THEOLOGIA ORTHODOXA - Domeniul Teologie...

STUDIA UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS

– THEOLOGIA ORTHODOXA – Anul VII, Nr. 2, Iulie-Decembrie 2015

EDITORIAL OFFICE: Crisan no. 5-7, Baia Mare ¤ Phone: 004.(0)262.276305.

C U P R I N S

I. EDITORIAL P.F. Părinte DANIEL, Patriarhul României, 2015 –Anul comemorativ

al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii......................................................................................... p. 7

II. TEOLOGIE BIBLICĂ ŞI PATRISTICĂ

1. Dr. Stelian GOMBOŞ, Despre Revelaţia Dumnezeiască între posibilitate, realitate, existenţă, lucrare şi istoricitate ........... p. 15

2. Pr. drd. Cătălin VARGA, Dimensiuni teologice ale luminii (φώς) în prologul ioaneic........................................................................... p. 39

3. Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL, Sfântul Diadoh al Foticeei şi autenticitatea operei sale -Viziunea ............................................ p. 75 4. Pr. Mihai CHIRA, Educaţia în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur.. p. 97

III. TEOLOGIE ISTORICĂ 1. Pr. Lect. univ. dr. Vasile BORCA, Evocări istorice la un

popas aniversar…………………………………….……………... p. 113 2. Arhim. dr. Emanuil RUS, Mănăstirea Bixad – Oază de credinţă

dreptmăritoare şi veche vatră monahală……….………….……... p. 135 3. Stavrofora Iustiniana CĂLINI, Despre Mănăstirea

„Învierea Domnului” Habra, Maramureş ……………...………... p. 151

IV. OECUMENICA 1. Papa Francisc, Laudato si’, în traducere românească

de Pr. Mihai Pătraşcu ................................................................... p. 159 2. Uniţi pentru a salva „casa comună”. Apelul liderilor

religioşi şi politici la Paris pentru Summit-ul conştiinţelor............ p. 271

STUDIA UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS –THEOLOGIA ORTHODOXA

2

3. Cardinal Kurt KOCH, Pentru a ieşi din noaptea diviziunii în traducere românească de Pr. Mihai Pătraşcu........................... p. 275

V. RECENZII 1. Dublu eveniment şi semnal spiritual-cultural, editorial şi publicistic

–Două lucrări de referinţă în şi pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Române din cuprinsul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, de ieri, de astăzi şi de mâine: Prof. Dr. Nuţu Roşca – “Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş” şi “Mănăstirile şi schiturile din Eparhia Maramureşului şi Sătmarului – Chivote ale Credinţei”… Dr. Stelian GOMBOŞ ………....... p. 285

2. Mănăstirile –Chivote ale credinţei, de Prof. dr. Nicolae EDROIU, corespondent al Academiei Române .............................................. p. 293

3. Un sfert de veac de învăţământ teologic în Episcopia Ortodoxă a Maramureşului şi Sătmarului –Pr. dr. Adrian Gh. PAUL …... p. 297

4. Lansare de carte aniversară –Învăţământul teologic ortodox universitar băimărean la ceas aniversar –Pr. dr. Adrian Gh. PAUL ………………………..……...…..... p. 301

LISTA AUTORILOR ......................................................................................... p. 305


3

STUDIA UNIVERSITATIS SEPTENTRIONIS

– THEOLOGIA ORTHODOXA – 7th year, No. 2, July-December 2015

EDITORIAL OFFICE: Crisan no. 5-7, Baia Mare ¤ Phone: 004.(0)262.276305.

TABLE OF CONTENTS

I. EDITORIAL P.F. Father DANIEL, Romanian Patriarch, 2015 - The commemorative

Year of St. John Chrysostom and of great pastors of soul of dioceses.........................................................................................p. 7

II. BIBLICAL AND PATRISTIC THEOLOGY

1. Dr. Stelian GOMBOŞ, About God’s Revelation between possivility, reality, existence, study and historicity,.......................................... p. 15

2. Pr. drd. Cătălin VARGA, Theological Dimensions of light (φώς) in the Johannine Prologue.............................................................. p. 39

3. Pr. Conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL, St. Diadochos of Photice and the authenticity of his work –The Vision.................................. p. 75

4. Pr. Mihai CHIRA, The Education in the vision of St. John Chrysostom……………………………………..….…. p. 97

III. HISTORICAL THEOLOGY

1. Pr. Lect. univ. dr. Vasile BORCA, Historical evocation to an anniversary halt……………………….…….………...…... p. 113

2. Arhim. dr. Emanuil RUS, Bixad monastery-Great oasis of faith and ancient monastery……….………………...………... p. 135

3. Stavrofora Iustiniana CĂLINI, About the Monastery‚ „Ressurection”, Habra, Maramures ………..….……...………... p. 151


4

IV. OECUMENICA 1. Papa FRANCISC, Laudato si’, in romanian translation, by

Pr. Mihai Pătraşcu ....................................................................... p. 159 2. United to save‚”the common house”;. The appeal of the religious

and political leaders at Paris for the Summitt’s consciences................ p. 271 3. Cardinalul Kurt KOCH, To exit the night of division....................... p. 275 V. RECENZII REVIEWS

1. Double event and spiritual and cultural signal, editorial and publicistic -Two works of reference in/and the Romanian Orthodox Church History in the content of the Maramures and Satmar Diocese, from yesterday, today and tomorrow Prof. Dr. Nuţu Roşca – The history of the Romanian Orthodox Church of Maramures and Tthe Monasteries and the hermitages of Maramures and Satmar Diocese- The shrines of faith’, -Dr. Stelian GOMBOŞ …………………………………..……………………....... p. 285 2. Monasteries-The shrines of faith, by Prof. dr. Nicolae EDROIU,

the correspondant of Romanian Academy……………………...... p. 293 3. A quarter of century of theological education in Orthodox Diocese of

Maramures and Satu Mare –Pr. dr. Adrian Gh. PAUL ……….. p. 297 4. Anniversary Book Launch-University of Baia Mare Orthodox

Theological education on anniversary –Pr. dr. Adrian Gh. PAUL …………………………………...... p. 301

LIST OF AUTHORS .......................................................................................... p. 305


5

I. EDITORIALEDITORIALEDITORIALEDITORIAL


6


7

2015 – Anul Comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur

şi al marilor păstori de suflete din eparhii1

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a

proclama anul 2015 drept An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi An comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii a fost urmată de o serie de proiecte ample, de eforturi de documentare susŃinută şi de intensificare a misiunii pastorale a Bisericii noastre, în contextul societăŃii de azi, marcată de secularizare, incertitudine şi lipsă de ideal mobilizator. Întrucât este necesar ca toŃi membrii Bisericii, independent de vârstă şi profesie, să-şi definească mai bine valorile, să cunoască şi să înŃeleagă mai bine credinŃa ortodoxă, Sfântul Sinod recomandă ca izvor de lumină pentru viaŃa spirituală, pe lângă Sfânta Evanghelie, şi tezaurul inepuizabil al TradiŃiei ortodoxe, în care un loc central îl ocupă viața şi scrierile SfinŃilor PărinŃi ai Bisericii.

SfinŃii PărinŃi sunt icoane vii ale vieŃii duhovniceşti, iar aducerea în prim plan a învăŃăturilor exprimate de aceştia, precum şi ale celor exprimate de mari păstori de suflete ai neamului românesc: ierarhi, clerici de mir şi părinŃi monahi, a contribuit la intensificarea şi îmbogăŃirea activităŃilor pastorale pe care Biserica le desfăşoară în mijlocul societăŃii.

În acest an, centrul atenŃiei a fost, desigur, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre marii SfinŃi PărinŃi ai Bisericii, care reprezintă pentru noi un model de teologhisire şi de misiune creştină de o permanentă vitalitate şi actualitate. Sfântul Ioan Gură de Aur, potrivit TradiŃiei, este autorul Sfintei Liturghii celei mai utilizate în cultul ortodox, este predicatorul inegalat în istorie şi este un model de ierarh care a apărat credinŃa ortodoxă în faŃa ereziilor, dar şi demnitatea umană a săracilor şi a celor umiliŃi de patimi egoiste personale sau colective.

1 Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea lucrărilor ConferinŃei pastoral-misionare a Arhiepiscopiei Bucureştilor, sesiunile din Bucureşti – 23 noiembrie 2015, Ploieşti – 24 noiembrie 2015, Vălenii de Munte – 26 noiembrie 2015.


8

Ca model al paternităŃii duhovniceşti, Sfântul Ioan Gură de Aur este considerat păstor de suflete prin excelenŃă, fiind mare dascăl al rugăciunii, al pocăinŃei şi al milosteniei. I-a învăŃat în permanenŃă pe contemporani să fie apropiaŃi de Biserică şi de slujitorii acesteia, să descopere forŃa rugăciunii comunitare din biserică. În acest sens, el zice: „PoŃi să te rogi şi acasă, dar este cu neputinŃă să te rogi acasă ca în biserică, unde este atâta mulŃime de părinŃi, unde într-un suflet se înalŃă rugăciuni către Dumnezeu. Nu te ascultă aşa Dumnezeu când te rogi singur, cum te ascultă când te rogi cu fraŃii tăi. Aici, în biserică, este ceva mai mult decât în casă, adică: unirea şi înŃelegerea, legătura dragostei şi rugăciunile preoŃilor. De aceea, preoŃii stau în frunte, pentru ca rugăciunile mulŃimii, care sunt mai neputincioase, unindu-se cu rugăciunile preoŃilor, care sunt mai puternice, să se urce împreună la cer. De altfel, ce folos are predica dacă nu-i unită cu rugăciunea? Mai întâi rugăciunea şi, după aceea, predica”2.

Iar în ceea ce priveşte predica, Sfântul Ioan Gură de Aur descrie puterea vindecătoare a cuvântului pastoral din predică, astfel: „Vindecăm boala aceasta fără instrumente medicale, fără doctorii, fără mâncăruri, fără băuturi, fără bani, fără lungi călătorii. Cum şi în ce chip? Alcătuim un cuvânt tămăduitor, care înlocuieşte toate acele mijloace de vindecare, care e mai bun pentru bolnavi decât toate mijloacele amintite mai sus. Cuvântul acesta hrăneşte mai bine ca pâinea, vindecă mai repede ca doctoriile, arde mai adânc decât focul; nu pricinuieşte nici durere, dar opreşte curgerile cele rău mirositoare ale gândurilor rele, taie, fără durere, puroiul mai bine decât cuŃitul. Face toate acestea fără vreo cheltuială, fără să sărăcească pe cineva”3.

