Terapia strategică de familie: este centrată, în principal, pe acele strategii pe care le poate folosi familia pentru a ieşi din criză.Terapia structurală de familie: ia în considerare ierarhia puterii în familie şi vizează restructurarea acestei ierarhii.Abordarea transgeneraţională: asociază psihanaliza cu terapia sistemică. S-a dezvoltat în ultimul timp, mai ales în Franţa, folosind teoria psihanalitică şi înglobând elemente de practică sistemică. Precursorii acestei metode sunt Ivan Boszormenyi-Nagy, autor psihanalist care a dezvoltat terapia sistemică, şi Abraham şi Torok, care au inventat două concepte foarte des folosite: cripta şi fantoma. Instrumentul de valoare este genograma familială, deosebită de arborele genealogic, care este obiectiv. Genograma se bazează pe date de identitate, însă funcţionează ca un test proiectiv. Este construită de terapeut împreună cu clientul, în funcţie de ceea ce îşi aminteşte acesta. Se bazează pe faptul că prin inconştientul familial se pot transmite anumite conţinuturi psihice provenite de la înaintaşi şi care nu au fost niciodată conştiente. Conceptul de realitate familială avansează ideea că avem anumite datorii faţă de înaintaşi. Conceptele de criptă şi fantomă se asociază cu secretele familiale, care se referă la: persoane cu boli psihice, femei care au murit la naştere, adulter, incest, abuzuri, copii nelegitimi. Cripta semnifică un secret care poate ieşi oricând la suprafaţă, care nu este bine „închis“. Un eveniment traumatizant se poate moşteni din generaţie în generaţie şi se transformă în fantomă. Terapia constă în redarea locului unui înaintaş care a fost expulzat din familie. Aniversarea semnifică coincidenţa datelor de naştere, deces, de apariţie a unei afecţiuni.

Analiza de rol constă în analiza relaţiilor existente în familie. Analiza de mecanisme presupune identificarea temelor familiale (de exemplu, dificultăţi în asumarea puterii). Nevroza de clasă: copilul nu vrea să-şi depăşească părinţii.O dată cu inconştientul familial, este transmisă şi umbra – ceea ce este pus sub interdicţie. Mecanisme folosite în terapia de familie: identificarea (subiectul se identifică în mod consistent cu un înaintaş, pentru a-i rezolva umbra); repetiţia (subiectul este fidel scenariului familial); proiecţia.

Source: http://ro.shvoong.com/society-and-news/news-items/2146182-psihoterapii-familie/#ixzz2H0ccETeH

Terapeutii strategici pornesc de la premiza ca este imposibil ca un om "sa nu comunice" si "sa nu aiba un comportament oarecare". Pentru ei este esential sa cunosti istoria clientilor. Este necesar sa sa intelegi istoria clientilor si influentele la care au fost supusi de-a lungul timpului. Acest fapt este in legatura cu cu faptul ca terapeutii strategici se preocupa de sistemele conceptuale ale clientilor. Din punct de vedere strategic, o problema nu este o problema pana cand nu este definita ca atare. Modul in care o familie defineste un comportament specific ca problematic reflecta atat modul in care membrii familiei gandesc, cat si felul in care acestia se raporteaza la viziunea despre lume a fiecaruia dintre ei. Clientii nu sunt insa constienti mereu caexista mai multe moduri de a aborda o problema, de aceea terapeutii strategici cred ca este important sa „reincadreze” problema astfel incat sa nu mai fie perceputa ca problematica.

Pentru a atinge acest scop, trebuie introduse noi semnificatii in sistemul familial pentru a schimba comportamente si pentru a reformula sau a „re-scrie” perceptia despre un comportament in asa fel incat sa nu mai fie considerat problematic. Astfel, terapeutii se folosesc de cadrul

terapeutic pentru  a „perturba” sistemul familial cu scopul de a crea noi semnificatii sau conexiuni mintale care sa conduca la noi patternuri de gandire si comportament. De asemenea, se tine cont de faptul ca fiecare membru al familiei reactioneaza diferit la interventiile terapeutice. De aceea, este esential sa se tina cont de valori, istorie, atitudini si cultura in timpul crearii sau negocierii semnificatiilor.

