Text despre un alt Moş Ajunclimate.literare.ro/arhiva/15.pdf · de catifea au cântat „Bună ......

Iar a fost Moş Crăciunn-a mai dormit ca altădată îmbrăcat, terorizat de teama a nuse trezi mai târziu decât primii colindători. Nu a mai dormitdeloc. A aşteptat cu ochii larg deschişi şi sufletul la gură săvadă florile de pe sticla ferestrei, născute din sărutul degheaţă al nopţii, topite în multe locuri de răsuflarea şiglasurile copiilor, focuri primăvăratice subţiate de ger. Aprimit copiii în casă. S-au rostogolit înăuntru bulgări de ino -cenţă şi bucurie, au adus cu ei zăpadă şi frig pe căciulile şi

hainele lor groase. S-au topit zăpada şi frigul în aburi şipicături sferice pe care le-a sorbit cu sufletul şi cu amintirea.Copiii au cântat apoi cu glas de vestire: „Bună dimineaţa laMoş Ajun“, ştergându-şi cu sârg nasurile dezgheţate dă căl-dura casei. A cântat şi el cu ei şi a crezut o clipă că are totatâţia ani de la botez şi tot atâtea palme de la pământ. A fostfericit.Copiii au căpătat daruri, chintesenţa nopţii de Ajun.Ei au băgat darurile în traistele ce le ajungeau la călcâie şi

au plecat, vai, luând cu ei scurtaclipă a fugii în copilărie. Au ple-cat, făcând pârtie spre alte case,topind şi acolo florile de pe gea-murile adormite, trezind şi acolodoruri şi fiori când cu glasurile lorde catifea au cântat „Bunădimineaţa la Moş Ajun“.

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Anul 2 � NR. 15 � decembrie 2008 - ianuarie 2009

F o a i e p e n t r u m i n t e ş i i n i m ă , o a b l ă ş i n e a t â r n a t ă

Director: Ion Iancu Vale

Text despre un alt Moş AjunIon Iancu Vale

Încercare de filosofie creştinăromânească

Poetul lunii decembrie Dan Robescu pag. 10

pag. 14

pag. 2

2 decembrie 2008 - ianuarie 20092

L i t e r a t u r ă ş i a t i t u d i n e

Iată unde duce cunoaşterea, acest fruct însuşitînainte de merit şi înainte de a avea capacitatea dea-l controla şi întrebuinţa corect.

De aceea, trăirea mistică bazată pe iubire casingur vehicul capabil să ne asigure interacţiunea

cu transcendenţa, trăire mistică particulară Răsărit-ului ortodox, este singura cale prin care omul poatedeveni om, singura cale prin care omul îşi îm-plineşte menirea, aceea de a străbate drumul de lachip la asemănare, de la existenţă la fiinţă, şi princare va deveni fiu al lui Dumnezeu prin înfiere.

Vedem aşadar cum Nae Ionescu îşi funda-mentează întregul sistem filosofic pe adevărurilecreştine. Nu ştim dacă face acest lucru în urmaunei prealabile întâlniri cu teologia creştină, saudacă filosofia lui se suprapune, se regăseşte pur şisimplu în religia creştină. Adică, vreau să spun căşi Nae Ionescu poate fi dintr-un anume punct devedere considerat ca acei mari filosofi, care, da-torită raportării pertinente la Adevăr, înainte de Rev-elaţie, au ajuns, deşi erau păgâni, să fie pictaţi pepereţii unor lăcaşuri de închinare creştin-ortodoxe.Ceea ce este cert, e că acest filosof modern, şcolitla universităţile europene şi căruia îi plăcea să sur-prindă în toate prin avangardismul său, face dinteologia ortodoxă răsăriteană, un cadru general pecare se încumetă să fundamenteze o metafizicăsistematică, predabilă într-o universitate modernă.Adică alege să abordeaze problematica funda-mentală a filosofiei, dintr-o perspectivă inedită,aceea a valorilor creştine. Mai mult decât atât, sprestupefacţia multora şi spre indignarea numeroşilordetractori, nu numai că-şi raportează cursurile demetafizică la problematica creştină, dar face o ade-vărată apologie a creştinismului printr-o virtuoasăşi mutuală justificare a creştinismului şi deopotrivăa metafizicii sale.

Nu e greu să înţelegem de ce acest om a fostatât de blamat, atât de pus la zid de-a lungul aaproape un secol, atât în regim monarhic, comu-nist, dar şi după momentul istoric decembrie 1989.

A supărat şi deranjat profund prin adevăr, prin creş-tinism şi naţionalismul său într-o lume înţesată deliber-cugetători, de ignoranţi, de zidari ai unei iluziice denotă decrepitudinea paroxistă a spirituluiuman. În acest context îi înţelegem şi îi scuzăm luiNae Ionescu excesele naţionaliste, unul dintre elevexându-l puţin şi pe dragul nostru Steinhardt (par-adigmă a imposibilului devenit posibil), acela carese referea la faptul că dacă nu ai sânge de român,poţi fi un bun român dar cu nici un preţ şi orice s-arpetrece nu poţi fi român. Reacţia de dezamăgire alui Steinhardt nu poate decât să ne onoreze, pen-tru că ştim cât de mult idolatriza acest popor căruiaa ajuns să îi îndrăgească până şi defectele, aşacum singur a mărturisit cu valoare testamentarăunui prieten .

Însă şi Steinhardt, suntem convinşi, l-a înţelespe Profesor, ştiind grija acestuia faţă de un poporatât de hăituit, şi atât de mult aflat în calea di-zolvantelor acţiuni. Suntem siguri că i-a înţeles con-servatorismul şi spiritul de castă, de care uneori,profilactic şi temător, Profesorul făcea dovadă.

Şi mai ales ştim că întotdeauna a vorbit cu ad-miraţie şi respect de Nae Ionescu, fapt pentru carea câştigat în închisorile comuniste recunoştinţa şiprietenia adevăraţilor români.

Aşa cum spuneam la începutul lucrării, am-intirea lui Nae Ionescu prin publicarea unei simplescrisori la doi ani şi mai bine după moartea sa, astârnit reacţii dintre cele mai vehemente. Deasemenea, amintirea sa s-a vrut a fi trecută subobroc într-un mod draconic în timpul comunismului,iar după decembrie 1989 nu simţim la nivel dereprezentanţă oficial-statală a culturii române vreoapreciere şi recunoaştere a sa. Aceasta pentru căprobabil aceleaşi interese subversive spiritului şiculturii române sunt la conducerea ţării, iar lipsadorinţei de „reabilitare” a Profesorului, ne arată mă-sura în care acesta a contat în lupta cu aceste forţe.

În capitolul „Nae Ionescu şi ecumensimul cre-ator” din volumul II al lucrării Istorie şi Cultură, DanZamfirescu ne siderează prin curajul său de aspune lucrurilor pe nume în legătură cu „cazul NaeIonescu”.

Afirmă că apariţia Profesorului în istoria noastrăa fost cu adevărat providenţială, când elementeleconjuncturale invocau mai mult ca oricând necesi-tatea pentru salvarea neamului şi a valorilor aces-tuia, existenţa unei minţi strălucite capabile săînţeleagă mersul vremii şi să moblizeze limitateleresurse ca nimeni alta.

Graţie eforturilor sale concretizate şi într-o în-treagă generaţie de adevăraţi români şi creştini,planurile dizolvante au fost dejucate şi vor mai fiprin permanenta invocare a exemplului Profesoru-lui şi a spiritualităţii şi culturii generate de el în teza-urul neamului.

Prin tot ce a făcut, „Nae Ionescu s-a ridicat îm-potriva a tot ce este raţiune uscată faţă de plină-tatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţiapolimorfă şi fecundă a vieţii. El şi-a găsit izvoarelede apă vie, puterea de rezistenţă şi calea spre ade-vărurile renaşterii în duh, în adâncurile Ortodoxiei,în această ipostază răsăriteană a trăirii şi a rodiriicreştinismului, din care a făcut cel dintâi axacugetării române moderne, chiar dacă nu tot-deauna teologul Nae Ionescu s-a putut ridica laînălţimea echivalentă trăirii sale creştine. Dar peaceasta din urmă el a exprimat-o cu o capacitatede convingere şi contagiune neegalată decât deceilalţi doi ctitori ai fiinţei noastre creştine: NeagoeBasarab şi Dumitru Stăniloae”. FINAL

NAE IONESCU(8)`ncercare de filosofie cre[tin\ româneasc\

R\zvan Davidescu

NNaaee IIoonneessccuu

Din

bib

liote

ca r

evis

tei “

Clim

ate

liter

are”

Prietenia este iubirea care înno-bilează viaţa şi-i dă un sens. Ea se con-topeşte cu generozitatea şi e singurulsentiment dezinteresat. Pierdută, omultrăieşte din dâra ei luminoasă. In vecinegăsită, urmele ei se văd pe toatecărările vieţii. Oriunde vei pune piciorul,

Omule iubitor, te vei regăsi cu priete-nia, căci altfel ce am, deveni, când amajunge undeva şi am şti că nimic nu neaşteaptă? Ce ar fi, când am pleca şi amfi siguri că nimeni nu se va mai gândi lanoi?

Prietenia e în noi. Totul vine din noi.Nimic nu vine din afară. Şi acela care nugăseşte iubirea în el, nu găseşte afarănimic. Fără dragostea care ne fecun-dează inima, toate frumuseţile terestresunt reci şi înspăimântătoare.

Răsărituri şi apusuri ce vărsaţi văpăide aur peste nepăsarea firii şi voi ceruristrăvezii ce vă contopiţi cu marea; şi voinopţi de-argint, mărturii nepieritoare; şivoi preumblări nesfârşite de fioruri, - ceaţi devenit voi, toate aceste măreţii, fărăiubirea care e în om? Dezolări neptu-niene!

Farmecul e în noi, întreţinut de iu-bire. În afară: marea indiferenţă!

Nu poţi iubi lumina, fără să iubeşti înacelaşi timp oamenii. Nu pe toţi. Nimeninu-i iubeşte pe toţi şi nici Iisus nu i-a iubitastfel.

Iubim doar ceea ce ni se aseamănăîn felurite privinţe. Iubim dorinţele noas-tre.

Adesea, cântărind oamenii, m-amînşelat pe jumătate. Niciodată în în-tregime. Dar cu cât mă înşel mai mult, cuatât merită osteneala, deoarece aici nu evorba decât de viaţa frumoasă, sănă-toasă ca apa de izvor şi puternică, ca ful-gerul.

Iubesc omul, când poartă în sinedragostea pentru prietenie. Iubesc fe-meia, când sângele îi este aprins de pa-tima cărnii. Mă dăruiesc lor cu frenezie,

fără să mă tocmesc. Asta costă scump,dar niciodată dezamăgirile suferite n-aufost şi nu vor fi în stare să micşorezesuma dorin ţelor mele.

Îmi caut pretutindeni norocul, cu furiacartoforului. Joc totdeanua larg,deoarece nu pot suferi zgârcenia. Dacămă înşel, nu pierd nimic: celălalt e înpagubă. Nu pierzi nimic, atunci când tedăruieşti cu totul. Altminteri, ar însemnasă poţi spune despre soare că-şi sleieşteforţele când se dăruie fără cruţare şi fărăalegere. Cu atât mai rău pentru gheţari:se topesc ei înşişi!

Dar când câştig, pun mâna pe-o co-moară! Vorbesc despre sentimentul pri-eteniei, deoarece, vai! pasiunea cărniieste ca fulgerul: puternică dar nu ţinemult

Mândria se pedepseşte în viaţă! Înziua în care nu mai ai nimic de dat, numai poţi face fericit pe nimeni. Smochina- care stă ţeapănă în vârful pomului, saucătre care nici o mână nu se întinde s-oculeagă, sau nici o gură nu se apropie s-o muşte, când este coaptă - se usucă, seîntăreşte şi moare contemplând cerul...

Să dai, să dai - iată marea fericire a

vieţii.Să dai, mai ales la timp, fiecare lucru

la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrim-ile.. . Să-ţi trăieşti avânturile, să-ţi trăieştidurerea... Să înhaţi raza de bucurie, carefuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pecare nişte ochi umezi ţi-l cerşesc şi apoi,apoi să plângi nebuneşte, din toatăinima, sătul de bucurie! Să plângi untimp... Şi apoi să râzi.

Iată cum este alcătuit lutul meu şiceea ce iubeşte. Nu-s mulţumit din cauzaasta.

3decembrie 2008 - ianuarie 2009 3

P o e z i a v i e ţ i i , p o e z i a m o r ţ i i

motto:De la Dumnezeu poţi cereTot ce vrei să-ţi fie bine,Dar isprava faptei buneCere-o numai de la tine !

AM VORBIT CU MOŞ CRĂCIUNMoş Crăciune, Moş Crăciune, - vrăjitorcu barba albă,Ce te-arăţi la toţi copiii în a visurilorsalbă, -Câtă sfântă bucurie mi-aduceai, - latoate leac, -Când veneai, luptând prin vifor, mai acum un sfert de veac!

Te-am văzut în vis şi-azinoapte, MoşCrăciune bun şi sfânt:Se făcea că, - eu, căruntul, - tot copil ca-n vremuri sânt,Însă, trist eşind în cale-ţi şi de dorurimari pătruns,Tu m-ai întrebat, moşnege, de ce-s trist,- şi ţi-am răspuns:

„Moş Crăciune, Moş Crăciune, - veselnu mai pot să fiu,Fiindcă azi, - nu ştiu de unde, - ştiuatâtea câte ştiu:Şi, anume, ştiu, moşnege, că, în tolba

ce-ai în spate,Tu duci daruri la copiii fericiţi de prinpalate;

Duci acelor cari în lume sunt în adevărbogaţi, -Ce-n căminuri mângâioase au şi mame,au şi taţi, -Însă uiţi mereu orfanii aruncaţi denenorocÎn coliba fără pâine, în bordeiul fărăfoc!...

Şi-astfel, sfinte Moş Crăciune, - pe cândunii veseli cântă, -Încărcaţi de-atâtea daruri ce le-aduci întolba sfântă, -Alţii, trişti, cu frigu-n oase, lunecând pe-al morţii iaz,Plâng în umbră şi le-ngheaţă lacrimilepe obraz!...”

RugăciuneSub cerul Tău, în anii-mi trecători,Clipite curse din eternitate,Nesăţios sunt Doamne, de comoriDe aur greu şi pietre nestemate.

Le vreau mereu mai grele să m-apleceCu cât mergând pe drum ştiu bine-foarteCă fiecare clipă care trece,C-un pas mai mult m-apropie de moarte.

Dar ce-mi pasă de moarte mie oare?Când ai comori precum îmi place mie,Biruitor calci moartea sub picioareŞi mergi cântând mereu în veşnicie !

De-aceea, Doamne, ruga mea ascultă:Dă-mi ce smerit îţi cer, cu lacrimi greleComorile cu strălucire multăDin strofa-ntâi a rugăciunii mele!

Dă-mi aur, Doamne... Aur să mă-ngroape.Dar nu comori de aur care sună,Ci aurul iubirii de aproapeCât munţii toţi Tu-n inimă-mi adună!

Dă-mi pietre scumpe, Doamne, să leseamăn

Pe-ntinse lunci cu mâinile-amândouă,în zori de zi cu rouă să le-ngeamăn,Să-ntreacă-n străluciri a luncii rouă !

Dar nu vreau nestemate pieritoareCum piere toată rouă din poiene,Ci lacrimi, Doamne, cu sclipiri de soare,Pe drumul vieţii, să-mi anini în gene!

De cei umili, cu mila toată-n ele,Să simt mereu că inima-mi se rumpe,Dureri să curm cu lacrimile mele,Cum nu se pot curma cu pietre scumpe.

Pân-ce pământu-mi în pământ nu-lnărui,Cu-asemenea comori, ciubere pline,Atoate-Ziditorule, să-mi dărui,Să pot sui cu ele pân-la Tine...

Să-ngenunchez smerit, şi, drept aceea,De ele covârşit în a Ta faţă,Cu grelele-mi comori să-mi cumpărcheiaGrădinii-n veci cu tară moarte-Viaţă.

Şi-n larg sobor cu toţi ai Tăi aleşi,Să cânt înfiorat de măreţie,Sub ai Eternităţii albi cireşi:"Ossana Tie-n veci, Ossana Tie!"

Sfat bunCând te duci în altă ţară, - ca să ai fericetrai,Trebuie să ai moneda ţării-n care vrei săstai.Dacă n-ai acea monedă, unde-ai popositstrăin,Traiul tău în acea ţară nu poate fi decâtchin...

Deci, din viaţa pămînteană când pleca-vei pentru veciDoar cu-a binelui monedă cât mai încăr-cat să pleci,Căci ea singură-i moneda pentru care-nveşniciiPoţi să cumperi ale Vieţii nesfârşite bu-curii !

Un sfat bun!Dacă n-am avea credinţă Spre Altare să nepoarte,Am fi nişte viermi ce-am merge Pe-ntunericpân-la moarte !Rătăciţilor, acelor, care-n lume spun mereuCum că lumea-i o-ntâmplare şi că n-areDumnezeu,Aţinându-le cărarea, „întrebare" azi le fac:De ce grâul, „pâinea lumii", nu-l culegem dincopac ?De ce pomii de pe lume n-au drept roadepietre greleŞi cu-asemeni roade, ramii, nu se-nalţă pân-la stele ?De ce soarele, în loc de milostiva lui lumină,Nu revarsă întuneric pe smintita noastră tină?Şi de ce de mii de veacuri, firea-ntregă cu-alesale,Ascultând aceiaşi lege, merge-n veci peaceiaşi cale ?..N-au să ştie rătăciţii şi de-aceia le spun eu:Stau de-asupra tuturora „vrerile lui Dum-nezeu"!Ne-ndoios că sunt în stare învăţaţii lumii meleSă măsoare depărtarea, de la noi şi pân-lastele...Mintea lor străluminată poate încă să mă-soareCâtă apă e-n oceane, câtă lavă arde-nsoare...Insă, Sufletul, această taină grea, nedezle-gată,N-au să poată învăţaţii să-l măsoare nicio-dată!Astfel că, prin poarta morţii, el zbucneşte-nlarga fire,Ne-ncăpând nemărginirea-i, decât înnemărginire !în fiecare om e Dumnezeu,Cum diamantu-n rocă este-nchis !...De vrei să-l vezi şi tu, o, frate-al meuFă-ţi Sufletul cel negru, „Paraclis" !Ciopleşte ne-ncetat în stânca zguriiCe s-a-nfraţit de veacuri cu argila:Iubirea caldă, pune-o-n locul urii,În locul nepăsării pune mila...Şi vei simţi atunci sub larga fire,Lui Dumnezeu cum Suflet-ţi se-nchină,Cum cântă şi se-nalţă-n fericire,Străluminat de marea Lui lumină !

Vasile Militaru

Panait IstratiPrietenie,aş vrea să

te cânt...

Panait Istrati

Vasile Militaru

„Autor cultivat şi rafinat, GrigoreGrigore practică poezia ca pe unexerciţiu spiritual de au-todesăvârşire scriind deopotrivă învers clasic şi modern cu o evidentăvocaţie pentru expresia lapidară,pendulând între rostire şi tăcere.”(Cezar Ivănescu pe coperta a patra).

Volumul de care ne ocupăm esteformat din două mari secţiuni: Vis deseptembrie unde poetul „ atacă” po-emul haiku, încadrându-se în parametriniponi 5-7-5 silabe şi în normele eu-ropene răspunzând la întrebările intrin-seci: cine, unde, când.

A doua secţiune a cărţii are titlul

simbolic: P.S. ca şi când autorul ne-aravertiza: staţi că mai am ceva să văspun. Aşadar, Grigore Grigore scriepoeme scurte ( concentrate) stră-duindu-se cu o anume propensiune săcunoască marile valori născute pe altemeleaguri, deoarece, poemele unuihaijin, fiind – clşee- sau umbre ale mo-mentului, nu trebuie să adune imaginiîn jurul unui verb, oricât de bogat ar ficadrul. Este necesar ca ele – imaginile,să trezească meditaţia, contemplaţia,împletindu-se cu fantezie şi idei precisconturate în miniaturi lirice.

„Respiraţia puiului/ între aripi/ vântde primăvară”. Sau: „ Calul cât câmpul

dusul ântorsul/ şi eu cât visul mamei.”Şi: „ Printre porumburi/ urmele roţilor/ca nişte umbre.”

În Post-Scriptum poemul este for-matdin două părţi în care ni se relevă oforţă de transfigurare lirică insolită, cuun tonus susţinut şi o iradiere unitară.

„Că niciodată nu găseşti urcând/Decât în tine, simplu şi curat,/ Frumosulvis care ţi-a fost în gând/ Cum mama tacea bună te-a visat./ Am deci răbdare,dragoste şi ploi/ Şi am cuvinte de-mpărţit la toţi/ Şi-atâta depărtare simtîn noi/ Că nu încape între mii de roţi.”

Virtutea acestor versuri rezidă înconcordanţa dintre temperamentul

nativ şi rostirea clară pe care – vocea-o adoptă cu siguranţă remarcabilă. Ast-fel, discursul liric e dens şi convingător,animat de o claritate necontrafăcută.Poetul târgoviştean Grigore Grigorecunoaşte „ logica” după care claritatealirică îşi are – izvorul- în transcriereasemanticii elementare.

„De treci pe stradă, dintr-o datăsimţi/ Că eşti transpus sau transmutatîn timp,/ Că-ţi creşti copiii care-ţi suntpărinţi/ Şi tot cu ei din când în când facischimb./ Peste cuvinte că aruncităcerea,/ Cea poliglotă a împotrivirii/ Şidin toate să accepţi averea/ Ce-o da-torezi durerii şi iubirii”.

Grigore Grigore � Vis de septembrie � Editura Bibliotheca � Târgovi[te � 2008


Cronică l i terară

„Trebuie să avem şi asemeneanopţi/în care pleoapa nu doarme,/gân-dul nu doarme/şi mâinile, muncitelemâini/se odihnesc/asemenicumpenelor de fântână/ce şi-au pierdutverticala./Trebuie să avem şi astfel denopţi./Ce-mi rămâne/în urma lor?/De-senul pur al fiinţei tale/şi asta numai un-eori.” (Insomnie, pagina 27).