În vremea de azi, când excesul de informaŃie fără putere formativă sau spirituală tinde să paralizeze gândirea profundă şi autentică, deoarece informaŃiile se succed într-o manieră extrem de rapidă, care împiedică o

2 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Cuvântul al III-lea împotriva anomeilor”, 6, în: Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, trad. și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, pp. 52-53. 3 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Cuvânt către cei ce s-au poticnit în fața împrejurărilor vitrege ale vieții și din pricina prigonirii și tulburării poporului (chiar de către unii preoți); firea dumnezeiască este mai presus de înțelegere; și către iudei”, 1, în Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, trad. și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2008, pp. 212-213.


9

selecŃie însoŃită de discernământ, Biserica este chemată să cultive predica înŃeleasă ca fiind cuvânt tămăduitor, dătător de lumină celor dezorientaŃi şi vindecător de suferinŃă celor aflaŃi în necazuri şi încercări. Urmând modelul de implicare în viaŃa societăŃii al Sfântului Ioan Gură de Aur, unind cuvântul Evangheliei cu fapta milosteniei, înŃelegem că misiunea Bisericii astăzi trebuie să armonizeze cuvântul predicii şi al catehezei cu lucrarea filantropică sau caritabilă, prin ajutorare concretă, prezenŃă activă şi mângâietoare în mijlocul oamenilor. Coresponsabilitatea şi cooperarea clericilor şi mirenilor în această misiune dinamică a Bisericii pot fi susŃinute astăzi şi prin mijloace moderne de comunicare, având la dispoziŃie televiziunea, radioul, presa scrisă, reŃelele de socializare, instrumente prin care lucrarea Bisericii poate ajunge şi la cei care nu cunosc sau au uitat bucuria binecuvântării şi a comuniunii în iubirea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur a evidenŃiat rolul copiilor şi al tinerilor în viaŃa Bisericii, aceştia fiind daruri ale lui Dumnezeu pentru familie şi societate, care dacă primesc o educaŃie religioasă pot deveni mărturisitorii de mâine ai credinŃei creştine, având în vedere cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „LăsaŃi copiii să vină la Mine şi nu-i opriŃi, căci a unora ca aceştia este împărăŃia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăŃia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Luca 10, 14-15). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur arată puterea deosebită a rugăciunii copiilor şi a celor nevinovaŃi, zicând: „Pentru cei ce au săvârşit păcate multe şi care au nevoie de mustrare, ne rugăm lui Dumnezeu noi, preoŃii, după ce noi înşine ne-am osândit păcatele noastre. Pentru noi însă se roagă copiii, pentru că împărăŃia cerurilor este a acelora care sunt nevinovaŃi ca ei. Aceasta o arată mai cu seamă aceia care sunt nevinovaŃi şi smeriŃi precum copiii, aceia pot să se roage lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi”4.

Astăzi, îmbătrânirea populației resimŃită la nivel european, scăderea puternică a natalităŃii, creşterea numărului de avorturi şi a familiilor monoparentale, crizele sociale şi politice frecvente, provocările socio-

4 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a LXXII-a la Matei”, IV, în: Scrieri III. Omilii la Matei (Părinți și Scriitori Bisericești, 23), trad., introd., indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994, p. 818.


10

demografice recente, precum şi situarea societăŃii noastre în vecinătatea războaielor cumplite care au loc în Orientul Mijlociu, toate acestea generează schimbări profunde de gândire şi acŃiune în cadrul societăŃii actuale. În faŃa acestor schimbări, Biserica trebuie să acorde o importanŃă deosebită lucrării sale misionare dedicată copiilor şi tinerilor, dar şi adulŃilor puŃin catehizaŃi sau puŃin informaŃi privind viaŃa spirituală şi activităŃile multiple ale Bisericii.

Prin acŃiunile dedicate în special tinerilor (pelerinaje, grupuri de lectură, voluntariat social), parohiile şi mănăstirile, şcolile de teologie şi toate organizaŃiile bisericeşti sunt chemate să lucreze mai intens pentru călăuzirea tinerilor pe calea vieŃuirii în credinŃa creştină ortodoxă. În acest sens, anul viitor, 2016, a fost proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An omagial al educaŃiei tineretului creştin-ortodox şi An comemorativ al Sfântului Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti.

În vremea de azi, când raportarea unui segment al societăŃii faŃă de Biserică poate cunoaşte şi aspecte tensionate, situaŃii bazate în special pe necunoaştere sau pe generalizări ale unor aspecte negative individuale, toŃi slujitorii Bisericii trebuie să dăm dovadă de mai multă comuniune şi unitate, de realism pastoral şi solidaritate, de iubire părintească şi frăŃească, de hărnicie şi dărnicie ca propovăduitori şi împlinitori ai iubirii creştine, potrivit îndemnurilor adresate de Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor Săi în Predica de pe munte: „Voi sunteŃi sarea pământului” (Matei 5,13) şi „lumina lumii” (Matei 5,14). Societatea secularizată de astăzi este mai mult critică decât îngăduitoare cu slujitorii Bisericii, cerând ca Biserica să ajute cât mai mult societatea, chiar dacă societatea secularizată nu o ajută pe ea, fiindu-i adesea ostilă. Într-o astfel de situaŃie, esenŃială este fidelitatea clericilor şi credincioşilor ortodocşi faŃă de Hristos şi de Biserica Sa. Totuşi, cei care nu cunosc misiunea sfântă şi lucrarea socială vastă a Bisericii, ci doar cazuri negative izolate, trebuie să vadă faptele noastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri (cf. Matei 5,16). Unii dintre cei care sunt tulburaŃi şi dezorientaŃi astăzi se vor schimba în bine mai ales când vor găsi la slujitorii şi credincioşii Bisericii pacea şi bucuria sufletească dăruite lor de Hristos, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur care zice: „Trebuie să facem totul să ne bucurăm de pace, şi în casă, şi în biserică. Că şi în biserică preotul dă pace; iar preotul Ńine locul lui


11

Hristos şi trebuie să-l primim cu toată dragostea în inima noastră, înainte de a ne împărtăşi. Dacă este dureros să nu te împărtăşeşti, apoi cu atât mai dureros este să alungi din inima ta pe cel care-Ńi spune: «Pace!». Pentru tine stă preotul în biserică, pentru tine stă cel ce predică, muncindu-se şi trudindu-se. Ce cuvânt de apărare vei avea când nu primeşti nici cuvintele preotului măcar?”5

În fața provocărilor contemporane legate de fenomenul secularizării, al migraŃiei şi al violenŃelor de tot felul care generează emoŃii şi atitudini diferite (pro şi contra) faŃă de Biserică, în calitate de slujitori ai Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul oamenilor, trebuie să recurgem cu precădere la modelele duhovniceşti reprezentate de SfinŃii PărinŃi ai Bisericii şi de părinŃii duhovniceşti români care au trecut prin multe încercări şi necazuri, dar, prin rugăciune şi răbdare, înŃelepciune şi speranŃă, ne-au transmis o lucrare misionară dinamică şi o spiritualitate românească paşnică, vie şi luminoasă.

Pentru a intensifica la nivel calitativ activităŃile pastoral-misionare realizate de către Biserică este necesar ca fiecare slujitor şi misionar al Bisericii să-şi pună întrebările cuvenite şi să găsească răspunsurile şi soluŃiile adecvate fiecărui om, fiecărei situaŃii, răspunsuri inspirate din Sfânta Evanghelie şi din aceste modele duhovniceşti, pentru ca să împlinim cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „AduceŃi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviŃi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaŃa şi urmaŃi-le credinŃa” (Evrei 13,7).

La final, dorim să adresăm, pe lângă un îndemn de cinstire adâncă şi pioasă a Sfântului Ioan Gură de Aur şi a marilor păstori de suflete care au trăit înaintea noastră, şi îndemnul de-a îi chema pe aceştia în ajutor prin rugăciune stăruitoare. Avem convingerea că astfel vom continua parcursul duhovnicesc pe aceeaşi cale pe care şi ei au împlinit misiunea lor sacerdotală, de-a binevesti prin cuvânt şi faptă Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos pentru toŃi oamenii.

P.F. Părinte Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 5 SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a XXXII-a la Matei”, VI, în: Scrieri III..., pp. 401-402.


12


13

II. TEOLOGIE BIBLICĂTEOLOGIE BIBLICĂTEOLOGIE BIBLICĂTEOLOGIE BIBLICĂ ŞI ŞI ŞI ŞI

PATRISTICĂPATRISTICĂPATRISTICĂPATRISTICĂ


14


15

Despre RevelaŃia Dumnezeiască între posibilitate, realitate, existenŃă, lucrare şi istoricitate

Dr. Stelian GOMBOŞ Consilier principal în Secretariatul de Stat pentru Culte Bucureşti, ROMÂNIA

Abstract

The Divine Revelation is the act throug which God reveals Himself, meaning that He makes Himself known, to the people, showing them his will and plans in connection with the world, its destiny and especially with people. This study, by its content, treats theologically speaking, the presence of Divine Revelation in Holy Scripture and Holy religoius Tradition, its manifestation in the history of people through the work of the Church, as well as highlighting the divine discoveries in contemporary, highlighted through direct and immediate works of God in people's lives.

Keywords: Divine Revelation, reveals, his plans, divine discoveries,

works of God

1. Câteva aprecieri generale şi introducere

Termenul de revelaŃie provine din limba latină de la

verbul reveleo, revelare care în traducere înseamnă: a descoperi, descoperire.

Pentru desemnarea actului revelaŃiei, Noul Testament foloseşte mai ales doi termeni. Aceştia sunt „phanerosis” (apariŃie, revelaŃie)1 şi „apokalipsis” (a descoperi; a dezvălui; a apărea)2.

1 Cf. Theological Dictionary of the New Teastament, vol. IX, Edited by Gerhard Kittel, translator and editor Geoffrey W. Bromiley, WM. B. Eerdmans Pulishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1993, p. 6.


16

TerminaŃia „–sis” în limba greacă desemnează în general un act. Aşadar revelaŃia supranaturală indiferent de termenul prin care ea este redată este o acŃiune a lui Dumnezeu, prin intermediul căreia El se descoperă, se revelează3.

Prin revelaŃie se înŃelege o descoperire sau o comunicare a unui adevăr care mai înainte nu a fost cunoscut. În uzul comun, termenul s-a restrâns şi a intrat de regulă în terminologia teologică, folosindu-se numai la cuprinsul adevărurilor religioase la care a ajuns omenirea prin activitatea revelatoare a lui Dumnezeu, pentru împlinirea planului de mântuire a omului. Prin această revelaŃie Dumnezeu se comunică şi comunică omenirii, unele adevăruri religioase, pentru ca omul să aibă posibilitatea să ajungă să le cunoască4.