Dincolo de limbaj, metafora jocului

Terapeutii incearca sa depaseasca barierele tiranice ale lingvisticii, care de multe ori ii determina sa abordeze problemele intr-o maniera lineara. Ei se axeaza mai ales pe metafora, joc si paradox, utilizandu-le ca instrumente terapeutice. Realitatea nu este „inafara” persoanei, care sa determine anumite reguli in functie de care oamenii gandesc si actioneaza, dimpotriva, oamenii isi fauresc propria realitate. Totusi, aceasta realitate este in continua schimbare: realitatea unei persoane se shimba in timp in functie de cum mediul influenteaza viziunea acesteia, si in acelasi timp in functie de cum perosana se adapteaza si reactioneaza la aceste influente.

Majoritatea oamenilor tind sa gandeasca in cuvinte mai degraba decat in imagini – oamenii tind sa initieze dialoguri interioare in cuvinte mai degraba decat in imagini. Deci, se poate spune ca limbajul este unul din factorii esentiali care dau forma modului in care oamenii percep realitatea. Terapeutii incearca sa ii ajute pe clienti sa inteleaga ca exista mai mult de o singura realitate si apoi incearca sa ii ajute sa „re-scrie” limbajul in care isi imagineaza propriile dialoguri interne, in concordanta cu perceptia lor despre realitate si cu problemele definite in functie de aceasta realitate. Cu alte cuvinte, incearca sa determine membrii familiei sa vada dincolo de dihotomia bine-rau, problema-solutie, reformuland felul in care problemele sunt exprimate.

Terapeutii contextualizeaza problemele in termenii relatiilor sociale si familiale. De asemenea, ei plaseaza fenomenele mentale in contextul mai larg al fenomenelor sociale – mutand problemele de la nivelul intrapsihic la cel social. In acest fel, ei folosesc limbajul sa „re-scrie” problemele in termenii unei realitati diferite.

Terapeutii strategici nu se feresc sa utilizeze jocul in terapie. Metafora si jocul inlesnesc cunoasterea functionarii sistemului familial prin evocarea nemijlocita a relatiilor interumane si a interactiunii dintre membrii familiei.

Interventiile paradoxale

Tehnica paradoxului se refera la tactici si metode specifice, care pot fi, aparent, in opozitie cu scopurile terapiei, dar care, de fapt, sunt prevazute sa le atinga. Paradoxurile sunt, deci, strategii precum: a prescrie simptomul, intarirea pozitiva a simptomului, atasarea uneo conotatii pozitive simptomului, incurajarea simptomului sau exprimarea temerilor ca anumite simptome pot disparea prea repede etc. Paradoxul nu este folosit insa pentru a manipula sau controla sistemul familial in cadrul relatiei clienti-terapeut, ci e utilizat ca o tehnica auziliara, subordonata principalei preocupari, adica aceea de a observa familiile. Intrebarea esentiala pe care si-o pun terapeutii este: „De ce tocmai acest membru al acestei familii particulare manifesta acest simptom particular intr-un anumit moment al istoriei familiale?” Insa a abuza de paradox in terapie poate avea si efecte negative in sensul ca membrii familiei se obisnuiesc cu metoda (care

nu mai are acelasi efect) sau efectele produse sunt doar de scurta durata. Insa interventiile paradoxale pot fi eficiente pentru a explica membrilor familiei de ce anumiti membrii au dezvoltat anumite simptome la un moment dat. Trebuie insa tinut cont de faptul ca interventiile paradoxale, indiferent cat de ingenioase sunt, depind de cat de puternica este nevoia de ajutor a familiei. In cazul in care pozitia terapeutului fata de familie sau in cazul in care membrii familiei nu sunt motivati suficient, interventiile paradoxale pot conduce chiar la „ruperea” relatiei dintre terapeut si familie.