Poeta Tania Lovinescu subliniazăprea apăsat unitatea tematică a volu-

mului „Exerciţii de luciditate” ce au chiaraceastă funcţie, de precizare a iden-tităţii şi nu e lipsit de interes să am-intesc, unde vom descoperi o unitate îndiversitatea atitudinilor stilistice, cât şinota constantă pe care o putem carac-teriza ca fiind un rece extaz al combi-naţiilor de forme poetice subtile şiingenioase. „Copilul copilul meu/măpriveşte în ochi şi-mi spune:/mi-a fostdor de tine!/Vorbe, îmi spun, toate suntvorbe,/rafturile cu cărţi pe care leiubesc,/norii fermecători în continuămişcare,/creionul, ceasornicul, pri-etenii/corbe, doar vorbe!/Dar ştiu căaceasta/e aţa cu care suntem cusuţiunul de altul/ca să nu cădem în hău,/înispititoarea văgăună a liniştii,/a îm-păcării cu moartea./Aceasta e aţa cu

care suntem cusuţi/de adânc şi înalt, delivezi şi cocori,/de ape şi sâmburi/aţa cucare ne coasem inima/când stă să serupă de durere./Această aţă ce setoarce din privirea lui/care-mi spune/mi-a fost dor de tine!” (Copilul copiluluimeu, pagina 30).

Poemul Taniei Lovinescu vine rosto-golind sfera cunoaşterii strălucitoare,taie marginea inefabilă a clipei cu am-intirile foşnind aidoma unor mări de-capitate de fulgere şi păsări. În fine,poeta este şi în aceste „Exerciţii de lu-ciditate” o sentimentală; dar o senti-mentală a poeziei. Sensul căutărilor,întrebărilor şi răspunsurilor sale, constăîn restaurarea ideii de convenţie poet-ică, nu fără de riscul de a trece uneori înexces. Motivele, temele şi simbolurile

sunt aduse şi propuse în virtutea uneisingure legităţi: aceea a numirii provo-cate de noutatea distribuţiei versurilorşi combinării lor, conjuncturale.

„O după-amiază goală/ca o câmpiegoală/pe care nu se vede nici umbraunui pom,/trec orele încete/trăgând înfunii noaptea./în sens invers cocorii aumai adus un zvon./Pe masa mea delucru/o ceaşcă albăstruie/cu scoici,nisip de aur şi fluturi de mărgean,/grafiedelicată,/mi-aduce flori în casă/şi mareanesupusă/cu vuiet larg şi tandru răzbinddin an în an./Nisip, flori, aur,fluturi,/fărâme dintr-o vară de drag şi devisări/şi-n după-amiaza goală/ca ocâmpie goală/în palmă-i promisiuneavăratecelor mări”. (Ceaşca albastră,pagina 54).

„Suprema Lumină, în creaţia doamneiCezarina Adamescu, ne dă uneori răgaz,se ascunde pentru a rămâne singuri cuDumnezeu, pentru a nu mai vedea ceeace e rău. Cuvintele răsărite pentru slujirealuminii se înlănţuie în dansul aducător delinişte şi pace în sufletul cititorului, neso-cotind însă, atunci când e cazul, realitateapământeană, ţipând în întuneric, cu strigătdureros de uman”. (Emeric Chvala)

În esenţă, „Logodna mistică” e o abor-dare originală a stării de tip imnic înpoezie. Cezarina Adamescu porneşte dela concepţia afinităţilor categoriale dintremistic şi metafizic – mitul eternei – logod-nei – stabilind paradigmatic rânduielile

primordiale: singurătatea cosmică şi des-tinul creator al omului.

„Ce de scântei/Aruncă luminile ochilormei!/Mă doare aerul/Mă doare lumina/Cuirizări albastre,/Lumina apei lucii,străvezii,/Lumina din astre,/Din flacăra înpălălaie,/Lumina bălaie/A grâului dat înpârg/Pe care cu sârg/În dorinţapalmelor/Mele o adun,/Lumina din ochide lăstun,/Lumina din ochiul păunului,/În-foiat cu coada-i rotată,/Când vede pău-niţa mirată...” (pagina 36).

Alternând raportul dintre gândireamistică şi prozodia semantică, CezarinaAdamescu constată în fluxul poetic căîntre cele două linii de forţă se personal-

izează logosul şi în acelaşi timp, se meta-morfozează misterul. Ea ştie că „omul” eo fiinţă metaforică, de unde metafora „lo-godită” cu simbolul culminează în iubireşi mit; mitul în sine capătă însă fiinţăodată cu viaţa poemului însumat aici în60 de pagini de carte.

„Pasageră,/Lumina trece orice bari-eră,/Trece prin zid/Pătrunde în vid./Amdorinţa să aflu/Lumina/De unde survinefiinţa/,/Luminişul fiinţial/Din cel primor-dial,/Lichid amniotic,/Esenţial,/Pe carealunecăm la venire,/În ţipătul sfâşietor/Deiubire/Al mamei născând/Un prunc de lu-mină flămând...” (pagina 15)

Sugestia acestui poem-fluviu constă

în faptul că se dezvoltă ontologic, luând„misterul” drept punct de plecare dar şi deajungere „pe căile dragostei prin medi-taţie, contemplaţie şi viziune” în punctulpropriu al sensului întrupărilor revela-toare.

„Odată, când se-nsera/Lumina mă ur-mărea,/Aproape de asfinţit/M-a fugărit,/S-a ţinut scai de mine/Până m-am ascunssub ruine./Până i-am intrat sub piele/S-aţinut pe urmele mele,/S-a lipit de mine/Cao străină/Până m-am făcut/Leoarcă de lu-mină./Se revărsa, îmişiroia/Deversa,/Până se-nnoroia./Voiamfără pricină/Să mă spăl cu lumină” (pa -gina 60).

Victor Sterom

Fulguraţii de Victor SteromTania Lovinescu � Exerci]iu de luciditate � Editura Cartea Româneasc\ � Bucure[ti

Cezarina Adamescu � Logodn\ mistic\ � Editura Arionda � Gala]i � 2007 � Prefa]\ de Emeric Chvala

Are mama două fete:

o fată (mai) maresimplă, gingaşă ca o floare!Ea merge în vîrful picioarelorsă nu deranjezefrunze sau muşuroaie de furnici.Desenează prin aer, cu degete fine şimiciforma lucrurilor, conturîndu-le rotund şi albastru, cu un halou de lu-mină...În rochie albă de borangic

cu coroniţă şi salbă de criniimaculată dulce fără vinăvisînd la omul din lună

fata mea vorbeşte pelticcîntă suav înfioară grădininu pierde nimicsufletul ei ca o comoarănu fuge niciodată din ţară...C-un porumbel pe umăr,parfumată fructat, şi, o, nefiresc de discret,are şovăieli de poetdar îi stă bine...Seamănă oare cu mine?O privesc pe furiş

printr-un vitraliu colorat -sînt un pic mîndră, un pic întristată......şi-o fată (mult mai mică) răsfăţatăfîşneaţă, guralivă, voluntarăcu suflet pribegind prin altă ţarăsurprinsă-n contrastantă acuarelă –fata mea vitează, fata mea rebelă!Justiţiară, impulsivă, băieţoasă(fără-ndoială e şi ea frumoasă)visînd să pună bocancul pe Lunăcu blugii rupţi, cu părul de aricifumînd ca turcii şi cu mintea bricişi, evident, cu o cobră pe umăr...Ea cîntă rock mai tare ca tăriareconstruind din metereze poezia...

O privesc, şi pe ea,cu ocheanul întors -sînt un pic mîndră, un pic revoltată...Nu mai ştiu dacă le-am născutsau le-am scrissau le-am crescut dintr-un vis...Cert e că ele sînt aici, laolaltăşi se iubescşi le iubescpe fiecare mai mult ca pe cealaltă!

Nici una, niciodată, nu mă minte.

Nici fata mea rebelă,nici fata mea cuminte.

Luminiţa Zaharia

A r e m a m a d o u ă f e t e

55

Cronică l i terară

decembrie 2008 - ianuarie 2009

„Doamne, nu ne da cât putem noiduce” pare a şopti înfrigurat matinalultrecător despicând în zigzag dimineaţacartierului mărginaş, plină detomberoane şi câini osteniţi după atâtanoapte cu lună. Dar, nu în rugăciune escăparea, după cum nici în promisiunilemai marilor urbei nu creşte iarba curăţe-niei sfintelor tălpi, ci, în acceptarea dat-urilor până la împăcarea cu ele. De aici,cum vedem, începe excelentul expozeual poetului Ion Maria în minunea devolum „Povestiri în cartierul de est”apărut la editura BRUMAR în anul 2007.Alchimia stărilor de fapt, trecerea gri-uluiprin borangicul inefabil al cuvintelorpână la dreptul luminii de a mângâiatânga unui suflet ce nu se predă, cum s-ar crede, crudei, inevitabilei realităţi, peprincipiul că „tot ce nu poate fi schimbat,e în măsură a fi îmblânzit”. Ion Mariaeste un contemplativ ce se apropie deoameni ce se apropie de oameni şi lu-

cruri cu o măreaţă înţelegere, căutându-le sensul şi menirea în fotografiastrâmbă a unui timp fără legi sau repere.Căci, numai el, poetul, mai reuşeşte azisă învie un surâs autentic pe obrazulveşted al unei lumi ajunse în stare debordel: „chiar dacă trăiesc/aici undegunoaiele/ţin locul/unor copaci/nuînseamnă că/sufletul meu/nu este un flu-ture/care stă suspendat/pe cer/şi toţicopiii lumii/ar vrea să se joace/cu el” (flu-ture). Şi, precum în vechile Upanişadeindice, poetul stă şi ascultă freamătul fi-inţei din om şi animal totuna, comuni-unea ce-i împacă cu Dumnezeu şisoarta pe toţi dezmoşteniţii fără vină aipoemelor lui: „veţivul doarme/alături deun câine/sub un pom/şi amândoi tre-sar/prin somn/în acelaşi timp/unulvisează/o sticlă/iar celălalt/un ciolan/peamândoi/îngerul/i-a uitat/dar visul/îi un-eşte” (vise). Ion Maria stăpâneşte pedeplin limbajul unei poetici fără adaosurisau inutile artificii, mizând exclusiv peforţa cuvântului frust, lăsându-l să nască

şi să renască din sine, până la de-cantare. Poemul astfel întregindu-se, lu-mina lui devine aproape sonoră înurechea inimii celui ce-l ascultă, şi iatăcum, îngerul, câinele şchiop şi poetul îşiaflă rost şi loc de paşnică vieţuire în el:„scriu pentru oameni/dar şi pentrucâini/ori pisici/în felul lor/şi animalele/măcitesc/atunci când îşi caută/hrana lor zil-nică/prin gunoaie/tot ce trăieşte/trăieştepoetic/pe orice pământ” (scriu pentru oa-meni şi câini). Uneori, griul murdar lipsitde sentimentul vinovăţiei ce-i tulbură pealţii, se ridică precum un abur din po-emele lui Ion Maria, să întâlneascăbinecuvântata, uimita linişte a întâielorzăpezi. E o clipă cât veşnicia când sfinţişi câini se preumblă prin faţa lui Dum-nezeu, înduioşându-L cât pentru olacrimă: „abia căzută/zăpada/ascultă/lin-iştea/la ora când/numai câinii/şisfinţii/mai umblă/prin cartier” (ora). E oiubire în tot şi toate, condamnată sădureze chiar mai mult decât miracolulunei singure cărţi, fiindcă poetul Ion

Maria nu-i în paginile astea decât unînţelept ajuns desculţ la porţile unei re-alităţi cu mult mai terifiante, dar pe care,mintea lui o poate cuprimde şi supuneoricând unei noi alchimii. Pentru una caasta şi pentru încă multe altele, natura„suav-dezmierdată” a poetului, cum bineobservă Gheorghe Grigurcu, e încă unadin uneltele cu o mie de întrebuinţări pecare Ion Maria le utilizează până lamăiestrie. E ştiut, marea poezie a lumiidin cuvinte simple se naşte, după cum,cele mai frumoase flori, din noroi răsar,cum spune un vechi proverb persan: „to-tuşi florile/reuşesc/să crească/printregunoaie/din cartierul meu/îngeri luptă-tori/printre atâţia/diavoli/ce există înaer/şi-n noi” (flori).

Un lucru bine făcut, de o importanţăabsolut covârşitoare, nu se întâmplă să-ţi stea dinainte oricum oricând, mai alescând acel lucru poartă în alcătuirea luidensă tocmai spiritul celui ce-l în-tocmeşte pe-ndelete, singur şi tenace,cum este caisul acestui important scri-itor si cărturar teleormănean Stan V.Cristea. Să-i iubeşti, să-i respecţi pe aităi cu inima, dar mai ales cu mintea, săle cauţi locul şi importanţa în vreme sicurgere, e ca şi cum ai asculta foşnetulunei păduri în mers, mutându-şi ră-coarea, arşiţa si umbrele pe întinsulcâmpiei Teleormanului, veac după veac,după cum ţi-e gândul si voinţa.

De la bun început vreau să precizezcă o lucrare cu un conţinut aparţinătorstrict fenomenului literar si publicisticcum este DICŢIONARUL SCRIITO-

RILOR ŞI PUBLICIŞTILOR TELEOR-MĂNENI, incumbă un travaliu si o impli-care ne la îndemâna oricui, iar pentruStan V. Cristea meritul este cu atât maimare, cu cât si-a asumat naşterea aces-tei minunăţii pe cont propriu, dintr-un or-goliu deplin justificat, dintr-o convingerea necesităţii şi puterii de întocmire darsigur, toate plătite cu asupra de măsurăpe drumul strădaniei şi al facerii. Să-ţitreacă prin mâini şi suflet zeci, sute delucrări bibliografice, să cauţi în mono-grafii, sinteze si referinţe si să iei înstudiu şi nesomn zeci de alte dicţionarejudeţene mai bine sau mai puţin bine în-tocmite, veşnic în pânda obiectivitătii şimereu pe urmele aparţinătorilor tăi deleagăn si ţărână, este egal cu a lega tim-pul de pragurile casei tale, obligându-lsă respire numai după ceasul tău bio-

logic. Personal, nu am avut prilejul să ur-măresc reacţii la apariţia dicţionarului încauză, însă după ce mi-a parvenit în fineşi mie, pot spune fără teama de a greşi,că este pe departe una dintre cele maibine întocmite lucrări de până acum, in-evitabilă pentru realizarea într-un„cândva” mai mult decât necesar, a uneienciclopedii a literaturii române. Cupeste opt sute de nume de scriitori sipublicişti, (zestre greu de egalat în ori-care altă parte a ţării) începând cu Con-stantin Abăluţă si până la Toma Zotter,dicţionarul e o mărturie de valoare şi ţin-ută cărturărească, un omagiu adus cul-turii româneşti din toate timpurile, ce abinevoit să aşeze Teleormanul dreptunghi de sprijin al bolţii unei spiritualităţinepereche. Peste timpul şi nemoartealor, se întâlnesc aici, marele Gala Galac-

tion cu Doina Cherecheş, dar şi FlorinCostinescu, cu Hortensia PapadatBengescu, Constantin Noica, IordanDatcu, dar şi Mircea Drăgănescu sauRodian Drăgoi, George Genoiu, Con-stantin Turturică, dar si Florian Cristescusau Liviu Comşia, Gonstantin Salcia, Al.Florin Tene, Dimitrie Teleor, Ieremia Ca-cavela, Zaharia Stancu, Marin Preda,Dimitrie Stelaru... Mulţi Doamne, veşnictineri si vii, cum stelele clipind în ochiiaproapelui-departelui din cerul sufletuluiromânesc! Cu toţii sunt pădurea în mersa lui Stan V. Cristea, foşnind neîncetatînspre bănuielnice răsărituri de neuitareşi carte, câtă vreme timpul stă legat depragurile casei lui, în aşteptarea a încăceva... Căci, dinspre Teleorman si din-spre luptători ca Stan V. Cristea, totuleste cu putinţă.

Mihai Antonescu

Mihai Antonescu

Ion Maria sau iubiricondamnate să dureze

Foşnetul pădurilor în mers

Chiar în 1990, când încă nu se răciseCeauşescu,Necum să înceapă a putrezi de-ade-văratelea,Ţăranii din întrega RomânieAu spart C.A.P-urile ca pe cepe,De curgeau din ele, în toate direcţiile,Tractoare şi semănători, vaci şi viţei,ovine, porcine,Ei luându-şi doar pământul confiscat an-terior!Cai şi boi de plug nu mai erau însă,Chiar de s-ar mai fi găsit,Ţăranul se modernizase între timp, pe

cale socialistă,Şi nu mai putea merge desculţ pe brazdăIn urma plugului tras de animale,Iar tractoarele luaseră urgent direcţii maiintelectuale,Ori zăceau la fier-vechi!

Pământurile, redobândite legal, aurămas repede de izbelişte,Năpădite de inamicii vegetali ai culturilor,buruienile,Din lipsă de mijloace de muncă –Noroc cu importurile, care compensaudin greu...Tranziţia a înaintat totuşi, anevoios, darsigur!

Şi uite aşa, în nici două decenii, începurăpământurile să se adune din nou,Pe preţuri de nimic,La câte unul, îmbogăţit, Dumnezeu ştiecum,De nu mai trebuiră să se străduie au-torităţileSă dea latifundiare un dolar bucataCa pe vechile întreprinderi industriale...Spre norocul lor, între timp, unii dintreţăraniiCe apucaseră agricultura de mai înainteşi o practicaseră,Şi-au dat, cu satisfacţie duhul, ca. pro-prietari de pământuri,Iar urmaşii lor nu cunosc, ori n-au de

unde să afleMeseria de ţăran,Aşa că au respirat uşuraţiDupă ce-au scăpat de terenul agricol, pemai nimic,Ca de pământul cleios ce se lipeşte depicioare...Cu proprietari de latifundii şi muncăsalariată,Plus utilaje agricole perfecţionate,Lucrătorii agricoli nu mai cultivă pămân-tul străbunŞi nu-i mai putem numi ţărani,Că n-ar mai corespunde realităţii, iar jig-nirea ar fi irefutabilă!...

Agricultura scoasă la reformă saudesţărănizarea modernă şi definitivă

Corin Bianu

66

***


Simbolul fecioriei, purităţii, apare încreaţia lui Cezar Ivănescu în chipulmaicii, Fecioarei, simbolul vieţii, Cuvân-tului întrupat şi al alinării morţii. În ciclulde poezii intitulate Rosarium sunt redateipostaze ale Mariei, maica sfântă, sim-bolul vieţii, purităţii şi credinţei stră-moşeşti. Cultul Mariei este redat înversuri pline de muzicalitate, simboluri,ce par adevărate imnuri de slavăadresate direct Mariei, născătoare deDumnzeu, dar şi naturii firii omeneşti.Frumuseţea şi valoarea versurilor neduc cu gândul la psalmii şi câtările reli-gioase, redate într-un mod original şiinedit de poetul care lasă impresia căversurile sunt simple trăiri exteriorizatecu ajutorul puterii cuvântului.

În Rosarium ( Bocet), poetul de-fineşte actul creaţiei, al naşterii care esteo depărtare de divinitate: ,,!în pântec măporţi/ să mă-nvii din morţi,”, iar poeziapare un strigăt sfâşietor către divinitate.Muzicalitatea versurilor, repetiţia versului,,Mari, Mario!”, accentuează suferinţa cepare mai presus de fire: ,,!eu n-am vrutsă-nviu,/ pe lume să viu”. Detaşarea dedivinitate redată direct este descrisă ca ovindere: „mă rog, nu mă vinde”.

Impresionează îmbinarea divinului cuomenescul, cu destinul, cu refuzul omu-lui de a învia, refuzul vieţii, evidenţiatăcu ajutorul repetiţiei strofei în finalulpoeziei: „!Mamă cu mâini sfinte, /Mă rog,nu mă vinde,/Mari, Mario!”

Motivul marianic, al fecioarei protec-toare, apare în creaţia lui Cezar Ivă-nescu, aceasta fiind evidenţiată îndiferite ipostaze: astfel, apare ca o fe-meie, dar şi natură divină: ,,!Mamă cumâini sfinte, /Mari, Mario!”.

Contemplaţia poetului se opreşteasupra eternităţii luminii divine în opoz-iţie cu viaţa în Rosarium ( Mă mir desteauă...), în care minunea luminii estede nepătruns.,,!Mă mir de steauă,steaua cum străluce/de unde ia lumina,unde-o duce...”

Opoziţia dintre lumina divină şi în-

tunecarea fiinţei umane este redată înnote grave:,,când trupul meu desupărare-i negru...” Fecioara, care estesimbolul alinării este descrisă în sufer-inţa umană: ,,mă mir de tine pururea Fe-cioară,/ de unde poţi să plângi, a câtaoară...”, dar şi ca modalitate de mân-tuire:,,cu mâna-ţi atingându-mă mământui,/ mirosul ei de Moarte Bunăsfântu-i...”

Dar strălucirea stelei nu poate anulalimita omenescă: ,,mă mir de steauămiră-se de mine/ că stă fără folos să mălumine”. Fascinaţia luminii stelei aducetristeţea în sufletul oricărui muritor conş-tient că moartea este ceva firesc.

Poezia ia forma unei rugăciuni într-un stil solemn şi grav:,,! Mă rog ţie,Sfântă Fecioară, /îmi sunt mie prea greapovară…”..../Luminat de tine, lumină, /casă pot muri fără vină,/Luminat de tine, lu-mină,/inima de toţi mi-i stăină!”.

Repetiţia versurilor, ca un laitmotiv,aduce în prim-plan disperarea, dar şi în-crederea în divinitate. Pe măsură cestofele curg, reiese acel strigăt parcămut, expresionist, acea spaimă aproapemetafizică. Această spaimă este echiva-lentul detaşării de omenesc: ,,inima detoţi mi-i stăină!”. Vina este aici văzută cao piedică împotriva primirii morţii, deaceea, rana poate fi vindecată numaiprin puterea luminii divine:,,!luminează-mi încă şi încă/tu în ceriuri ranăadâncă,/frumuseţe sfântă şi rană,/tu,Fecioară fără prihană,/Luminat de tine,lumină,/ca să pot muri fără vină,/Lumi-nat de tine, lumină,/inima de toţi mi-istăină!”

