tiziano, editura Adevărul Holding, București, 2009, p.12512 Lina Putelli, Tițian, trad. de George Lăzărescu, Editura Meriade, București, 1972, p.13013 Ibidem, pp. 132-13514 Ibidem, pp. 142-14415 Lina Putelli, Tițian, trad. de George Lăzărescu, Editura Meriade, București, 1972, pp. 249-251

În 1560, odată cu moartea fratelui său Francesco, Tiziano reușește și ajunge la Pieve

ca să schițeze o icoană de altar pentru capela familiei. S-a gândit la o compoziție simplă, ca pe

un omagiu adus de întreaga familie Vecelli Sfintei Fecioare Maria și Pruncului ei. După

executarea schiței, Tiziano a lăsat opera în seama discipolilor săi. O altă lucrare amplă

destinată lui Filip al II-lea este “Înțelepciunea” unde se întâlnește o alegorie plină de note

riguroase, cu culori proaspete și limpezi.16

După o periodă de lucrări care mai de care mai importante, revine în atenția noastră și

plata oferită lui Tiziano din partea lui Filip al II-lea în data de 8 martie 1564 atunci când

Garcia Rodriguez, ajutorul regelui îi trimite pensia și îl întreabă când este gata cea mai noua

pictură “Cina cea de taină”. Cel dintâi își exprimă bucuria că dupa șapte ani va primi lucrarea

mult așteptată.17

O parte din ființa lui Tiziano rămânea nevătămată de truda anilor, de amărăciunea

dezamăgirilor, în el fiind încă un izvor de speranță, de certitudine că va reuși să lucreze din ce

în ce mai bine, să creeze opere noi cu noi metode de concepție. În 1575, când ciuma a revenit

în zona Veneției, Senatul Serrenisimei a căutat să îndepărteze virusul, luând măsuri drastice.

În ciuda acestei calamități înfricoșătoare, Tiziano continua să lucreze până în ziua de Crăciun

a anului 1575, când s-a hotărât să-i scrie regelui Filip al II-lea să-i plătească pentru toate

operele aflate în custodia celui din urmă.

Anul următor, mai exact pe 28 august avea să se stingă din viață Tiziano Vecellio,

singur în atelierul său de la Birri. A avut parte de o înmormântare simplă, fără zarvă, o slujbă

scurtă. “Piéta”, ultima lucrare neterminată de Tiziano a fost realizată până la sfârșit de Palma

cel Tânăr. Sub operă, Palma a scris: “Ceea ce Tiziano a lăsat neterminat, cu devotament a

terminat Palma.”18

Pictura venețiană a secolului al XVI-lea a reprezentat, pentru generații de artiști, un

punct de referință, tocmai datorită unor genii care s-au impus prin particularitatea creațiilor.

Printre aceștia, și Tiziano, un exponent al Manierismului, dar și prin caracterul vizionar al

operei sale, în special lucrările din ultima perioadă a creației, caracterizate de pensulații

16 Ibidem, p. 269-27117 Ibidem, p. 289-29018 Ibidem, p. 326-334

vibrante, de dezintegrarea formelor riguroase, specific secolelor de pictură anterioare și

contemporanilor săi.19

Tiziano Vecellio ca și mulți alți pictori din generația sa a lăsat posterității un număr

extraordinar de opere, unde cu greu poți alege câteva ca fiind cele mai bune. Talentul

înnăscut, minuțiozitatea cu care lucra, caracterul puternic și voința până în ultima clipa a vieții

sale a reușit să-i contureze o imagine de “zeu” acestuia.

BIBLIOGRAFIE

19 Augusto Gentilli, Viața și opera lui Tiziano, editura Adevărul Holding, București, 2009, p. 145

Lucrări consultate :

1. Gentilli, Augusto, Viața și opera lui Tiziano, editura Adevărul Holding, București, 2009.

2. Pinelli, Antonio, La bella maniera, editura Einaudi, Torino, 2003.3. Putelli, Lina, Tițian, editura Meridiane, București, 1972.4. Paul, Ioan, “Profesorul din Veneția”, Revista Magazin, 2011, 29 iunie, p.15. Paul, Ioan, “Tiziano – Soarele Veneției”, Revista Magazin, 2012, 10 mai, p. 1