Universitatea din Basel

Terminologia trinitară

În

teologia lui Augustin

Profesor:

Student:

Ianuarie 2006

2

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………3

I. Aspecte generale ale doctrinei trinităţi în teologia lui Augustin………...….3

II. Terminologia trinitară folosită de Augustin………………………………...4

2.1 Contribuţia lui Augustin la edificarea Trinităţii…………………...4

2.2 Terminologia Trinitară folosită de Augustin……………………….5

a) Substantia……………………………………………………...5

b) Essentia………………………………………………………...7

c) Persona…………………………………………………………8

2.3 Analogiile formulate pentru ilustrarea Trinităţi…………………...9

Amans, amatus, amor…………………………………………...10

Mens, notatia, amor……………………………………………..10

Memoria, intelligentia, voluntas………………………………..11

Concluzii…………………………………………………………………………12

Bibliografie………………………………………………………………………13

3

Introducere

„Să-L cunosc pe Dumnezeu şi sufletul. Nimic altceva, doar pe Dumnezeu şi

sufletul!”1 Aceasta a fost dorinţa supremă a vieţii lui Augustin, aceasta a fost preocuparea

lui cotidiană după ce l-a găsit pe Dumnezeu, acesta a fost „spectacolul frământărilor eului

său”.2

Acest ideal a prins contur în lucrarea sa, „De Trinitate”, operă care a repezentat

lucrarea de căpătâi a lui Augustin. Căutând cea mai potrivită cale de a vorbi despre

pluralitatea persoanelor din Dumnezeire, el descoperă că din toate lucrurile care se spun

despre Dumnezeu, nimic nu este vrednic de El. Astfel, Augustin va căuta cele mai

potrivite cuvinte, plecând de la premisa că este un rău mai mare să taci decât să nu

vorbeşti despre El.3

În lucrarea de faţă ne propunem să analizăm terminologia prin care Augustin

explică taina Sfintei Treimi, după cum urmează: (I) aspecte generale ale doctrinei trinităţi

în teologia lui Augustin; (II) terminologia trinitară folosită de Augustin în scrierile sale;

(III) analogiile psihologice trihotomice formulate de acesta pentru descrierea Trinităţi,

aşa cum se regăsesc în tratatul său „ De Trinitate”.

Dar înainte de a ne adânci subiectul Trinităţi, menţionăm că în cadrul definiri

acestui subiect trebuie să ne recunoşteam propile limite umane în a înţelege taina Sfintei

Treimi, pentru că acum cunoaştem în parte, dar atunci vom cunoaşte deplin.

I. Aspecte generale ale doctrinei trinităţi în teologia lui Augustin.

Doctrina Trinităţii are de-a face cu istoria creaţiei şi a mântuirii noastre, de aceea

necesită o cercetare temeinică, studierea ei fiind foarte importantă pentru teologie. Când

vorbim despre doctrina Trinităţii, vorbim despre istoria unuia şi aceluiaşi Dumnezeu, care

a creat lumea aceasta, care a mântuit-o şi care este temeiul ultim al oricărei fiinţe.4

1 Paul Tillich, A History of Christian Thought – From Its Judaic and Hellenistic Origins to Existentialism, Published by Touchstone Book, New York, 1968, p. 1112 Augustin, Confesiuni, Traducere de Eugen Munteanu, Ediţia a II-a, Editura Nemira, 2006, p. 163 Robert P Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967, pp. 16, 174 Augustin, De Dialectica, Traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 21