Relatia terapeut-familie

Modalitatile de comunicare dintre terapeut si membrii familiei sunt foarte importante. Modalitatile lineare, cauzale de gandire ale membrilor familiei trebuie sa fie schimbate in unele bazate pe reciprocitate si interdependenta. In cadrul relatiei terapeutice, toti participantii trebuie sa co-evolueze. De foarte multe ori, membrii familiilor care vin la terapie nu se sustin reciproc, nu se ajuta sa evolueze unul pe celalalt, functionand mai degraba sub forma coalitiilor, aliantelor, subsistemelor si, uneori, unul dintre membrii tinde sa tina sub control toti ceilalti membrii ai familiei. Rolul terapeutului este de a pune in evidenta relatiile, „redefinindu-le” in asa fel incat sa promoveze reciprocitatea si co-evolutia. Pozitia terapeutului fata de fiecare membru al familiei trebuie sa fie ghidata de faptul ca acesta nu are rolul de judecator si nici nu are menirea de a impune o anumita moralitate familiei. El trebuie sa fie capabil sa echilibreze relationarea cu fiecare membru al familiei astfel incat sa nu piarda din vedere familia in ansamblu. Atitudinea suportiva trebuie sa la permita membrilor familiei sa se simta liberi sa exploreze noi alternative de gandire si comportament.

Prescrierea ritualurilor

Ritualurile nu trebuie sa devina un obicei permanent in viata familiala, ci sa fie mai degraba prezentate in termenii unor experimente. Principalul scop al prescrierii ritualurilor este de a indrepta jocul familiei intr-o alta directie decat cea actuala. Prin prescrierea ritualurilor se poate actiona si asupra relatiilor din cadrul jocului chiar daca terapeutul nu le-a descifrat in totalitate sau nu le-a reincadrat pana in acel moment. De asemenea, ritualurile pot fi o poarta de intrare in profunzimea istoriei familiale. In momentul prescrierii unor ritualuri, in oricare dintre subsistemele familiale (al sotilor, parental, al fratilor), care functioneaza in functie de anumite reguli ierarhice, comunicarea tn forma negocierii rolurilor in interiorul si in afara subsistemelor este un factor crucial. Conceptele de comunicare, ierarhie si negociere sunt esentiale in prescrierea ritualurilor.

Conceptul schimbarii este legat de conceptul de homeostaza sau de echilibru. In termenii cibernetici, echilibrul este atins cand starile sistemului sunt constante. Acestea din urma se refera la starile legate de sistemul primar, actorii si sistemul comunicational. Actorii si sistemul primar sunt, in cazul terapiei, membrii familiei impreuna cu intregul lor context social, inclusiv intregul lor sistem de idei, precum si, bineinteles, terapeutul. In homeostaza, patternurile de comunicare sunt fixe si mentin un anumit nivel de functionare a familiei. Sistemul poate fi descris ca fiind „blocat”. Interventiile terapeutice, oricare dintre cele descrise mai sus, sunt menite sa perturbe echilibrul sistemului.In consecinta, sistemul are nevoie sa se acomodeze cu schimbarea pentru a mentine o functionare optima (scopul sistemelor!).

Ritualuri în viață şi terapia strategică de familieAutor: Florina Nazare

Cuprins: 1. Vorbim despre familie 2. Simbolistică şi terapie (metafore și simboluri) 3. Ritual şi psihologie 4. Strategie şi ritual în terapie 5. Cum construim ritualuri (design şi tehnici de lucru) 6. Pentru ce atâta agitaţie?

