Teorie Literarara Scrisoarea I

7/29/2019 Teorie Literarara Scrisoarea I

1/16

Teorie literarara Scrisoarea I

Mihai EMINESCU Scrisoarea I Dintre cele cinci piese ale ciclului, Scrisoarea I se distinge princaracterul de adanca meditatie filosofica. Izvoarele pot fi cautate inImnul creatiunii din Rig-Veda, in ceea ce priveste fragmentulcosmogonic, ce evoca inceputurile obscure ale universului, cand fiintanu se diferentiase din nefiinta, si drama faustiana a geniului care sezbate sa descifreze sensurile existentei si creatiei.

De la contemplarea cosmosului, discursul coboara in fluxul sauneintrerupt pana la tabloul originilor lumii intr-o viziune cosmogonicauniversala, pentru a ajunge apoi la denuntarea vanitatii lumiicontemporane, marunte si bantuite de patimi, proiectand destinultragic al geniului, al tuturor valorilor intelectuale.

Versurile stau sub semnul timpului cu dubla sa valoare, de timpindividual (simbolizat de ceasorniC) si de timp universal, etern, faradeterminari precise.

Invocatia lunii contureaza un peisaj cosmic, prin care vremelniciaoamenilor, egalitatea dintre ei in fata destinului sunt contemplate dela scara cosmica. in acest grandios cadru apare imaginea dascalului,a filosofului care dezleaga in siruri" noaptea adanc-a veciniciei".Comparat cu eroul mitologic Atlas, condamnat sa sustina bolta cerului,dascalul ilustreaza puterea divina a geniului. Se contureazacontradictia romantica dintre imensitatea universului si precaritateaconditiei umane, fragila trestie cugetatoare" a lui Pascal, care isicucereste maretia doar prin forta spirituala.

Partea a IlI-a poemului reflecta cosmogonia gandita de batranuldascal", pretext de a ilustra profunzimea cugetarii, accesul la marileadevaruri. Textul inlocuieste divinitatile din Rig-Veda cu unitatiermetice (Fiinta, Nefiinta, Nepatruns, Chaosul-muma, Dumnezeu-TataL), imaginate prin analogie cu fenomenul pamantesc alprocreatiei. Punctul genezei, mult mai slab ca boaba spumii", cuputere misterioasa de atractie, risipeste Haosul, indetermi-nareanascand astri si lumi pentru a se identifica cu Sufletul Absolut, Etern.


2/16

Destinul universului este un etern prezent, o clipa vesnic suspendata

intre trecut si viitor, clipa care este insasi forma existentei. Viitorul sitrecutul, tot ce construim, dupa categoria subiectiva a cauzalitatii, arapartine lumii iluziilor: Caci e vis al nefiintei universul cel himeric".

Textul eminescian vorbeste despre o stare precosmica, ininteligibila:N-a fost lume priceputa, si nici minte s-o priceapa" sau nici de vazutnu fuse, si nici ochi care s-o vaza". Ochiul creat spre a cunoaste" estebatranul dascal, un Atlas spiritual, ce pare a avea rolul de constiinta auniversului inconstient, de centru spiritual al lumilor. Dar pozitia sa

privilegiata din punct de vedere spiritual nu modifica destinul imediatal fiintei. intrebarea Ce-o sa aiba din aceasta pentru el batranuldascal?" are un simplu raspuns negativ, caci spiritul uman nu are oexistenta pentru sine.

El este doar instrumentul, oglinda in care divinitatea lipsita de formaajunge la cunoasterea de sine, isi satisface apetitul" care adeterminat crearea universului. Grandoarea absoluta a spiritului sinimicnicia himerica a fiintei se intalnesc in conditia umana a carei

expresie suprema este cea a genialitatii." (Ioana Em. Petrescu,Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica)

Directiile idealismului schopenhauerian (gnoseologica, metafizica,estetica, etica), cu expunerea caracterului aprioric al timpului sispatiului, au putut sustine viziunea eminesciana a eului creator delumi. Fara a mai identifica gandirea cu divinul, opera eminesciana vasubstitui divinitatii gandirea umana, iar aceasta va sustine lumea infiinta. Pozitia privilegiata a spiritului in univers este reliefata in

structura Scrisorii I, care se construieste concentric in jurul imaginiidascalului. Momentul prim (simetric celui finaL) e marcat, ca si in altepoeme eminesciene, de structura sferica", printr-o miscare de ruperea continuitatii realului si de patrundere in universul inchis al gandirii.