O altă ipostază a Mariei apare înRosarium (Figlia del Tuo Figlio), aceeade muritoare, Maica –Fecioară: ,,ca de-acum să nu mai pară /Maica mea că eştitot vie/...,,Tu de-a pururea Fecioară!”

Poetul se revoltă împoriva morţiimaicii, simbolul dăruirii, iubirii, vieţii şiocrotirii: ,,Maică-a mea eu cred în tine /şi nu cred că morţi sunt morţii!”

Dragostea de viaţa a cărei sursă esteMaica ia forme neaşteptate, pentru căea devine simbolul tinereţii, dragostei,izbăvirii:,,! De aceea mă rog ţie,/plânsulochii mei mi-i strică/vino, FecioarăMarie,/vino-n trupul tău de Fiică...”..../du-mi pe braţele-ţi făptura/ sfântă Maică-amea şi Fiică!”

Reintegrarea se face prin Maicadătătoare de viaţă şi cea care este ală-turi de cei în suferinţă.

Strigătul expresionist de disperare,de implorare din inimă apare în poeziaRosarium, în care muzicalitatea,adresarea directă maschează sufer-inţa:,,!Marie-a vieţii mele blândăfoarte/fără greşală fără Timp şimoarte.../ridică-te Regină-ntreRegine/de curăţia ta eu sunt flămând!”

Omul este descris în neputinţa lui dea atinge desăvârşirea şi, de aceea, secere ajutorul Mariei: ,,curăţă-mi gândulmorţii de otravă/ inima lin sărută-mi-o cuslavă/ că putrezeşte carnea de pe mine/şi viermii trupul mi-l mănâncă blând!”Este un strigăt expresionist ieşit din su-fletul muritorului supus descompunerii,el însuşi fiind ,,gropar al vieţii mele fărăviaţă”, în lupta cu duşmanul Timp.

Căinţa este pentru poet mai presusde tot, căci ura pune stăpânire pe muri-tor: ,,mântuie-ne tu precum o Mumă”,care îşi iubeşte fiii necondiţionat, sug-erând puterea:,,!Marie-a vieţii meleblândă foarte/Ispită aurie şi Graţie şiMoarte!”

Într-o altă ipostază, aceea de muri-toare apare evocată în poezia, Rosar-ium ( Jertfa buzelor) şi, de aici, revoltapoetului care pare a fi neputincios:,,cuce Maică, trupul să-ţi alint?/ buzei talecum să-i dau Cuvântul?”. Maica, sim-bolul vieţii şi izvorul Cuvântului, estedefinită ca ocrotitoare a celor în nevoi şimorţi aşa cum apare şi în concepţiacreştină.

De la acea strălucire, perfecţiune di-vină, maica este conturată gradat canăscătoare şi ocrotitoare, care plângepentru cei aflaţi în suferinţă.

În Rosarium ( Daimon), poetul cereintegrarea în lume cu toate minunile ei:,,regină, dă-mi credinţă-n perfecţiunealumii,/ speranţa că voi fi singur şi mort”.

Poetul vrea să evidenţieze dorinţa dea trăi moartea în frumuseţea şi nestrică-ciunea ei: ,,prea mi-au gustat din carneOmorâtorii Morţii” şi de aici revolta, dar şiconştiinţa atotputerniciei Fecioarei re-dată ca o Regină:,,regină, n-ar putea sămă dezveţe / de-a ta ştiinţă nimeni!”

Laitmotivul ,,regină-n dimineaţă” ac-centuează atotprezenţa. Iubirea şi-odezvăluie poetul cu ajutorul unui instru-ment, care se vrea purtătorul peste timp

al sentimentelor: împăcarea cu viaţa,condiţia umană, cu moartea, dar nu îndescopunerea sa. Planurile se interfer-ează odată cu apariţia îngerilor carecântă slava divină:,,îngeri din cercoborâţi/la noi în piept zăvorâţi,-/îngeri,cântaţi, mai cântaţi,/cu moartea-n glasîmpăcaţi” şi versurile-ultimele două- serepetă accentuând dorinţa de puritate.

În Rosarium (Îngerul splendorilor),versurile sunt pline de muzicalitate prinrepetiţiile şi adresările directe, ca într-unimn.

Poetul foloseşte cuvinte din sferaslavei în definirea fiinţei realizândasemănări cu elementele cosmice, sim-boluri ale existenţei: ,,sfântă”, ,,preas-fântă”, ,,eşti ca Luna”, ,,lumina pentrumine eşti”, ,,tu mie Soarele îmi eşti”, ,,tu,Manvantara mântuieşti”, ,,departe tot-deauna-mi eşti”, ,,Alaya sfântă te nu-meşti”, ,,preafrumosu-ţi chip/ e numaimuzică şi taină”,,,tu Firul vieţii”, ,,plinăde Graţie”, ,,Preursită”, ,,puntea luminiipeste morţi”, „mireasa sufletului meu/aLumii pururea Mireasă”, ,,în tine sufletu-mi topesc / şi trupul cald...”, ,,tu haris-mata Sfintei Vineri”. Sunt metafore princare se evidenţiază într-o formă origi-nală şi de o frumuseţe poetică aparte,ipostazele în care apare Fecioara în su-fletul oricărui creştin.

Versurile poetului parcă împrumutădin frumuseţea şi muzicalitatea cân-tărilor sfinte, făcând sufletul să vibrezede bucuria şi slava pe care numai aces-tea o pot oferi.

În poezia Rosarium (Domus vitae),este descrisă viaţa cu suferinţele, cuacele căderi şi îndoieli care aduc tris-teţea sufletului: ,,! nu am fost mai multsuspinul/groazei tale care creşte?

Maică, sufletu-mi se pierde/ca înMarea Moartă-un Peşte?”

Aceste versuri sunt o definiţiemetaforică a fiinţei supusă păcatului,căderii, un stigăt dintr-un suflet conştient depierderea sacrului. Trecerea timpului, efe-meritatea existenţei şi firea umană supusăgreşelii sunt temele care se regăsesc de-alungul ciclului de poezii, adevărate imnuri,intitulate simbolic Rosarium.

,,Poetul şi-a creat un stil inconfund-abil în poezia românească, constând dinmuzicalitatea repetitivă, din rimele inte-rioare rostogolite ca nişte oglinzi sonore,din incantaţiile derivate dintr-o arhaicălume a ,,descântecului”, din cânteceleadoratoare către elemente, către tran-scendent...Cezar Ivănescu e un liricmarianin, cel mai însemnat de acest feldin întreaga poezie românească, ad-mirabil în adoraţie, imnolog fericit.”

Poezia de influenţă religioasă şi-agăsit în poet un creator desăvârşit.

ImagineaFecioareiîn operalui CezarIvănescu

Alina Safta Alina Safta

Siberii

biciuie aprigvântul

dinspre răsărittata

a prins chipul zăpezii

în gamela coclităgustul răzbunării

dulceamar

a pierdut şirulprea mulţicei plecaţidincolo...

umbra femeiirefuză trecerea

gheare înţepeniteîn timp

mâinile tatei.

Trepte

un plâns de copilnăruie tiparele zării

încerc să-mi aduc amintedacă mama era fericită

când încă nu mă născuse

dinspre pământinima a început să-ncolţească

anotimpuristigmatul ruşinii se-ntinde

ca o pecingine

într-o zi voi locui în minenu voi mai urca gâfâind

patru etaje

am primit un mesaj:

vino acasă!

Taine

îmi înfig degeteleîn giulgiul morţiioraşul doarme

mă înfior

de necrezutce poţi vedea

sub pleoapa închisăa lumii

Ana Zegrean

Grupaj din volumul „Anotimpuri paralele“


***

„Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică “.

Gabriel Garcia Marquez

Noaptea trecută a plouat. N-amauzit zgomotul picăturilor de ploaie,deşi n-am dormit bine. În mintea meaa plouat cu gânduri. Primul drum - dela Piteşti spre Bucureşti. Oreledimineţii. Toamnă târzie. Puţină ceaţă,vreme mohorâtă, dar drumul pe au-tostradă este bun. Intrăm în capitală pecentură, ne deplasăm spre aeroport.Aici se cunoaşte că a plouat. Noroiul depe şosea ne arată cu cât praf este„binecuvântată” capitala noastră. Dintr-o dată, pe partea dreaptă vedem co-pacii goliţi de frunze şi împodobiţi, cade sărbătorile Crăciunului!? cu saci dinplastic: albi, albaştri, negri. Pe mar-ginea şoselei gunoaiele formează undrum paralel cu sticle, hârtii, ambalajede tot felul etc. Cum au ajuns sacii încopaci? Ne dumirim când vedemimensa platformă de pe partea stângăa şoselei, plină de gunoaie aruncate,descărcate. Deci vântul a măturatgunoaiele de pe suprafaţa platformei,dintr-o parte a şoselei, în cealaltă.Scăpăm de acest peisaj sinistru, intrămpe şoseaua care duce la aeroport.Ajungem, intrăm în aeroportul HenriCoandă (Otopeni). Aici este cald, or-dine, aşteptăm. Urmează prezentareaactelor, control bagaje, îmbarcare înavionul care ne duce la Paris. În maipuţin de trei ore ne vom afla pe aero-portul Charles de Gaulle. Decolăm.Închid din când în când ochii, să simtdin plin clipa desprinderii de sol. Este osenzaţie sublimă. Zburăm, locul meueste parcă acelaşi de fiecare dată, înpartea dreaptă a avionului, de unde potprivi pământul de care ne despărţimcurând, apoi cerul albastru luminat derazele soarelui. În interior ecranareLCD, GPS cu care se poate urmărizborul, mâncare destul de bună. De-scopăr o figură cunoscută, un analistpolitic român. Urmăreşte un film peecranul televizorului, o comedie. Se de-conectează, probabil, de la problemelecomplicate ale perioadei prin care tre-

cem şi care se numeşte Criză. Eu i-aşspune: Lumea în derută. Îl privesccâteva clipe. Este transpus total înlumea comunicării prin video. Uniiprivesc ecranele monitoarelor, alţii aletelevizoarelor şi alţi ascultă muzică cucăştile pe urechi, o evidentă încercarede a umple golul pe care îl lasă o co-municare lipsită de apropierea tru-pească a unui partener de discuţii.Fiecare om aici este o mică insulă înoceanul acestor figuri din avion.

Am ajuns pe aeroportul Charles deGaulle, în apropiere de Paris. Ieşimafară. Nu agreez aceste deplasări cuautobuzul de la un terminal la altul, darnu avem altă soluţie. Stăm pe obanchetă şi aşteptăm. Citesc ziareleromâneşti luate în aeroportulOtopeni… Ni se recomandă, de cătreunii, mâncare mai puţină, îm-brăcăminte mai puţină… Adică cum?Să umblăm flămânzi şi goi? Şi uniichiar fără adăpost, fiindcă nu se maidau credite? Grele vremuri! Se spunecă suntem doar la începutul crizei eco-nomice. Un politician străin spunea maidemult că abilitatea politică constă în aputea prevedea ce se întâmplă în vi-itorul apropiat (mâine, săptămâna vi-itoare, anul următor), iar apoi să poţiexplica de ce nimic din toate acesteanu s-au întâmplat. Frumos, nu? Carac-tere „puternice” trebuie să aibă aceştioameni care devin politicieni! Ameri-canii, din contră, recomandă oamenilorsă cheltuiască, industria comercialăfiind cea care împinge economia. Oareeste suficient? Iar noi, ne-am întins maimult decât ne-a fost plapuma delungă? Alţi analişti financiari sunt depărere că dintr-o criză nu se iese prinsupraconsum, ci prin economisire.Banii! Ah, banii! Tot la ei se ajunge!Banul, spunea un eseist, jurnalist, poetamerican în secolul XIX, e ca unt-delemnul, el face ca aparatele săfuncţioneze fără zgomot. Oricum,teama a pus stăpânire pe oameni. Nucred că trebuie să ne temem! De Dum-nezeu putem să ne temem, aşa ne în-vaţă Ioan Gură de Aur: „…Acestpaznic, frica de Dumnezeu, ne este şibogăţie şi slavă şi laudă. El le face petoate să strălucească pline de lumină

şi nu numai pe pământ, ci şi în ceruri”.Iată cum ni se sugerează Speranţa.Da, să nu lăsăm speranţa, visele noas-tre să piară! Dacă ar pieri, atunci viaţa,spunea cineva, ar fi „o pasăre cu aripirupte, care nu mai poate zbura”. Oa-menii mai pragmatici cred că viitorulunei lumi se construieşte, nu sevisează, dar fără vise cum ar fi viaţanoastră? Searbădă, nefericită. Toţivisăm să fim fericiţi deşi fericirea per-fectă nu există, dar măcar un crâmpeidin ea ne atinge, căci ea, fericirea senaşte din iubire, iubirea pe care o avemînscrisă în sufletul nostru…Viaţa este oluptă, este durere, suferinţă, chin, darea înseamnă şi prefacere, curgere,transfigurare, spunea un filosof român.Eu o văd ca pe o moară de apă care seînvârte, trudeşte şi între spiţele roţii stăscris suferinţă, durere, chin… Şi apa seprelinge şi timpul se dilată şi tu stai şipriveşti, iar zgomotul apei are efectbenefic asupra stării tale de spirit… Dincând în când mai vezi câte un jet deapă aruncat, strălucind în luminasoarelui… Este o evadare din durere,suferinţă, chin… Poate aceea esteclipa de fericire, dar care nu dureazămult şi iarăşi viaţa are grijă să te încor-poreze în acea mişcare de rotaţie… Şitotuşi, fericirea este un scop al omului,iar în secolul pe care tocmai l-am tre-cut, ştiinţa şi tehnica au fost căile deatingere, poate părelnică, a fericirii…S-a creat un confort: mijloace de de-plasare comode; mijloace de informarecomode; mâncare din produse modifi-cate genetic, îmbrăcăminte sinteticăetc. Orizontul uman părea că seopreşte la lumea sensibilă, ternă… Seînsămânţa individualismul. Dar omulare nevoie de semenii săi, doar Iisusne-a spus: ”Cel ce-şi iubeşte egoistviaţa, o va pierde.” S-a realizat un pro-gres material. Cu toate acestea omul asimţit şi simte dintotdeauna dorinţa, im-pulsul depăşirii progresului material.Ideea de suflet, de lume, de Dumnezeuintră în domeniul spiritual, idei care re-glează, îmbogăţesc activităţile lumiisensibile, terne. Petre Ţuţea spunea:”Ştiinţa umană este neştiinţă în faţagraţiei şi a revelaţiei.” De fapt civilizaţiaînglobează dezvoltarea culturii materi-

ale a societăţii, dar şi pe cea spirituală.A început să ne fie teamă? Suntemneliniştiţi, anxioşi, angoasaţi? Dar toateacestea aparţin în mare parte sfereimateriale. Omul trebuie să se înde-părteze pe cât posibil de această sferăşi cu încrederea în Dumnezeu sămuncească nu numai pentru trupulsău, ci şi pentru suflet. Îmi vin în mintecuvintele lui Mihai Eminescu: „Bogăţiaunui popor nu stă în bani, ci în muncă”.Muncind, omul îşi face datoria faţă desemeni, faţă de Dumnezeu şi chiar faţăde el însuşi.

Gata cu gândurile! Pe grafic se in-dică cinci minute de aşteptare, dar nuse respectă acest timp. Escala peaeroportul din Amsterdam este mai plă-cută, fiindcă te determină să te de-plasezi în continuu, în interiorulaeroportului, după indicatoare, pebenzi rulante sau pe jos. Ne urcăm înautobuz, coborâm la terminalul indicatpe bilet şi ne îndreptăm spre Gate-ul in-dicat pe bilet. Ne mai plimbăm prinmagazine, luăm ceva de „ronţăit” şi debăut. 9 sau 10 lei o sticlă de apă min-erală sau un corn. Preţuri de aeroport!În fine, ne îmbarcăm într-un avion cu273 de locuri. Wow! Imens! Avion alcompaniei Air France. Diverse chipuri,diverse limbi vorbite. Plutim un timppeste norişorii ce alintă oceanul, apoistrăbatem stratul gros de nori şi intrămîntr-un spaţiu în care soarelestrăluceşte puternic, spre încântareaprivirilor noastre. Traversăm oceanul, 8ore de zbor. Privesc pe monitor: Tem-peratura exterioară: -70 grade Celsius,-94 grade Fahrenheit; viteza sol: 783km/h; altitudinea: peste 12000 metri;distanţa rămasă de parcurs: 1866 km.Majoritatea călătorilor dorm. Nu potdormi în avion. Zborul devine plictisitor,gustarea şi vinul mai salvează plictisul.Ajungem pe înserat pe aeroportul JFK.Se văd luminile aeroportului, apoi celeale oraşului New York şi am păşit pepământul unui alt continent, cel alAmericii.

Este bine, îmi zic, să mergi înainte,chiar şi atunci când unii se opresc. Săfii treaz în momentele când unii închidochii şi adorm. Poate îi vei trezi dinsomn! Fiecare cu filosofia sa de viaţă!

PIERDERI, RENUNŢĂRI

Vine un moment al vieţiicând începem să pierdem;pierdem fiinţele dragi,pierdem lucrurile

care ne-au bucurat viaţa,pierdem legătura strânsă cu viaţa,pierdem anii,pierdem prea multşi niciodată nu ştim de cetrebuie să pierdem atât.Fiecare pierdere muşcă din inima ta...Când suntem tineri nu ne imaginăm

că vom putea pierde cândvaceea ce am câştigatîn lupta cu viaţa;nu ştim că va trebui să suportămcu demnitate renunţările,fără să ni se frângă fiinţa,fără revoltă şi fără ură,cu-o blândă detaşare,

cu un blând regret.Pentru toate-aceste morţi absurde,să fie de vină greşelile noastre?Dar, Doamne,în ce moment al vieţiiîncepem să greşim?Greşim pentru că suntem,sau suntem pentru a greşi?

Vavila Popovici

Vavila Popovici

De la Pite[ti la New York

Dimineaţa memoriei mă teleporteazădintr-un amurgal soarelui scufundat ca un scafandru-nocean,când explodează în Galaxia tăceriicântatul cocoşilor de brumă stelară.

Doar tropotul cailor scăpaţi

din hergheliile cerului îneacă-nnechezurivacarmul convorbirilor telefonice dintrezeii care veghează la echilibrul cosmicşi la liniştea lor…

Ca la un semnal, o baghetă de foctrezeşte orchestra din somnul înfriguratdeasupra păsărilor de pradă : mari vul-turi metalici ;

un dirijor nevăzut sfâşie văzduhulsideralcu braţul de nichel atât de lustruitîncât noaptea pare a fi săgetatăde oglinda rotitoare a timpului cel pluti-tor –într-o uriaşă spirală – în care se con-templă nemuritoare duhuri.

Se frânge în cosmos zgomotul surd

al nesfârşitelor trenuri oprite în gara ve-ciei.Mireasa Luminii – doar ea, Armonia, –seduceorchestra de reci instrumente. Artiştiiastrali,vrăjiţi de acorduri, încep Simfonia uităriide sine.E vremea miracolelor. În ceruri ebine…

J u r n a l d e c ă l ă t o r i eNicolae Dorel Trifu


Puncte de vedere

Protocronismul (4)

Din

bib

liote

ca r

evis

tei “

Clim

ate

liter

are”

Geniul lui Mircea Eliade asesizat cercul vicios încă întrecele două războaie mondiale.La 4 octombrie 1936, el scria:„Înainte de Eminescu – la Heli-ade Rădulescu şi, mai ales, laHasdeu – cultura româneascăse situa altfel faţă de Europa.Avea curajul să (se) aşeze faţăîn faţă, în raport de egalitate. Nucopi-am Europa, nici nu o resp-ingeam – ci ne măsuram cu ea.Hasdeu, marele naţionalist, nuare nici un sentiment de inferi-oritate faţă de Euro-pa. În arti-colele sale politice, comparaadesea România cu Italia. Nuavea sentimentul că participă lao cultură mică, meschină saumodestă (aşa cum credeau,bunăoară, Maiorescu şi Cara-giale). De aceea găsim la Băl-cescu, Heliade Rădulescu şiHasdeu cea mai bună atitudinespirituală şi politică faţă de Eu-ropa pe care o poate aveaRomânia modernă. De la Emi-nescu încoace, ne zbatem ridi-col într-o luptă sterilă; neacuzăm unii pe alţii că suntem«reacţionari» sau «occidental-izaţi», că «mirosim a opincă»sau că «maimuţărim Parisul» –ca şi când asta ar fi problemaculturii româneşti. Am arătat demai multe ori că asemenea dis-cuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost, şi că cele mairomâneşti genii creatoare (unCantemir, un Hasdeu, un Emi-nescu, un Iorga) s-au realizattocmai prin asimilarea uneia saua mai multor culturi europene.Geniul românesc – ca oricegeniu etnic – se manifestărezistând, opunându-se,alegând şi respingând”.

Am dat acest lung citatdeoarece el rezumă exemplar,avant la lettre, teoria protocro-nismului lui Edgar Papu. Alt-minteri, Lavastine a înţeles că,de fapt, adevăratul autor al pro-tocronismului românesc estehermeneutul miturilor. Ream-intesc că această teorie a fostacuzată brutal că ar fi expresiaideologică a naţional-comunis-mului ceauşist. Cum la MirceaEliade nici nu poate fi vorba deaşa ceva, rămâne evidenţa căatacul la adresa protocronismu-

lui nu vizează, în realitate, ide-ologia „naţional-comunistă”, ci,pur şi simplu, naţionalismulromânesc. Aşadar, doi iepuri îm-puşcaţi dintr-o singură lovitură!