1. Vorbim despre familie

Tot mai mulţi terapeuţi sunt de părere că interacţiunile sociale şi nu individul ca entitate izolată reprezintă problema de care trebuie să se ocupe terapeutul. Psihoterapia are mai multe şanse de succes dacă pacientul este abordat împreună cu contextul său social, în interacţiune cu cei cu care convieţuieşte. Familia este tocmai unitatea de bază a societăţii, relaţiile dintre indivizi încep să se formeze aici, evoluţia lor e influenţată de acestea şi rezultatul interacţiunii lor conduce în timp la structurarea de noi familii. Pe baza acestor observaţii s-a dezvoltat psihoterapia de familie şi numeroasele sale orientări teoretice: psihodinamică, experienţială, comportamentală sau bazată pe teoria comunicării (incluzând psihoterapia structuralistă şi strategică).

2. Simbolistică şi terapie (metafore și simboluri)

Nu putem vorbi despre ritualuri fără a le menţiona genul proxim. Metafora este o figură lingvistică de transportare a semnificaţiei în virtutea unei comparaţii subînţelese. După Richards (1936) o metaforă simplă constă din doi termeni ce presupun o relaţie dintre ei. Se utilizează în literatură şi poezie ca o formă de creativitate şi implică deseori lanţuri de semnificaţii. Metaforele sunt utilizate frecvent atât în limbajul curent, cât şi în psihoterapie. Cel puţin jumătate din cuvintele pe care le folosim au un sens figurat, ca să nu mai amintim de expresii şi proverbe. Înţelegem, comunicăm cu lumea şi cu noi înşine prin simboluri din cele mai vechi timpuri, simbolurile şi acţiunile simbolice fiind înglobate în cadrul metodelor tradiţionale (populare) de tratament, fie că luăm exemplul lumii antice sau contemporane. Una din axiomele bunei comunicări fiind aceea a folosirii unui limbaj comun sau măcar parţial suprapus, era numai o problemă de timp ca ştiinţa să testeze şi recunoască această metodă. Erikson (1935, 1944) şi Kopp (1971, 1972) au adus o contribuţie însemnată la implementarea acestei tehnici psihoterapeutice. Astăzi, psihologi de cele mai diverse orientări terapeutice redescoperă utilitatea lor în psihoterapie. Relevanţa psihoterapeutică a metaforelor se bazează pe faptul că limbajul utilizat de pacient este un indicator al conţinutului gândirii acestuia. Pacientul tinde să-şi înţeleagă şi descrie adesea problemele sub formă metaforică, acest element

constituind un punct de plecare pentru planul psihoterapiei. Perrine (1971) clasifică metaforele, simple in funcţie de caracterul lor implicit sau explicit. In psihoterapie de cele mai multe ori atât subiectul cât şi vehiculul (predicatul) metaforei au un caracter implicit, terapeutul având sarcina să le descopere şi să faciliteze schimbarea pacientului. Heynes (1975) arată că insight-ul pe care îl sugerează o bună metafora deschide drumul pentru noi întrebări şi ipoteze care fertilizează demersul psihoterapeuţic.Bruner (1957) şi Rotenberg (1979) consideră abordarea metaforică un mod de gândire creatoare, a cărei energie împinge clientul pe drumul rezolvării propriilor probleme.

Alte funcţii pe care le îndeplinesc metaforele în psihoterapie sunt:♦ întărirea motivaţiei♦ stabilirea relaţiei terapeutice♦ reducerea rezistenţelor / mecanismelor de apărare fără a creşte anxietatea♦ reconstrucţia şi întărirea ego-ului♦ încrederea în resurse nebănuite (latente)

Formele sub care se utilizează metaforele în psihoterapie sunt: afirmaţiile cu caracter metaforic făcute de pacient sau terapeut, povestirile cu conţinut metaforic, producţiile imaginative, metaforice şi acţiunile metaforice sau ritualurile.