Aşadar revelaŃia divină este: „acŃiunea prin care Dumnezeu Se descoperă, adică Se face cunoscut pe Sine oamenilor, arătându-le acestora voinŃa şi planurile Sale în legătură cu lumea şi cu oamenii”5.

„RevelaŃia supranaturală, pornind de la actul creaŃiei, putem spune că a însoŃit chiar de la început viaŃa speciei umane, a primului grup de oameni, mai târziu a triburilor, a popoarelor, a omenirii întregi, ca apoi, înVechiul Testament, să urmărească din aproape viaŃa poporului Israel. Tot revelaŃia supranaturală a însoŃit de la început şi revelaŃia naturală care nu poate fi explicată şi înŃeleasă fără ajutorul celei supranaturale. Numai ambele revelaŃii îl pot îndemna pe om să creadă că şi el este o creatură a lui Dumnezeu, ca şi tot Universul”6.

RevelaŃia supranaturală nu suprimă natura persoanei umane, ci caută să o ridice din planul existenŃei sale inferioare, prin desăvârşire spirituală, în planul aspiraŃiilor sale, în planul eternizării. Pentru

2 Cf. A Greek - English Lexicon of the Septuiagint, part I, compiled by J. Lust, E. Eynikel, K. Hauspie, Deutsche Bibelgesellschaft, 1992, p. 51. 3 George Galitis, RevelaŃie, inspiraŃie şi exegeză biblică în înŃelegerea ortodoxă, în revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 1–3, 1981, p. 27. 4 Protodiacon Prof. Cornel Olariu, RevelaŃia divină, în revista „Altarul Banatului”, nr. 4-6, 1995, p. 13. 5 Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj–Napoca, 2000, p. 62. 6 Protodiacon Prof. Cornel Olariu, op. cit., p. 14.


17

aceasta i se cere omului o vieŃuire nepătată spre ridicarea naturii noastre din stadiul de decădere în care se află omul, orientându-l spre Dumnezeu, pentru a-şi putea îndeplini dorinŃa pe calea desăvârşirii veşnice7.

În acest sens, Părintele Profesor. Dumitru Stăniloae, pentru care RevelaŃia divină supranaturală este „întâlnirea între Dumnezeu şi om”8, spune: „…actele RevelaŃiei supranaturale nu urmăresc decât ridicarea naturii noastre din starea de cădere şi împlinirea aspiraŃiei de desăvârşire în veşnicie”9.

RevelaŃia dumnezeiască supranaturală s-a desfăşurat în timp şi cuprinde trei mari etape10 sau perioade care marchează o creştere şi o dezvoltare a ei:

1) Cea dintâi etapă este perioada dinainte de căderea omului în păcat, când Dumnezeu se descoperă omului „faŃă către faŃă” comunicând cu el în mod direct, şi este numită revelaŃie primordială sau paradisiacă.

2) A doua etapă este cuprinsă între căderea omului în păcatul strămoşesc şi venirea Mântuitorului. Dumnezeu se descoperă prin Lege şi prooroci. Lege comunică voia lui Dumnezeu, îl Ńine în apropierea Sa şi îl pregăteşte pentru venirea unui Izbăvitor. Proorocii comunică voia lui Dumnezeu atunci când cei ce au primit Legea se depărtează de El sau de planul lui de a-i izbăvi din robia păcatului.

3) A treia etapă este reprezentată de descoperirea Fiului lui Dumnezeu întrupat. Este o descoperire deplină şi directă, fiindcă

7 Ibidem, p. 16. 8 Pr. Prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, RevelaŃia prin acte, cuvinte şi imagini, în revista „Ortodoxia”, nr. 3, 1968, p. 377. 9 Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2003, p. 30. 10 Etapele RevelaŃiei divine nu sunt împărŃiri ireductibile şi imuabile. Ele fac parte din acelaşi tot unitar şi sunt numite astfel pentru a se realiza o metodologie în elucidarea termenilor. Etapele nu ridică „bariere” în cadrul RevelaŃiei divine, nu desparte, nu o împarte şi nici nu o diversifică. O astfel de împărŃire este necesară doar pentru o mai bună abordare a subiectului în discuŃie, pentru o sistematizare absolut necesară dacă avem în vedere vastitatea şi complexitatea acestei teme. (detalii despre unitatea revelaŃiei divine a se vedea la Carl F.H. Henry, op. cit, pp. 89-94).


18

Fiul este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Dumnezeu fiind, Iisus Hristos, ne descoperă adevărul deplin despre Sfânta Treime iar ca Om, ne comunică acest adevăr sub o formă în care oamenii îl pot înŃelege.

Aceste perioade sau etape marchează o creştere şi o dezvoltare, în timp şi conŃinut, a RevelaŃiei divine supranaturale. ceea ce ne face să vorbim despre diferenŃa dintre dezvoltarea istorică şi dezvoltarea dogmatică a acesteia.

Există o dezvoltare doctrinară a RevelaŃiei divine şi o dezvoltare istorică a RevelaŃiei divine, care se împletesc reciproc, de aceea se confundă adeseori şi uşor, dar sunt deosebite esenŃial una de alta. Dezvoltarea doctrinară se referă la mărirea treptată, calitativă şi cantitativă a învăŃăturii, a doctrinei. Indiscutabil că această dezvoltare a început odată cu primul sâmbure doctrinar religios şi s-a mărit şi amplificat mereu. Este o dezvoltare de conŃinut, o creştere a învăŃăturii religioase, care a fost, de exemplu, elementară în momentul când li s-a adresat lui Adam şi Evei făgăduinŃa mesianică, apoi a crescut primind noi afluenŃi în timpul patriarhilor, apoi al profeŃilor, spre a se realiza întocmai în timpul Domnului nostru Iisus Hristos11.

RevelaŃia nu a încetat niciodată. Ca acŃiune contiunuă, revelarea lui Dumnezeu, a avut perioade de aparentă retragere, ca cea de după alungarea primilor oameni din Rai, dar şi perioade de izbucnire a luminii precum acea din timpul profeŃilor şi apoi de maximă intensitate prin intarea în istoria lumii a Fiului lui Dumnezeu întrupat12.

În legătură cu dezvoltarea istorică a RevelaŃie divine acesta se referă strict la modul în care în timpul istoriei mântuirii neamului omenesc Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în anumite contexte, care pot fi adunate în perioade de timp mai îndelungate ce sunt reprezentate tocmai de etapele menŃionate mai sus. 11 Pr. Prof. univ. dr. Petru Rezuş, ÎnvăŃătura ortodoxă despre dezvoltare şi împlinirea RevelaŃiei divine, în revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1966, p. 37. 12 Anca Manolache, Biblia şi RevelaŃia în Biserica TradiŃiei, în revista “Mitropolia Banatului”, nr.1-3, 1981, p. 40- 41.


19

2. Despre RevelaŃia Divină. Scriptura şi TradiŃia.

Raportul dintre ele Începând cu Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (care pe nedrept

este uitată în ultima vreme), majoritatea tratatelor de Dogmatică şi Catehisme (culmea, chiar şi al Sf. Petru Movilă) nu conŃin o astfel de temă despre "RevelaŃie". Iar dacă o conŃin, nici pomină de împărŃirea romano-catolică destul de târzie în "revelaŃie naturală" şi "revelaŃie supranaturală" – înseşi noŃiunile fiind străine Teologiei Ortodoxe. Am mai observat că doar câteva manuale româneşti din tot spaŃiul ortodox, conŃin şi "consfinŃesc" aceste noŃiuni.

Din păcate, şi admirabilul Părinte Profesor Dumitru Stăniloae menŃine aceeaşi împărŃire, chiar dacă (– şi asta este partea bună a lucrurilor) îmbogăŃeşte schemele scolastice cu mai mult duh ortodox.

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae face un salt mare, dar nu depăşeşte problema. Nici nu avea cum, dacă ne uităm atent ce surse foloseşte cel mai mult…

Ne-am bucurat însă foarte mult că în primul volum al Dogmaticii lui Nikos Matsoukas, intitulat "Introducere în gnoseologia teologică"13, există un adevărat tratat pe marginea acestei probleme în care se demonstrează clar netemeinicia unei astfel de împărŃiri şi originea ei în polemica catolico-protestantă neterminată nici astăzi.

În cele din urmă, văzând că chiar şi ruşii, care în ultima vreme au cochetat destul de mult cu "teologia" romano-catolică, tot nu au o astfel de împărŃire, am hotărât ca şi noi să renunŃăm la ea. BineînŃeles, lipsa acestor împărŃiri nu suprimă şi conŃinutul de idei care de obicei se predă la această temă, numai că el va fi altfel strucurat şi va privit prin prisma TradiŃiei Ortodoxe. Buni călăuzitori ne vor fi Sf. Ioan Damaschin, dar mai ales Sf. Maxim Mărturisitorul. Însuşi cuvântul "revelaŃie" îl vom înlocui adesea cu românescul "descoperire – descoperire dumnezeiască", iar unde a fost cazul, vom 13 Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997. Vom prelua mai multe idei din această carte, făcând o siteză foarte condensată a ideilor de acolo.


20

folosi şi grecescul "apokálipsis" (dar bineînŃeles, în sensul lui originar, şi nu în cel atribuit în prezent).

Tot la aceste observaŃii generale trebuie să menŃionăm şi faptul că descoperirea dumnezeiească şi cunoaşterea omenească fac parte din acelaşi proces de întâlnire şi stabilire a comuniunii noastre cu Dumnezeu, numai că prima porneşte de la Dumnezeu şi vine spre om, iar a doua reprezintă efortul şi îndreptarea omului spre Dumnezeu.

Deci este vorba de deschiderea persoanelor una spre alta, a iubirii lor. De aceea este absolut normal ca, ceea ce vom numi noi căi ale descoperirii dumnezeieşti să fie în acelaşi timp şi căi ale cunoaşterii lui Dumnezeu de către om. Şi una şi alta presupun şi implică un efort şi o curăŃie duhovnicească a omului, precum şi răspunsul afirmativ la chemarea sau, putem spune chiar, provocarea lui Dumnezeu.

Totuşi, din cauză că RevelaŃia şi Teognosia (cunoaşterea lui Dumnezeu) sunt capitole destul de vaste, le vom dezvolta pe rând, în capitole separate. Trebuie însă ca tot timpul să Ńinem cont de lăgătura dintre ele.Temeiurile RevelaŃiei Dumnezeu a creat şi susŃine lumea din dragoste pentru om. De aceea, Dumnezeu pe care (în fiinŃa Sa) nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1:18), nu rămâne totuşi pe deplin tăinuit şi ascuns, ci se arată şi se descoperă omului într-un mod deosebit, tainic.