Trebuie precizat că între1977-1989, în ţară, nici vorbă caatacurile contra protocronismu-lui să se pună în termenii „lupteiîmpotriva naţional-comunismu-lui”. Polemicile au fost, în reali-tate, între grupuri de interese,dar nu străine de aripile exis-tente în ierarhia partidului co-munist: cea transnaţionalăreprezentată de Gogu Răd-ulescu sau de DumitruPopescu, influentă în grupareaRomâniei literare (sprijinită, separe, de Cabinetul 2) şi cea„naţională”, poate mai pe gustulCabi-netului 1, în virtutea cul-tivării patriotismului-kitsch. Sin-gurul argument mai de prestigiu,mânuit pe urmele sincronismu-lui lovinescian, a fost acela alpriorităţilor în cultură, care, într-adevăr, e şi cel mai discutabilpunct din teoria protocronismu-lui. Emblematice sunt, în acestsens, intervenţiile lui N.Manolescu, talent critic remar-cabil, sprijinit pe filiera G. Ivaşcu– Z. Ornea, cenzurat atuncicând a încercat să publice o an-tologie de poezie româneascăîn care inclusese şi poeţi dinzona „naţionalismului”, precumRadu Gyr. Altfel spus, autorulcutezantei antologii erasancţionat tocmai pentru o ten-tativă de re-cuperare „protocro-nistă”, de care, desigur, se valepăda. Mai târziu, N.Manolescu va argumenta că pri-orităţile şi anticipările, valide înştiinţă şi în tehnică, nu pot fisusţinute în sfera culturii şi, maiales, a literaturii. Argument con-trazis chiar de N. Manolescu în-suşi în cărţile sale. Arătamîntr-un articol respins de cen-zură că o carte precum Desprepoezie abundă în exemple…protocroniste! De altfel, e detoată evidenţa că istoria litera-turii şi artei e plină de „an-ticipări”, de „priorităţi”, ceea ce aşi determinat pe istorici şi criticisă vorbească despre diverseparadigme culturale. Se re-cunoaşte, bunăoară, că pro-tocronismul umanismuluiRenaşterii vine din Italia, căCervantes este părintele ro-manului modern, că proustianis-mul este o tehnică ce aschimbat faţa romanului modernetc. Lui Baudelaire i se re-cunoaşte prioritatea conceptuluide „corespondenţe” şi a este ticiiurâtului. Dacă protocronismul s-ar reduce la problema prior-ităţilor, el încă ar fi valid. Darceea ce au contestat adversariiteoriei lui Papu a fost, de fapt,existenţa unui protocronismromânesc. Conform doctrineilovinesciene, denaturate despiritul minoritar, cultura română

pare condamnată să mimeze şisă se sincronizeze permanent.Să fie altceva decât pretind „au-tohtoniştii”. Din nefericire pentrusincronismul unilateral, evi-denţele iarăşi îi contrazic pe an-tiprotocronişti. Brâncuşi esterecunoscut ca înnoitor al sculp-turii moderne, Bacovia ca antic-ipator al expresionismului,Tristan Tzara ca întemeietor aldadaismului, Urmuz prefiguratoral literaturii absurdului etc. Anega protocronismul, aşadar,echivalează cu nedreptăţireaacestor personalităţi ex-cepţionale din simplul motiv căsunt români! Dar toate acestea,totuşi, ne plasează în zona desuprafaţă a protocronismului.Disputa ascunde, în adâncuri,aceeaşi antiteză civilizaţionalăîntre autohtoni şi perifericiasupra căreia am insistat pânăacum. În cultură, este bătăliadintre eminescianismul de fondal românismului şi substituenţiiacestuia. Acelaşi Eliade sesizachestiunea, ca, de altfel, şiSimion Mehedinţi, N. Iorga,Noica şi atâţia alţii. Eliade in-cludea şi politicul: „Am maispus-o de mai multe ori că niciun român viu şi creator nu poaterenunţa la firul de foc care leagăideologia politică a lui Eminescude cea a d-lui Iorga. (Mă refernu la activitatea de partid a pro-fesorului Iorga, ci la «pro-fetismul» domniei sale, atât defecund în lămurirea şi exaltareavirtuţilor creatoare româneşti).Stânga marxistă nu va puteaniciodată cuceri atâtea creere,atâtea sensibilităţi, atâtea genii– ca linia aceasta centrală, care-şi are ctitorul în naţionalismul luiEminescu. Nimeni nu va puteacrea ceva în istoriaromânească, dacă se va abatede la această linie centrală”.

Ei bine, acesta e miezul dis-putei dintre marxism şi pro-tocronism în vremea luiCeauşescu, lupta între centrali-tatea eminesciană şi periferiali-tatea comunistă care s-asubstituit, abuziv şi în forţă, cen-tralităţii româneşti prin mia deminoritari aduşi de tancurile so-vietice. Naivii cred însă în cutotul alte resorturi, incapabili săvadă pădurea din cauza co-pacilor. De aceea, linia marxistă,cea minoritar antieminesciană,în genere, a fost ostilă, funciar-mente, oricărei tendinţenaţionale, inclusiv protocronis-mului. Aflat în închisorile comu-niste, Nichifor Crainic nota înmemoriile apărute postum: „A finaţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamuluişi ţării tale, în-semnează a teaşeza pe un pisc în bătaia tu-turor furtunilor urii şi a trăs-netelor răzbunării.

Pagin\ realizat\ de

HORIA MITREA

Theodor Codreanu


Poetul lunii decembrie: Dan Robescu

FLOAREA SFÂRŞITULUIDE ANRăbdarea lor ne onoreazăCând se întorc din depărtareSă-ntrebe dacă ne mai doareUrâtul care ne sfidează

Încearcă răul să le frângăDar parcă s-au întors acasăŞi zâmbitoare nu le pasăDe toamne care vor să plângă

Recunoştinţa e săracăPrin crizanteme sunt aduseAtâtea mângâieri nespuseCe parcă nu mai vor să treacă

Nu lasă bucurii în vanFloarea sfârşitului de an

MĂRUL IUBIRIICândvaPrin blestemulSău UneşteToate cărărileVieţii Într-unaSingurăDar pentru noiToţiVa rămânePrin tot ce esteOmenesc,

Mărul iubirii

DE SF. NICOLAEE linişte şi ninge în odaieCu bucurii prin darul omenescCei vârstnici visul vieţii îşi privescZâmbind în drum spre Sf. Nicolae

Aduce vântul iernii pe cărareSperanţe pentru uşile uitateDurerile sunt parcă încuiateÎn lacrima ce-aşteaptă o urare

Indiferent vieţii cum am fostPentru o clipă suntem minunaţiŞi toţi săracii vremii sunt bogaţiCând pentru toţi credinţa e un rost

Lumină nopţii pentru mine eşti...În gând, copiii lumii spun poveşti

COLIND, CU TINESe întoarce Hruşcă în oraşNe-ntâmpină colinzi uitateDin magazine luminateCadourile prind făgaş

Emoţii, îndoieli, dorinţiCă ce gândim e şi perfectIubirea-nvaţă drumul dreptDin gânduri de copii cuminţi

În seara asta toţi visăm

Visăm că sigur, cineva,Ne va opri din drum o clipăPăstrându-ne în viaţa sa

Şi eu colind cu dor de bineSeara speranţelor, cu tine

OMUL DE ZĂPADĂBunul meuPrietenCosminA adunatToată bucuriaUnei seri de iarnăÎn bulgăriDe diferite mărimiCu un gândAnume,Pe care l-am avut şi euÎn copilărie

Am vrutSă-l felicitÎntr-un târziu

Dar nu mică mi.a fostUimireaCândDin mijlocul ninsorii

- ca o lumină aleasă-

Îmi zâmbeaUn om de zăpadăCu sufletDe copil

CLIPE ÎMPREUNĂRefac în minte clipe împreunăŞi nu găsesc nimic să le-ntristezeAştept ca timpul să ne-nbrăţişezeŞi rara bucurie să-mi rămână

Orice s.ar face nu se mai pot pierdeŞi inima zadarnic mă apasăEşti fericirea mea şi nu-mi mai pasă

Din zile cenuşii, răspunde verde

ACEEAŞI LUMINĂLumina vine către noiUndeva pe pernele somnuluiCând umbrele seriiIau drumul ninsorilorAtâtor gânduri din deplina iubireNumai de noi ştiutăAcum

Indiferent de ne-au ştiut anotimpuri

FLOAREA DIN VISÎntr-una din zileAm întâlnitO floareAvea priviriCa o dragoste de demultIar zâmbetul Sunet în depărtarei-am şterslacrima vorbei

cu liniştea meaiarodihna gânduluii-am mângâiat-ocu iubirede atunciîn fiecare searăgânduri de lumină vin să bucurefloarea aşteptată

floarea din vis

DURATA FERICIRIINu vreau să-ţi spun cât te iubescE prea frumos cuvântu-n sineGândindu-l doar ne facem bineŞi relele ne ocolesc

Nu vreau să-ţi spun nimic di toateCe tu le intuieşti de-acumÎn gândul meu eşti drumul bunŞi doar cu tine-n gând se poate

O bucurie străluceşteÎn paşii şi în ochii tăiŞi fericirea împlineşteCe pot să strice ochii răi

O fericire ce dureazăCând ştii că vorba ta contează

CÂND LUMINA-ŢI TRECEPRAGULExistă Multe bucuriiAleseÎn viaţaUnui omDarCea mai aleasăDintreEleEsteAtunciCred

Când lumina-ţi trece pragul

LUMINA DINTRE NOIPentruTotCei-am dăruitvieţii

şi pentruceicenune-au cunoscut

ştimce ne păstrează

împreună

lumina dintre noi

IUBIRE DE ABANOSIubirea mea

De abanosmi-e dormi-e dor de tineca de-o vestebunămi-e dor de tineca de-un gândfrumosce nu mai ştiucuvintelesă-l spună

NUMAI TU ŞTIICei mai frumoşiOchiDe pe planetămi-au dăruitîntr-o ziluciride crizantemeşi numai tuştiide ceam sărutatflorilepeste careDumnezeuTrebuia să ningă

FĂRĂ TINEFără tine nu mai sunt ninsori.

Le am numit în lipsa ta zăpadăCare plângeFără să ne vadăPaşi omeneşti prea trcători.

Îţi aduc în dar lucizi pe umeri,Prinse-n gene, zâmbet sau privireO neaşteptată mântuire

Cu uimiri ce încercai să numeri;

Şi ne regăsim în amintireTot îmbrăţişaţi cu ele în gândPizmuiţi că ani ce vin la rândNu vor însemna o amăgire

Le păstrăm vieţii noastre rostCa o iarnă care n-a mai fost

FILE DE CARTE

Noi suntem două file dintr-o cartePrin înţeles legate, dar alt drumPăstrându-şi frumuseţea şi acumÎntr-un noian de timp ce ne desparte

Cu perfidie ne-a îndepărtatLăsându-ne tristeţea bogăţiePovară sufletului să ne fieSperanţa visului nedrept prădat

Rămânem două file adevărateDe viaţă, regăsite în romanCitit de ochi uimiţi, privind în vanÎncremeniţi de atâta nedreptate

Alese file cu-n destin aparteMenite dureros să stea departe.

Dan Robescu

Grupajul de faţă a fost selectat dincărţile editate până acum, de neobositulşi neliniştitul călător Dan Robescu, petărâmul mirific al poeziei: „Călător laporţile timpului“, „Călător printre oa-meni“, „Călător între stea şi lumină“ şi„Călător pentru tine“. Aşa cum au sem-nalat şi alţii înaintea mea, principalulsentiment prezent în lirica de excepţie alui Dan Robescu este iubirea. Iubirea de

viaţă, iubirea de oameni, iubirea pentruDumnezeu.

Poetul, aşa cum reiese din leit-mo-tivul său este un călător şi asemeni luiJules Verne este un „călător în fotoliu“.Se deosebeşte însă de genialul proza-tor francez prin faptul că el nu călă-toreşte imaginar pe meridianelePământului, ci în mod real, prin labirin-turile minţii şi ale sufletului uman,

prospectându-le şi scoţând spre luminănestemate de spirit şi trăiri profunde şioriginale. Dan Robescu, deschis, sincerşi direct, atât ca om, dar şi ca artist, adevenit prietenul meu, şi mă bucură cănu de puţine ori, ca o dreaptă judecată,gândurile lui metamorfozate în versurise întâlnesc fericit cu Marea Poezie.

(IIV)

Călător prin mintea şi sufletul omului


Poezie

Soldaţii Patrieimele

Soldaţii Patriei mele s-au refu-giat pe monumentul eroilor;ultima lor baricadă înainte descâncetul veacului,şi de acolo tot le trimit bezelenepoţilor, dar şi sfaturi,pe care ei le traduc după pro-priile criterii:cică cine va face ca ei, ca eisă păţească.

Soldaţii Patriei mele au schim-bat tancurile pe trotineteşi kalaşnicoavele pe mistrii delemn, pe mop şi pe alte chestii paşnice:aşa construiesc ei TurnulBabel al Păcii.

Soldaţii Patriei mele s-audeghizat în civilişi sunt atât de mândri de blugiilorîncât şi-au agăţat de ei gloanţeoarbe,ca să nu uite, probabil, că aufost, cândva,soldaţi adevăraţi.

O, soldaţi ai Patriei mele!Câtă apă de ploaie va trebuisă curgă din venele voastre până la prima picătură desânge când veţi primi următorul ordinde luptă?

Căci clipa aceea e pe drum,vine…

Bucureşti,6 septembrie 2006

Cine şi când?

N-am mai văzut demult un sol-dat curăţindu-şi arma,demult n-am mai simţit praf depuşcă în nări, văd, în schimb, tot mai multefemei etalându-şi, princazărmi,uniforma…Şi văd tot mai mulţi caporalistrăini bântuind pe-ale Ţăriicărări.

Ah, Românie pierdută la cărţi!Munţii tăi, munţii tăi mai sluji-vor vreodată, cândva,cuiva, cu credinţă?Cine şi cum va mai întinde

în ei ambuscade?Cine şi când va mai consemnaîn cronica ta una, măcar,o măruntă şi, totuşi, o cât decât biruinţă?

Se scurg zilele-n zbor, lunile…Anii precum clipele trec,Românie;ce blestem, ce ursită rea îţinumără paşii prin veac?Care semn ţi s-a pus pecreştet în prima zi de prunciede-ai ajuns o târfă-n harem;ba, mai mult, o slujnică hoaţă,prinsă mai mereu cu motanulîn sac?

18 august 2008,Hercules

Cuvintele poetului(apropo de 1 Decembrie 1918)

Sunt singurul scrib de meseriecare mai poartă în tolbă cuvinte gen patrie, soldat,străbun, recunoştinţă şi aşa mai departe…Sunt singurul poet al Ţării caremai împerecheazărimele nu ca să le sune frumosnimfelor cu parfum de tavernă,cu atât mai mult foştilor ospă-tari ajunşi granguri, patroni debutic sau purtători de fulareportocalii, rozalii şi alteleasemenea…Sunt singurul muritor care nuuită cui îi este dator vândutpentru că a căzut ca un eroupentru el, zice istoria, în Cotul Donului, dar care, în realitate, zic eu, armai fi putut trăi mult şi bine în graniţele României sale ro-tunde dacă acasă, în Cetatea ciobanului Bucur, în Palatul Regal, mai exact, ar fi avut la vremea când Tar-torul aranja cărţile un tată ade-vărat, aidoma Răzbunătorului Ştefan,Viteazului Mihai sau Loialului Ferdinand, nu un fost dezertor obişnuit cuvictoria doar în patul aman-telor…

În fine, sunt singurul soldat acărui baionetă nu va rugininiciodatăpentru că petele roşii de pelama ei sunt cuvintele poetului;şi cuvintele poetului suntaidoma bobului pâinii: semeniunul şi răsare un spic.

Târgovişte,23 noiembrie 2008

Dan Gîju

Dan Gîju

Strada Narciselor, nr. 11B- Mai spune-mi despreprinţesa cu surâsul trist ca un fluture agăţatîntr-o perdea,mai spune-mi că-ţi aduc aminte de ea,mai spune-mi despreodaia ei mică, rotundă şi galbenă ca un ochide pisică,unde răni tăcute se deschid, largi cât porţilede catedrală,unde păianjeni înfloresc violeţişi ecoul vocii îţi lasă urme de degete pepereţi,în timp ce odaia devine un câmp pâlpâind cuarsuri mute,când lampagiul aprinde în stradăcuiburi depăsări mari,dispărute

Cimpoiular trebui să mă consider norocoasă cătrăiesc două vieţi paralele -am astfel o perspectivă mai interesantădouă vieţi diferite, trăite în acelaşi timp,aici acoloîşi suprapun glasurile, vitezele, culorile într-ocacofonie magnificăca şi cum aş vorbi pe două voci,ascultând două posturi diferite de radiodeodată,arătându-mi lumiicele două feţe,două gurica şi cum aş cânta la un cimpoi bizar: unsunet lung, adine, continuu şi un altul, stri-dent si sprinţar mereu în contratimpsubtil enervanteun exerciţiu al neputinţei – să le separ,al exasperării – să le armonizezCânt la cimpoi, suflând în ţeava românească.Ba nu, stai, în cea americană.

Nimeni

Motto:„Şi am văzut pe cei şapteîngeri, care stăteau înaintea luiDumnezeu şi li s-a dat lorşapte trâmbiţe...“

(Apocalipsa 8, 2)

ahooo... să vină cinevastrigătul s-a rupt de undevas-a zbătut între pereţii triştienormi, opaci şi reciai unui spaţiu brutalizat şi răvăşit,s-a răsucit, s-a întins şi obosit a murit.- nimeni...Doar copaci de cenuşă şi zgurăcrescuţi în căldurăcu rădăcini dezgolite, contorsionatecu ramuri sticloase, aiurea dispuseşi încărcate cu părţi disparatesau cu trupuri întregide oameni maturi sau de prunci nou născuţiîmbrăcaţi, dezbrăcaţi, încălţaţi sau desculţi,nimeni...întindere uniformă, diformă!lumină difuză şi o linişte care sunăşi un cer leşios ce se scurge

şi o mână de copil care strângeo filă de caiet, pe ea desenatun soare mânjit cu sânge-nchegat.nimeni...

Urcarea pe munteŞamanii veacului din urmăîşi latră radioactivele vrăjisupărând timpanul firiiprecum apa rămasă în ureche.Se lăbărţează urape altarul raţiuniişi sună asurzitor tamtamulunui dans bolnav şi ilogic.Ca un ombilic netăiatatârnă neînţelegereape cheutoarea gânduluişi viermii corodaţi ai istorieirod temeliile vremurilor.Peste tot bogaţii, înşiruiţica în Parabola Orbilor,ignoră cu inconştienţă viaţadar mai ales moartea.Ţipă pădurile şi apele şi pietreleca nişte copii loviţi fără noimăcăci nici o cruce şi nici o steanu mai poate uni cu trăiniciemâinile lunecoase ale oamenilor.Şi nimeni nu mai încearcăsă urce pe munte...

Claudia Serea s-a născutîn România în 1969 şi a emi-grat în Statele Unite aleAmericii în 1995. A început săscrie ca elevă şi apoi ca stu-dentă în Bucureşti, par-ticipând la cenaclulUniversitas condus de MirceaMartin. După mutarea la NewYork a continuat să scrie, pre-dominant în limba engleză.Acum, poeziile şi traducerileClaudiei Serea sunt publicateatât în jurnalele literare dinStatele Unite, ca Oberon,Comstock Review, HarpurPalate, Respiro, Language

and Culture, cât şi în diversepublicaţii în limba română.

Claudia Serea a obţinut în2005 Honorable Mention laconcursul din Oberon cupoezia „Paper cup city” şiSpecial Merit Poem în 2006 laconcursul organizat de Com-stock Review pentru poezia„Bucharest (1)”.

Volumul de debut alClaudiei Serea, „Ortografiaeternităţii”, a fost ales finalistla concursul de poezie organi-zat de Fishing Line Press în2006 şi publicat în luna sep-tembrie 2007.

Claudia Serea, New York

Ion Iancu Vale

Claudia Serea � Notă biografică

Claudia Serea


***

Cuvântul „romantic”, definind de obi-cei o abundenţă a sentimentelor, o anu-mită exaltare, înclinaţia către visulimaginativ, a căpătat o circulaţie adese-ori independentă de sensul lui istoric. Şieste firesc să fie aşa, pentru că din tot-deauna oamenii au avut o viaţă su-fletească intensă, întotdeauna au năzuitcătre ceva şi au încercat să-şi închipuiecum s-ar înfăţişa idealul împlinit. În-trun sens foarte general deci, cuvântul„romantic" are o justificată permanenţăîn viaţa cotidiană.

Cuvântul „romantic" are deci o între-buinţare cuprinzătoare, sugerând expri-marea ideilor şi sentimentelor înflăcărateale unui artist, năzuind către un idealestetic sau moral la un grad de tensiunecorespunzător cu epoca sa. Este aşacum spunea Victor Hugo (1802-1885)„un fapt de suflet", o calitate a conştiinteiumane. Termenul se referă însă într-omăsură şi mai directă la mişcarea artis-tică din veacul trecut, care prin anumecaractere particulare a căpătat denu-mirea de „romantism". Termenul serefera însă într-o măsură şi mai directăla mişcarea artistică din veacul trecut,care prin anume caractere particulare acăpătat denumirea de „romantism". Unlucru se cuvine a fi precizat de la în-

ceput: romantismul - înţeles ca un curentartistic isto-riceşte determinat de o anu-mită etapă a dezvoltării societăţii - nueste exponentul unei singure clase, cirezultatul unor raporturi sociale compli-cate. De aceea, el nu este o mişcareartistică cu o orientare unitară. Roman-tismul are tendinţe contradictorii, întreale căror extreme există un spaţiu larg,populat de întruchipările multiple şi vari-ate ale aceleiaşi stări de spirit: neîmpă-carea cu realitatea şi aspiraţia către

ceva nou.Compozitorul Ludwig van

Beethoven (1770-1827) este consid-erat ultimul mare clasic şi primul mareromantic. Aceasta se datorează faptuluică deşi compoziţiile sale din perioada dematuritate muzicală au o alcătuire tipicclasică, ideile şi modalităţile de expri-mare oferă primele aluzii către epocanouă, care tocmai începea, şi ale căreiconcepţii au dominat cea de-a doua ju-matate a secolului al XIX-lea.