Aici, ruperea de timpul real, abandonat ceasornicului, este, odata cumiscarea initiala de intoarcere in sine, mai accentuata, dar ritualulpatrunderii intr-un spatiu estetic, paralel si autonom fata de cel real,este acelasi. Stingerea lumanarii si smulgerea din imperiul timpuluiechivaleaza cu asumarea unei perspective inalte, impersonale.


3/16

Gandirea, eliberata de tirania realului si de suferinta, contemplauniversul din perspectiva ochiului cosmic al lumii, panoramand

intinderile terestre sau acvatice si cercetand detasat multipleleinfatisari ale unei umanitati purtate de dorinta, dominate de geniulmortii". Ochiul cosmic al lunii se opreste brusc asupra dascalului si,din acest moment, perspectiva din care se construieste discursul liricse schimba. Universul gandirii se substituie calmei perspectiveselenare, rascolind o alta noapte a timpilor, dezlegand inceputul sisfarsitul lumilor, nasterea si moartea cosmosului. Sfarsitul inseamnastingerea, inghetarea planetelor, timpul insusi moare si devinevecinicie". Ciclic, universul se autodistruge, facand posibila domnia

mortii. Si in noaptea nefiintei totul cade, totul tace."

Urmatorul segment fixeaza soarta dascalului intr-o amara meditatie.Poetul vizeaza degradarea morala si intelectuala, destinul nedrept alcreatiilor superioare intr-o lume marunta, brutala. Se deschide untablou social al egoismelor si patimilor distructive. Ironia, polemica,sarcasmul sunt atitudini poetice in raport cu acest univers derizoriu.

Omul superior va fi pretext de afirmare a nonvalorilor, care vor

incerca egalizarea oamenilor, evidentiind pacatele, oboseala,slabiciunile inerente fiintei umane.

Dincolo de scepticismul tonului si nihilismul viziunii, finalul ce revinela motivul lunii transcendente atenueaza violenta discursului anterior,este o forma de purificare. Destinul dascalului, fara a se modifica cunimic, se inseriaza destinelor umane, peste care pluteste,contemplandu-le si egalizandu-le, ochiul cosmic al lunii .

Se deschide panorama lumii cu vastele singuratati ale naturii siinsingurarile nocturne ale gandului omenesc. Fraza poeticaenumerativa, pluralele nearticulate (pustiuri, codri, izvoara, valurI)indeterminarea numerica (mii,, cati, catE) figureaza imensitateaspatiala, accesibila ochiului" imaginar al contemplatiei. in necuprinsulde straluciri se disting apoi splendorile civilizatiei; le numesc aceiasitermeni de pluralitate diversa: tarmuri inflorite, palate, cetati.Ubicuitatea luminii-gandire descopera tot mai de-aproape viata (miide case, ferestI) pentru a cobori in adancimea existentelor umane:


4/16

suverana Gandire dezvaluie lumi interioare de o diversitatecaleidoscopica: Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti").

Ideea echivalentei destinelor sub semnul mortii, avand ca imagineanaloga luna, axeaza lirica intregului text: Desi trepte osebite le-auiesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii".Soarta comuna, nivelatoarea moarte isi afla expresie intr-osuccesiune de termeni antinomici, echivalenti pe diverse planuri:social (rege-saraC), volitiv (slabi-putericI), intelectual (genii-neghiobI),existential (a-si bucla parul - a cauta adevarul, banul - cunoastereA).Orbita de patimi pe care se invart aceste vieti este o iluzie inrobitoare.in aceasta eterogenitate umana e reperat batranul dascal, a carui

minte va prelua, in viziunea lirica eminesciana, functia" ochiului"selenar,

devenind obiectivul" panoramei trecutului" si viitorului", al inceputuluisi Sfarsitului Vietii. infatisarea hilara a filosofului (haina roasa-n coate,halatul vechi, bumbacul in urechi, garbovit, uscativ, de nimiC) se aflain antiteza cu atotputernicia spiritului, care sprijina lumea si vecia,precum miticul Atlas, Cerul. Apar, astfel, premisele destinului ironic albatranului dascal. in partea

a treia a Scrisorii mintea batranului dascal vede" trecutul", adicaGeneza, o cosmogonie inspirata poetului de imnul vedic al Creatiunii(embrionul intregului texT). Indeterminarea inceputului e descrisa, casi in Luceafarul , prin negatii: ,fiinta nu era, nici nefiinta; lipsa de viatasi vointa; nu s-ascundea nimica, odihnea, nepatruns, prapastie,genune, n-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa; intunericCa o mare far-o raza; nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza;umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface; eterna pace."