Această descoperire a lui Dumnezeu se mai numeşte revelaŃie (α̟οκαλυψις; revelatio; откровение). RevelaŃia dumnezeiască este deci descoperirea lui Dumnezeu–Iubire şi a lucrării Lui. Această descoperire se face fiinŃelor raŃionale, adică oamenilor, capabili şi însetaŃi de ea. Primul act de revelaŃie sau prima arătare a lui Dumnezeu s-a realizat prin crearea lumii şi a omului care încă de la început vorbea cu Dumnezeu, iar Dumnezeu i se arăta ca iubire, lumină şi viaŃă.

De aceea, omul fără revelaŃie nici nu poate trăi pentru că viaŃa, atât cea biologică, dar mai ales cea teologică nu este posibilă fără Dumnezeu care este „Domnul ce S-a arătat nouă” şi spre care omul este făcut să se îndrepte (orienteze). Astfel, în Doxologia Utreniei noi


21

slăvim pe Dumnezeu spunând (la persoana II-a): „Că la Tine este izvorul VieŃii, întru Lumina Ta vom vedea Lumina;” apoi adăugăm: „Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine”.

Interesantă este legătura între viaŃă-lumină-cunoaştere deasupra cărora este mila, harul şi iubirea lui Dumnezeu ce se revarsă continuu, ca dintr-un izvor asupra omului. Omul trebuie doar să se întoarcă spre Dumnezeu pentru a primi iubirea Lui.

Omul este o oglindă a lui Dumnezeu. Dumnezeu se oglindeşte, se arată şi se vede în om, iar omul rămâne om, atâta timp cât rămâne orientat spre Dumnezeu. Chipul din oglindă dispare dacă obiectul sau subiectul oglindit nu mai stă în faŃa oglinzii sau dacă oglinda se murdăreşte şi se întunecă; aşa se întâmplă şi cu omul. Însuşi termenul de om (αν-θρω̟ος) înseamnă „cel orientat spre cer, cel ce se uită în sus”.

Deci omul este creat pentru a primi revelaŃia, pentru a vedea şi a vorbi cu Dumnezeu, pentru a primi darul Lui, iar „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor” (Iacov 1:17). TradiŃia patristică vobeşte despre două căi prin care Dumnezeu ni se descoperă:

I. Ο descoperire a lui Dumnezeu în şi prin creaŃie în urma căreia omul, văzând frumuseŃea şi armonia creaturilor, Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi-L laudă. Foarte sugestive în acest sens sunt textele de la Ps. 18:1-4; II Macab. 7:28 şi mai ales Rom. 1:20; şi

II. O descoperire a lui Dumnezeu în istorie, înŃelegând prin aceasta toate descoperirile lui Dumnezeu (teofaniile) din istorie, care au avut loc "în multe rânduri şi în multe chipuri… iar mai pe urmă, prin Fiul Său" – Iisus Hristos (cf. Evrei 1:1-2). Aici avem în vedere orice fel de descoperire dumnezeiască: – prin arătarea directă şi inefabilă a Slavei Sale, aşa cum i s-a întâmplat lui Moise şi altor proroci în Legea Veche, iar în Legea Nouă Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan, Sf. Ap. Pavel şi altor SfinŃi, inclusiv în zilele noastre; –prin împrejurările concrete ale vieŃii, care pot fi tot atât de diferite, câŃi oameni sunt pe pământ.

De cele mai multe ori Dumnezeu ni Se arată şi ne cheamă la pocăinŃă prin glasul conştiinŃei sau când ne binecuvintează cu boli,


22

necazuri sau lipsuri de tot felul, căci El foloseşte diverse mijloace şi căi pentru a ne arăta cât de mult ne iubeşte şi ne cheamă să trăim după poruncile Lui spre dobândirea vieŃii veşnice. Anume pe această cale mulŃi Îl cunosc şi răspund chemării lui Dumnezeu. Sunt şi oameni care-L urmează pe Dumnezeu, dar nu sunt suficient de smeriŃi. Şi în acest caz Domnul ni se poate descoperi, rânduind pentru noi o anume încercare spre folosul nostru, dar niciodată peste puterile noastre (cf. Iov 33:14-30); – prin Sfânta Scriptură, Sfânta TradiŃie şi Sfintele Taine. Biserica Ortodoxă distinge aceste căi de revelare a lui Dumnezeu, dar nu le separă, pentru că descoperirea lui Dumnezeu în creaŃie nu poate fi înŃeleasă decât în lumina descoperirilor lui Dumnezeu în istorie şi mai ales în Sfânta Scriptură.

De aceea, putem spune că cele două căi doar împreună ne aduc un mesaj integru despre Dumnezeu, întregindu-se cumva una pe cealaltă14. Când spunem că Dumnezeu se descoperă prin creaŃie, ne referim bineînŃeles la întregul cosmos, dar şi la omul dotat cu raŃiune, conştiinŃă şi libertate. Interesant este că omul, din acest punct de vedere, este şi subiect şi obiect al cunoaşterii, adică omul trebuie să cunoască cele din jur, dar şi pe sine însuşi, ca loc în care se arată şi lucrează Dumnezeu.

Deci cosmosul şi omul pot fi consideraŃi împreună o descoperire dumnezeiască, dar nu de aceeaşi valoare. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, aprofundând învăŃătura Sf. Maxim Mărturisitorul, insistă asupra faptului că omul, numit de unii microcosmos (adică Univers în miniatură), este mai degrabă un macrocosmos, ca unul ce cuprinde în sine toată lumea, ca unul ce este scop al lumii. „Fiind făcut din pământ, omul conŃine în sine „totul” creat, dar fiind făcut după toate creaŃiile, el se află mai presus de toŃi.”15 Prin aceasta trebuie să înŃelegem că nu noi suntem pentru lume, ci lumea pentru noi, pentru că se luminează şi se

14 Pr. Prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 11. 15 Serghei Bulgakov, Lumina neînserată. ContemplaŃii şi reflecŃii metafizice, Ed. „Anastasia” Bucureşti, (1999), p. 393.


23

spiritualizează (se transfigurează) prin noi16. Toate aceste realităŃi însă, nu pot fi cunoscute corect şi deplin prin simpla observaŃie a naturii şi a omului. Ele au nevoie de o confirmare şi o completare, adică de o descoperire continuă a lui Dumnezeu cel Viu. Acest lucru se realizează prin descoperirile şi manifestările lui Dumnezeu în istorie.

Pentru a înŃelege sensul aceastei RevelaŃii în istorie, trebuie să ştim că ea cunoaşte trei faze sau etape diferite:

a) RevelaŃia primordială – când Dumnezeu s-a descoperit primilor oameni înainte de căderea acestora în păcat. Este faza când Dumnezeu şi omul „vorbeau faŃă către faŃă”, iar omului îi erau împărtăşite toate adevărurile necesare mântuirii. Acestea îi erau făcute accesibile omului treptat, pe măsura creşterii lui duhovniceşti, iar una din tâlcuirile date mâncării din pom şi motivului căderii omului se referă anume la încercarea omului de a accede prea repede şi fără Dumnezeu la taine pe care încă nu le putea cuprinde17. Mai accentuăm că în această fază omul nu avea devoie de Sf. Scriptură, căci această necesitate a apărut din cauza păcatului.

Dacă nu ar fi fost păcatul, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu ar fi fost nevoie de Scripturi, ci omul ar fi învăŃat toată teologia numai din descoperirea dumnezeiască din creaŃie, din împrejurările concrete ale vieŃii şi mai ales prin lucrarea directă a harului, aşa cum se întâmpla cu Adam în Rai. Odată însă cu intrarea păcatului în lume,

16 Această afirmaŃie trebuie înŃeleasă în sens euharistic (“Ale Tale, dintru ale Tale…”), adică: noi aducem darurile creaŃiei lui Dumnezeu ca mulŃumire, iar Dumnezeu le binecuvintează şi le sfinŃeşte. Rolul omului în această aducere este foarte important, pentru că aducând jertfă spre binecuvântare daruri materiale (neînsufleŃite), el însuşi primeşte binecuvântare. Dacă omul doar se foloseşte de daruri şi uită de Dăruitor spre a-I mulŃumi, aceasta înseamnă că atitudinea lui nu este corectă faŃă de ceea ce i-a dat Dumnezeu şi are, pri urmare, un comportament idolatru şi dă dovadă de neînŃelegere a raŃiunii pentru care a fost creat lucrul respectiv. 17 Aceste tâlcuiri ale Sf. Grigore de Nyssa şi Sf. Maxim Mărturisitorul le vom detalia în capitolul „Antropologie”.


24

omul nu mai este capabil, fără Scripturi, să-L cunoască pe Dumnezeu18.

b) RevelaŃia în Vechiul Testament – care s-a manifestat cu precădere poporului evreu, atât prin Scriptura Legii Vechi, cât şi prin manifestările directe ale lui Dumnezeu, cât şi toate împrejurările istorice prin care El a călăuzit poporul evreu: fie ele plăcute sau neplăcute. Un anumit grad de RevelaŃie poate fi întâlnit şi la popoarele păgâne, dar acesta nu a depăşit limita unei simple intuiŃii a Adevărului.

c) RevelaŃia Noului Testament – a Tatălui, prin Fiul în Duhul Sfânt. În această fază, mai ales prin Sf. Scriptură, Sf. TradiŃie şi Sf. Liturghie, Dumnezeu ni Se descoperă plenar, căci descoperirea dumnezeiască adusă prin Iisus Hristos este una desăvârşită şi singura mântuitoare. Ei nu-i lipseşte nimic şi chiar dacă va fi trăită mai intens în meta-istorie, adică în ÎmpărăŃia lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu nu ne va descoperi ceva esenŃial nou, căci aşa cum spunea şi Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, descoperirea dumnezeiască s-a încheiat în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a arătat şi S-a descoperit până la capăt (Evr. 1:1-2). Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a făcut-o în Iisus Hristos (Filip. 2:5-11) şi nici noi nu putem înainta la o mai mare împlinire decât în Iisus Hristos, în care umanitatea a ajuns la vârsta spirituală a deplinătăŃii şi a desăvârşirii (Efes. 5:12). Această revelaŃie încheiată, continuă totuşi să lucreze prin Duhul Sfânt în Biserică, iar dialogul viu al Bisericii cu Iisus Hristos se poartă în principal prin Sfânta Scriptură, Sfânta TradiŃie şi Sfintele Taine. Prin acestea trei căi, Iisus Hristos continuă să ne vorbească şi să ni Se descopere.