Romantismul aduce ideea de expri-mare a sentimentelor, în dauna acţiuniipro-priu-zise. Reprezentarea muzicalăeste direcţionată mai mult spre cuvânt şiimagine vizuală, fapt care înseamna în-ceputul epocii de glorie a muzicii cu pro-gram, specifică genurilor instrumental şisimfonic. Literaturizarea artei muzicaleia forme diferite şi naşte genuri care ur-măresc cu insistenţă o linie dramatur-gica, un subiect.

Drept exemplu pot fi luate ciclurile delieduri-poezii care abordează o anumitătemă, apariţia miniaturilor instrumentalesau a pieselor simfonice, toate acesteaprimind un titlu. Apogeul este atins încreaţia componistică a lui Richar Wag-ner (1813 - 1883), care propune şi în-făptuieşte un sincretism al artelor îndrama muzicală. Romantismul estecaracterizat prin ruperea echilibruluiformelor şi vigorii clasice, în favoarea lib-ertăţii şi fanteziei. Caracteristicile gen-erale ale acestui curent sunt intensitateaemoţională a muzicii, libertatea formeimuzicale, îmbinarea, deseori, a muziciicu literatura (pentru o anume piesă erascrisă o povestire literară) şi trecereaacesteia foarte rapidă dintr-o tonalitateîn alta, partitura fiind caracterizatăprintr-o modulaţie continuă, care sim-boliza ne li niştea autorului.

Va urma

Spinoza

Funcţia de bază a banilor, precumse ştie, este aceea de a circula.

Cu siguranţă, arginţii lui Iuda,trecând di mână în mână au ajuns şi lanoi, chiar dacă recunoaştem sau nuacest lucru.

Nici Iuda nu a recunoscut şi s-aspânzurat.

De la Isus Christos, Domnul su-fletelor şi vieţii noastre, nu a rămasnimic scris. Biblia nu este scrisă de El,nici de Dumnezeu Tatăl.

Nu aş fi crezut nici o iotă dintr-un „manuscris” semnat „ Isus Christos” sau„ Dumnezeu Tatăl”, dar cred din adân-cul sufletului venită de la Isus Christosprin Apostolii săi.

Nu sunt antisemit, dar nici nu mor dedragul evreilor, după cum nu mor nici dedragul ţiganilor, arabilor, ruşilor sauamericanilor, şi nici măcar de dragulromânilor nu mor.

Trăiesc ca un om printre oameni şi îirespect sau nu îi respect, îi îndrăgescsau nu îi îndrăgesc după cum şi ei mărespectă sau nu mă respectă, mă în-drăgesc sau nu mă îndrăgesc.

Experienţa de o viaţă îmi spune căIuda se regăseşte în fiecare om, in-diferent de naţia căreia îi aparţine.

Fiecare dintre noi poate să spună că

a fost şi Iuda, trădătorul şi Binefăcătorultrădat, măcar o dată în viaţă.

Şi aşa se aşeazăîn timp pestenoi,peste vieţile noastre „ dulcea tră-dare” aducătoare sau nu de folos.

Mereu esteprezentă neputinţa Bine-făcătorului de a înţelege de ce tocmaicel mângâiat de el cu pâinea caldă a su-fletului Său, L-a trădat.

Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi câttimp pe acest pământ vor exista oa-meni.

Evreii, se spune, nu se trădeazăîntre ei.

Isus Christos a fost evreu cel puţindupă mamă. De ce l-a trădat evreulIuda?

Fiindcă asta a fost voia lui Dum-nezeu, ni se spune. Rugat de Fiul Săusă îndepărteze de la el aceasta, Dum-nezeu Tatăl nu a făcut-o şi răstignirea şimoartea Fiului Prea Iubit s-a săvârşitdupă voia lui Dumnezeu Tatăl.

Trebuia. Altfel, minunata Înviere a luiIsus nu ar mai fi avut loc şi sufletelenoastre ar fi rămas pentru veşnicie în în-tunericul Morţii, cea învinsă de Isus celînviat întru noi, pentru noi,

Cu voia Tatălui.Mă întrebam, retoric , de ce l-a trădat

evreul Iuda pe Isus Christos, fiul uneievreice.

Nu amestec aici Duhul cel Sfântcare a vizitat-o pe Fecioara Maria întruîntruparea în om a Fiului lui Dumnezeu.

În loc de un răspuns pe care, dacă l-aş formula cu siguranţă mi-ar atrageaprecieri de genul „ lasă-l mă, că nu ştiece spune”, reproduc un citat din carteascrisă de evreul israelian, Israel Sha-hak, „ Povara a trei milenii de istorie şide religie iudaică”.

„Această carte deşi scrisă în englezăşi adresată unor oameni din afara stat-ului Israel, este , într-un anume sens, ocontinuare a activităţilor mele politice deevreu israelian. Acestea au început în1965-1966 printr-un protest care, în vre-mea aceea a făcut scandal: văzusemcu ochii mei, la Ierusalim, un evreuultra-religios, refuzând utilizarea tele-fonului său, într-o zi de sabat, pentru achema o ambulanţă în ajutorul unuivecin, neevreu, căzut la pământ în urmaunui infarct. În loc să public în presăfaptul ca atare, am cerut o întrevederecu tribunalul rabinic din Ierusalim – for-mat din rabinii numiţi de statul Israel. I-am întrebat dacă acest mod de aacţiona era în acord cu interpretarea pecare o dădeau religiei iudaice. Mi-aurăspuns că evreul în cauză a avut ocomportare corectă, ba chiar pioasă şim-a trimis la un pasaj anume dintr-uncompendiu de legi talmudice, compilatîn secolul nostru... Nici autorităţile ra-binice israeliene, nici cele din diasporanu au revenit asupra acestei interdicţii:un evreu nu poate încălca Sabatul pen-tru a salva viaţa unui „ gentil” , adică a

unui neevreu”.Spuneam că nu sunt antisemit şi am

spus ce gândesc. Îi iubesc pe evrei darcu tristeţe.

Pentru mine un evreu, un arab, unrus, un american, etc. Nu este un „gentil”adică un neromân ci un om ca şi mine,căruia la nevoie nu i-aş refuza jutorul.

Oricât m-aş strădui să înţeleg un ast-fel de comportament, nu reuşesc şi ca s-o fac nici măcar nu îmi trece prin cap sămă aşez în locul lui Hitler, de pildă, careşi el, după tată, era evreu. Pentru aşaoameni şi pentru aşa fapte, ca cele alelui Iuda şi ale lui Hitler şi a tuturor celorasemenea lor , Isus Christos, chiar pecruce s-a adresat Tatălui Său spunându-i „ Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.

Poate că şi eu, acum când scriuaceste rânduri, am nevoie de o astfel deiertare.

Citesc insă într-un ziar, întâmplătoraflat la îndemână, că asasinul lui YtzhacRabin, n-a fost un „ gentil”, adică unneevreu...

ROMANTISMUL ŞI MUZICIENIIDIN ŞCOLILE NAŢIONALE (1)

Ludwig vanBeethoven

Nicu Tănase

VictorHugo

Romantismul în muzic\Ana-Maria Pulbere

Nicu Tănase

Cine eşti tu, Iuda?� „Într-un stat liber fiecare poate săgândească ce vrea şi să spună ce gândeşte”


Proză

Bătrânul încercă să deschidă ochii.Nu putu. Avea pleoapele umflate şigenele lipite. Cu buricele degetelor leperie uşor de urmele zgrunţuroaseale conjunctivitei. Era bolnav decâtva timp şi-i era tare frig. Cam-era era rece. Geamul seacoperise cu un strat gros de floride gheaţă.

Împinse plapuma îngheţatăîntr-o parte şi coborî la margine depat. Îşi trecu agale degeteleînţepenite prin barba deasă, lungăşi căruntă. Strânse apoi în jurultrupului dolofan halatul de montonroşu, îşi încălţă papucii groşi de pâslăşi se îndreptă spre sobă. Lângă ea erao cutie mare de carton cu un braţ delemne sparte. Peste ele dormea dusăo pisică albă.

Îl năpădi un val de tuse uscată.Când se potoli, luă ibricul de pe colţulsobei şi puse două căni cu apă pesteflorile şi frunzele de tei din fundul va-sului. Îl aşeză pe sobă. Pe masă, în-velită într-un celofan, se afla plăcintacu bănuţ, ce nu-i lipsea niciodată de pemasa sărbătorilor, deşi, de ani buni, îinega cu îndărătnicie rostul. „Hm!Plăcintă. Plăcintă cu ban..., pentru dor-inţe... Pentru dorinţe? Dorinţele cui?Ale mele?! Ce dorinţe aş putea eu sămai am? Mi-e din ce în ce mai greu sămă gândesc la aşa ceva... Cu sigu-ranţă, nu mai există nimic ce mi-aşputea dori. Nu mai e inimă, nu mai eputere, nu mai e timp... Sunt bătrân,bătrân... Sunt moş de atât de mult timpîncât nici nu-mi mai amintesc dacă amfost vreodată tânăr... În inima mea, decând mă ştiu, sunt tot moş, deşi trebuiesă fi fost şi eu odată copil. E în legeafirii, nu? Dar cine mai poate şti?!...Oi fifost şi copil!”

Ultimele gânduri, bătrânul le rosti cuvoce tare spre gura deschisă a sobei.Primele pocnete ale focului părură să-i răspundă şi, oarecum mulţumit, în-chise uşa sobei. Merse apoi şi răzui cuunghia în stratul înflorat de gheaţă depe geam şi privi în noapte.

Pe dealuri, se aprinseseră focuri.Bătrânul închide ochii şi parcă audepocnetele vioaie ale vreascurilor, şiparcă vede limbile roşii ale focurilorcum se zvârcolesc şi cum se-nalţă, se-nalţă... Iar doinele ating bolta-nstelatăşi se topesc apoi în sufletul ce-ntindehora în jurul rugului aprins. Şi bătrânulvede, parcă vede soarele renăscânddin valuri, precum un prunc timid, nea-jutorat, urcând apoi spre fruntea ceru-lui, puţin câte puţin, numai atât „ câtmişcă puiul în găoacea oului.”

Mirosul ceaiului de tei se risipi, în-miresmând cămăruţa. Bătrânul merse,îşi turnă ceaiul fierbinte într-o cană şi-o puse pe noptiera de la capătul patu-lui. Câteva minute căută cu insistenţăceva prin sertare. Găsi o lumânarealbă, subţire şi ruptă spre un capăt.Încercă să înmoaie şi să îmbine cât decât cele două capete desprinse de pefir. Apoi, o aprinse şi o puse tot pe nop-tieră, într-un suport existent acolo.

Se trânti pe pat, cu ochii larg de-schişi. Din când în când, sorbea uşordin cană. Decoctul dulce îi încălzistomacul, mădularele şi-i dădu o sen-zaţie de sfârşeală, de istovire. Umbrelealbe ale focului descriau pe pereţi zâm-bete dulci de copii, stele arzătoare,

troienealbe, ţurţuri

de gheaţă, râsete, chemări, chemări...Respira greoi, prelung, cu întreru-

peri bruşte. În scurt timp, respiraţia i semodifică, deveni aproape insesizabilă,inima îi bătea imperceptibil...

Chemări, chemări... Părea să fiadormit.

... Se regăsi în camera lui, dea-supra propriului trup, scăldat de luminaalbă, pură a lunii. Imediat, pentru oclipă, închise ochii să se poată con-centra mai bine. Primul gând ce-i trecuprin minte fu să se reîntoarcă cât mairepede în propriu-i corp.

Crezu că este suficient să-şi dore-ască acest lucru pentru ca fenomenulsă se şi împlinească. Încrezător seapropie de trupul lui fizic, culcat pe pat,întors într-o parte şi cu braţul stâng lin-iştitor strecurat sub cap. Se aplecă şi îlîmbrăţişă strâns..., se cuprinse pe sinecu toată puterea de care se simţea ca-pabil.

Deschise ochii, convins că suntdeja doar unul, un întreg unitar, trup,minte şi suflet laolaltă. Dar, spre stu-pefacţia lui, levita în continuare întretavan şi celălalt trup, blocat într-o at-mosfera albăstruie, rece.

Se văzu nevoit să reia încercările,deşi îşi dădu seama foarte repede cănu-i serveau la nimic, că nu exista nicioşansă de reuşită. Acolo jos, inima luibătrână încetase să mai lupte. Se odi-hnea. Liniştită.

Şi, cu cât privea mai mult, părea căacea linişte i se transferă lui, o ab-soarbe, se hrăneşte cu ea, se simţeabine de parcă abia acum primise viaţă,renăscuse, era în desăvârşită armoniecu căsuţa sa, cu cerul înstelat, cufocurile aprinse-n noapte, cu gânduri şidorinţe rostite sau nerostite ce-lchemau, chemau...

Ceva îl stânjenea, îl împiedica să sesimtă în largul său. Se privi nemulţumit.Avea un costum roşu cu nasturi negripe piept şi barbă albă, buclată şi lungăce-i ajungea până aproape de brâu. Mi-jlocul dolofan se răsfrângea mulţumitorpeste o curea lată din piele neagră.Ţinea pe umăr sacul încărcat cu jucării.Şi, în momentul acela, ştiu. Nu aveanici un dubiu: era Moş Crăciun. Era,chiar el, Moş Crăciun!

Ieşi în noapte pe deplin pregătitpentru lunga-i călătorie. Un fascicol delumină îi însoţi zborul solitar.

Ajunse în faţa unui bloc, într-un micorăşel, la poalele unor munţi. Brazii seaplecau sub greutatea zăpeziiîngheţate. Era frig. Ger cumplit. Noapteînstelată.

Scoase din sacul cu corespon-denţă o scrisoare. O deschise.Conţinea doar câteva rânduri:„Dragă Moş Crăciun! Mi-ai promisanul trecut că, dacă sunt cuminteşi ascultător, îmi vei aduce o bici-cletă. Pe tot parcursul anului, nuam făcut aproape deloc prostii, amluat note bune la şcoală şi i-am as-

cultat pe părinţii mei. Aşadar, eu mi-am ţinut promisiunea şi sper să faci

şi tu la fel.Cu drag, Mihăiţă. P.S.Celde la scara trei, nu cel de la scaracinci!”

Moşul dădu sacul jos de pe umăr.Deşi era conştient că acolo nu puteaîncăpea o bicicletă, îl desfăcu totuşi şiprivi înăuntru. Apoi se uită în urma luipe potecă. Sania şi renii erau opriţi înstradă. Doi dintre ei se muşcau reci-proc şi se împungeau cu coarnele,mugind. Moşul clătină din cap a do-jană. „Şşşt! Linişte!” Renul Rudolph,conducătorul de atelaj, cel cu nasulroşu şi strălucitor, îşi încordă muşchiispre ei. Ceilalţi reni se potoliră.

Undeva, în spatele saniei, sevedeau roţile unei biciclete albastre cudungi roşii. Moşul râse: „Aho! Aho!”.Privi câteva clipe spre băiatul adormitşi, după ce îi stinse televizorul, îi de-puse o suavă sărutare pe frunte şi dis-păru fără urmă, precum venise.

Alte ţări, alte locuri, alţi copii, altelimbi, aceleaşi dorinţe... Privirii luipătrunzătoare nu-i scăpa niciun cătun,nicio casă, niciun copil cuminte nurămânea nerăsplătit.

Globul pământesc apărea în faţaochilor lui Moş Crăciun, precum globulde cristal al unui magician care vedetotul, ştie şi cunoaşte totul, până încele mai mici detalii.

La următoarea clipire, renii oprescsania în faţa unui iglu transparent. Dininteriorul de gheaţă, răzbate plânsulmolcom al unei fetiţe. Între blăni,aproape ascuns privirii, lungit şi cuochii larg deschişi, scânceşte un căţel.Are piciorul rănit, sfâşiat de colţii uneimorse şi tremură neajutorat. Fetiţa îlmângâie, îi sărută urechile şi, într-olimbă cu accente grave, înalte, seroagă pentru el.

Moş Crăciun înţelege. Caută, aşacum face la fiecare oprire, în sacul cucorespondenţă. E dezamăgit. Şi trist.Din acest loc nu primise nicioscrisoare, niciun e-mail, nicio dorinţăexprimată. Auzea doar rugăciuni. Darel, el nu era Dumnezeu, era doar unMoş, bun şi darnic, e adevărat, dar,doar un biet Moş.

Prefiră toate jucăriile, gândindu-secu înfrigurare: „Oare ce şi-ar putea doriun copil eschimos? O păpuşă? Sigurs-ar bucura de ea!” Alese o păpuşă şi opuse deoparte. „Cărţi cu desene şipoveşti? Tuturor copiilor le plac; cu unastfel de cadou nu dai greş niciodată.”Moş Crăciun puse şi câteva cărţi lângăpăpuşă. Alese şi câteva creioane col-orate şi le aşeză lângă celelaltecadouri, dar Moşul tot nu era mulţumit.„Dar, acum?! Acum, în momentulacesta, când jalea pentru micuţul ei pri-eten, poate singurul ei prieten, îi sfâşiepieptul, oare ce şi-ar dori?”

Ochii i se luminară şi obrajii dolofaniai Moşului se înroşiră de plăcere. Moş

Crăciun scoase din sacul magic o cru-ciuliţă pe care se afla Maica Maria şipruncul Iisus şi o puse deasupra celor-lalte daruri.

Porni mai departe. Pe drumuriştiute. Pe căi bătătorite. Un zbor lin, lip-sit de obstacole, de dificultăţi. Laponiaşi Aurora Boreală, Alaska, Brazilia,zona deşertică a Africii, Europa, Egipt,India, Everest... Timpu-i fără de mă-sură. China, Rusia, Japonia, Aus-tralia... Revăzu chipuri dragi,cunoscute şi îndrăgi altele.

La fereastra unei case, un copil stăcu fruntea lipită de geam şi priveştebolta înstelată. Moş Crăciun opreştesania şi se apropie de fereastră: „Bunăseara, bună seara/ Iaca vin cu sănioara/Şi cu daruri proaspete/ Bucuroşi deoaspete?” rosteşte Moşul, dar băiatulnu-i răspunde. Îl priveşte dezamăgit.

„De ce eşti trist? Nu te bucuri devenirea Moşului?” „Nu. Sunt deja plic-tisit de atâţi de mulţi Moş. Nu mai credîn Moş Crăciun!” „Atunci ai motive se-rioase să fii trist! În locul tău şi eu aş fi!”„Să fii sigur! La şcoală, la serbarea deiarnă, a venit un Moş Crăciun scund,cu barbă lungă şi glasul piţigăiat... Lamami, la serviciu, a venit unul înalt, cupantaloni şi cravată neagră, doar cu ja-cheta şi căciula roşie... Nu mi-a plăcutdeloc! Şi pe urmă?...La magazin te în-tâmpină un Moş, la Mall, Moş, la pati-noar, alt Moş... Peste tot numai Moşi,de toate mărimile, de toate genurile.Acum, apari şi tu! Şi, culmea, ai vrea şisă mă bucur!”

Moşul intră pe horn şi se aşează peun scaun. Oftează. „Ia, vino aici, pe ge-nunchii Moşului!” Băiatul se apropie,ezitând. Fără voie, inima începe să-ibată cu putere.

„Hai să ne închipuim ceva! propuseMoş Crăciun. Dacă am pune la un loctoate femeile din lume, care sunt sauvor deveni mămici, eşti tu în stare să oalegi dintre toate pe mămica ta?”„Bineînţeles, sări imediat băiatul. N-amcum să n-o recunosc: ea este cea maibună, cea mai blândă, cea mai fru-moasă...” „În preajma ei, - nu-i aşa? -inima ta bate cu atâta putere încât aiputea-o găsi şi cu ochii închişi...” con-tinuă Moşul. „Exact, exact, se entuzi-asmă băiatul. „Ei bine, la fel ţi se vaîntâmpla şi cu Moş Crăciun. Chiar devei vedea Moşi cât frunză şi iarbă,inima ta va şti care este cel adevărat.Şi, atât cât vei putea, să nu te îndoieştiniciodată de el.”

În zorii zilei, Moş Crăciun îşiîncheiase misiunea. Cu toată alergă-tura, se simţea odihnit, puternic, vig-uros şi o bucurie imensă, liniştitoare îistrălucea în ochii luminoşi. Îi era bine!„În sfârşit acasă!” În vatră mai pâlpâiaucâţiva cărbuni. Pisica torcea dusă pelemnele din faţa sobei. Plăcinta cu banzăcea întreagă pe masă. Cum rupseun colţ din ea, bănuţul de argint se ros-togoli pe masă. Moş Crăciun îl privi oclipă şi închise ochii: „Îmi doresc ca toţicopii din lume să fie buni, cuminţi şisănătoşi, pentru ca la anul să-i pot îm-brăţişa pe toţi.”

Pe dealuri încă mai ard focuri, secântă colinde şi se aud strigături cutoate cele petrecute, bune sau rele, de-a lungul anului trecut.

NOAPTE DE CR|CIUNRodica Licsari

Golgota poemelor1313

***


În general criticul de poezie a fost in-teresat de modul în care poetul este in-fluenţat de mediu şi societate,dar şi deimaginile a tot cuprinzătoare care influ-enţează printr-un rol mediator textul,so-cietatea şi iubitorul de poezie.

O nouă critică a poeziei determinăîn poezie structuri diacronice şi de resp-ingere din partea poeţilor ,cu toate căunii exegeţi evidenţiază acest fapt ca odeterminare avantajoasă între celedouă domenii. Critica reprezintă în gen-eral judecătorul şi cenzorul care alegece este bun de ce ce este rău,dar sepune întrebarea cine alege critica bună,obiectivă de cea rea şi subiectivă? Cineîi dă dreptul unui critic să dea ver-dicte,când istoria literaturii nedovedeşte că s-au făcut multe greşeli înacest domeniu?

O critică a poeziei implică mai multedirecţii: valorizarea eului, lucru celpoate face doar,eventual,un psiholog;ointerpretare a efectului asupra cititoru-lui de către poezie; o taxonomizare atipologiei individului; o analiză a postu-latului că prin poezie se exprimă fiinţaumană;o receptare a poeziei ca dreptcapacitate de vibraţie a societăţii printrăirile poetului,ci nu ai te înrobi, difer-enţiind sensurile dintre kairos şi kronos.Primul element se referă la anulareatimpului liniar şi uniform,şi evidenţiazăînţelegerea timpului poetic, totodată

efemer, dar şi trainic.Poezia, inclusiv critica ei,îşi justifică

existenţa în demersul pentru organi-zarea,structurarea psihicului omului şi alumii lui,şi în special excelează în car-acteristica ei de a deţine un sistem dereguli semiotice pentru interpretarea, in-cluderea experienţei umane într-o con-strucţie lexicală,ce exprimă o realitate,dar nu este realitate, însă este maireală decât percepţia acesteia de cătreom.