4

În dezvoltarea teologiei trinitariene Augustin a avut rolul de „mare trâmbiţă a

adevărului” pentru că prin scrierile şi predicarea lui combătea ereziile arianismului,

modalismului sabelian şi eunomianismului. 5

Augustin a fost cel ce a pus temelia doctrinei trinităţii în teologia din vest şi a

schimbat focalizarea de pe „faptele lui Dumnezeu în mântuire(Deus pro nobis)” pe

„relaţiile lui Dumnezeu în trinitate (Deus in se)”. Acesta şi-a dedicat întreaga viaţă

cugetări asupra problemei doctrinei Trinităţii, îngrijindu-se să o explice, să o dezvolte şi

să o apere de atacurile ereticilor şi a scepticilor. 6

II. Terminologia trinitară folosită de Augustin

2.1 Contribuţia lui Augustin la edificarea Trinităţii

Contribuţia lui Augustin în formularea unei teologii trinitare se regăseşte pe larg

în tratatul „De Trinitate”, dar şi în alte lucrări ale sale cum ar fi „De civitate Dei”.

Lucrarea sa „De Trinitate” poate fi împărţită în două mari părţi: a) primele şapte

cărţi prezintă şi apără ceea ce Augustin a primit ca şi învăţătură dreaptă şi sănătoasă

despre trinitate; b) în ultimele opt cărţi ale acestei opere, Augustin formulează acele

imagini triadice ale Trinităţii imprimate în sufletul omenesc, dezvoltând o metodă

reflexivă de contemplare a Trinităţii. Trinitatea sufletului şi a minţii reprezintă, în

concepţia episcopului de Hippo, într-un mod potrivit acel „Imago Dei” pe care vrea să-l

scoată în evidenţă.7

Preocuparea majoră a lui Augustin în cadrul primelor şapte cărţi este să

explice că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt constituie o unitate divină având aceeaşi substanţă

într-o egalitate indivizibilă. El acordă o importanţă deosebită şi salvării sufletului, prin

încredinţarea pe care o avea şi anume că „prin contemplarea imaginii Trinităţii, sufletul

se întoarce la Dumnezeu, Cel a cărui chip îl poartă sufletul”.8

Elementul nou al lucrării lui Augustin este terminologia trinitară folosită de

acesta, care va deveni mai apoi zestre a limbajului teologic trinitarian de mai târziu. În

ceea ce priveşte relaţiile intratrinitare, concepţia lui Augustin cu privire la acestea diferă

5 Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 816 J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Edited by A&C Black, London, 1993, p. 2717 George Barrows, Pathways To inner Life, Published by Grand Rapids, Michigan, 1997, p. 208 Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 83

5

de concepţiile teologiei greceşti. Augustin este cunoscut, în mod deosebit, pentru

analogiile sale psihologice şi pentru ilustrarea Trinităţii.9

2.2 Terminologia Trinitară folosită de Augustin

Sunt două puncte de vedere cu privire la felul în care Augustin îşi fundamentează

terminologia trinitară: 1) unii criticii spun că Augustin apelează la limba greacă cu scopul

de a găsi explicaţii semantice suplimentare pentru a vorbi despre Trinitate; 2) pentru alţii

limba greacă este neimportantă adică fără importanţă pentru viitoarele sensuri ale

termenilor pe care-i va folosi Augustin în opera sa. Totuşi, termeni folosiţi de către

episcopul de Hippo arată clar că raportarea la limba şi literatura greacă este mult mai

complexă decât s-a crezut.

În cadrul relaţiei dintre limba latină şi limba greacă (cu referire la Părinţii

Capadocieni), terminologia trinitară augustiniană este definită prin încă două puncte de

vedere ale celor care o analizează: 1) Augustin este considerat un copist neinspirat al

părinţilor capadocieni, pe motiv că nu ar fi înţeles destul de bine ce au dorit să

construiască aceştia prin terminologia lor; 2) Augustin a fost considerat un creator

original de terminologie teologică referitoare la Dumnezeul trinitar.