Mai corect spus, Duhul Sfânt este Cel care continuă activitatea învăŃătorească a lui Iisus Hristos, prin cuvântul Scripturii şi prin Sfintele Taine. Ne vom opri în primul rând la Sfânta Scriptură, fără a o desprinde pentru nici o clipă de Sfânta TradiŃie şi Tainele Bisericii, dar mai ales de Sfânta Liturghie. Am putea spune că Scriptura este

18 Omilii la Matei, I, trad. rom. în PSB 23, p.15.


25

râul prin care curge harul cunoştinŃei de Dumnezeu în inimile noastre şi care ne descoperă viaŃa veşnică ce vine câştigată prin Jertfa lui Iisus Hristos.

Deci cuvântul Sfintei Scripturi are o valoare veşnică, dar nu numai pentru faptul că vorbeşte despre viaŃa veşnică, ci ne dă şi putere să trăim viaŃa veşnică încă de acum, prin acest dialog real cu Dumnezeu care este cuvântul Scripturii. „Adevărat, adevărat vă zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are (timpul prezent) viaŃă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaŃă” (Ioan 5,24), iar în alt loc Evanghelia spune că „cuvântul Lui este duh şi viaŃă”(Ioan 6:63; a se vedea şi Ioan 5:39).

Un alt aspect legat de Sfânta Scriptură este acela că ea, deşi are menirea de a stabili o relaŃie directă şi personală a omului cu Dumnezeu (şi invers), nu este un bun individual, ci unul comunitar. Mai mult decât atât, Scriptura nu conŃine un mesaj ce poate fi transmis şi interpretat în mod izolat, ci numai în Biserică, prin alŃii (Sf. Irineu de Lyon şi Tertulian).

CredinŃa, ca lucrare a Duhului, vine în cineva prin altul (oarecare)19, dar numai când acel altul, comunică cuvântul Scripturii, mărturisindu-l prin credinŃă şi prin fapte corespunzătoare. Omul nu se naşte credincios, dar devine credincios prin auzirea cuvântului Evangheliei de la alŃii20, iar acest cuvânt se transmite mai des şi mai eficient prin episcopii şi preoŃii Bisericii (care sunt umbriŃi în mod special de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului) şi care sunt rânduiŃi şi trimişi special pentru aceasta în lume ca să mărturisească şi să transmită fiecărui om şi fiecărei generaŃii mesajul Evangheliei. Este important însă ca cel ce primeşte esenŃa credinŃei prin auzire de la alŃii, să împrospăteze şi să aprofundeze învăŃătura printr-un contact

19 Sf. Apostol Pavel spune că credinŃa vine prin auz (Rom. 10:17), deci este nevoie de încă cineva (o altă persoană) ca să vorbească cele ale credinŃei. Astfel, adevărul credinŃei este unul comunitar, nu o idee personală şi izolată a cuiva. 20 PărinŃi, naşi de Botez, care se angajează să-l înveŃe pe copil învăŃătura de credinŃă, sau orice om dreptcredincios.


26

direct şi frecvent cu Sf. Scriptură, atât în comunitatea Bisericii, cât şi în mod individual, dar nu rupt de Biserică21.

Fără Sfânta Scriptură, credinŃa ar slăbi şi conŃinutul ei ar sărăci în timp şi ar deveni nesigur în sânul Bisericii; dar fără Biserică sau mai concret spus – fără Sfintele Taine şi în primul rând fără Sf. Liturghie, Scriptura nu ar fi actualizată în eficienŃa ei, căci ar lipsi transmiterea Duhului, de la cei ce cred, la cei ce primesc credinŃa22. Se formează astfel o legătură între Scriptură, TradiŃie şi Biserică care se prezintă ca trei realităŃi distincte dar nedespărŃite, între ele stabilindu-se un raport de perihoreză23.

Raportul dintre Sf. Scriptură şi Sf. TradiŃie este cel dintre ghindă şi stejar24, dar un „stejar” crescut în Biserică şi o „ghindă” culeasă în Biserică. Fără Biserică, Scriptura şi TradiŃia ar fi moarte.

În ce priveşte relaŃia dintre Scriptură şi Biserică, găsim la romano-catolici concepŃia greşită prin care ei au ridicat clerul, în persoana papei şi Biserica deasupra Scripturii, făcând ca adevărul veşnic şi inspirat să depindă de persoana papei care este TradiŃia Bisericii25 şi persoană absolut infailibilă şi cu autoritate deplină în interpretarea Scripturii. ProtestanŃii au alunecat în cealaltă extremă afirmând că Biserica (comunitatea creştină) este total dependentă de Biblie, iar interpretarea Scripturii este la dispoziŃia liberă a fiecăruia. Astfel se desfiinŃează realitatea Sfintei TradiŃii care este înlocuită cu părerea personală a fiecăruia.

În Biserica Ortodoxă însă, între Sfânta Scriptură şi Biserică, există o legătură de „interioritate reciprocă”. Pe de o parte, există o

21 În toate aceste expresii şi în cele ce urmează, prin Biserică trebuie să înŃelegem Trupul tainic al Domnului care are drept Cap pe însuŃi Iisus Hristos, iar ca mădulare (membre) pe clerici şi credincioşi. Biserica în sensul de locaş de cult, clădire are aici un rol secundar. 22 Dogmatica, I, p. 42. 23 Acest termen grecesc înseamnă „interpătrundere”, „interioritate reciprocă”, adică sunt una în alta şi nu pot exista una fără alta. 24 Stejarul are ca fruct ghinda care, deşi mică, are putere să dea rod la un nou stejar. Fără stejar nu se face ghinda, iar fără ghindă nu se poate înnoi stejarul. Aşa se întâmplă şi cu TradiŃia (stejarul) şi Scriptura (ghinda). 25 AfirmaŃie care aparŃine papei Pius al IX: „Eu sunt TradiŃia!”


27

dependenŃă a Scripturii faŃă de Biserică, pentru că Biserica are prioritate asupra Scripturii. Mai întâi a existat Biserica şi apoi în sânul ei s-au scris textele biblice şi a luat naştere Canonul Sfintei Scripturi. Biserica prin care vorbea Duhului Sfânt, încă de la început s-a văzut nevoită să redea în scris esenŃa mesajului ei plenar, şi aceasta în primul rând cu scopul misionar de a trimite ceva în scris comunităŃilor creştine îndepărtate, dar şi datorită rătăcirilor care deja apăruseră şi care mai puteau apărea în timp.

Prin urmare, din necesităŃi misionare dar şi ca o măsură de precauŃie şi siguranŃă, SfinŃii Apostoli, „iconomii tainelor26 lui Dumnezeu” (I Cor. 4:1) au scris ceea ce este mai important sau mai necesar la acea vreme din învăŃătura creştină, ca în felul acesta să ne rămână o mărturie de autenticitate a ceea ce a învăŃat Iisus Hristos pe Apostoli: direct sau ulterior, prin lucrarea Duhului Sfânt.

În acelaşi timp, şi Biserica este dependentă de Sfânta Scriptură căci se adapă din ea ca dintr-un izvor curat şi totdeauna limpede. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune că „Scriptura a luat naştere în Biserică şi spre folosul ei…” şi este o fixare în scris a unei părŃi a TradiŃiei Apostolice, care este RevelaŃia deplină dată Bisericii. Biserica apare odată cu TradiŃia, iar Scriptura apare în Biserică şi ca un rezumat al TradiŃiei, garantat de Biserică, ea fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3:15).

În toate acestea, lucrarea Duhului Sfânt este una esenŃială, pentru că El „ne călăuzeşte la tot adevărul” (Ioan 16:13) şi tot Duhul Sfânt a avut o lucrare specială în redactarea şi fixarea textului Sfintei Scripturi prin insuflare şi asistare (umbrire) de către Duhul Sfânt a scriitorilor biblici. Această insuflare a celor care au scris textul biblic este redată prin noŃiunea de inspiraŃie a Sfintei Scripturi. InspiraŃia este sigură şi valabilă pentru toate cărŃile biblice care intră în Canon (inclusiv cele ale Vechiul Testament ca unul ce era o pregătire a Testamentului Nou: Gal. 3:24; Evr. 10:1). Sf. Apostol Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăŃătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înŃelepŃirea cea întru dreptate, astfel ca 26 Aici cuv. „taină” nu trebuie înŃeles numai în sens sacramental („cele 7 Taine”), ci şi ca mister al cunoaşterii lui Dumnezeu, învăŃătură despre taina vieŃii veşnice.


28

omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Tim. 3:16; Rom.15:4).

Sfânta Biserică învaŃă că prin inspiraŃie trebuie să înŃelegem acŃiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte şi a înŃelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrierii. Cu toate acestea, nu este vorba de o inspiraŃie verbală, în sensul că Duhul Sfânt ar dicta cuvânt cu cuvânt (cum greşit au înŃeles unii), ci numai că aceştia au primit de la Dumnezeu conŃinutul de idei al RevelaŃiei, dar nu le-a fost anulată cugetarea, voinŃa sau felul şi maniera de redare. Ca dovadă, ca stil literar şi nu numai, scrierile biblice diferă destul de mult între ele, chiar dacă toate vorbesc despre acelaşi Adevăr. InspiraŃia divină nu este deci efectul magic al unei lucrări divine, ci rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu27.

În ce priveşte cuvântul Sfintei Scripturi, aşa cum am mai spus, el are menirea de a păstra nealterată esenŃa învăŃăturii creştine. Fără Scriptură Biserica nu poate trăi, iar fără Biserică, Scriptura nu poate fi interpretată şi înŃeleasă în Adevăr pentru că ea conŃine „unele lucruri cu anevoie de înŃeles” (II Petru 3:16) şi pe care doar Biserica din toate locurile şi timpurile le poate interpreta în Adevăr.

Prin urmare, orice interpretare care nu este conformă cu ceea ce zic ceilalŃi membri ai Bisericii din alte locuri şi alte timpuri, este parŃială, insuficientă şi nevalabilă ca una ce nu aparŃine TradiŃiei, căci „TradiŃia adevărată constă în ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toŃi” (VicenŃiu de Lerin, sec. IV).

Deci, Scriptura are nevoie de TradiŃie pentru că aceasta este „memoria vie a Bisericii”28, dar şi TradiŃia are nevoie de Scriptură nu ca o „literă moartă”, ci ca un izvor sigur, nesupus schimbării în timp. SfinŃii PărinŃi din totdeauna au recunoscut atât Sf. Scriptură cât şi Sf. TradiŃie şi au afirmat că ele au aceeaşi valoare pentru Biserică şi nu pot fi despărŃite una de alta. 27 Pr. Prof. univ. dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. univ. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, Bucureşti 1991, p. 74. 28 Serghei Bulgakov, Ortodoxia, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997.


