Rezumat:

In primul rând am definit psihoterapia existenţialistă după care m-am referit la această psihoterapie

dimensiunile de bază ale existenţei umane.

În cadrul acestor dimeniuni am aflat că anxietatea este o condiţie a vieţii din punct de vedere

existenţialist.

Existenţialiştii înlocuisc boala psihică cu problema umana a impasului existenţial descriind mai

departe şi care sunt consecinţele acestui impas existenţial.

Mai departe vorbim despre Irvin Yalom care explică in teoriile sale despre problematica libertatii, a

mortii, a izolarii si a lipsei de sens.

In a doua parte a referatului explic care este scopul psihoterapiei si cum este structurat procesul

terapeutic din punctual de vedere al unor psihoterapeuti precum: D. Polkinghorne si G. Corey.

Psihoterapia existențială a luat naștere la jumătatea secolului XX în Europa, din dorința de a găsi o

modalitate mai realistă de a înțelege ființele umane. Acest tip de terapie nu constă într-un set de

reguli tehnice, ci în întrebări profunde despre natura ființei umane și semnificația experiențelor sale.

Abordarea existenţială accentuează libertatea umană și responsabilitatea fiecărui om în

construirea destinului propriu. Este o abordare profund umanistă, punând în centru ei omul, cu

potențialul său de a-și construi propriul destin.

Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după Mitrofan, 2008),

sunt: experiența anxietății existențiale, impasul existențial, daturile existenței, capacitatea omului de

a fi conştient şi de a lua decizii, străduinţa pentru construirea identităţii şi a relaţiilor cu alții.

În ceea ce priveste anxietatea ea este privită de existenţialişti ca o condiţie a vieţii. Ei

delimitează între anxietatea normală, pozitivă, şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică,

deoarece prin intermediul ei individul conștientizează faptul că existența este limitată (fragilă) și că

el este singurul responsabil de scopul și direcția propriei vieți. Deci, aceasta este văzută - metaforic

vorbind - ca “rampă de lansare” spre căutarea și conturarea unei noi vieți, a unui nou “modus

vivendi” (Mitrofan, 2000).

Anxietatea nevrotică, însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de a acţiona. Deoarece

existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia,

ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic, cât și pentru

dezvoltarea capacității de a trăi în condițiile acesteia.

A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa

necunoscutului (ce se asociază cu anxietatea), a avea tăria să te confrunți cu neliniştea din faţa

schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.

Impasul existenţial- Abordarea existențialistă propune înlocuirea ideii de “boală psihică” cu

cea de “problemă umană”, de impas existențial. Disoluția organizării triontice (Ipseitatea – Eu,

Tuitatea – Tu, Ileitatea – El) duce la impas existențial, la depersonalizare și pierderea echilibrului,

individul devenind consumat, condamnat, spulberat și anihilat (Mitrofan, 2000). Tuitatea exprimă

necesitatea comunicării, este sursa afectivității, a iubirii și a cunoașterii, iar prin Ileitate se înlătură

nesiguranța și anxietatea. Ileitatea este rădăcina generoasă a ființei umane și instanța purtătoare de

valențe vindecătoare.

Consecințele impasului existențial sunt: sentimentul eșecului, senzația de gol interior,

nemulțumire de sine, neliniște, dezamăgire și anxietate. Principala sursă a impasului existențial este

eșecul unui proiect de destin, în care omul a investit speranță și energie, credinta și așteptare.

Irvin Yalom (2010) defineşte psihoterapia existenţială ca o abordare psihoterapeutică

dinamică, ce se focalizează pe accesarea şi rezolvarea printr-un demers de profunzime a conflictelor

intrapsihice inconştiente, generatoare de anxietate şi care perturbă funcţionarea adaptativă a

individului. Conform concepţiei existenţiale, aceste conflicte interioare rezultă din întâlnirea cu

preocupările ultime ale existenţei: moartea, libertatea, izolarea, lipsa de sens.

Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi

dorinţa de a fi nemuritor, de a continua viaţa la nesfârşit. Confruntarea cu moartea ne face să

realizăm că viaţa este finită şi că nu avem o eternitate la dispoziţie pentru a ne realiza planurile.

Deşi adesea este privită ca un blestem, luarea ei în consideraţie de-a lungul existenţei poate

să ne îmbogăţească, decât să ne împovăreze viaţa. În viaţă există anumite situaţii limită, anumite

„experienţe urgente” care pot deschide calea spre starea de conştientizare a perisabilităţii existenţei.

O situaţie limită este un eveniment, o întâmplare care determină confruntarea individului cu

realitatea existenţială (de exemplu, moartea unei persoane apropiate, o boală terminală, o tentativă

suicidară, condiţia de martor sau victimă a unui cataclism, accident etc.). În toate aceste situaţii,

contactul cu moartea ocupă un loc esenţial. Dacă această întâlnire este folosită în sens constructiv

(ceea ce îşi propune psihoterapia), persoana poate ajunge să aprecieze cu adevărat darurile nepreţuite

ale existenţei.

Problematica libertăţii derivă din confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de

fundamentare a universului în care trăim (oricând se poate întâmpla ceva teribil – un război, un

cataclism natural, un accident – care să răstoarne ordinea de acum a lucrurilor) şi dorinţa noastră de

fundamentare şi organizare.

Însă noi suntem în întregime responsabili pentru viaţa noastră şi pentru acţiunile noastre.

Suntem autorii propriei vieţi, în sensul că ne construim destinul, viaţa şi chiar problemele cu care ne

confruntăm . În consilierea şi psihoterapia existenţială, asumarea responsabilităţii reprezintă o

condiţie a schimbării .

Problematica izolării ţine de tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre existenţiale

(de fapt, fiecare dintre noi intră în viaţă singur şi trebuie să iasă singur) şi dorinţa noastră de contact,

de protecţie, de a fi parte a unui întreg mai mare.

Oamenii care sunt îngroziţi de izolare încearcă, în general, să scape de această teroare prin

căutarea ajutorului la nivel interpersonal. Ei caută să stabilească relaţii nu pentru că doresc asta, ci

pentru că trebuie s-o facă, iar relaţiile respective sunt bazate pe nevoia de supravieţuire

şi nu pe cea de creştere. Pornind de la astfel de constatări, unul dintre obiectivele majore ale terapiei

existenţiale este să resolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă trebuie să înveţe să intre în

relaţie cu celălalt, fără să se lase furată de dorinţa de scăpa de izolare, devenind una cu celălalt sau

fără a-l transforma într-un instrument de apărare împotriva izolării.

Problematica lipsei de sens se referă la dilema omului ce este aruncat într-un univers care nu

are niciun sens prestabilit.

Oamenii au potenţialul de a acţiona, dar și inacţiunea este o decizie. Prin acțiunile alese,

oamenii își construiesc, parțial, destinul. Noi suntem, în fond, singuri, dar avem oportunitatea de a

construi relații cu ceilalți.

Fiecare om îşi doreşte să se descopere pe sine. Acesta nu este un proces simplu, ci presupune

curajul de a te confrunta cu tine. În acelaşi timp, fiecare om intră în relaţie cu alţi semeni, pentru a

evita singurătatea şi nefericirea. Problema este că mulţi dintre noi ne construim identitatea preluând

idei, valori, sugestii de la persoanele importante din viaţa noastră şi centrându-ne mai puţin pe ceea

ce suntem şi vrem cu adevărat.

Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este de a-i ajuta pe clienți să

conştientizeze că au libertatea de a-şi construi propriul destin, dar şi responsabilitatea pentru

propriile acţiuni. în felul acesta realizându-se atât obiective intrapersonale (autenticitate, creativitate,

echilibru spiritual), cât și obiective interpersonale (spontaneitate în relația cu semenii, percepție și

integrare socială).