Termeni trinitarieni greceşti au fost interpretaţi în limba latină înainte de

Augustin, dar nu cu claritatea cu acare a făcuto episcopul de Hippo în opera sa. În

lucrarea lui Augustin termenii care definesc trinitatea sunt: essentia, substantia, persona,

termeni care îi vom studia în continuare.10

a) Substantia

În cugetările sale, Augustin nu a încetat niciodată să-şi interogheze omul lăuntric

despre cine este şi ce face „Dumnezeu”? El s-a întrebat ce se întâmplă în inimile noastre

când auzim cuvântul de Dumnezeu? Ce se întâmplă în inima noastră, când ne gândim la

acea „substanţă” care transcende lumea noastră, care este veşnică, atotputernică, infinită

şi omniprezentă. El spunea: „Când ne gândim la aceste lucruri, cuvântul care răsună în

inima noastră este „Dumnezeu”. În timp ce cuvântul constituit din sunete trece, cuvântul

pe care îl semnifică sunetele rămâne veşnic”11. – semnificaţia cuvântului este Dumnezeu.

9 Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 81 10 Marius David Cruceru, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p. 13311 Robert P Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967, p. 20

6

Augustin susţine că Dumnezeu este substanţă, dar nu în acelaşi fel ca şi creaturile.

În creaturi sunt tot felul de schimbări, pe care le numeşte „accidente” pe când Dumnezeu

este o substanţă inalterabilă şi ne supusă accidentelor adică imuabilă.

Augustin înţelege realitatea consubstanţierii celor trei persoane ale Trinităţii, aplicând

următorul raţionament: „Dacă nu se poate spune nimic despre Dumnezeu în conformitate

cu accidentul, nu se poate spune orice despre Dumnezeu în conformitate cu substanţa.12

Atunci când privim la Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu exprimăm

raportul lor cu substanţa divină, ci relaţiile reciproce care există în El.13 Relaţia între Tatăl

şi Fiul nu este un accident pentru că Fiul nu a început să fie Fiu cândva, El este Fiu din

veşnicie. Deşi statutul de Tată şi Fiu sunt două statute diferite, acest lucru nu afectează cu

nimic consubstanţialitatea lor, deoarece numele lor, Tatăl şi Fiul, nu au în vedere

substanţa ci relaţia dintre ei, şi relaţia nu este un accident pentru că nu se schimbă.14

Arieni erau de părere că ne-născut şi născut se aplică Tatălui şi Fiului în substanţa lor, dar

nu în relaţiile dintre ei.

Continuându-şi argumentarea cu privire la relaţia dintre primele două Peroane ale

Trinităţii, Augustin se întreabă, care este fundamentul egalităţii Fiului cu Tatăl. Fiul este

egal cu Tatăl din prisma a ceea ce se spune despre Fiul în relaţie cu El Însuşi sau a ceea ce

ni se spune despre Fiul în relaţie cu Tatăl. Augustin ajunge la concluzia că Fiul nu este

egal cu Tatăl în baza a ceea ce se spune prin înrudirea cu cealaltă persoană, ci în baza a

ceea ce ni se spune în relaţie cu Sine Însuşi, adică în conformitate cu substanţa. Şi că este

inadecvat să-L numim pe Dumnezeu substanţă, din punct de vedere terminologic,

deoarece L-am pune în rândul lucrurilor schimbătoare, a lucrurilor simple şi a

accidentelor, care pe bună dreptate pot fi numite substanţe15. Este clar deci că Dumnezeu

este numit substanţă, într-un mod nepotrivit, spune Augustin, şi că El ar trebui numit mai

degrabă esenţă, termen care I s-ar putea atribui într-un mod mai adecvat.

12 Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 8513 Ştef P. Bernard, Sfântul Augustin – Omul. Opera. Doctrina., Editura P.S. George Guiţu, 1994, p. 163-16414 Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 8515 Robert P Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and Augustinian Tradition, Published Villanova University Press, 1967, p. 20

7

În continuare ne vom uita deci la modul în care Augustin înţelege Sfânta Treime

ca essentia, cu precizarea că unii critici au fost de părere că la Augustin, substanţa şi

esenţa sunt sinonime16.

b) Essentia

Termenul „essentia”, este folosit de Augustin pentru a afirma unitatea şi indivizibilitatea