3. Ritual şi psihologie

Legătura dintre simboluri şi ritualuri este evidentă, cele din urmă fiind forma activă, cinetică dacă preferaţi a celor dintâi. Ritualurile reprezintă comportamente sociale încărcate de tematică simbolică, rigide şi stereotipe. În cadrul ritualurilor, relaţiile sociale sunt exprimate simbolic, iar rolurile sociale se definesc sau se modifică în funcţie de natura interrelaţiilor respective. Ono van der Hart (1976) subliniază faptul că ritualurile au fost studiate mai ales de către antropologi în cadrul unor culturi primitive. Cu toate acestea, mulţi autori au ajuns la concluzia că ritualurile prezintă o importanţă deosebită şi pentru existenţa cotidiană. Există ritualuri legate de evenimente episodice (aniversări, sărbătoriri ale unor victorii, comemorări ale unor evenimente traumatizante) ca şi ritualuri legate de fenomene ale naturii (secetă, ploi, recolte, etc.) perpetuate în timp, ritualurile oglindesc tradiţii, contaminări culturale, înrudiri de popoare prin asimilarea de obiecte sau situaţii noi la formele deja existente. Antropologul Mary Douglas (1966) afirmă că oamenii, fiind animale sociale, sunt în acelaşi timp şi animale ritualiste. Autoarea este de părere că, dacă anumite ritualuri sunt reprimate, altele le vor lua locul în alte domenii ale vieţii sociale, pentru că este imposibil de întreţinut relaţii sociale fără acte simbolice. Ne putem gândi la ritualuri şi ca la forme acţionale condensate la strictul necesar pentru a declanşa un anumit proces sau reacţie, cizelate de-a lungul secolelor dacă nu mileniilor pentru a păstra funcţia adaptativă… adevărate conserve culturale care ne scutesc de a găsi pe cale euristică cea mai adecvată metodă de a obţine efectul dorit. Gândiţi-vă numai la simplul salut de „Bună ziua!” Forme de ritualuri sunt prezente peste tot în viaţa noastră nu numai la ceremonii şi festivităţi, avem tendinţa de a face lucrurile într-un anumit fel pentru că „aşa se face” sau „aşa am apucat” (sau mai bine spus aşa am învăţat..); uneori semnificaţia ritualului în sine se pierde el păstrându-şi totuşi funcţia de a comunica o anumită încărcătură emoţională. Tocmai această funcţie de comunicare este cea vitală în terapie.

Din perspectivă psihologică, Pearls (1973), întemeietorul „gestalt-terapiei" consideră că ritualurile satisfac nevoia umană de apartenenţă la un grup, iar dacă nu ar exista toasturi, strângeri de mână, discursuri sau ceremonii diverse, evenimentele respective ar părea golite de conţinut. Prin ritualuri ne exprimăm mai curând nonverbal, la un nivel nu totdeauna conştient iar comunicarea în sine e primordial nonverbală, subconştientă. Să ne reamintim că viaţa psihică a fost comparată cu un iceberg din care ceea ce vedem plutind deasupra apei e partea conştientă şi cred că obţinem o imagine suficient de motivantă pentru le folosi în terapie.