Poetica şi metapoetica are capaci-tatea de a include în ele unitatea dintrestructuri descoperite nu în interiorul lorci în exteriorul lumii.

Dezbaterea imanentă a poeziei -constată Al. Husar - ne conduce spreideea de angrenaj ca sinteză con-cluzionară a modalităţilor concrete alepoeziei.Critica de poezie este o şti-inţă,ea vine să asigure corespondenţaconstrucţiei sistemului cu teoria sis-temului.Faptul că poezia vine din dome-niul creaţiei literare nu este antagonicăcriticii de poezie,cu toate că aceasta dinurmă vine,aşa cum susţin unii ex-egeţi,din domeniul ştiinţei.Sau sunt an-tagonice?

Această „construcţie” deschide dru-mul radial al metapoeticii. (vezi: Al.Husar, Metapoetica, Prolegomene, Ed-itura Univers, Bucureşti, 1983).

În eseustudiul acesta încerc să arăt,pe de-oparte, inutilitatea criticii poeziei(mergând pe principiul nu e frumos ce efrumos, ci ce-mi place mie), dar, să şi

apăr funcţia cognitivă a criticii poeziei.În calitate de critic al poeziei pot să

abordez modele ale lumii oferite depoezie; dar nu pot să fiu,în acelaşi mo-ment şi ideolog şi poet, în acest contexte necesar să sondăm modelele pentrua descoperi semnele de criză ale com-plexului structural, negativităţile adusecomplexului,orizontul unui viitor eliberatde prejudecăţi. În condiţiile fiinţei lucidece aduce şi produce conjucturile mariale istoriei provenite din adâncul istorieile putem prevedea, alimenta cu miturişi aduce în terenul poeziei, a fabulaţiei.

Misiunea criticului de poezie estemai dificilă decât aceea a simplului criticliterar, deoarece acesta trebuie să fie şipoet,căci venind din interiorul acestuiunivers poate înţelege mai bine ele-mentele pe care se întemeiază operapoetică. Critica de poezie,ci nu teoria ei,se mişcă şi glisează în direcţia evoluţieipoeziei fără încetare,merge înainteculegând pentru „ştiinţa” poeziei noi„probleme”, căci ea este conştiinţa re-alităţii poeziei.

Georges Poules subliniază că întimp conştiinţa critică este formată dinconştiinţa inerentă a operei care esteefervescentă şi puternică, ocupând, ev-ident, primul plan şi conştiinţa surprinsăa iubitorului de poezie.

Abordând,în acest context, prob-lema conştiinţei critice a poeziei, con-stituită din conştiinţa inerentă a poezieice este trăită adânc, aceasta îşigăseşte locul primordial în conştiinţa în-

drăgostitului de poezie. Rolul criticii dea descifra semnele unei poezii este re-nagat de Serge Doubrovscki, deoarececritica nu este descifrarea unei operepentru a deveni contrariu acesteia. Crit-ica de poezie este, dincolo deînţelegerea profundă, vibratoare a sem-nelor,este o afirmare a valorii. Trebuiesă înţelegem că eul criticului,la fel ca şieul poetului este o subiectivitate in-versă. Dintr-o expresie dată şi poet şicritic - obţin lucrarea care este pro-glob,pentru un aspect esenţial al proglob-modernului, noul curent indentificat demine în actuala evoluţie a poeziei şiartei, în contextul globalizării.

Criticul-parazit al poeziei, pot spune,că este veriga intermediară, a treia,între poet şi cititor, el este parazitul po-etului care de multe ori, de-a lungul is-toriei literare, s-a înşelat, dar şi acanalizat gustul cititorilor,privind val-oarea poeziei criticate.dacă poezie estefructul eului poetului, lucrarea criticuluieste „parazitul” acestui produs.

În concluzie, o critică a poeziei maitangenţială de obiectul/subiectul săutrebuie - după părerea mea - să în-globeze această „construcţie” ambiva-lentă în contextul că tot ce-i mondializatîn capul poetului ţine de ordinea naturiilui şi se caracterizează prin trăiri intenseşi spontane, şi că ce trebuie să re-specte o normă, ea aparţine poeziei şiprezintă caracteristicile relativului, aleparticularului.

Criticul de poezie - un parazit al sentimentului uman?Al. Florin Ţene

I. Tăietor de Ape/ Măcelar de Lu-mine/ Colos carele ne striveşti presteHaos/ Tu, AtotStăpânitorule preste de-aicimereu înăţatele strigăte-Rugi,/ Tu şi PO-EMUL suav-răvăşit întru Vechiu Testa-mentare petreceri de Sânge/ vai, întruNourul acela şi mai de-ntristatul carele netot vine/ hei, şi întru Nourul acela şi maide-ntristul carele ne tot pleacă/ ay, şi maiales dintru Piatra de-Aceea numai Trup-Durere/ preste Oasele unui alt Tărâm alFăgăduinţei de-Adormire/ întru colţii Pre-Timpurii celui ce ne tot numără zările capre nişte Fructe divin interzise-proscrise/vai, nouă dar şi Ceriului şi Borhotului Ter-rei-Prezise/ din carele mai răsad amare-dulcisime: şi de Mere şi de Narcise-Caise/dintru Paradisul pierdut-pierdut/ pre Lim-bile Şarpelui Genezic pre-Conceput din-tru pre-Început!/ Vai, Solarule,Dominoule-Dominator, dar apoia s-auvăzum sacre străfulgerări preste Mândra-ţi Ticăloşire (vai, Doamne, vei trecePahrul de la Tine spre Mine presteTicăloşirea Noastră Dintâie, aşa cum încăDrept mi se mai Cuvântă-Cuvântul: hei,să crezi, să mai Crezum,/ cum s-auvăzum Femei, post-Adamice, Eve-Femei,/ cu Sângele Lor Vărsătoriu-Damnat/ ispitind pre Vărsătorii deSânge-Curat/ la: O, Doamne, la Jocul-Jocînveninat?!).

II. Heya-Hey, şi Aşa cum mi s-a şifostu-a de-arătat Zidirea, apoi DărâmataZidire/ şi iarăşi măre şi măre Re-FacereaLăcaş-Templuire: Cuvânt-Zidire!/ şi pân’m-am fost orbit de-atâta Privire privindu-Te (cum spre alt de-mădular, Dezisiubito-Adamică, ademeneai?!)/ vaie, atât pân’m-au părăsit din Cuvântul Logos Sfânt, şi

ele însele: Cuvintele! (O, Doamne, Dum-nezeele mele, î îndumnezeele mele: pen-tru ce şi cin’ mă părăsiţi?!) – cu Adevăratde suflet-oase şi cărnire a mele vă de-spărţiţi căci abia vă mai revăd apoiîncărunţind pre ierburi (cu Ochiul Meu de-amăgire Avidul?!), viermu ind în zoo-fruct(vai, tactilele mele-s ireversibil: mioape?!),ghe muindu-vă-n Foc (Văleu, Prometeic:Noroc?!) sau în-Florindu-mi pe pământia-mi de piele şi gură (Doamne, iertareaMaicii Domnului Vergură?!). Şi-astfelu-mi(dezgolit de Cuvinte!?): n-a mai fostu-anici o Strigare de Nume/ preIubito, vai,dezarticularea noastră blestematăanume/ răsărită-ntr-o fulgerare de preMuntele Măslinilor/ întru Noaptea care as-piră Suflete-Albe prelinse pe-argintulOglinzilor/ Ah, Palleoiubito, reci gândi-toarele noastre oglinzi:/ Grinzi, ale Ceriu-lui şi ale Raiului de cariu pătrunse,măcinate Grinzi!

III. Şi s-a mai fostu-a a fi văzut/ deînsuşi infinitul Nevăzut/ vai, şi VisătorulAcela/ (Ecee Homo-Oniricumus cuNacela?!)/ carele dintr-odat’ s-a trezit dinVeşnicii de Vis/ de pre Muntele celălalt(Olypicum-pară-se, revarsă-Se, revarsă-Se?!)/ seminţind cu Semnul Lui de celmai Apucat-Disperat/ şi tot glăsuind-stră-fulgerat:/ - Hei, TOULE, preMuritorule,opreşte, OPREŞTE POEMUL/ căci Pier-dut pe veci vi-i EDENUL,/ Opreşte-TE îţicer/ căci nu veziu ce-însenin se vede dinCER:/ cum nici o Dragoste nu mai este cuDragoste-Dragoste (?!)/ numai amar-pelina, satanica-Pacoste/ cum nici o ură/nu-şi mai este de-aură!/ Vai, dintru Tot cesubt ploape ţi-ai strâns:/ E numai de râs şiplâns!/ Aşadar lasă grabnic sărmanilorRestul/ Nimic nu s-a fost şi nici mai va săfie întru Destul:/ poate vreun DOR de

POEM mai puţinul de puţin!/ Şi de-aceea,iată-mă, revin,/ iară mă străfulger ca să-ţi spun:/ Opreşte-Te, opreşte POEMUL/ şiastfeliu vi-s împliniţi şi TU şi POEMUL!/ah, Biblic-îndemnul:/ să staţi Bine/ să staţicu Frică/ să luaţi aminte/ (cu cea de peurmă minte!)/ : uşile, uşile/ (vaie, precumsensuale: păpuşile!)/ ,veziu-le pe crimi-nalele/ ispititoarele-banalele!/ Aşa că:Trage, trage (ca pre o ardere de Tot şiToate/ câtu-ne se mai prepoate!)/ şi PO-EMUL în POEM/ ca un Totem într-un altTotem/ încât cu IUBIREA de-Aproapelesă mă fal’ şi să mă tem/ căci ale Sale sunttoate dintru ale Sale/ (Doamne, numa-nlacrime şi rugină pre Zale!) – şi Numaiîntr-astfel POEMA mea numa-n Ochii tăi(două găuri-negre avide-avide!) etern seva închide/ ca o pre-Tăiere de Ape/ preValuri-valuri: hârtoape!/ Suavă,Măcelărire de Lumine/ cum Umbra mea

mereu făr’ d-Umbra Ta lângă Mine!/ Coloscarele striveşti preste Haos (Palleoiubito,EMINESCU-i mai însetat de REPAOS!)/vai, şi ECLESIASTUL cu micul Său pre-Sine întru Sine dintru Sine (!)-/ nspresineaşi de Sine:/ O, Doamne, agiută Ne-naşterii din Mine/ la plinirea Morţii carelene tot Vine/ şi, rogu-TE, fă-i semnul TăuCelest/ Muierii Aceleia iubite-deziubite (pecari nici c-o adiere de Frunză n-o mai de-test!)/ Dă-i pe-Amurgul Zeilor nou trotuar/Doamne, Piatra Şiţei de-Amnar/ deMuiere-Curvă-suflet-Cast/ pastă de Icon-oclast/ ce-aşternut-a Patul de Mireasăpentru-mi Mir’/ o, Amintirea Nupţirii-Zefir/Căci: Numai aşa, Doamne, Trece-vei TUlin în prelin/ pe Răboju-Ţi Divin/ POEMULacesta/ iertându-i Tempesta:/ de-eternsuferind efemerind/ :întru Extaz şi Delir/ca să, Doamne, iară: Respir/ pre-altu-miserafic-senin! (Amin!).

P.S. Şi, Numai Atunci când, precumMitul Elad (Vai, PreSolarico, din PomulVieţii: Mere Nu mai cad!) Cronos îşi de-vora proprii-şi fii Zămisliţi cu Rheea (O,măre, dar nu plângea-gemea-n Zadar Fe-meea/ căci pe însuşi Zeus, pe ţărm Cre-tan, i-l într-ascunse Geeea!), heia-hei, totaşa şi Soarele-Nost’ Solitar/ de foc Ar-măsar!/ îşi va fi înghiţind pe toţi Planeţii/ ş-apoi se vor implozi Univers pre Universuri(vaie, PreFosilico, ce triste, foste sublimeEresuri!?) – vezi, e ca-n singurul Joc Realde tot şi-l visează AprioLiric Proheţii! – şipân’ se vor Sfârşi-Nimicnici, vaie, DETOTresorbi Galaxii pre Galaxii!/ -heiaHei,Palleoiubito, aşadar, Numai Atunci: Iubir-ile Noastre se vor reîntâlni-regăsi/ şi iarăşise vor iubi/ pân’ ce iară se vor sexy,sexyyy... (DOAMNE-POEMULE: pân’câtu-i Neant pre Pustii?!).

Palleoiubito: POEM pe carele numai Mâna Ta prelină mi-l va divide când întru Ochii Tăi (ETERN-EFEMERINO!) se va închide!...

Gandy Romulus R. Georgescu

Romulus GandyGeorgescu

1414

***

decembrie 2008 -

Oraşul de la parter. Un per-sonaj preţios s-ar putea exprima (excla-maţie echivocă, una şiadmirativ-decadentă, şi dezamăgit-erotică) : - Sexul tău azi... ce orhideedezabuzată!... (n-am avut curajul să in-tuiesc cam ce i-ar replica doamna, princuvânt, prin gest, prin tăcere...); formu-larea mi-au inspirat-o cele două orhideece locuiesc de ceva vreme în cutiile lorseducătoare aşezate peste difuzoarelestaţiei mele de radio; să le fi menţinut înviaţă tocmai vibraţiile sonore, cele maimulte - muzicale?... Precizare: mi-amnotat fraza cu pricina la lumina a şaselumânări mici şi a uneia groasă-par-fumată; asta deoarece la 5h 5o' cândam debarcat în living, curentul era sus-pendat în văzduhul indiferenţei citadinecrase; de peste cinci ori s-a oprit curen-tul numai în 2008! Mi-au fost ameninţateuntul, carnea, mielul achiziţionat ieri dedoamna mea, ouăle, berea, apa miner-ală ş.a. Nemaipunînd la socoteală restulaparatelor "electrice", inclusiv liftul -deoarece, între orele şase şi şapte,bişoancele noastre trebuie scoase lapăscut... Cartierul e bântuit de multăvreme de penele de curent ce m-aruncăîn evul mediu bucureştean... Acestea"mă ajută" să redescopăr virtuţile dia-logului cu cei apropiaţi. Dacă asemeneaeclipse ar dura doar câteva minute,treacă-meargă. însă pe răboj consem-nez obrăznicia a două-patru ore!... In-admisibil în secolul 21. Nu şi înBucureşti... Dacă vacuumul electric seafirmă când doamna mea e acasă,fireşte că schimbăm impresii şi dialogămcuminte, nesperat de direct. Oricum,povestea mă costă câteva pahare debere. După opt ore de monitorizare, îmiţiuie retina. Pentru a deschide laptopulsă lucrez ceva şi pentru mine, nuneapărat pentru un salariu, pierd într-ocroazieră odihnitoare timpul. Respectiv -tranziţia somatică, psihică, spirituală.

Dacă nu e un meci important, sau dacănu sunt prea istovit încât să-mi priiascăcititul, deschid în fine laptopul. Bereabună, păstrată la 5°- 6°, e reconfortantă.Acum, odată aplecat peste tastatură,năravul îmi pretinde o tărie.

Dacă episodul se consumă dis dedimineaţă, la serviciu ajung fără pic dechef de muncă. Mă supun, totuşi, disci-plinei lucrative. Ceea ce înseamnă că,ajungînd înaintea majorităţii confraţilor,deschid larg ferestrele imensului birou,îmi depun sandvişurile în frigiderul cuacces democratic, deschid calculatorul(cât să se vadă că am trecut prin faţamonitorului) şi mă retrag pe terasă;buzunarele îmi sunt locuite de o doză debere, un carneţel pentru note, un pix po-tent, clanul cheilor izbăvitoare, ţigări,brichetă, celular, portofel. O sumedeniede antene, de cabluri, de fire izolate, derăsuflători metalizate, de ambrazuri şimetereze şi smoală pietrificată şi nisipgranulos îmi străjuie tacit strecurarea.Terasa aceasta echivalează cam cu eta-juil al zecilea al unui bloc obişnuit. Rarprivesc spre stânga, unde se odihneştecolosul Parlamentului, se lăfăie parcul

Izvor, se gripează faţada Teatrului Bu-landra, se bănuie tichia clădirii Radiodi-fuziunii publice... Rar îmi consum irisulsă binecuvânteze trogloditul turn al ex-Bancorex-ului sau pe primul zgârie-noribucureştean, blocul-turn din preajmadefunctei Operete din piaţa, zisă azi, aNaţiunilor Unite. Bulevardul Unirii, spart,departe, în Piaţa Alba Iulia, dar mai cuseamă zona veche (Patriarhia, mănă-stirea Antim, bisericile vicinale, zareacare-mi permite să re-cunosc imbecilulmausoleu comunist, Crematoriul uman,viitoarea Bibliotecă Naţională, aburulverde plutind peste Parcul Tineretului şiPolivalentă, stradelele cu construcţiiavînd costumaţia sfârşitului de secol 19- începutului de secol 20...) îmifascinează şi-mi satisfac lăcomia priviriide sus. Să savurezi o doză de Bergen-bier, înainte de opt dimineaţa şi peterasa unei clădiri ministeriale. Oplăcere con¬vieţuitoare cu starea meade spirit, cu angajarea mea într-un ser-viciu deloc interesant. Un desfrâu,poate, reparator. Să surprinzi de susviermuiala matinală din centrul civic alBucureştilor. Te laşi spoit de razele unui

soare încă bezmetic. Dar, mai ales, îţialimentezi laringele gândurilor care artrebui să prefaţeze, conştiincios, o nouăzi de muncă. Ce fel de muncă...? Avan-tajul de a locui aproape de slujbă şi de aputea să împuşc un sfert academic de-licios, depravat; dau curs impertinenţeide a mă fotografia cu celularul în timpce-mi exercit dreptul eretic de a sorbivaticinar. (Tabla antiseptică a dozei, pebuza inferioară, n-are aderenţa sen-zuală a labiei unui pahar. Nici măcar agrosolanei epiderme de halbă. Asta e.).Un tub strălung de aerisire, ale căruivulve feroase, ruginite, îmi jignesc câ-teodată bombeurile, anchilozat de-a lun-gul celor 9-l0 etaje, îmi înhaţă, zgomotosca un senator-ziarist, cutia (goală) debere. Câte doze nu vor fi zăcînd printremăruntaiele centrului nostru civic!... O,încep să-mi zăresc jos, pe trotuareleadiacente, unii colegi de prihană, zgribu-liţi sub toga sarcinilor de rezolvat urgent(sic!). Bezmeticesc şi ei, aidoma soare-lui încă somnolent. Mă cutreieră încă odată bucuria de a-mi permite să savurezzorii. Crepusculul - ei, da! - rareori l-amsavurat oficial. Iar amurgul, oricum, mătoropeşte într-alt mod: o dezolareaproape onirică, o desangvinizareaproape reală, o scufundare în improb-abilităţi tangibile, o teleportare în melan-colii defuncte şi izbânzi recuperate. Nuvreau să stric subiectul. Amurgul trăit demine (în oraşe, pe litoral, la munte, înţări străine...) însumează sirene pentrucare, a le zugrăvi artistic, s-ar cerevocea unui alt Homer, sau, măcar, aunui alt Shakespeare... Cu toate astea,dimineţile îmi sunt nu numai fructuoaseci şi cele mai lucide teritorii pentru mi-graţia gândurilor traductibile literar...Confuz şi pângăritor şi inegal şi ambiţiosmă tot re-descopăr - dar în câte modurise conjugă un verb oarecare, darmite otrestie gânditoare...?! Aracii, săracii cuduhul, susţin vertical o podgorie; numaică aceia care gândesc, care pro-gramează, care îngrijesc, care ex-ploatează podgoria nu sunt aracii. Devintot mai conştient că nu sunt apt să co-munic celorlalţi lucruri noi, ci doar lucrurialtfel. E prea puţin...? Dumnezeu ştie -dar îmi va trâmbiţa El vreodată nota dincatalog...?

Pe data de 13 decembrie, la Târgovişte, a vut locultima şedinţă a Societăţii Scriitorilor Dâmboviţeni dinanul 2008. În sediul devenit neîncăpător al Societăţii,preşedintele Mihai Stan a avut o misiune grea în mod-erarea acestei întâlniri finale. Au participat scriitori, pic-tori, sculptori, cronicari şi critici literari din Târgovişteşi din ţară. De departe s-a remarcat participarea laaceastă întâlnire a insolitului şi redutabilului scriitorMircea Constantinescu, ce şi-a lansat aici şocantacarte (apărută de curând), „Accesul liber la raft“, real-izată de editura ROMANIAPRESS, dar şi a altor valo -

roşi artişti. Au fost prezenţi astfel, pictorul VictorMeiloiu, care şi-a vernisat ultima expoziţie şi sculptorulConstantin Rădulescu, prezentând şi el câteva din lu-crările de oră recentă. Toţi trei veniţi din Bucureşti.

A avut loc, însă, şi lansarea unei cărţi scrisă de unautor dâmboviţean. Este vorba de cartea prozatoruluitârgoviştean Ioan Vişan, „Cuşca elastică“, ediţia a II-a,valoroasă printre multe altele şi prin faptul de areprezenta ultima carte editată de marele poet (cu

câteva zile înaintea morţii sale) Cezar Ivănescu, peatunci director a prestigioasei edituri „Junimea“ din Iaşi.

Ca niciodată, şedinţa sfârşitului de an s-a remarcatprintr-o atmosferă de critică veridică şi la obiect, pro-fesioniştii Tudor Cristea, Victor Atanasiu şi VictorSterom, incitându-i pe scriitorii prezenţi la riposte ani-mate şi incisive.

I.I.V.

Proze ghilotinate

Ultima şedinţă a S.S.T. din anul 2008 şi...