Omul, ca ființă liberă și creativă, construiește proiecte existențiale și apoi se angajează

pe drumul prevăzut și cuprins în proiect. Eșecurile, blocajele sau orientarile greșite pe un astfel de

“drum existențial” îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre sfera psihopatologiei.

De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existențial o punte spre realitate, participă la

eliberarea acestuia de teamă și complexe afective, redându-i speranța și libertatea. Cu alte cuvinte, o

relație terapeutică autentică este fundamentală pentru procesul terapeutic.

Terapia existențialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun și

sănătos în ființa omenească. Nu există boală psihică în concepția existențialistă, ci numai situații

problematice și impasuri existențiale. Impasul existențial este considerat un fenomen ontologic iar

nevroza, expresia disperării existențiale. Anxietatea, teama, panica și sentimentul de culpabilitate

apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiției umane, fapt ce duce la

depersonalizare și apatie, la “situații-limită” ce determină o existență umană alienată, absurdă,

izolată și lipsită de sens.

Universul existențial ai clientului nu trebuie distrus, ci metamorfozat într·unul realist și

autentic. Clientul trebuie să fie motivat pentru schimbare, să dorească transformarea propriei

personalități, să fie interesat și capabil de relaționare terapeutică. Se consideră că maturizarea

reprezintă o precondiție esențială a libertății și realizării de sine, iar sinceritatea și umorul sunt

condiții ale creșterii autentice (Mitrofan, 2000).

Existentialiștii utilizează noțiunea de “empatie mediată” pentru a înțelege “lumea”

depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punându-se în situația pacientului, ei

încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor filosofice.

Cea mai mare importanță o are relația terapeutică, care începe printr-o “întâlnire”,

realizându-se astfel transferul terapeutic, posibilitatea de a comunica unul cu altul într-o manieră

intuitivă, directă, empatică. Această întâlnire se produce “aici și acum”, dar și în devenire.

În timpul relației terapeutice clientul trebuie să-și exprime cât mai clar gândurile și

sentimentele, să-și exprime emoțiile “hic et nunc”, să-și caute singur un plan de acțiune, terapeutul

asigurând climatul psihologic necesar unei dezvoltări armonioase a personalității. Climatul

terapeutic este de acceptare necondiționată, înțelegere și comunicare mutuală, valorizare și

încurajare. Terapeuții de orientare existențialistă împărtășesc clienților propriile sentimente, valori,

experiențe de viață.

Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau de terapie sunt anxietatea, libertatea şi

responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare a

sensului vieţii. În timpul şedinţelor, clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune conform

propriului şi unicului său fel de a fi în lume.

Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici și proceduri specifice. În această

abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării comportamentaliste,

adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite sunt: tehnica fanteziei

dirijate, tehnica dramatică, fantezia şi reveria, relaxarea şi reveria, relaxarea musculară, pentru

conştientizarea senzaţiilor corporale, tehnici de concentrare a atenţiei, tehnici de relaxare, tehnici de

educare a voinţei, analiza viselor (Mitrofan, 2008).

Accentul se pune pe felul cum clienții își descriu experiența și nu pe ceea ce au experimentat,

reflectând la felul cum aceștia distorsionează înțelesul și semnificația experienței. Terapeutul îi ajută

să-și elimine confuziile, să-și ordoneze experiența și să găsească modalități creative de realizare a

unei vieți noi și semnificative.

Durata analizei existențiale este între șase luni și un an și se aplică în cazurile de criză

existențială (impas existențial). Paradigma terapeutică existențialistă presupune așadar un proces

asistat și provocat de autodezvăluire, autoînțelegere și autorestructurare axiologică, prin

redobândirea sensului ființei și bucuria asumării responsabilității și libertății de opțiune.