Formelor verbale negative li se asociaza sensul de vacuitate(prapastie, genunE), de potentare a imaterialitatii (umbra celornefacutE), de absenta a miscarii (odihnea eterna pacE). In context,aceste segmente verbalizeaza, inefabil si paradoxal, esecul oricaruidemers al verbalizarii. Dinamica Genezei, in gradatie ascendenta, dela impulsul primordial mult mai slab ca boaba spumii pana laperspectiva nasterii si disparitiei continue a lumilor (proiectie poeticaa unor elemente de gandire kantianA) sugereaza mecanicaimplacabila a vietii grabindu-se spre moarte; dincolo de semnificatia


5/16

lui de sursa schopenhaueriana, dorul nemarginit figureaza ca orotatie fara sfarsit .intre existenta si nefiinta. Tulburatoare este

distantarea enorma (pe care o permite cunoasterea absolutA), princare se vizualizeaza" misterul insondabil al facerii si desfacerii lumilor:De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute / Vin din sure vai dechaos pe carari necunoscute / Si in roiuri luminoase izvorand dininfinit" Consecinta acestei fulgeratoare proiectii a infinitului va fireductia hiperbolica a omenirii in Istorie. Privita de la asemeneainaltimi, existenta speciei cade cu totul in derizoriu, omenirea parando viermuire indistincta de efemeride: musunoaie de furnici,microscopice popoare, musti de-o zi. Viata e o suspendare fulguranta

intre doua neguri: Geneza si Extinctie, mai exact: o raza in intunericuleternei paci, ca un vis al nefiintei. Deducem din aceasta . analogie caprincipiul de existenta al lumii este lumina. Contemplat tot debatranul dascal, viitorul" e perceput ca o desfacere a alcatuiriicosmice din resortul luminii (Cum planetii toti ingheata si s-azvirlrebeli in spat / Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati"). Prinaceeasi tehnica a distantarii enorme e urmarita, in gradatiedescendenta (reversul celei ascendente din partea a treiA),destramarea unei intregi structuri galactice: soarele stins, ca o rana

pe bolta intunecata, stelele spulberare, caderea Timpului insusi,intoarcerea in pacea primordiala. in metafora catapeteasma lumii",cerul primeste atributul unei concrete innegriri"; ideca de uzura" aluminii insesi se amplifica prin echivalenta stelelor (stabilitatiieternuluI) cu frunzele de toamna (simbol consacrat al efemeruluI).

Antropomorfizarea Timpului concretizeaza regresia definitiva a misarii(Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie"). Gandirea batrauluidascal, intrata in consonanta cu Gandirea insasi (proces indus destralucirea lunii: Pe cand luna straluceste peste-a tomurilor bracuri, /

intr-o clipa-1 poarta gandul indarat cu mii de veacuri"), contemplaastfel Trecutul si Viitorul; o face in prezentul etern al Gandirii, aceastasupraconstiinta universala dezvaluind p supratranscendenta" - eternapace, in expresie comuna, inteligibila, moartea.

Partea a cincea a textului priveste accesul omului la acest adevar.Omul nu accede la cunoastere si de aceea viata ii apare ca o enigma


6/16

vesnica, desi mereu escaladata. Motivul sortii oarbe reveleaza lipsade sens a caducitatii. Viata e o suprema ironie: daca eternitatea"

stelei va sfarsi ca frunza-n vantul toamnei, cum sa nu fie val subvantul soartei multimea de efemeride (Ce-o sa-i pese soartei, oarbece vor ei sau ce gandesc? / Ca si vantu-n valuri trece peste traiulomenesc."). Val, vant - simboluri ale zadarniciei; de la bibliculEcclesiast viata e o goana dupa vant. Toata scara" umana e doboratade trecere, a carei expresie devine mecanica sortii. Perspectivadesertaciunii, motivul dominant in partea a cincea, e ilustrata chiar desoarta batranului dascal. Abisala relativizare, caci insasi mintea ce-acuprins inceputul si Sfarsitul intimplarii" numita viata" se supune

zadarniciei ei. Desigur, geniul accede la viata reala, aceea a spiritului,la Lumina-Gandire (al carei termen analog e astrul noptiI), viata alcarei continut" e Cunoasterea unei supratranscendete: eterna pace;el stie ca toate mor, alergand precum raurile spre aceasta mare" carenu se umple niciodata (ca in imaginea ecclcsiasticA). Abstras inGandire, batranul dascal nu poate decat sa recada din acest plan inexistenta, in iluzie, iar iluzia lui e nemurirea, pe care si gloata opostuleaza inconstient. Cunoasterea insasi, atunci cand urmareste unscop terestru, parasind existenta ei in sine, transcendenta ei Lumina,