Sfintei Treimi, deoarece, spunea el, nu trebuie să se confunde persoanele şi nici esenţa nu

trebuie divizată. Este o singură persoană a Tatălui, o singură persoană a Fiului şi o

singură persoană a Duhului Sfânt, dar Dumnezeirea lor este Una.17

Dumnezeu ar trebui să fie numit esenţă, pentru că doar El este neschimbabil şi

pentru că doar El există cu adevărat, iar lucrul acesta apare ca mărturie în acea veritabilă

imagine când Dumnezeu i se revelează lui Moise prin cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt”

(Exod 3:14).18

Augustin a observat diferenţa de terminologie a grecilor care vorbeau despre „o

(aceeaşi) esenţă şi trei substanţe”, în timp ce predecesorii săi latini vorbiseră de „o

(aceeaşi) esenţă sau substanţă şi trei persoane” – „una essentia vel substantia, tres

personae”. Augustin susţine faptul că termenul de substanţă derivă de la subsistare, aşa

cum esenţă vine de la a fi, astfel că Trinitatea trebuie înţeleasă în termenii de esenţă şi

relaţie.19 Toate aspectele naturii divine, vor fi exprimate cu rigurozitate din puncte de

vedere al limbajului la numărul singular, deoarece esenţa este unică. 20

Teologia greacă se deosebeşte de teologia vestică, prin faptul că teologia greacă scoate în

evidenţă mai pregnant, persoana faţă de esenţă, trinitatea faţă de unitate, în timp ce

teologia latină accentuează esenţa şi unitatea în detrimentul persoanei şi al trinităţii.

Punctul de pornire augustinian a fost unitatea esenţei divine şi nu pluralitatea

persoanelor divine din oikonomia mântuirii. Ruptura dintre theologia şi oikonomia se

datorează demersului „unităţii esenţei divine” a lui Augustin.21 Întreaga oikonomie divină

16 Gordon H. Clark, The Trinity, Edited by Trinity Foundation, Maryland, 1985, p. 5017 Calvin E. Beisner, God in Three Persons, Published by Tyndale House,Wheaton, 1984, p. 1218 Robert P. Russell, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint Augustine and Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967, p.. 20 19 Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 88 20 J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Edited by A&C Black, London, 1993, p. 27321 Braaten E. Carl & Robert W. Jenson, Christian Dogmatics, Published by Fortress Press, Philadelphia, 1984, p. 97

8

este lucrarea comună a celor trei persoane divine, cu menţiunea că fiecare persoană

divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal.22

Spre deosebire de Augustin, concepţia grecilor despre acţiunea Trinităţii în

oikonomie s-a formulat astfel: Tatăl a fost originatorul creaţiei, Fiul a adus în fiinţă

creaţia şi Duhul Sfânt a desăvârşit creaţia.23

Augustin evidenţiază prin ideea de esenţă divină, unitatea Dumnezeiri în însăţi fiinţa Sa ţi

unitatea în acţiunile ei în detrimentul ideii de monarhie a Tatălui şi a ereziilor derivate din

acesta, care atentau la egalitatea persoanelor Sfintei Treimi.

c) Persona

Prin intermediul termenului persona, Augustin încearcă să stabilească ce anume

au în comun Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca gen sau categorie. Ei nu sunt Tatăl (sau Fiul sau

Duhul) în comun, pentru că ei nu sunt Taţii (sau Fii sau Duhurile) celorlalţi. Iar Tatăl nu

este Fiul, Fiul nu este Duhul şi viceversa, dar totuşi aceştia sunt o singura persoană.