4. Strategie şi ritual în terapie

Orientarea strategică în psihoterapia de familie începe cu psihoterapia strategică a lui Milion Erickson (cit. Haley, 1967a, 1973). Printre trăsăturile caracteristice ale acestei orientări se numără şi considerarea problemei simptom ca un mod metaforic (simbolic) de comunicare interpersonală a unei probleme şi sugerarea soluţiei (care însă este una nesatisfăcătoare dar cu rol adaptativ în menţinerea relaţiei). Se poate spune că avem de-a face cu un ritual dezadaptativ de comunicare. Obiectivul psihoterapiei constă în modificarea conţinutului comunicării de tip metaforic, în prevenirea repetării secvenţelor patologice de comunicare şi în oferirea unor soluţii alternative mai sănătoase. Sarcina terapeutului constă în a defini problema clientului în astfel de termeni încât aceasta să poată fi rezolvată precum şi găsirea unei strategii pentru rezolvarea ei. De cele mai multe ori constatăm ca aplicarea acestei strategii e de fapt o reinterpretare/modificare a ritualului comunicării. Madanes (1984) afirmă că simptomul este un mesaj care poate exprima altceva decât apare în mod explicit (are un sens secundar). Aceste comportamente (simptom) sunt, de regulă, neconştientizate. Arunci când comportamentul problemă reprezintă o metaforă pentru un alt comportament problemă, apare o incongruenţă (sau pur şi simplu o insatisfacţie) în organizarea ierarhică a sistemului familial. Sarcina terapeutului este să înţeleagă tipul de relaţii, să modifice metaforele, să aranjeze redistribuirea beneficiilor şi să renegocieze contractele dintre parteneri. În cadrul acestor strategii psihoterapeutice, tehnicile paradoxale (constând adesea în utilizarea metaforelor şi ritualurilor) au un rol însemnat. Selvini Pazzoli şi alţii (1974) au denumit sarcinile în care predomină conţinutul simbolic „ritualuri terapeutice". Barker (1985) subliniază utilitatea unor acţiuni cu caracter metaforic pe care trebuie să le desfăşoare pacientul în scop curativ. Ritualurile psihoterapeutice prescriu pacienţilor anumite acţiuni în scopul de a simboliza experienţele şi relaţiile dintre ei pentru a-i modifica. Această strategie psihoterapeutică presupune trasarea unor sarcini menite să-i ajute pe subiecţi să-şi rezolve problemele. Se utilizează şi acţiuni cu caracter pur instrumental, însă majoritatea au caracter simbolic. Nu facem altceva decât să comunicăm cu pacientul într-un limbaj pe care îl înţelege la un nivel mai profund decât argumentaţia logică la care uneori ajunge şi singur şi care devine sterilă prin repetiţie. Înarmaţi cu principiile schimbării din modelul gestaltist declanşăm cu un bulgăre mic dar bine plasat avalanşa de care era nevoie. Cu mai puţine costuri, cu mai puţine temeri, cu mai mari satisfacţii şi riscuri fiindcă păşim pe terenul creativităţii şi incertitudinii. Ritualurile psihoterapeutice modeme nu îşi au în general originea în cele cu caracter tradiţional, sunt construite ad hoc de către terapeut, de cele mai multe ori împreună cu clientul, dar respectă

regulile de construcţie sau dacă vreţi de design ale ritualului clasic. Trebuie să recunoaştem însă că suntem oameni, tributari simbolurilor şi modelelor culturale, astfel încât oricât de creativi am fi combinăm infinit informaţii cunoscute. Desigur e vital să fie adecvate contextului situaţional al pacientului şi datele antropologice trebuie să corespundă mediului cultural şi simbolisticii personale a clientului. Andolfi (1983) şi Papp (1983) au utilizat tehnica ritualurilor psihoterapeutice în psihoterapia de cuplu, Sargent (1988) a aplicat metoda în cazul unui cuplu familial aflat în criză iar Mills şi Crowley (1986) în psihoterapia la copii (desene metaforice, tehnica teatrului de păpuşi).

5. Cum construim ritualuri (design şi tehnici de lucru)

In calitate de psihoterapeut practicant ceea ce ne interesează e modul în care aplicăm o metodă şi de data aceasta contăm din nou pe inspiraţie (adâncă) şi creativitate. Si ca în orice itinerar iniţiatic, avem nevoie de o hartă sau o descriere a ceea ce căutăm.

Mai întâi, cum arată un ritual… sub lupă.