29

Sfânta TradiŃie (Predanie29), ca mediu de revelare a lui Dumnezeu în Biserică exprimă în primul rând învăŃătura Mântuitorului şi a SfinŃilor Apostoli care nu a fost scrisă de ei înşişi, ci a fost transmisă prin viu grai (Ioan 20:30-31; Filip. 4:9; II Tes. 2:15 şi 3:6; II Tim. 1:13 şi 2:2; II Ioan 12 şi III Ioan 13-14). Ea mai exprimă lucrarea de dezvoltare şi transmitere corectă a învăŃăturii SfinŃilor Apostoli şi a urmaşilor lor, dar şi viaŃa continuă a Bisericii în Duhul Sfânt.

De aceea, în Sfânta TradiŃie putem deosebi două aspecte: unul statornic (static) care se referă la fondul TradiŃiei apostolice nesupuse schimbării;şi altul dinamic prin care înŃelegem dezvoltarea şi concretizarea continuă a ÎnvăŃăturii Bisericii, după nevoile interne şi externe ale ei în diverse epoci istorice, dar profund ancorată şi fidelă TradiŃiei apostolice scrise şi nescrise.

Aspectul static al TradiŃiei este delimitat în timp, începând în momentul Cinzecimii şi terminându-se cu momentul morŃii ultimului Apostol.

Aspectul dinamic al TradiŃiei nu va avea sfârşit niciodată întrucât Biserica trebuie permanent să răspundă nevoilor ei misionare şi apologetice care se schimbă în timp şi în spaŃiu, dar aceste elaborări ulterioare ale Bisericii sunt valabile doar dacă sunt acceptate unanim şi nu sunt respinse în decursul timpului de Biserică30. Orice element nou trebuie să fie în deplin acord cu Sfânta Scriptură şi cu TradiŃia Bisericii care a fost văzută de unii ca un filtru prin care trece doar ceea ce este de folos Ei, sub călăuza directă a Duhului Sfânt.

Trebuie să mai menŃionăm faptul că TradiŃia Bisericii nu este o noŃiune abstractă, fără obiect şi surse, aşa cum înŃeleg unii noŃiunea

29 Termenul slavonesc folosit mult timp şi la noi – „Predanie”, accentuiază în mod deosebit un „dat” şi un „moştenit”. 30Aici se au în vedere în primul rând adăugirile liturgice ulterioare precum şi atitudinea Bisericii faŃă de eretici şi schismatici în diverse situaŃii. Trebuie de mai reŃinut faptul că aspectul dinamic al TradiŃiei nu are în vedere „o dezvoltare a ei în afară, ci o amplificare a ei în interior” (VicenŃiu de Lerin).


30

de TradiŃie, reducând-o la nu ştiu ce „tradiŃie orală”, ci este reflectată în:

Vechile simboluri de credinŃă şi mărturisiri, inclusiv cele ale martirilor;

Hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale;

Scrierile SfinŃilor PărinŃi recunoscute unanim de Biserică; Vestigiile liturgice ale Bisericii: Sfintele Icoane31, Imnografia

ortodoxă şi altele; Teologia contemporană care este în consens cu învăŃătura

Bisericii din totdeauna şi de pretutindeni32. În cele ce urmează includem şi teologia contemporană pentru

că, aşa cum am mai spus, se TradiŃia Bisericii este dinamică şi ea nu vrea să propună adevăruri noi de credinŃă, ci să contribuie la explicarea şi trăirea adevărului, dat odată şi pentru totdeauna (Iuda 3).

Prin aspectul dinamic al TradiŃiei înŃelegem deci creaŃiile de ordin administrativ şi organizatoric ale Bisericii, cât şi aprofundarea, accentuarea şi precizarea cu timpul a unor învăŃături şi practici care au temei în RevelaŃie şi sunt primite în întreaga Biserică şi având valoare de dogme, principii morale, rânduieli liturgice sau canoane. 31 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, RevelaŃia prin acte, cuvinte şi imagini, în revista „Ortodoxia” 3/1968. Aici şi în alte scrieri dogmatice se reia şi se aprofundează ideea Sf. Ioan Damaschin care spune că Icoana este Scriptura pentru cei neînvăŃaŃi şi cu nimic mai prejos de ea. De aceea, Icoana este o cale de revelaŃie a lui Dumnezeu. Anume prin aceasta, icoana se deosebeşte de idol, pentru că nu prin ceea ce este natural (lemn, pânză, culori, etc.) descoperă şi arată pe Dumnezeu, ci prin ceea ce este „supranatural” – Chipul transfigurat al Persoanei care trimite cu gândul şi apropie prin lucrarea harului de Dumnezeu. 32 Scolastica a enumeră „opt izvoare ale Sfintei TradiŃii”. În primul rând, Izvorul unic al TradiŃiei, ca şi al Scripturii este Dumnezeu, iar în al doilea rând, cele opt „izvoare”, deşi mai multe decât am enumerat noi, acoperă un arie mai restrânsă a Sf. TradiŃiei şi nu face nici o legătură teologia Bisericii de acum şi de mâine, deci vorbeşte într-un fel de o tradiŃie oarecum moartă, ce Ńine doar de trecut, or TradiŃia în înŃelesul ortodox al cuvântului, nu Ńine doar de trecut, ci şi de viitor. Până la urmă, poate fi acceptată şi noŃiunea de „izvor al Sfintei TradiŃii”, dar Ńinând cont că Izvorul prim al acestora este Iisus Hristos.


31

Pe lângă descoperirea dumnezeiască prin Scriptură şi TradiŃie, trebuie să vorbim şi despre o descoperire dumnezeiască reală şi vie prin Sfintele Taine, fără de care, nu este posibilă înŃelegerea şi trăirea primelor două. Un rol deosebit îl au cele trei Taine esenŃiale: Botezul, Mirungerea şi Euharistia33, fără de care nu există mântuire, pentru că fără ele nu există cunoaştere vie a lui Dumnezeu.

Ar fi o mare greşeală să neglijăm descoperirea lui Dumnezeu faŃă de fiecare persoană care se botează, se pecetluieşte cu harul Sfântul Duh sau se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-se cu El. Şi ce-i important: chiar şi în acest context, Sfintele Taine nu sunt nişte întâlniri strict personale cu Dumnezeu, ci întâlniri comunitare (în comuniune cu ceilalŃi), adică cu întreaga Biserică – acolo unde se citeşte, se tâlcuieşte şi să trăieşte Scriptura şi TradiŃia Bisericii.

RevelaŃia este lucrarea descoperirii dumnezeieşti naturale şi supranaturale, iar teologia este primirea, înŃelegerea şi mărturisirea acestei descoperiri. RevelaŃia este cerul Sfintei Scripturi pe care se poartă norii de pe Muntele Sinai, Muntele Tabor şi Muntele Măslinilor, iar teologia este adunarea stropilor de har şi lumină ai acestor nori.

RevelaŃia este cerul biblic brăzdat şi luminat de fulgerele descoperirilor dumnezeieşti de pe Sinai, de la Înviere şi de la poarta Damascului, iar teologia este rugul aprins de aceste fulgere în patriarhi, profeŃi, apostoli, evanghelişti şi SfinŃi PărinŃi.

RevelaŃia este cerul înstelat al dezvăluirilor dumnezeieşti de la Facere la Apocalipsă, iar teologia este vedenia Carului Mic al Vechiului Testament şi contemplarea Carului Mare al Noului Testament, care au ca punct fix "Steaua Polară" a lui Iisus Hristos - Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Cuprinsul cel necuprins al RevelaŃiei se află în Sfânta Scriptură şi în Sfânta TradiŃie, păstrate cu sfinŃenie în Biserică, iar teologia şi teologhisirea zugrăvesc pe pereŃii vremurilor icoanele RevelaŃiei. 33Anume la aceste trei Taine, ca fiind esenŃiale, se opresc în comentariile sale Sf. Chiril al Ierusalimului (sec. IV) şi Sf. Nicolae Cabasila (sec. XIV). Acestea au mai fost numite în teologie şi „tainele de iniŃiere”.


32

RevelaŃia - primirea tablelor Legii, Teologia - păstrarea lor cu

sfinŃenie în chivotul sfânt al Bisericii RevelaŃia se întinde de la răsăritul Facerii până la asfinŃitul

Apocalipsei şi de la cea dintâi făgăduinŃă a trimiterii Mântuitorului din Eden până la a doua Lui Venire pe norii cerului, sau de la cuvântul "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul" (Facere 1, 1) până la "Amin! Vino Doamne Iisuse!" (Apocalipsă 2, 20). RevelaŃia este curcubeul legământului arătat de către Dumnezeu lui Noe, iar teologia este contemplarea neîncetată cu bucurie, linişte şi seninătate a acestui curcubeu.

RevelaŃia este Teofania de la stejarul Mamvri, iar teologia este alergarea şi închinarea în duh şi adevăr înaintea Persoanelor Preasfintei Treimi, precum patriarhul biblic (Facere 18, 1-2).

RevelaŃia este nesfârşita şi luminoasa Scară a cerului de la Betel, iar teologia este aşezarea pietrei de căpătâi ca altar veşnic de închinare Domnului şi ca stâlp de aducere aminte prin turnarea untdelemnului (Facere 28, 18).

RevelaŃia este rugul aprins din Muntele Sinai, iar teologia este scoaterea necontenită a încălŃămintelor din picioare şi convorbirea neîncetată cu Cel ce este veşnic şi Care se descoperă în fiecare clipă în rugul creaŃiei, RevelaŃiei, Scripturii şi Liturghiei. RevelaŃia este stânca de la Rafidim, iar teologia este izvorârea apei celei vii, înviorătoare şi de sete astâmpărătoare pentru popor, precum apa izvorâtă prin lovirea cu toiagul de către Moise (Exod 17, 5-6).

RevelaŃia este primirea tablelor Legii pe munte, iar teologia este păstrarea lor cu sfinŃenie în chivotul sfânt al Bisericii, împreună cu mana Sfintei Euharistii şi cu toiagul înflorit şi înmiresmat de har şi de adevăr al preoŃiei veşnice a lui Iisus Hristos (Evrei 9, 4).

RevelaŃia este aducerea strugurelui din Eşcol în deşert, iar teologia este contemplarea şi gustarea din dulceaŃa şi vinul ViŃei celei adevărate (Numeri 13, 24-25; Ioan 15, 1).

RevelaŃia este chemarea lui Samuel în Miezonoptica de la cortul sfânt, iar teologia este răspunsul la această chemare: "Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!" (I Regi 3, 10).


33

RevelaŃia este pogorârea focului din cer la sfinŃirea templului din Ierusalim şi peste jertfa de pe Carmel a Sfântului Prooroc Ilie, ca prefigurări ale Pogorârii Duhului Sfânt la Cincizecime, iar teologia este rugăciunea lui Solomon, rugăciunea proorocului de foc şi predica Sfântului Apostol Petru de la Rusalii.