Sunt două probleme care descind din termenul persona : 1) termenul persona

potenţează existenţa a trei dumnezei, pentru că Tatăl este o persoană, Fiul este o persoană

şi Duhul Sfânt este o persoană; 2) din moment ce cele trei Persoane sunt un singur

Dumnezeu în baza unirii inefabile, de ce nu sunt atunci o singură persoană, astfel încât să

nu putem spune trei persoane, chiar dacă noi o numim pe fiecare separat, o persoană, aşa

cum nu spunem „Trei Dumnezei”, chiar dacă îi numim pe fiecare separat, Dumnezeu.24

Elaborându-şi convingerile dogmatice pe baza tezelor celor care au scris despre

Trinitate înaintea lui, Augustin are certitudinea că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu sunt trei

Dumnezei ci un singur Dumnezeu. Augustin face următoarea afirmaţie: „Tatăl naşte pe

Fiul, aşa că Fiul nu este Acela care este Tatăl. Fiul este născut din Tatăl, aşa că Tatăl nu

este Acela care este Fiul. Duhul Sfânt nu este nici Tatăl nici Fiul, ci numai Duhul Tatălui

şi al Fiului, egal şi El cu Tatăl şi cu Fiul, aparţinând la unitatea Treimii.”25

22 Catherine M. Lacugna., God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991, p. 100.23 David Bentley-Taylor, Augustin: Wayward genius, Published by Hodder and Stoughton, London, 1980, p. 5524 Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine, vol. 3, The Growth Of Medieval Theology (600-1300), Published by The University Of Chicago Press, Chicago, 1978, p. 87 25 Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine, vol. 3, The Growth Of Medieval Theology (600-1300), Published by The University Of Chicago Press, Chicago, 1978, p. 87

9

Plecând de la aceste afirmaţi, el concluzionează că Scriptura afirmă atât unitatea

cât şi Trinitatea Dumnezeirii. Nu trebuie să considerăm argumentul lui Augustin ca fiind

lipsit de elocvenţă, ci trebuie doar să ţinem cont de faptul că, în explicarea acestui mister,

aşa cum am mai amintit, părinţii greci, pleacă mai degrabă de la cele trei persoane separat

şi ajung la unitate, spre deosebire de latini (Augustin) care pleacă de la unitatea de esenţă

şi ajung la persoane.26

2.3 Analogiile formulate pentru ilustrarea Trinităţi

Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Augustin, chiar mai importantă

decât definirea termenilor tehnici pe care i-a folosit în alcătuirea doctrinei latine cu

privire la trinitate, este conceperea analogiilor care să ajute la explicarea relaţiilor

trinitare interne şi la precizarea identităţii persoanelor divine.

Analogiile trinitare reprezintă puncte de maximă tensiune în procesul creaţiei

teologice augustiniene. Analogiile trinitare augustiniene reprezintă un domeniu de

investigaţie vast şi foarte productiv, deoarece este o alternativă pe care Augustin o

găseşte la Trinitatea greacă.

Prin încercarea de a explica Trinitatea prin arhicunoscutele sale analogii,

Augustin încearcă să descrie Trinitatea din perspectiva relaţiilor şi nu din perspectiva

ontologiei greceşti, care pune accent pe identitatea şi acţiunea Persoanelor.27

Toate aceste analogii se găsesc în cărţile VIII-XV din opera sa cea mai de preţ „De

Trinitate” formând un adevărat tezaur de concepte care vor marca întreaga gândire de

după Augustin după cum urmează: 1) amans, amatus, amor; 2) mens, notitia, amor; 3)

memoria, intelligentia, voluntas; 4) res, visio, intentio; 5) memoria, visio, volitio; 6)

memoria, scientia, voluntas; 7) scientia, cogitatio, amor; 8)memoria Dei, intelligentia

Dei, amor Dei.28

Dintre cele enumerate mai sus, trei analogii au rămas mai utilizate şi foarte des

citate în literatura postaugustiniană, analogii pe care le vom analiza în cele ce urmează:

26 Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine, vol. 3, The Growth Of Medieval Theology (600-1300), Published by The University Of Chicago Press, Chicago, 1978, p. 16027 Marius David Cruceru, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, pp. 133-134 28 Marius David Cruceru, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p. 134

10

Amans, amatus, amor

Augustin şi-a extras analogiile din domeniul personalităţii umane, argumentând că de

vreme ce omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care este triunic, este

rezonabil ca printr-o analiză a naturii omului să putem găsi o reflectare oricât de vagă, a

caracterului întreit al lui Dumnezeu.