Evident, părţile componente (simboluri) trebuie luate de undeva şi calea cea mai sigură şi simplă e să le luăm de la client. Iar acesta e momentul când ne întoarcem la procedurile clasice de ascultare: ce şi cum mai ales spune clientul, ce modalităţi senzoriale foloseşte, ce verbe foloseşte, ce substantive şi înainte de a ne pierde în amănunte ce expresii şi metafore utilizează pentru a se descrie pe sine (de aici luăm resursele) şi problema (aşa aflăm ce să nu facem). Şi pentru că vorbim despre familii, în ce plan interacţionează membrii ei în jurul simptomului, ce fel de „jucării” folosesc, care şi cum e reţeaua prin care comunică între ei şi în ce fel îşi reprezintă situaţia. Realist vorbind e imposibil să nu prindem măcar o frântură de ritual din toată această „supă primordială”. Şi daca nu, tot ne mai avem pe noi înşine şi vraful de exemple din cărţile de terapie. Ei, dar uneori nu e ziua noastră inspirantă… pur şi simplu lucrurile nu se leagă, echipa cu care lucram e in vacanta şi supervizatorii şi-au schimbat adresele si numărul de telefon: ne mai rămâne o soluţie, in definitiv problema nu e a noastră e a clientului si logic vorbind el e cel mai bun cunoscător, şi cel mai profund motivat să-şi caute singur soluţiile - simbolurile în cazul de faţă şi salvarea tuturor se cheamă temă pentru acasă. Odată ce avem notele nu înseamnă că am scris melodia dar treaba e pe jumătate făcută, ne rămâne doar să le combinăm melodios în timp şi spaţiu. Uneori nici măcar nu e nevoie să scriem toată melodia, amintiţi-vă că vorbiţi acelaşi limbaj cu clienţii voştri şi sunt şi ei capabili sa formeze propoziţii. Adesea am senzaţia citind toate aceste strategii terapeutice că cea ce este cu adevărat important e însuşi ritualul terapeutic: simpla prezenţă în cabinet schimbă suficient de mult lucrurile încât ceva să se mişte profund, iar procesul de brainstorming are nevoie doar de un mediu cald in care să se deschidă.

Acţiuni şi tehnici: Mărul Discordiei

Clienţii vin în terapie când ceva începe să doară suficient de mult încât să atragă atenţia: ce ar putea să doară dacă nu o pierdere, o lipsă, o prăpastie, un refuz, promisiune încălcată, un joc care a devenit peste noapte o luptă pe viaţă. Să ne amintim însă că şi schimbările dor fiindcă implică eforturi şi pierderi chiar dacă avem de câştigat în schimb. Să ne mai amintim că pentru toate acestea au existat ritualuri din cele mai vechi timpuri: avem ritualuri pentru morţi şi pentru

naşteri, pentru despărţiri şi pentru regăsiri, pentru împliniri şi pentru pierderi, pentru jurăminte şi dezlegări, pentru cum să ne purtam cu prietenii şi cum să ne purtam cu străinii, pentru a deschide porţi si pentru a închide drumuri, pentru fiecare an care începe şi se termina, de ce nu le mai aplicăm? Uneori uităm de ce le avem alteori ni se par pur si simplu depăşite, tocite, golite… avem nevoie de ritualuri noi pentru aceleaşi lucruri vechi fiindcă noi cei de acum suntem cumva diferiţi fata de cei ce au creat şi aplicat vechile ritualuri… avem nevoie să ni le recreăm singuri, sau să ni le aplice alţii… există încă efectul de halou al maestrului de ceremonii, al autoinducţiei, al efectului Placebo: aşa că facem mai mult din ceea ce merge.

Şi ajungem în terapie… unde esenţa este aceeaşi, ambalată diferit, modelată pentru a se arcui cât mai bine pe nevoile noastre... unde ne simţim înţeleşi şi acceptaţi. Şi unde timpul ne va ajunge în acest secol al vitezei să repetăm acele lucruri care ne ajută doar atât cât ne este necesar pentru a merge mai departe, astfel încât vom avea suficiente ocazii să practicăm toate celelalte ritualuri impuse social cu care nu mai rezonăm. Sau poate le vom redescoperi şi vom învăţa să cântăm din nou, să ne jucăm din nou, să trăim cu toate simţurile şi să ştim „de ce” facem un lucru într-un anumit fel, de ce avem nevoie de timp pentru noi, de ce nu ne înţelegem. Poate vom învăţa să fim mai permisivi, mai flexibili, mai atenţi, mai puţin robotizaţi şi mai mult fiinţe.