RevelaŃia este vedenia serafimilor din templu, descoperită proorocului Isaia, iar teologia este cutremurarea lui în faŃa acestei descoperiri (Isaia 6, 1-9).

RevelaŃia este descoperirea lui Dumnezeu înaintea Sfântului Ilie în gura peşterii de la Horeb, iar teologia este răpirea teologului în carul cel de foc al teologhisirii, precum Proorocul Ilie, Sfântul Apostol Pavel la al treilea cer, Sfântul Ioan Teologul în Insula Patmos, Sfântul Grigorie Teologul (prin cele "Cinci Cuvântări teologice" rostite în Biserica Învierii din Constantinopol) şi Sfântul Simeon Noul Teolog (prin "Imnele dragostei divine" din aceeaşi cetate a Sfântului Constantin).

RevelaŃia este vedenia "Celui Vechi de Zile" de care s-a învrednicit Sfântul Prooroc Daniel, iar teologia este precum tâlcuirea de către bărbatul doririlor a înscrisului dumnezeiesc de pe pereŃii palatului lui BelşaŃar (Daniel 5, 24-29; 7, 9-15).

RevelaŃia este asemenea învierii câmpului plin cu oase omeneşti din vedenia Proorocului Iezechiel, iar teologia poate fi asemănată cu suirea Proorocului Avacum în turnul cel de veghe al contemplaŃiei şi al teologhisirii (Iezechiel 37, 1-10; Avacum 2, 1).

Câteva concluzii şi încheierea

– RevelaŃia, o continuă Apocalipsă Trecând în hotarele Noului Testament, am putea asemăna

întreaga RevelaŃie dumnezeiască cu Epifania de la Iordan şi cu icoana minunii de pe Tabor, iar teologia cu cuvintele stăruitoare ale Sfântului Apostol Petru: "Doamne, bine ne este nouă să fim aici..." (Matei 17, 4).


34

RevelaŃia este minunea Învierii Domnului, iar teologia este o nesfârşită alergare a sfintelor femei mironosiŃe şi a SfinŃilor Apostoli Petru şi Ioan la mormântul gol (Ioan 20, 1-10).

RevelaŃia este Cina şi Arătarea din Emaus, iar teologia şi teologhisirea reprezintă drumul spre Emaus străbătut împreună cu Iisus Hristos şi cu ucenicii Săi.

RevelaŃia este Arătarea de pe Ńărmul Tiberiadei, iar teologia este aruncarea în apă a Sfântului Apostol Petru şi răspunsul lui tremurător şi înecat de plâns la întreita întrebare a Mântuitorului: "Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine?" (Ioan 21, 1-17).

RevelaŃia este o continuă Arătare a luminii dumnezeieşti pe drumul Damascului, iar teologia înseamnă căderea solzilor de pe ochi, săvârşirea călătoriilor apostolice şi scrierea Epistolelor pauline şi soborniceşti care leagă Faptele Apostolilor de Apocalipsă.

RevelaŃia este o continuă Apocalipsă, descoperită în Patmosul Sfintei Scripturi şi al Sfintei TradiŃii, iar teologia înseamnă contemplarea lui Iisus Hristos cel Înviat şi veşnic în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi căderea cu faŃa la pământ înaintea Lui, precum Apostolii pe Tabor şi ostaşii în Ghetsimani şi la Înviere (Apocalipsă 1, 9-20).

RevelaŃia este o nesfârşită Cină de Taină la care Iisus Hristos ne cheamă, ne aşteaptă, ne spală picioarele şi ne cuminecă neîncetat cu Trupul şi Sângele Său, împărtăşindu-ne prin Marea Cuvântare de la această Cină din tainele RevelaŃiei, iar teologhisirea este plecarea capului nostru pe pieptul Mântuitorului, precum ucenicul iubirii (Ioan 13, 23).

RevelaŃia este cerul înstelat, iar predica este ecoul tunetului din cer. Dogmatica este cerul senin, iar mistica este fulgerul de pe cer. Eshatologia este sfârşit al începutului şi început al sfârşitului. Protologia este izvorul râului, iar eshatologia este gura de vărsare a râului în marea eternităŃii. Protologia şi eshatologia sunt cele două margini ale curcubeului RevelaŃiei, care ating şi unesc cerul cu pământul prin hristologie.

Astfel putem contempla istoria ce se desfăşoară pe covorul timpului, care se întinde de la poarta Raiului până înaintea tronului


35

JudecăŃii lui Iisus Hristos, adică între Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi Duminica Înfricoşătoarei JudecăŃi, covor Ńesut din "hainele întinse pe cale" ale faptelor şi evenimentelor.

Cerul senin de deasupra noastră, care s-a deschis de mai multe ori în istoria RevelaŃiei prin teofanii, epifanii şi anghelofanii, pare acum închis şi tăcut, dar se va deschide încă o dată, pentru totdeauna, la Parusie. Parusia se revelează înlăuntrul AtotprezenŃei. AtotprezenŃa ascunde acum Parusia, iar Parusia va dezvălui atunci AtotprezenŃa. Parusia este lumina din sfeşnicul AtotprezenŃei. Parusia este esenŃa AtotprezenŃei. Dacă AtotprezenŃa este trinitară, Parusia este hristică. AtotprezenŃa este norul de lumină ce ascunde şi totodată descoperă Parusia. Parusia dă sens AtotprezenŃei. AtotprezenŃa ne-a adus întâia dată Întruparea şi ne va aduce a doua oară Parusia.

Parusia va fi "Schimbarea la FaŃă" a AtotprezenŃei, după cum Schimbarea la FaŃă de pe Tabor a fost transfigurarea prezenŃei Mântuitorului Iisus Hristos în Persoană, "în vremea aceea" pe pământ. Parusia va descoperi AtotprezenŃa şi celor de-a dreapta şi celor de-a stânga.

Însăşi Învierea cea de apoi va avea loc întru AtotprezenŃă, "la glasul arhanghelului şi la trâmbiŃa lui Dumnezeu". Judecata va fi osânda celor care nu cred şi nu descoperă AtotprezenŃa divină.

Pretutindeni Dumnezeu Conştientizarea AtotprezenŃei de către creştin şi teolog apropie

Parusia de noi, fixând-o mistic prin pironire pe crucea prezentului. AtotprezenŃa poartă crucea Parusiei, iar Parusia încununează AtotprezenŃa. AtotprezenŃa însumează toate etapele RevelaŃiei şi mântuirii în Iisus Hristos - prin Duhul Sfânt în Biserică - de la Facere, Întrupare şi Schimbarea la FaŃă până la Răstignirea, Moartea, Îngroparea şi Învierea cea de a treia zi, ca trepte spre ÎnălŃarea la cer şi Şederea cea de-a dreapta Tatălui. Pogorârea Duhului Sfânt ne descoperă AtotprezenŃa şi ne va revela Parusia. Atunci AtotprezenŃa se va împlini în Parusie. AtotprezenŃa este nimbul Parusiei, iar Parusia este aureola AtotprezenŃei.


36

AtotprezenŃa stă pe tronul JudecăŃii prin Parusie. Învierea însăşi va avea loc prin AtotprezenŃă şi deodată cu Parusia. Prin Înviere, cei morŃi se învrednicesc de AtotprezenŃă şi se pregătesc pentru Judecată, precum florile ce se trezesc primăvara simŃind câmpul verde din jurul lor şi conştientizând cerul senin de deasupra lor. AtotprezenŃa este călăuzită de semnul crucii ca de un stâlp de foc, până când semnul Fiului Omului va pecetlui AtotprezenŃa şi va deschide Uşa Parusiei.

AtotprezenŃa urcă pe scara teologiei de la pământ la cer, iar Parusia coboară pe aceeaşi scară din cer pe pământ. Atunci va fi "un cer nou şi un pământ nou" în sufletul creştinului şi al teologului, iar sfinŃii se vor bucura de AtotprezenŃă şi se vor cutremura de Parusie. Atunci AtotprezenŃa şi Parusia se vor întâlni în semnul Fiului Omului, iar Duhul care ne va fi călăuzit la tot adevărul AtotprezenŃei va mărturisi despre Parusie (Ioan 16, 13; 15, 26).

Deschiderea mormintelor drepŃilor prin cutremurul de la Răstignirea Domnului înseamnă descoperirea AtotprezenŃei, iar mergerea la Judecată prin Înviere este întâmpinarea Parusiei cu candelele aprinse. Credem în AtotprezenŃă şi mărturisim Parusia. "Amin! Vino, Doamne Iisuse!" (Apocalipsă 22, 20)34.

Bibliografie

1. A Greek - English Lexicon of the Septuiagint, part I, compiled by J. Lust, E. Eynikel, K. Hauspie, Deutsche Bibelgesellschaft, 1992.

2. BULGAKOV, Serghei, Lumina neînserată. ContemplaŃii şi reflecŃii metafizice, Ed. „Anastasia” Bucureşti, (1999).

3. Idem, Ortodoxia, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997. 4. GALITIS, George, RevelaŃie, inspiraŃie şi exegeză biblică în înŃelegerea

ortodoxă, în revista „Mitropolia Ardealului”, nr. 1–3, 1981. 5. MANOLACHE, Anca, Biblia şi RevelaŃia în Biserica TradiŃiei, în

revista “Mitropolia Banatului”, nr.1-3, 1981. 6. OLARIU, Protodiacon Prof. Cornel, RevelaŃia divină, în revista

„Altarul Banatului”, nr. 4-6, 1995. 34 Cf. Episcopul Daniil Stoenescu - http://ziarullumina.ro/revelatie-si-teologie-1185.html - 10.12.2011/08.12.2015.


37

7. REZUŞ, Pr. Prof. univ. dr. Petru, ÎnvăŃătura ortodoxă despre dezvoltare şi împlinirea RevelaŃiei divine, în revista „Ortodoxia”, nr. 1, 1966.

8. STĂNILOAE, Pr. Prof. univ. dr. Dumitru, RevelaŃia prin acte, cuvinte şi imagini, în revista „Ortodoxia”, nr. 3, 1968.

9. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2003.

10. Idem, RevelaŃia prin acte, cuvinte şi imagini, în revista „Ortodoxia” 3/1968.

11. STOENESCU, Episcopul Daniil- http://ziarullumina.ro /revelatie-si-teologie-1185.html - 10.12.2011/08.12.2015.

12. TODORAN, Pr. Prof. dr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. Prof. dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renaşterea, Cluj–Napoca, 2000.