Pornind de la afirmaţia Bibliei că „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:16),

Augustin a făcut observaţia că există trei elemente necesare în dragoste: unul care iubeşte

– amans, unul care este iubit – amatus, şi dragostea însăşi care îi uneşte pe cei doi amor.

Punctul de cotitură al acestei analogii este faptul că această imagine ar putea

sugera ideea existenţei a doi dumnezei (unul care iubeşte şi altul care este iubit) şi relaţia

dintre ei (iubirea). Acest lucru l-a determinat pe Augustin să redefinească natura

iubirii printr-o altă analogie pe care o vom analiza în continuare.

Mens, notatia, amor

În efortul de a reda cât mai fidel imaginea trinităţii, Augustin a reconsiderat natura

iubirii, interpretând-o ca o „acţiune internă” a minţii umane. Astfel, el a ajuns să realizeze

că există o trinitate de genuri, între: mintea umană – mens, propria-i înţelegere – notitia,

şi propria-i iubire – amor.29 Imaginea lui Augustin despre Trinitate, se conturează ca

imagine a tri-unităţii minţii umane: mintea, capacitatea ei de înţelegere şi iubirea ei.

Dumnezeu Tatăl este analog minţii - mens, Dumnezeu Fiul ca şi Cuvântul lui

Dumnezeu este analog înţelegerii – notitia, şi Dumnezeu Duhul Sfânt ca şi agent al

dragostei divine este analog dragostei umane – amor.

Această analogie vrea să surprindă un lucru fundamental cu privire la esenţa lui

Dumnezeu: Este un Singur Dumnezeu, existând totuşi trei în acest singur Dumnezeu, aşa

cum există mintea umană, ca singur centru de conştienţă la nivelul căreia există trei

facultăţi operatorii: mintea, capacitatea ei de înţelegere şi capacitatea ei de a iubi. 30 Tot în

contextul acestei analogii Augustin adaugă faptul că: Fiul şi Duhul Sfânt „purced” de la

Tatăl, la fel cum înţelegerea şi iubirea „purced” din minte.31

29 Philip Schaff, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Michigan, 1988, p. 12730 David Cunningham, These Three are One, Blackwell Publishers, Oxford, 1998, p. 229 31 Philip Schaff, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Michigan, 1988, p. 128

11

Totuşi din analogie lipseşte starea de egalitate dintre minte pe de-o parte şi

înţelegere plus iubire de cealaltă parte, deoarece mintea era un „lucru” iar înţelegerea şi

iubirea sunt „procese”. Această analogie ar putea sugera că Dumnezeu Tatăl este în

natura Sa divină mai mult decât Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, iar Augustin

se declară împotriva unei astfel de teoretizări.

Memoria, intelligentia, voluntas

Un alt model de trinitate, care pare să se potrivească cel mai bine în exprimarea

misterului din Trinitate este triadologia latină „memoria, inteligentia, voluntas (memoria,

înţelegerea, voinţa)”.

În concepţia lui Augustin „memoria cuprinde în ea toate procesele cognitive, ea

fiind locusul identităţii de sine a persoanei”32

Este aceeaşi minte care îşi aminteşte, care înţelege şi care voieşte să cunoască,

exact cum Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Toate acestea sunt acţiunile aceleaşi

minţi, la fel cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt egali în Dumnezeire şi împărtăşesc

aceeaşi substanţă a Dumnezeirii.33 Toţi cei Trei sunt reali în mod absolut, absolut drepţi,

absolut buni şi absolut suverani. Nici unul din membrii Trinităţii nu duce lipsă de ceva ce

oricare din ceilalţi membrii ai Trinităţii ar avea.