6. Pentru ce atâta agitaţie?

Multe din ritualurile descrise prin cărţi sunt deosebit de complexe şi solicită mult timp, precum şi participarea mai multor membri ai echipei terapeutice, recomandându-se mai ales în cazul pacienţilor spitalizaţi. Pentru psihoterapeuţii care îşi desfăşoară activitatea cu pacienţi aflaţi în tratament ambulator se pot utiliza ritualuri mult mai simple care se combină cu alte tehnici de psihoterapie. Acţiuni simple cu caracter simbolic pot avea efecte la fel de puternice ca o întreagă piesa de teatru. Aţi văzut spectacole de pantomimă? Recuzita nu este totul… noi interpretăm lumea prin simţuri dar cuvântul cheie este „interpretăm”. Am să mă repet: există ritualuri în tot ceea ce facem, uneori e nevoie doar să le privim cu mai multă atenţie, să fim mai implicaţi, mai prezenţi în activităţile noastre, mai motivaţi... să ne jucăm cu mai multă seriozitate. Aţi observat cât de prinşi sunt copii când se joacă? Cum lumea întreagă dispare din jurul lor şi trăiesc experienţa cu toate simţurile? E o stare de „autohipnoză” în care comunică şi învaţă mai profund… în care sunt conectaţi total, în care corpul şi mintea formează un întreg. E şi acesta un ritual… Scopul terapeutic este firul roşu al acestei creaţii dincolo de tot ceea ce vom întreprinde (desigur în limitele deontologiei profesionale): răspunsul pe care ritualul îl generează, utilitatea sa pentru pacienţi, capacitatea sa de a genera schimbarea necesară şi singurul mod în care vom afla dacă funcţionează e să încercăm, convinşi de reuşită… Ce funcţionează mai benefic ca o profeţie autorealizatoare? Poate o dublă legătură…

Bibliografie:

Suport de curs „Rituals in Families and Family Therapy”, Pag.84-109 „Guidelines to Desinging Terapeutic Rituals”

Dicționar enciclopedic de psihologie, Coord. Ursula Şchiopu, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, pag. 445, 616 Psihoterapia de scurtă durată, Irina Holdevici, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2004, pag. 225 - 238 Elemente de psihoterapie, Irina Holdevici, Ed. B.I.C All, Bucureşti, 1998, pag. 184 – 234

Terapia Strategică de Familie evidenţiază nevoia dezvoltării unor strategii de către terapeuţii de familie pentru a intervenii la nivelul disfuncţionalităţilor sistemului familial. Teoriile strategice la  fel ca cele psihodinamice sunt abordări centrate pe depăşirea rezistenţelor de la nivelul sistemului familial. Au fost construite astfel metode inovative de intervenţie menite să determine schimbări la nivelul structurii familiei.

Un exemplu de astfel de metodă este intervenţia paradoxală. Intervenţia de tip strategic se bazează pe identificarea “regulilor” sau a patternurilor metacomunicaţionale care sunt responsabile de simptomele comportamentale. Intervenţia este una de tip directiv şi cu frecvente prescripţii comportamentale între sesiuni. Aceste teme de casă pot fi logice sau paradoxale. Abordarea strategică dezvoltată de Haley (1973) şi Madanes (1981) subliniază importanţa alianţei dintre părinţi pentru a reduce simptomatologia sau a schimba comportamentul nepotrivit al copilului. Focusul procesului de intervenţie este “întărirea” relaţiilor dintre membrii familiei.   Abordarea strategică a dat naştere la numeroase alte abordări terapeutice după anii 90. Cele mai semnificative modele sunt cele axate pe o relaţie de colaborarea între terapeut şi familie: Terapia Centrată pe Soluţii şi Terapia Narativă.