38

Theological Dimensions of light (φῶς)

in the Johannine Prologue Pr. drd. Cătălin VARGA Facultatea de Teologie Ortodoxă UBB Cluj-Napoca, ROMÂNIA

Abstract

My exegetical research deals within the theological backgrounds of johannine prologue, underline all sugestions of “light” (φῶς) motif. The core motif of light is the fact that God’s revelation and redemption plan, through Jesus are shown to form the culmination of the history of salvation, which previously included God’s giving of the law through Moses and the sending of the forerunner, John the Baptist. Jesus being the true light, brings to this dark world, true knowledge, moral purity and the light that shows the very presence of God. Receiving his light, implies not merely intellectual agreement with some facts about Jesus, but also welcoming and submitting to Him in a personal relationship. Saint John now introduces mankind as receiver of the divine light, by participating in the life of the Son, believers themselves become childrens of the light. Christ offers light to every person, but the world and even many of His own refuse to receive Him, thus, they can neither know nor recognize Him. Those who accept Christ have His light. In a hymn sung at the end of Liturgy, after hearing the Gospel and receiving communion, we sing: „We have seen the true light (τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν), we have received the heavenly Spirit”.

Keywords: True light; redemption; refusal; witness; discipleship paradigm.


40

Preliminaries

The Johannine prologue (John 1:1-18) is yet a very debated theme in the theological literature, and it is considered by many scholars to be an independent unity of the Gospel1, maybe a hymn added subsequently2, although other recent researches speak about the relationship between the ideas of the prologue and the rest of the Gospel, of the symbolic images depicted by Saint John in the prologue and resumed under a similar form in the corpus of the entire book3.

Regarding the theological background of the prologue, with a special reference on the concept of λόγος the new researches emphasize a different exegetic perspective, besides the traditional link between the Johannine logos and the logos of Philo4. The Johannine logos, as scholar

1 M. Hooker, John the Baptist and the Johannine Prologue, New Testament Studies, Vol. 16, No. 4, p 354, 1970; J.H. Bernard, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According to St. John, vol. 1, T.&T. Clark Publisher, Edinburgh, pp cxliv-cxlv, 1985; R.E. Brown, The Gospel According to John (I-XII), Doubleday, New York, pp 18-19, 1966; A.T. Lincoln, The Gospel According to Saint John, Hendrickson Publishers, London, p 93, 2004. 2 Some researchers preferred to describe this prologue in the form of a rhythmical prose, because it is not difficult to identify lyrical prose from (1 Cor 13) and other genre of formal poetry of several consecrated hymns (1 Timothy 3:16; 2 Timothy 2:11-13). No doubt the Christological hymns from the epistles to Philippians and Colossians resemble a great deal on a theological level with the Johannine prologue. Verses 1-5 together with those from 10-12 emphasize the hymn composition of the prologue, although there are tendencies of eliminating the 2nd verse from the poetical structure because there is a slight transition between verses 1 and 3 of the prologue. For more details see G. R. Beasley-Murray, John, Word Books Publisher, Waco, [Texas], p 3, 1987; R. Schnackenburg, Das Johannesevangelium, Freiburg, pp 197-207, 1965. 3 J. Staley, The Structure of John’s Prologue: Its Implications for the Gospel’s Narrative Structure, The Catholic Biblical Quarterly, Vol. 48, pp 242-244, 1986. 4 The linking point between John the Evangelist and Philo of Alexandria gravitates around the idea of Logos that is why it all has to be reinterpreted in the light of Philo’s thinking. Both authors use a certain symbolism to describe God, such as light shepherd etc. But such an opinion is not as appreciated lately, and there is the tendency to find roots of the idea of Logos in the Hebrew or Hellenist thinking. See S. Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament: Evangheliile după Luca şi Ioan. Problema sinoptică, vol. 3, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p 209, 2001; I. Chirilă, Fragmentarium exegetic filonian, Editura Limes, Cluj-Napoca, pp 11-13, 2002; J.T. Sanders, The New Testament Christological


41

C. Barrett5 says, must be interpreted from the point of view of the Targumic term מימרא (“word”), that may also be translated with (“voice”, “mouth”), precisely because of the Targumic background of the prologue, and that may also be an exposition of the image from Genesis 1:1 as P. Borgen states6. This term, in the targumic writings, refers almost always to YHWH and to His relationship with the creation and with the people in general. But this term may well be introduced in the Aramaic texts where YHWH communicates with the people.

The whole idea of revelation, in the Old Testament, is determined by the analogy of the uttered and received word, a clear distinction between the idea of revelation as vision, thus preserving the ontological distance between man and God. For the Hebrews, the word once uttered has effect and durability, for example a blessing uttered continues to exercise its influence, and this is also the case for the curse that is why in the Hebrew environment, the word is given an existence7. Besides, Saint John states regarding this logos of God8, that it became flesh (ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο - 1:14), taking the form of the human existence, and thus we saw His divine glory (δόξαν ὡς µονογενοῦς ̟αρὰ ̟ατρός). That is why I don’t think we may speak of any influence from Philo in the Johannine discourse on the logos, or at least not in the form in which the Hebrew philosopher Philo saw the word in the position of the demiurge9. Saint John understood that only from the perspective of eternity (Ἐν ἀρχῇ) one may interpret correctly the relationship between God and his Logos, His Word, as well as the work of salvation of the world10.

Hymns: Their Historical Religious Background, Cambridge University Press, Cambridge, pp 30-31, 1971. 5 C.K. Barrett, The Gospel according to St. John, SPCK, Pennsylvania, p 153, 21978. 6 P. Borgen, Observations on the Targumic Character of the Prologue of John, New Testament Studies, Vol. 16, No. 3, pp 288-295, 1970. 7 C.H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, Cambridge University Press, Cambridge, pp 263-264, 1968. 8 R. Schnackenburg, The Gospel According to St. John, vol. 1, Crossroads, New York, p 234, 1990. 9 C.K. Barrett, The Gospel according to St. John..., p 128. 10 V. Mihoc, Sfânta Evanghelie de la Ioan: Introducere şi comentariu, Teofania, Sibiu, p 44, 2003.


42

The prologue may be structured on two concentric parts: the prologue contains three major themes11, verses 1-8 speak about the Word and creation respectively about the Confession of the Logos as Creator, verses 9-13 remind us of the work of the logos within the world and verses 14-18 speak about the Word’s acknowledgement by the Church; and the other interpretation proposes a chiastic model, in which the theme of the Incarnation and of the humankind’s response (vv. 9-10 and v. 14), become the central point or the crown of the entire prologue12. But, starting with verse 9 the Logos is described as being the true light (τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν) that gives light to everyone, contrasting the common light but also the supposition that John could be this light that offers life (v. 8). The grammatical problem that occurs refers to the participle of the verb ἐρχόµενον (“to come”), which seems to be linked in a logical manner by the previous statement ̟άντα ἄνθρω̟ον (“everyone”). But even though the rabbinic perspective of the becoming of man seems to take shape, however it cannot stand within this context, because from the point of view of the parallel places from (John 3:19; 12:46) one may observe a preoccupation for the coming of the light, not for the birth of each man13. But all these theological dimensions of the light (φῶς) will be analyzed within the following.

1. Light in the sense of the synoptics in comparison with the Johannian one

Light as a physical reality is presented to us by Matthew the Evangelist on the Mountain of Transfiguration (Matthew 17:2), when we are told about the clothes of the Savior that they became white as the light (τὰ δὲ ἱµάτια αὐτοῦ ἐγένετο λευκὰ ὡς τὸ φῶς) a real Theophany which has the purpose to emphasize the manner in which Christ overcomes both the frame of the prophecies of the Old Testament, and also that of an

11 G.R. Beasley-Murray, John..., p 5. 12 M.É. Boismard, St. John’s Prologue, Blackfriars, London, p 80, 1957. 13 P. Borgen, Logos was the True Light: Contributions to the Interpretation of the Prologue of John, Novum Testamentum, Vol. 14, No. 2, pp 122-123, 1972.


43

apocalyptical messianism of Hebrew type14. Also in the theology of Matthew the light has dawned over the peoples’ souls (Matthew 4:16) and they are called “people of the light” (υἱοὶ τοῦ φωτός – Luke 16:8) or “the light of the world”15 (τὸ φῶς τοῦ κόσµου – Matthew 5:14). Matthew uses within his theology the noun φῶς also with the purpose to describe in an allegorical manner, the inner light of man, the spiritual light that has its spring within the soul (Matthew 6:22), because if our eye with the help of which we accomplish all our actions, is free from passions, says Saint Augustine16, then all our actions will have a virtuous ending. Moreover, φῶς is also used in the writings of the synoptics to describe the light of the fire (Mark 14:54; Luke 22:56) or to refer to a lamp (torch)17 (Luke 8:16). In a figurative sense, light characterizes both the person and the teachings of Jesus18 (Matthew 4:16 - καὶ σκιᾷ θανάτου φῶς ἀνέτειλεν αὐτοῖς) but also the work of the apostles bears the mark of the light (Matthew 5:14). Their acts must shine so brightly that the world praises the Lord because they recognize Him in their attitude, the life of the disciples that walk into the light, is for Saint Matthew, a live testimony of the kindness of the Father19. The faithful life of the Disciples of Christ, augmented in the uncreated light, must be attractive for the people around them, the light of their good deeds must conquer each of those for 14 Because the Eschatology of the Kingdom is manifested in a relationship of subordination to the Trinitarian Christology, the Kingdom of the Lord revealed through Christ and His passion is the image of the glory of the Son in the light of the Holy Spirit (John 17:24) crossed by the theophanic light of the glory of the Trinitarian love. And the Parousia anticipated on the Tabor mountain together with the mystagogy of the liturgical act is an accomplished eschatology, offering the certitudes of the redeeming faith. See I.I. Ică jr, Iustin Marchiş, Schimbarea la FaŃă în Ortodoxia Românească – între Mistică şi Istorie, Tabor, No. 10, p 14, 2008. 15 F.W. Danker, A Greek-English Lexicon of the New Testament and other Early Christian Literature, The University of Chicago Press, Chicago, 2000. 16 Augustine, Sermon on the Mount, (2.13.45), PL vol. 34, col. 1289. 17 G. Kittel, G. Friedrich, Theological Dictionary of the New Testament, vol. 9, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, p 343, 1964. 18 G.W. Bromiley, Theological Dictionary of the New Testament. Abridged in One Volume, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, p 1297, 1985. 19 F.W. Beare, The Gospel according to Matthew: A Commentary, Basil Blackwell, Oxford, p 138, 1981.

STUDIA UNIVERSITATI

THEOLOGIA ORTHODOXA - Domeniul Teologie...

Documents

Transcript of THEOLOGIA ORTHODOXA - Domeniul Teologie...