Augustin era de părere că această analogie trinitară extrasă din domeniul fiinţei

umane era necesară pentru o doxologie corectă înaintea lui Dumnezeu, deoarece mintea

era chemată să-şi amintească faptele lui Dumnezeu, să caute înţelegerea lui Dumnezeu şi

apoi să voiască, să-L iubească pe Dumnezeu.

Concluzii

În concordanţă cu tradiţia apuseană, concluzionăm că vederea lui Augustin despre

Trinitate accentuează mai mult unitatea de esenţă decât trinitatea lui Dumnezeu. Ideea că

32 Katz Sheri, Memory and Mind – An introduction to Augustin Epistemology, Published by Vilanova University, Pennsylvania, 1965, p. 233 Philip Schaff, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company, Michigan, 1988, p. 134

12

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una şi împărtăşesc în mod egal o singură substanţă,

identică, indivizibilă, pare să fie tema centrală a teologiei lui Augustin.

Un alt lucru esenţial la Augustin a fost căutarea imaginii trinităţii în

interiorul sufletului

uman. Dacă sufletul conţine „urmele” trinităţii, atunci trebuie doar să ne uităm în noi

înşine pentru a-L putea descoperi pe Dumnezeu şi oikonomia Lui.

Contribuţiile majore ale lui Augustin la înţelegerea trinităţii au fost analogiile

extrase din domeniul personalităţii umane, care întăresc convingerea credincioşilor că

Dumnezeu este reflectat în creaţia Sa, doar că această creaţie este o palidă reflectare a

ceea ce este Dumnezeu.

De asemenea, tot aici, este de remarcat faptul că din punct de vedere metodologic

Augustin îşi zideşte sistemul, pornind „de jos în sus”, nu de „sus în jos”; nu dinspre

Dumnezeu spre creaţie, ci de la observarea ordinii din creaţie, căreia îi caută o cauză şi un

sens. El are ca punct de plecare antropologia, pentru a-L descoperi pe Cel după

asemănarea căruia am fost făcuţi.

13

Bibliografie

Augustin, Confesiuni, Traducere de Eugen Munteanu, Ediţia a II-a, Editura Nemira,

2006.

Augustin, De Dialectica, Traducere de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, Bucureşti,

1991.

Barrows George, Pathways To inner Life, Published by Grand Rapids, Michigan, 1997.

Beisner E. Calvin, God in Three Persons, Published by Tyndale House,Wheaton, 1984.

Bentley-Taylor David, Augustin: Wayward genius, Published by Hodder and Stoughton,

London, 1980.

Braaten E. Carl & Jenson W. Robert, Christian Dogmatics, Published by Fortress Press,

Philadelphia, 1984.

Cruceru Marius David, Augustin, un amator..., Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-

Napoca, 2006.

Cunningham David, These Three are One, Blackwell Publishers, Oxford, 1998 .

Gordon H. Clark, The Trinity, Edited by Trinity Foundation, Maryland, 1985.

J.N.D. Kelly, Early Christian Doctrines, Edited by A&C Black, London, 1993.

Lacugna M. Catherine, God for us, Published by Harper San Francisco, Chicago, 1991.

Pelikan Jaroslav, The Christian Tradition, A History Of The Developement Of Doctrine,

vol. 3, The Growth Of Medieval Theology (600-1300), The University Of Chicago Press,

Chicago, 1978 .

Russell P Robert, Benedict A. Parella, The Saint Augustin Lecture Series – Saint

Augustine and Augustinian Tradition, Villanova University Press, 1967.

Schaff Philip, Augustin – On the Holy Trinity, WM. B. Eerdmans Publishing Company,

Michigan, 1988.

Sheri Katz, Memory and Mind – An introduction to Augustin Epistemology, Published by

Vilanova University, Pennsylvania, 1965.

Ştef P. Bernard, Sfântul Augustin – Omul. Opera. Doctrina., Editura P.S. George Guiţu,

1994.

Tillich Paul, A History of Christian Thought – From Its Judaic and Hellenistic Origins to

Existentialism, Published by Touchstone Book, New York, 1968.

14