...vernisaj Karola Kim

Mircea Constantinescu

Mircea Constantinescu

Pe data de 12 decembrie 2008, la ColegiulNaţional „Constantin Carabella“, Karola Kim,elevă a acestui colegiu, absolventă a şcolii deartă „Octav Enigărescu“, a vernisat prima eiexpoziţie de pictură şi grafică intitulată"Portretele de la miezul nopţii". I-au fost ală-turi profesorii şi prietenii, invitaţi din lumeaartistică şi culturală târgo vişteana. Între aces-tia pictorul Mihai Şerbănescu, Mihai Stan(preşendintele Societăţii Scriitorilor Târgov-işteni), poetul Ion Iancu Vale, scriitorul EmilStănescu şi alţii. (B.D.)


PoezieDar tu nu ştii căastăzi…

Obrazul cerului era încă palid…Sunt o harpă ori un fluier?Adăstător de tăceriîn căutarea celor necuprinse,ori mare vălurind între ţărmurile su-fletelor– Mâna vieţii ce cuprinde inimile?Sufletele locuiesc în casa zilei demâine,Dar tu nu ştii că astăziNu-i decât amintirea zilei de ieriîn timp ce mâine e visul clipei de faţă!Obrazul cerului era încă palidîn lumea fără anotimpuri…Dorinţele-mi ţâşnesc asemenea izvoru-lui!Ascult suspinele şi râsetele somnuluinostruÎn ceasul când iubirea retează uscăciu-nile…Bucurie! Tristeţe fără mască

Ce muşti din a durerii prea mare duioşiiFântâna din care ţâşneşte-adesearâsul nostruPrea plină de lacrimi a fost şi va mai fi!..Bolnavă de tineVoi muri bolnavă de tine…Şi vântul, pe frunze aţipind,Îmi va cerni uitarea…Cioplit-am, nu cu mâna, amăgireaCe nopţi păgâne-au stins pe frunţi,Mărgăritare lungi de ploaieObrazul cerului spălând…Sub luna ce iubiri destramăÎn sufletu-mi ca-ntr-un mormânt,Doar amintiri se mai răsfaţăDar amăgiri şi ele sunt…Nu înmulţi cu glas suavTristeţile ce zac în mine!Ţi-e pasul grav, zâmbetul fadIubirea a murit în tine!...

Rătăcire…Răsfoieşte vântul copacii…Cade-n nopţi adânci pământul greu.

De lângă stele, în singurătate,Moartea, în miezul fiinţeiPlânge ne-mpăcată!...E pretutindeni, veşnic asfinţit,O vorbă surdă ce-n tăceri se coace;De dorul tău, cu jale sprijinit.Cu aripe de cântec înstelate,Simţirile colindă destrămatePrin casa-ntunecat-a sufletului meu…Cine, dac-aş striga, m-ar auziDin cetele de îngeri străvezii?

Revărsate ceruriRevărsate ceruri în risipă de steleStrălucesc deasupra mâhnirii…Ia seama! De-ndată ce dragostea şi-omărturisesc,Îndrăgostiţii încep să mintă!Mă cheamă dar, în clipa ta de mâine,Pe rugăciuni de taină-nstrăinat!Ce încă nu s-a dăruit îţi aparţine.Cuvintele se-aştern – covor – sub paşi.

Dana Dogaru Zamora

PRINŢUL CAROL intră în ŢARĂ să-lprivească toţi româniiSă-i aducă flori de crini şi-un buchet detrandafiri,Soarele răsare în cer să ilumineze DrumulînspreIndependenţa României să strălucească înAni de GloriiSă plutească pe coridorul din cetăţi şi dinPalate,Orizontul Nemuririi pluteşte pe ARCUL DETRIUMF şi.înOglinda Dorului de Strămoşii Noştri înviaţi înCARTEA DE ISTORIE şi în MARILE IU-BIRI,ORELE sunt străluminate de macii de pecâmp şi de-garoafe roşii înflorite în Grădina Lumii subCURCUBEUL ce înaintează din Carpaţispre MareaNeagră când în CATEDRALE şi în BIS-ERICI clopotele încep să bată.SALA TRONULUI este luminată de CAN-DELA ALBASTRĂAprinsă de CAVALERII COROANEI cândPRINŢUL CAROL esteîncoronat ca REGE îri orizontul înflorit cumargarete şi orhidee,PRINŢESE şi PRINŢI vin la MASASĂRBĂTORII REGALE îmbrăcată în mă-tase roşieSă sărute ICOANA SFINTEI FECIOAREMĂRIASă-l privească cu iubire pe ISUS CHRIS-TOS pictat pe Peretelealb cu negru, verde şi aur,MARELE REGE CAROL I, REÎNTEMEI-ETORUL intră în Balconulcu Flori să le vorbească românilor ce-auvenit înPiaţa Romană să-i ureze MAIESTĂŢIISALE ODOMNIE LUNGĂ şi să fie repovestită deURMAŞII ŢĂRII într-o epopee,Bat clopote de Aramă în Biserici şi MănăstiriSărs£-.audăin4:ARA-ROMÂNEASGĂ-şi-în-MOLDOVA de laPrut şi până la Nistru sub LUCEAFĂRULrăsărit în'TUNELUL descoperit AZI de NOI ÎNMUNTELE UNUI TEZAUR.Deschid ALBUMUL DE ARTĂ să-l privescpe REGELE CAROL Ifotografiat în Salonul Galben aşezat peTRONUL ROŞU subfereastra timpul deschisă să intre în PalatulVoievodal CERUL ÎNVIERII,

Pe Scrinul Negru se află Manuscrisul Vechişi Epistolescrise în Evul Mediu de Voievozii Ţării sădorescsă le citesc când vin zorile în Univers şi pePământsă lumineze viaţa românească între Carpaţi,Dunăre şi Mare,

Când ascult orologiul antic ce anunţă ORĂSTRĂLUMINATĂpe Bulevardul Eroilor urc pe Muntele Vrăjitsă culeg o floarede colţ să o duc REGINEI ELIS ABETA cese afla înSala Zânelor să citească lângă criniCARTEA PRIMĂVERII,Se luminează de ziuă în CASTELULPELEŞ când coboarădin Trăsura Verde pe care-i pictat un vulturde aurREGELE CAROL I şi REGINA ELISABETAsă intreamândoi în Sala Dorului de daco-romaniisculptaţiîn bronz de STRĂMOŞII NOŞTRI în trecu-tul luminat de-o mare sărbătoare.A intrat MAMA în Biblioteca Noastră să-miaducăstruguri, mere roşii şi o pâine iar eu să oprivesc cudrag când scriu un poem istoric aşezat peBalansoarul dePalmier din orizontul singurătăţii mele,În Anticamera Culturii Române se află o

Vază cu BujoriŞi Liliac alb şi violet lângă Vitrina cu cărţitipărite înTipografia Veacurilor să le respir parfumul înaerul luminat de Lampa Fermecată lângăFlori.Să visez ORAŞUL POTAISSA unde m-amnăscut în

CASA DE LUT să ascult SIMFONIA LU-MINII lângăLampa cu Petrol aprinsă de BUNAsă lumineze CURTEA VECHE unde se aflăMOŞU' sub stele,Vin pe strada cu tei să mă întâlnesc cu Veriimeisă privim împreună STATUIA REGELUICAROL I sculptatăîn marmură albă si granit roşu în Zarea cuGrădinişi Livezi înflorite în LUNA MAI pe DRUMULVERDE de unde se aude un concert deviori.REGELE CAROL I coboară din TrenulDimineţii înMOLDOVA să intre în Mănăstirea PUTNA-să ducă o cununăcu sânzâiene şi un buchet cu Narcise gal-bene laMORMÂNTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE ŞISFÂNTsă le pună pe Lespedea albă pe carese află o Pânză roşie - galbenă - albastră.Vine să sărute CRUCEA DE AUR iar lângăICOANA LUI

ISUS CHRISTOS se roagă pentruPOPORUL ROMÂN iar desub oglinda cerului priveşte un Regiment deInfanterie cândtrece pe sub ARCUL DE TRIUMF subSoarele răsăritsă lumineze ANII DE RĂZBOI,Urcă în TURNUL GLORIEI să-şi am-intească deNUNTA REGALĂ cu PRINŢESA ELISA-BETA, deALTARUL IUBIRII şi de ODA BUCURIEIcântatăde un TRUBADUR ROMÂN sub o fereas-tră,în zori se întoarce în PALATUL DE PIATRĂadusă dinMunţii Carpaţi să intre pe Coridorul trecutu-lui Valahunde să o întâlnească pe REGINA ELISABETA peTERASA MAGILOR în aerul Aleii cutrandafiri roşii înfloriţi îniarba unui vis cu Voievozi şi cu Legendescrise peCâmpul de Luptă de MARII EROIIntru în MUZEUL DE ISTORIE MILITARĂsă privesc PORTRETULREGELUI CAROL I aşezat pe Peretele Al-bastru între douăflori roşii înflorite sub candelabrul de cristalaprins întrecut să iubesc AZI ŞI MÂINE PATRIAROMÂNĂ,Vin la MASA CERULUI DIVIN să ascult omuzică religioasă 'cântată de ORGĂ să scriu o epopee despreREGII şiREGINELE ROMÂNIEI în aerul străluminatdeaurul din Apusenii bătrâni,să trăiesc în ZILE şi NOPŢI în EPOCAMODERNĂsă-mi aduc TIMP din OLIMP săstrălucească în poemeşi scrisori prin flacăra eternă ce arde în NE-MURIREla SARMIZEGETUSA unde dacii au luptat curomanii în aerul antichităţii şi undes-a născut LIMBA ROMÂNĂ,MÂINE călătoresc în

TAXIMETRUL GALBENsă cobor la SINAIA să privesc castelulPELEŞconstruit de REGELE CAROL I sub

CURCUBEULce luminează CASA REGALĂ şi stejarii sec-ulariînverziţi în cupola solară peDrumul Verde cu Vile albe şi cu trei Fântâni

Emil Perşa

Dana DogaruZamora

Regele Carol I

Regele Carol I

Mă tem de tine şoapta mea pătatăAud ce speri în loc ce-aud să spuiNimic din ce-i al meu şi-al nimănuiOprit în maluri n-a fost niciodată.

Le spun ades cuvintelor ce nu-iEfervescent în lumea mea ciudatăŞi ce e foc, cenuşă vânturată

Credinţă coborâtă în statui

Un gest sperând, un ochi închis, un semnNimic mai mult decât îmi cere clipaÎncât acela ce şi-a pus aripa cu ea s-ajungă-n-cer făr-un îndemn

Hotărâtor din piatră sau din lemnÎn timp ce îşi încarcă-n raze pipa


***

Era cumplit de frig şi era seară Târziu şi-ntunecat. Urât afară

Doar o fetiţă mai era pe stradă Cu capul gol, desculţă, prin zăpadă

Căci îşi pierduse marii ei papuci În care până unde să te duci?

Pierduse unul când a traversatPe celălalt l-a dat unui băiat

„Leagăn să-l folosesc, doar dacă vreiCând o să am şi eu copii mei”

I-a zis băiatul foarte fericitPentru acest cadou drăguţ primit

Şi-aşa cu picioruşele ei goaleMergea ţinând chibrituri prinse-npoale

În şorţul vechi şi cu-n chibrit în mânăÎnfometată, îngheţată zână,

Căci din trezit şi până-n asfinţitNu-i cumpărase nimeni un chibrit

Iar ea avea doar una din ispiteSă vândă cui îi cumpără, chibrite

Lumini strălucitoare la ferestreŞi-n ele bucuriile terestre

ŞI un miros de fragedă fripturăŞI-o foame îngheţată peste gură

Era Ajun de An, se tot gândeaCum să-se-ntoarcă-acasă dacă ea

N-a dat chibrit şi n-a primit bănuţCe linişte să aibă în pătuţ

Când tatăl ei, ştia că o s-o bată C-o mai bătuse el şi altădată

Deci rătăcită între două caseS-a ghemuit sub ea şi-aşa rămase

ÎI era frig aici, dar şi acasăE-acelaşi frig când serile se lasă

Mânuţele-i erau ca şi-ngheţateI-ar face bine un chibrit? Se poate

Să îl aprindă? Chiar, să în-drăzneascăŞi degetele să şi le-ncălzească?

Trase chibritul şi.-l frecă de zidLumini, deodată,calde se aprind

Stranii lumini o încălzesc din plinŞi-n ochii ei pătrund câte puţin

Vedea o sobă mare, de alamă,ŞI-un foc arzând frumos, de pus înramă

Şi deodată flacăra se stinseEa alt chibrit se puse şi-l aprinse

ŞI-n el văzu iubire fără urăŞi-o gâscă –ameţitoare, o friptură

Umplută şi cu mere şi cu pruneVenind spre ea, venind...biată min-une

Care se stinse cu chibritul săuŞi cum uitase gândul cel mai rău

Pedeapsa ce-ar ave-o de primit

Aprinse cu-ndrăzneală alt chibritŞi se trezi stând undeva , pe jos,Sub Pomul de Crăciun cel mai fru-mos

Parcă îl văzuse ea vreodatăCând negustorul cel bogat l-arată

Şi mii de lumânări ardeau, ce bineCu poze colorate-n magazine

Şi toate, toate,...sau aproape toateSpre ea păreau să fie îndreptate

ŞI ea-şi întinse mâinile spre ele Şi toate-au dispărut spre cer, sprestele

Doar una, pâlpâind, pătrunse gerul

Şi-o urmă lungă şi-a lăsat cât cerul

Şi se gândi fetiţa-Cine moare?Să fie cum a zis bunica, oare?

ŞI scăpără încă-un chibrit tăcutăŞi se aprinse o lumină mută

Şi în acea lumină argintieBunica ei apare cum o ştie

Şi luminoasă, dar şi zâmbitoareŞi bună dar şi mult prea sclipitoare

Şi-atunci cuprinsă de puterea fricii„Bunico-îi strigă cu dor bunicii-

Ia-mă cu tine, vreu să-mi fii aproapeSă nu dispari cât aş clipi din pleoape

Cum dispărură soba şi fripturaŞi Pomul cel frumos...cu-ncărcătura...

Pe când chibritul, iară se va stinge

Căci lângă tine n.am de ce măplânge

Şi-atunci bunica-n dragoste divinăO duse-n braţe prin acea lumină

Atât de sus şi-atâta de departeUnde nu- lacrimi şi unde nu-i nicimoarte

Şi nu-i nici frig, nici foame şi nici seteNici urmă de dureri şi de regrete

A doua zi la colţul unei caseZăcea fetiţa care se pictase

Cu-n zâmbet îngheţat frumos pe faţăDe parcă ai fi zis că este-n viaţă

ŞI n-avea nimeni cum să înţeleagăCă a plecat cu bunicuţa dragă

Şi-n ce Lumină timpul se destramăCând Dumnezeu cel sfânt la el techeamă.

Grigore Grigore

Adaptare dup\ Hans Christian Andersen

Feti]a cu chibrituri

Mă tem de tinesonet acrostih � sonet acrostih

Grigore Grigore

Grigore Grigore

17

Proză

O luminozitate pe care nu o mai în-tâlnisem... Uriaşa ctitorie a cruciaţilor dela Marqab strălucea în soarele puternicpe vârful colinei la picioarele căreiavălurea Mediterana. Apele dumnezeieştiale Mediteranei. Ştiam că am mai trăit înaceastă atmosferă, începeam să cred-cu adevărat că am mai trăit o viaţă...Aveam să aflu că Marqab înseamnă orăscruce a frumuseţii, un simbol sirian şică marea construcţie numindu-secândva Merghatum Castle, a aparţinutcruciaţilor din Ordinul Ioaniţilor supranu-miţi Ospitalierii...

În jurul meu consistenţa pietrei şimăreţia colinei, pitorescul palmierilorverzi şi cerul albastru conturau o eterni-tate în care mă aflam doar ca un mareadmirator, îndrăgostit de vestigii, demare, de miracolele Orientului, uitând înaceastă sublimă măreţie, tragica meaexistenţă evanescentă.

Mediterana stăpânită cândva de feni-cieni, albăstreşte paradisiac la poalelecolinei enorme, valurile încoronate cumărgele albe precum zăpada se răs-toarnă şi pier în albastrul intens şi pe ţăr-mul auriu, un abust poartă cu graşie şisplendidă ostentaţie câteva flori de cu-loarea rubinului.

Merghatum Castle... Câte priviricumplite de Templieri severi vor fi trecutprin ferestrele castelului către nemuri-toarea nemărginire?

Sau câte priviri de dor ale vreuneicopile îndrăgostite, nu se vor fi aţintit îndepărtări întru aşteptarea unei corăbii?

În curtea interioară fântâna adâncă,în care licăreşte misterios ochiul de apă,dovedeşte oricui că platoul de piatră dela această cotă înaltă a colinei esteaşezat pe o pungă de apă, fapt care a

făcut cu putinţă vieţuirea în mareafortăreaţă şi suportarea asediilor. Niciaceste asedii nu au fost puţine. Esteatâta dramatism, atâta frumuseţe, atâtaistorie...

Drumul către Mormântul Sfânt estejalonat de astfel de construcţii aleacelora care s-au îndârjit să cucereascăpentru lumea creştină Jerusalimul.Acum, sub soarele Asiei, culorile sezvântă într-o sărbătoare a spiritului într-o adevărată bucurie de adoraţie şi fru-museţe pământeană cum nici nu s-a maivăzut. Mă imaginez pentru moment,doar pentru câteva secunde, un călugărrăzboinic, înarmat cu spadă şi cruce, orbla frumuseţile din preajmă, Cavaler alunui astfel de ordin, devenit astăzi – haisă-i spunem – romantic, dar pe atunci uncumplit ambasador al fanatismului. Şi însplendoarea acestei neasemuite şi stră-luminate grandori de acum, mă bucur căam plecat din Evul Mediu şi poate numaiîn acest context îmi mai permit ca întâiaoară să nu fiu de acord cu Magnificulcare a exclamat: „ O, tu întunecatule EvMediu, cât regret că nu am avut de trăitîn ceţurile tale!” ... Mai simplu şi maipuţin şcolit când în România ultimul „prinţ” medieval din Europa de Est – cuale lui celebre patru clase primare neter-minate - îşi mângâie posesiv sceptrul,eu prefer lumina contemporană şi admirsclipirile nemărginirii dincolo de jaloane,politică şi timp! O asemenea senzaţie decomplice la grandoarea naturii ( nu uitnici că prin splendoare natura se auto-contemplă, aşa cum prin Poeţiomenirea se contemplă pe sine ), maipot trăi doar la mine în ţară, privindmarea de la Callatis, de lângă o casă dinpiatră de mare, care a fost cândva a pro-fesorului de matematici Hurmuzescu, fiulunui profesor universitar din Tomis.Acolo măreţia nemărginirilor îmi am-inteşte că la Callatisau fost universităţi,gimnazii- cum susţin unii, Agora şi sta-dioane, terme şi biblioteci şi că aici a stu-diat marele învăţat Eratostene cel ce acalculat circumferinţa Pământului cu un

echer de raze şi un raportor de pământ. Tot la Callatis a studiat cel mai im-

portant geograf al acelor vremuri, alcărui nume pentru moment îmi scapă,ba nu, este Demetryos din Callatis carea scris douăzeci şi patru de volume pier-dute despre fascinanta geografie a Eu-ropei şi a Asiei...

De aici, nemărginirea se poate com-para cu alte nemărginiri pe care un spiritde om le poate contempla o viaţă în-treagă şi nu le poate cuprinde nici înveşnicia vieţii de apoi.

De la Callatis la Marqab se poateajunge pe calea zborului de pasăre mi-gratoare cu poştalionul aerian, dar şi pacalea navigatorilor pe mare, aşa cum acălătorit Eratostene, drum pe care imag-inaţia îl reface cu o dumnezeiascăvoluptate...

Ajuns în fascinaţia Mediteranei prinBosfor şi Dardanele, prin Egee şi Mar-mara, pe cât sunt de insignifiant pe atâtmă simt de teribil şi chemat , iar simţurilemele anihilează modestia adevărateimele micimi lăsându-mi bucuria de a fipruncul evanescent al acestor fără demoarte mişcătoare cărări... Creaţie! Nusunt altceva decât o caravellă cupânzele arse, o carenă plutitoare-n al-bastru şi venind până aici dinspreCallatis, aşa cum a venit pe aceste fărăde pulbere drumuri Eratostene cătreEgipetul Ptolemeylor, pentru a deveni uncelebru custode al Bibliotecii din Isk-enderun ( Alexandria) am învăţat rostulplutirii către un ţărmure. Către un far! O,Doamne, în jurul meu, la cea mai uşoarăadiere, înfrăţirea murmurului de ape cufoşnetul elegant al marilor frunze dinpalmierii de pe colină, îmi pare un ecoual meşteşugului meu cântător cumăiestrie tradus în incontestabilamăreţie a splendorii în limba poemuluide la Cutea de Argeş, care a fost şirămâne o Curte de Dor. Acolo s-a jertfito nemărginire într-o candelă care se nu-meşte Ana, iar zidirea creştină are tur-nurile răsucite în infinitul pe care îlregăsesc pe colina de la Marqab şi asta

mă face să nu mă mai simt departe dehotarele Argeşului şi la mine acasă deparcă aici s-ar afla mormintele regilornoştri... Miraculoasă comuniunea noas-tră pe ţări, generoasă aranjarea pe con-tinente, adevărată aşezarea în lume...Marqab, Callatis, Histria, Tyr... Nu de-parte insula Arruad! Nu departe LeukoAkte şi Ugarittul! La fel de aproapecetatea Emessa! Nu foarte departefaima Siriei, Hallopa – oraşul luiElagobal, faima Mesopotamiei, Eufratul,iar strămoşii mei romanii au fost pe aicilăsând elevate vestigii... Arcul de tri-umph al lui Septimiu Sever dinLaodiceea numindu-se astăzi Latakia!

Nemărginire... Nemărginire... Dacăsunt în lumea exactă limite, ele nu vorsălăşui niciodată în sufletul omului... Im-placabil instalată în vârstele lui, limita edoar un jalon imaginar, o expresie con-venţională a imperfecţiunii... Din specta-colul grandorii de la Marqab şi până laelevata eleganţă de la Callatis, este ocale de mulţi kilometri prin aer, de multemille pe ape, dar o cale de o singură se-cundă în sufletul şi mai ales gândulacelui aflat aici, sau acolo... O, regretulcă sunt captiv zidirii mele de ţărână,oase, stele şi fum mă ajută a pricepe cănimeni nu poate fi în acelaşi timp în am-bele tribune de splendidă şi nepieritoareprivelişte.