D. Polkinghorne (apud Mitrofan, 2000) propune următorul plan de acțiune în analiza

existențiala:

1. Explorarea eului. Este o examinare amănunțită a celor patru dimensiuni ale vieții

clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată și lumea ideală. Reprezintă descrierea

propriei lumi, a memoriei, sentimentelor și reacțiilor proprii. Terapia se focalizează pe viața

interioară a clientului, pe felul cum acesta își interpretează propriile experiențe. De cele mai multe

ori, clienții sunt fascinați de descoperirea propriului interior.

2. Schimbarea directă a vieții, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieți. Terapeutul

îl ajută pe client să analizeze și să evalueze toate alternativele posibile și să selecteze apoi varianta

optimă. În felul acesta are loc o restructurare a sistemului axiologic prezent, chiar dacă vechile

valori sunt adânc înrădăcinate. Noua viziune de viață care se structurează acum îl va determina pe

client să-și accepte trupul său biologic, să accepte prezența semenilor, să-și construiască gânduri

optimiste și speranțe pentru viitor. Se conștientizează rolul său în alegerea curentului existențial în

care se va angaja pentru a trăi o viață liberă și responsabilă.

3. Manifestarea noii vieți demne. Se implementează și se manifestă noul sistem axiologic. În

această etapă se stabilesc modalitățile de valorizare și punere în acțiune a talentelor clientului, a

abilităților și deprinderilor personale. Dacă în faza inițială, subiectul este trist și depresiv, acum va fi

plin de speranță și cu o actualizare a energiei psihice care îl va ajuta să se elibereze de disconfort și

să evadeze din impasul existențial, să regândească criza sufletească ca fiind de domeniul trecutului

și ca având partea sa de umor și de amuzament.

G. Corey (apud Mitrofan, 2000) propune focalizarea dialogului existențial pe câteva teme

mari ale condiției umane în timpul analizei existențiale:

a. Examinarea problemelor maritale. Se investighează relația cu partenerul de viață, cu familia

nucleară și extinsă. Clientul este încurajat să mărturisească câteva din impulsurile și gândurile care îl

frământă și îl înfricoșează. În plus, este încurajat să discute acasă cu membrii familiei problemele

care îl indispun și-i provoacă anxietate.

b. Stabilirea unui nou sistem axiologic. Vechile valori care l-au condus la impas existențial sunt

înlocuite cu altele noi care îi conferă autenticitate și libertate.

c. Tratarea anxietății. Se analizează cauzele anxietății clientului. Dacă anxietatea este resimțită ca

un fapt negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare.

d. Explorarea sensului morții. Datorită anxietății, mulți clienți resimt o iminentă apropiere a

morții. Subiectul trebuie ajutat sa-și evalueze sensul și calitatea vieții și să experimenteze

sentimentul morții. De exemplu, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la

propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la ceremonie

despre sine.

De asemenea, clientul trebuie să reflecteze la următoarele întrebării:

- Ce ai făcut cu propria viaţă?

- Cine te-a influenţat cel mai mult?

- Ce aşteptări nu ţi-ai îndeplinit?

- Ce proiecte ai realizat şi ce proiecte ai lăsat neterminate?

- Ce regreţi cel mai mult şi care este cea mai mare mulţumire a ta?

- Dacă ai putea să-ţi refaci viaţa, ce ai schimba în felul tău de a trăi?

Bibliografie

Ionescu, Angela, (2005), Psihoterapie: noțiuni introductive, Ed. A 2-a, Editura Fundației

România de Mâine, București

Mitrofan, Iolanda, (2000), Orientarea experențială în psihoterapie: dezvoltare personală,

interpersonală, transpersonală, Editura S.P.E.R., București

Mitrofan, Iolanda, (2008), Psihoterapie: repere teoretice, metodologice și aplicative, Editura

S.P.E.R., București

Yalom, Irvin, (2010), Psihoterapia existențială, Editura Trei, București