Nu ştiu cine eram înainte de a privi înapele Mării Negre de la Callatis... nu ştiucine eram înainte de a privi albastrulMediteranei de la Marqab...

Fascinat pentru tot restul de vrajă alzilelor mele, acum ştiu cine sunt. Suntacel care am văzut ceea ce mulţi nucred că poate să fie văzut... Sunt celcare am crezut ceea ce mulţi cred că nupoate să fie crezut!

Căci totul are o legătură de suflet cublazonul lui Lampedusa, cu gândurile dela annacapri din San Michelle, legendapământului zburător ce se cheamăManole şi fortăreaţa de la marqab aşacum apele văzduhului şi ale mărilor au oeternă legătură pe Planeta Albastră acelor mai inspirate frumuseţi din universadunate în simţămintele jeruind de co-mori ale omului.

Poate nici Templierii Ospitalieri cândîn anul 1170 au ctitorit Merghatum Cas-tle, coroana de piatră a marii coline depe malul Mediteranei nu au trăit sensulîntreg al încoronării colinei. Căci Marqabînseamnă Carul Divin...

Siria, aprilie 1979din volumul

„Povestiri de la mare“

Gheorghe Palel

CARUL DIVINEra un delir al rozelor negre,Enigmatic ca viaţa prinţului DILampedusa,Era un bal la palatul Panteleone

Şi o veghe la Donnafugata,Când gheparzii dansau cotillioanePe capacele supierelor de argintŞi nici o trâmbiţă nu vestea nopţiiMoartea Prinţului...

Gheorghe Palel


18

Remember

Prietenii mei de la Târgovişte, măroagă să scriu, după sufletul meu, câtevarânduri despre Mihail I. Vlad. Poate se vaopri din drum şi îşi va întoarce, măcarpentru o clipă, faţa spre noi…

În perioada anilor 70-80, fosteleComitete Judeţene pentru Cultură şi Ed-ucaţie Socialistă organizau tabere dedocumentare şi creaţie literară (judeţenesau interjudeţene) pentru membrii cena-clurilor literare (profesori, tehnicieni,funcţionari, studenţi). Obiectivul lormajor, in limba de lemn a propagandeide partid, era „cunoaşterea tot mai di-rectă şi adâncă a vieţii şi muncii poporu-lui nostru, dobândirea unei bogateexperienţe sociale prin participarea ne-mijlocită a scriitorilor la activitateadiferitelor compartimente ale societăţii,condiţie pentru a crea opere capabile sădăinuie şi să îmbogăţească patrimoniulcultural”.

Astfel, la prima ediţie a unei aseme-nea tabere, programată în luna iulie 1977la Sf. Gheorghe – Deltă, judeţul Tulcea,au participat cenaclişti din Târgovişte,Brăila, Isaccea, Sulina şi Tulcea. Printre

aceştia şi Mihail Vlad.Dimineţile erau destinate orelor de

plajă şi vizitelor de documentare la oserie de unităţi economice şi sociale dincomună (secţia piscicolă, punctele decolectare ale peştelui, farul, căminul cul-tural, biblioteca, consiliul popular), iardupă amiază ne întâlneam la sediul şcoliigenerale pentru lecturi din propriilescrieri şi schimburi de opinii despre viaţaliterară. Erau invitaţi redactori ai revistei„Tomis” (Constanţa) sau importanţi oa-meni de cultură din judeţ (prof. dr. Mihal-cea Gheorghe, doctor în folclor,împreună cu soţia).

Într-o bună după amiază Mihail I.Vlad, vădit emoţionat, scoate o coală A4îndoită pe jumătate şi ne citeşte un…„Jurnal”, Sf. Gheorghe, nr. 1/27 iulie1977, cu rubrici precum „Reportaj”,„Cronică”, „Şantier literar”, „Lirică femi-nină”, „Poşta (redacţiei) veselă”, şi subti-tluri mai mult sau mai puţin patetice„vacanţă literară sau tabără de creaţie?”,„totul pentru o victorie a spiritului cre-ator!”, „pe când ceilalţi colegi de tabărăvor edita un modest jurnal ?”.

Undeva, „prea-plinul” din el izbucnise!Tabăra trebuia să aibă şi o publicaţie pro-

prie! Melancolicul suav-depresiv caretrăia din tensiuni şi nu din gesturi orgo-lioase, avea nevoie de parteneri şi pri-etenii, găsind ocazia deosebită de a faceun lucru vizibil, important si armonios.

„Jurnalul” a trecut din mână în mânăcu exclamaţii de admiraţie, fiecaregăsindu-se cu un vers propriu sau într-ovorbă de duh, făcându-se „impresion-ante” planuri de viitor, fiindcă poetulanunţa într-un chenar îngroşat că„numărul viitor al <<jurnalului>> vaapărea în 1978 la Malu cu Flori – Dâm-boviţa”. Alături, drept chezăşie, seprezenta colectivul de redacţie: SilviaCerbu, Minodora Crăciun, Romulus R.Georgescu – Gandy, Alexandrina Dinu,Mihail I. Vlad (redactor responsabil).

Era o deschidere pe care M. I. Vlad oumplea cu măsura firii sale. Peste timp,poate ca reale împliniri a încercat înredacţia revistei „Târgoviştea” sau a ed-iturii „Macarie”

Se spune că poeţii dispar cu adevăratdoar atunci când le uităm versurile… Deaceea păstrez şi port, din vara aceeafierbinte, cu o strângere de inimă, din iu-bire, gândurile poetului din „Descântec”:„Toate stelele să stea / Stea căzătoare

stea… / Stea căzătoare stea / Din cer săcobor / Cu aripi; cerul să-l loveşti / Oriceom frumos, / Orice bărbat fălos… / Oriceom fălos, / Orice bărbat frumos, / Să nupoată sta / Până nu mă vedea / Şi pemine m-o lua”.

ÎN SINGURĂTATE

în memoria poetuluiSerghei Esenin

Am zburat adânc,adâncprintre oamenişi mi-au rămas aripilepe buzele lor.Iată, aştept golit de tinereţeavindecată ca o ranăsă-mi desfaceţi cercuriledin copacisă mă înalţ către timp.

Legenda ta, Serghei, mă apară:în singurătatedesenez o lumeşi peste totîmi văd fraţii...

CÂNTEC PENTRUNELINIŞTILE IUBITEI

Ce ştiţi voi ?

Azi noaptemi-am ucis în glas tăcerea,mi-am trăit scrisorile rupteîn drumurile lungi,

de fără întoarcere.

Ce ştiţi voi ?

Aseară am alungattrenul ce călătoreaîn mine,mi-am fluieratglasurile în tihnăşi m-au visatcu mânaîn afara nopţii...

DESCULŢ PRIN CHIŞINĂU- Domnicutei -

După atâtea corigenteşi examene amânatela Istoria României,iată-mădesculţ şi orb,prin Chişinău.Desculţ şi orbîn noapte,singur,mult prea singurprintre fraţii de sânge,Doamne!

Chişinău,septembrie 1997

Olimpiu Vladimirov

ÎNCERCARE DE PORTRET CU JURNAL DE TABĂRĂ

Mihail I. Vlad1947-2006

POETUL

Poetul circulămai ales nepoftitpe străzile vieţii,circulă pe oricareposibilă arterăde suflet.

Boala lui e plecarea:opreşte orice necunoscutşi îi dă bineţe,în fiecare om întâlnitdescoperă viselecât o ţară.

Deschide uşile,

închide ferestrele,închide uşile,deschide ferestrele;despre el nimeninu ştie ce să creadă,măcar dacă are şansade a revenila uliţa lui de început.

E atâta dezordineîn ordinea lui,oricum, credeţi-l pe cuvânt,traversează într-o noapteşi raiul şi iadul.

Îi merg umerii înaintePoetuluiOdată cu visele...

LE POÈTE

Le Poète circulaitSurtout sans invitationSur les rues de la vieIl circulait sur n' importe quellearterè de l'âme.Sa maladie est le départ:il arrête chaque inconnupour le saluer,il découvre des rêvesinterminableschez les individusrencontrés.Il ouvre les portes,Il ferme les fenêtres,Il ferme les portes,

Il ouvre les fenêtres :Personne ne saitque penser de lui,ni même s'il aura la chancede revenirdans son noyau.Il y a tant de désordredans son ordre,de toute f oçonil traverse en une nuitle paradis et l'enfer.Il marche les épaules en avantet les rêves aussile Poète...

Traducere deIULIA GIURGIU


19decembrie 2008 - ianuarie 2009

***

Climate literare

Acest număr apare şi cusprijinul financiar alexecutoruluijudecătorescClaudiu Duică.

FondatoriIon Iancu Vale

Sebastian DrăganMircea Cotârţă

Redactor şefGrigore Grigore

Redactor şef adjunctRomulus Gandy Georgescu

Gheorghe Palel

Secretar generalde redacţieNicu Tănase

Colegiul redac]ional

Tehnoredactare

Telefon0727 800 002

[email protected]

Florin-Lucian DragoşComşa-Emanuel Bârligă

Revista Climate Literareapare cu sprijinul financiar al

S.C. Maco Prodimpex S.R.L.,producător de uşi metalice

pentru locuinţe.Pantilimon-Bucureşti

Preşedinte,Marcel Ursu

Adresa redacţiei:

Aleea Arcaşilor, bl. 36,

sc. B, ap. 23, Târgovişte, România

Telefon

0722 702 578, 0741 732 122

E-mail

[email protected]

ISSN1843-035X

��Răspundereadeontologică

a materialelorpublicate aparţine

exclusiv semnatarilor

“De-a râsu-plânsu” este o carte încare narațiunea alunecă singură atât delin și natural, încât tot timpul am avutsenzația că aud glasul doamnneiAlexandrina Dinu, spunându-mi fiecarepoveste la o întâlnire relaxantă, în miezde iarnă, cu o cană de ceai fierbinte înmână. Prin urmare, știu că a crezut înfiecare cuvânt pe care l-a scris, a simțitfiecare silabă vibrând, a scris o carte câtse poate de reală.

Discursul cald, afectuos, personajeleconturate cu precizia unui psiholog cares-a lepădat însă de termenii științifici:toate acestea vin de la sine într-o cartepentru toate vârstele. Sunt 6 povestiriseparate, tablouri de viață din care per-sonajele se desprind și capătă forță, 6povești care ar deveni lejer tot atâtea ro-mane, ținând cont de ușurința cu caresunt puse în pagină și talentul narativ alautoarei. Sunt situații în care fiecare citi-tor se poate regăsi, unele mai recente,

altele ceva mai vechi, cu o atmosferăcare te cucerește pe loc. Este o carte încare umorul este prezent, iar person-ajele, cu bune și cu rele, sunt conturatecu multă înțelegere și chiar cu dragoste.

Acolo unde eleganța doamnei Dinunu a lăsat-o să spună verde și răspicatce crede despre oameni care vor să seimpună într-o societate pragmatică, încare valoarea nu este un criteriu de afir-mare, apelează la animale. Astfel, con-struiește o întreagă societate la nivelulunei gospodării în care porcul și jigodiaaspiră la posturile de conducere. Iarcând societatea îi devine ostilă și îl înlă-tură, Jigodia pleacă în altă gospodărie,sperând să aibă mai mult noroc. Cât de-spre porc, toți așteaptă să treacă lunileși să vină Crăciunul pentru a scăpa și deifosele acestuia. Singurul muncitor,apreciat doar de Țepos, câinele delângă gard, este calul. El însă nu se gân-dește să conducă animalele din curte,iar acestea nu-i văd calitățile. “Îi plăceacalul că muncește mult și, de obosit,

adoarme în picioare, nu supără pe ni-meni. Doar Jigodia îl latră, să știe și calulcă e și el pe acolo”.

Așadar, cei care doresc să serefugieze, preț de două ore, într-o lume

cu personaje puternice, cu situații tragi-comice și au nevoie de o poveste relax-antă, în care dialogul fascinează prinnaturalețe, se pot apleca cu încredereasupra acestei colecții de povestiri.

“De-a râsu-plânsu”,o carte de povestiri pentru toate vârstele

Manina Leaşu

Alexandrina Dinu

Important � ImportantCa urmare a unor cauze obiective, revista

„Climate literare“ este nevoită, ca începând cuacest număr, să iasă de sub egida SocietăţiiScriitorilor Târgovişteni. În consecinţă, Casetaredacţională va trebui reformulată, în numărulprezent fiind parţial inserată.

Dacă va fi cazul, vom putea acorda, tot aici,explicaţiile necesare.

Ion Iancu Vale

Azi, Dumnezeu are mireasmăde cetini de bradSângele se răşină, ţi se lipeştede palmeVerdele vieţii înţeapăDurerile-s calme şi globuri miciPământeştiStrălucesc cu altă culoarePrintre stelele ceruluiŢi se pare că Eşti şi adie oboareDe însingurareAzi, Dumnezeu are un momentde răgazPentru cei care sunt aflaţi lanecaz

Pentru cei care-au uitat Să mai spere… la zile şi nopţiLa iubiri efemere Azi, de Crăciun, va renaşteIisusAzi, ţinem cu toţii privirile-n susCu ruga pe buze, să cadă ostea norocoasăS-avem ceva de-ale gurii pemasăS-avem poezie şi vin de butucSă bea şi cei ce s-au dus şi seducAcolo, departe, să colinde înRaiAcolo, şi tu, Iubito, erai şi aicoborâtPe Pământ doar o dată.

M�r��S�� u� Du��Z�u

Ionuţ Caragea

Ionuţ Caragea, Québec

Gardă la cuvânt

În perioada 22 – 23 octombrie 2008Biblioteca Casei Corpului Didactic –Dâmboviţa împreună cu InspectoratulŞcolar Judeţean – Dâmboviţa a organi-zat o manifestare judeţeană cu prilejulZilei Internaţionale a Bibliotecii Şcolare.

Activitatea s-a desfăşurat la CasaCorpului Didactic Dâmboviţa pe 22 oc-tombrie, într-un cadru festiv cu partici-parea bibliotecarilor şcolari,bibliotecarilor publici, cadrelor didacticeşi elevilor din judeţ.

Au fost rostite mesaje de întâmpinaredin partea Casei Corpului Didactic –Dâmboviţa prin bibliotecar ManuelaDragoş şi director prof. Diana Diaconu,din partea Inspectoratului ŞcolarJudeţean – Dâmboviţa prin insp.şc.gen.adj. Maria Dragomir, şi din parteaBibliotecii Judeţene „Ion Heliade Răd-ulescu” Dâmboviţa prin director prof.Carmen Vădan şi bibliotecar metodistVlăduţ Andreescu.

Din program au făcut parte lansări şiprezentări de carte şi reviste literare, se-siune de comunicări şi referate, mo-mente artistice susţinute de elevicoordonaţi de bibliotecarii şcolari, ex-poziţie de desene ale elevilor cu tema„Cartea şi biblioteca şcolară” şi „Person-ajul meu preferat” expoziţie coordonatătot de bibliotecarii şcolari.

Sesiunea de comunicări şi referate aavut ca temă „Rolul bibliotecii şcolare încadrul procesului instructiv-educativ alelevilor”

Dintre lucrările prezentate amintim:

� În contra direcţiei de astăzi sau de-spre unele cauze ale „crizei” lecturii –prof. Victoria Vârtopeanu, prof. DanielTache, Colegiul Naţional „ConstantinCarabella” Târgovişte

� Rolul bibliotecii şcolare în cadrulprocesului instructiv-educativ al elevilor– Portofoliu - prof. Ion Crinel Pîrlea şielevi ai Şcolii cu clasele I-VIII - Racoviţa

� Relaţia de colaborare în activitateabibliotecilor şcolare şi secţia de împru-mut copii „I. Al. Brătescu-Voineşti” a Bib-liotecii Judeţene Dâmboviţa - bibliotecar

Rodica Alexandru şi Camelia Petre� „Dialog târgoviştean” revista Şcolii

„Tudor Vladimirescu” – 10 ani de exis-tenţă bibliotecar Mariana Grigorescu,Şcoala „Tudor Vladimirescu” Târgovişte

� Biblioteca şcolară. Trecut, prezentşi viitor – bibliotecar Dana Monea, LiceulTeoretic „Mihai Vitezul” Vişina

� Salvaţi biblioteca şcolară! – bib-liotecar Vera Căpruciu, Colegiul Naţional„Nicolae Titulescu” – Pucioasa

�Cartea vs. Internet – bibliotecar MihaelaMurgu, Grup Şcolar Industrial Pucioasa

� Biblioteca şcolară între tradiţie şiexigenţele U.E – bibliotecar MarianaCalomfirescu, Grup Şcolar „VoievodulMircea” Târgovişte

� Cartea ca modalitate a fiinţăriiomului şi a societăţilor moderne – bib-liotecar Nicoleta Grigorescu, Şcoala„Nicolae Grigorescu” Titu

Au fost acordate diplome bibliotecar-ilor care au participat la concursul Cel maibun bibliotecar şcolar. Premiul cel mare afost atribuit bibliotecarilor din Târgovişte:prof. Elisabeta Marin de la Şcoala „Raducel Mare” şi Mariana Grigorescu de laŞcoala „Tudor Vladimirescu”.

Au fost prezenţi din partea revistei„Climate literare“ poeţii Ion Iancu Vale şiRomulus Gandy Georgescu.

Activitatea a fost mediatizată de toatăpresa dâmboviţeană.

Manifestarea a continuat pe 23 oc-tombrie la Şcoala „Vasile Cârlova” dinTârgovişte cu un program coordonat debibliotecar Magdalena Popa, ce acuprins: o activitate cu elevii sub formăde concurs, dramatizări şi recitări din lit-eratura română clasică, repere istoriceale şcolii şi a revistelelor sale de-a lungultimpului, expoziţii de carte şi desene re-alizate de elevi, prezentarea colecţiilor şia activităţilor desfăşurate în cadrul bib-liotecii, referate susţinute de bibliote-carii şcolari. Acţiunea s-a încheiat cuînmânarea adeverinţelor de participare,impresii despre activitatea desfăşurată,discuţii cu problematică de specialitate.

Manuela Dragoş

Ultima lună a anului 2008 a însemnatpentru Târgovişte o lună cu notabileevenimente culturale. Una dintre ele a fostîn mod sigur cea din 1-2 decembrie, careprin prezenţa poetului Iulian Filip, venit dela Chişinău, a colorat puternic Ziua MariiUnirii, în rest foarte palid marcată învechea cetate de scaun. Poetul a fost în-soţit de către Ludmila Plopa, directoareabibliotecii „Târgovişte“ din Chişinău, decătre prozatorul şi editorul Ion Mânăscurtăşi de cineastul Victor Buja.

Iulian Filip, un „om de cultură or-chestră“, de o reală şi incontestabilă va -loare, în prima zi a prezenţei sale laTârgovişte a vernisat o originală expoziţiede grafică şi pictură şi şi-a lansat carteaduplex de poezie „Fiii, Pajuriţă Pajură“.Acţiunea a avut loc la Muzeul de Istorie alComplexului Muzeal „Curtea Dom-nească“, unde directorul acestuia, Ovidiu

Cîrstina, a oficiat onorurile de gazdă şi afăcut prezentarea artistului. A fost de faţăşi profesorul Mihai Stan, preşedintele So-cietăţii Scriitorilor Târgovişteni (al căreimembru este şi Iulian Filip), având alăturimai mulţi scriitori locali, care au analizatcritic opera artistului moldav.

A doua zi, pe 2 decembrie 2008,grupul din Republica Moldova a partici-pat, în prezenţa unui numeros auditoriuşi la sesiunea naţională anuală a Bib-liotecii Judeţene „Ion Heliade Răd-ulescu“, monitorizată de noua directoarea bibliotecii, doamna Carmen Vădan.

Şi acest moment, în care multe şi im-portante personalităţi culturale aususţinut comunicări de profil a fost po-larizat de spiritul debordant al poetului,pictorului, muzicianului şi oratorului Iu-lian Filip.

Ion Iancu Vale

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A BIBLIOTECIIŞCOLARE LA TÂRGOVIŞTE

Poetul Iulian Filip din Chişinău, prezent deZiua Marii Uniri la Târgovişte

debutAm mai scris odată despre toamnă....

dar atunci mă simţeam mai bine... era la în-ceput şi eram naivă :), nu erau atâteafrunze uscate pe jos... nu era aşa frig, aurmat o perioadă de primavară în toamnaasta, dar a trecut şi ea! Încep să simt fiecarevibrare a vremii, poate de asta nici nu măsimt bine şi nici nu sunt în cea mai bunăformă! Iarna este anotimpul meu preferat,o aştept cu nerăbdare şi poate odată cuvenirea ei o să pot vedea curtea liceului în

care stau (la cămin) aleea fără atâteafrunze uscate... care mi-au plîcut doar o sin-gură dată, când am realizat că timpul treceiar eu trec odată cu el, şi în acest fel sepierd unele lucruri şi câştigăm altele, darniciodată nu exista un echilibru corect întrecele două. Curios este faptul că mi-a plăcutimaginea frunzelor pe jos în momentul încare realizarea mea nu era tocmai unabună... poate doar pentru purul şi simplulfapt că imaginea vizuală era una foartenaivă, cea a unui copil care trece în fugăprin ele :)

M-am gândit de multe ori la toamnă şi lacum aş putea să o asociez unor stări:

� toamna începe şcoala;� toamna îţi dă o stare demelancolie;� toamna picăturilor deploaie;� toamna aduce vântul careîţi bate în suflet;� toamna este anotimpul am-intirilor;� toamna surâzi rece;� toamna şi paşi străini pestrăzi pustii. Şi lista ar puteacontinua!

... şi sfarşitul postului sunacam aşa: mă duc să îmi co -lorez visele în roz...

Raluca Roşu

Raluca Roşu

Impresie

Text despre un alt Moş Ajunclimate.literare.ro/arhiva/15.pdf · de catifea au cântat „Bună ......

Documents

Transcript of Text despre un alt Moş Ajunclimate.literare.ro/arhiva/15.pdf · de catifea au cântat „Bună ......