devine sursa unei iluzii, surprinsa cu tandra ironie (O, sarmane!").Ipostaza suprema a iluziei nemuririi e creatia - o desertaciune -, pede o parte fiindca spiritul e refuzat in aceasta lume, pe de alta partefiindca Universul si Gandirea insasi se vor sfarsit Trei argumenteimping in zadarnicie speranta de eternitate a batranului dascal. intai,nici acesta nu-si poate cunoaste propria viata, e dispersat, caci timpulfragmenteaza personalitatea; ca orice om, el se uita" mereu pe sine(neexistand cu adevarat decat in impersonalitatea ganduluI), asadarva fi irecuperabil ca unitate pentru cineva. Ardoilea argument al

zadarniciei e inaptitudinea spirituala a multimii, de unde ineficientageniului in lume. Suflul cunoasterii, viata gandirii care palpita in opera,dispare ihtr-un fel de arhiva prafuita; cugetari rostind adevarul ultimdevin nota bibliografica obscura, fiindca posteritatea e incapabila dediscernamant. Motivul desertaciunii intersecteaza argumentatia(Mana care-au dorit sceptrul uiversului si ganduri / Ce-au cuprins totuniversul incap bine-n patru scanduri"). Nici in ipostazele lor supreme,actiunea sau cunoasterea nu deschid vreo cale de a te sustragemortii. Desertaciunea desertaciunilor e laitmotivul meditatiei din,


7/16

aceasta epistola, mai aproape de izvorul stravechi al filosofiei decatne-am putea inchipui: Caci toti au aceeasi soarta: cel drept ca si cel

pacatos, cel bun ca si cel rau, cel curat ca si cel necurat ()"(EcclesiastuL). Al treilea argument al zadarniciei e tirania vanitatii,care surpa Orice valoare, un rau secund, impletit cu cel dintai, almortii, avand aceeasi straveche viata literara: Este un mare rau intot ceea ce se face sub soare, caci toti au aceeasi soarta si pe langaaceasta inima oamenilor este plina de rautate si nebunia in inima lordainuieste toata viata lor si se duc in acelasi loc cu cei morti"(EcclesiastuL). Satira eminesciana e aici rece, nu incandescenta cain Scrisoarea III , nici dipretuitoare ca in Glossa , ci doar constatativa.

Marea opera va ajunge tribuna micilor vanitati, iar cu sprijinulignorantilor, va sfarsi in anecdotica biografica: Toate micile mizeriiunui suflet chinuit / Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce aigandit." E dovedita inaptitudinea morala a omului pentru cunoastere,incapacitatea lui de obiectivare. Gandirea exceptionala nu patrunde inungherul unor scrieri", cum spera batranul dascal, ci ramane afara,pe taraba academica" a vanitatii, marfa" a unor profitori ai spiritului sila dispozitia oricaror neinitiati. Nimic nu poate fi transmis, totul cadein uitare, un alt chip al mortii. Zadarnicia creatiei exceptionale

infatiseaza pesimismul eminescian cel mai intunecat. Poetul dezvoltaordonat" dez-iluzionarea cu privire la propriul destin. Mintea obositade cugetare la stingerea lumanarii isi vede din imperiul Gandiriipropria capcana existentiala ironica in ipostaza lumeasca a batranuluidascal. Am putea spune ca in Scrisoarea I Eminescu demonteazapropria conceptie despre singularizarea olimpiana a geniului inpigmeica lume comuna. in celelalte Scrisori deziluzia se sprijina pe untermen antitetic, polul plus, prin care sensul e salvat: idealul artistic,politic, erotic. Incompatibilitatea cu lumea comuna impune retragerea

din ea ca in Luceafarul In Scrisoarea I, Gandirea aduce geniuluiironicul omagiu de a^l vedea cazand in capcana comuna a iluziei, iarretragerea lui in impersonalitatea Gandirii e episodica, nu poate duramai mult decat raza", o clipa in eternitate. Genii ori neghiobi, indivizii,ca si specia, ca si cosmosul, ca insasi neintrerupta succesiune alumilor demonstreaza uniformitatea a tot ce exista sub semnul mortii,al intoarcerii in noaptea cea mare a Nefiintei. S-ar inalta deasupraacestui ocean de umbre subintelegerea unei luciditati filosofice totalesi unei feerii a imaginarului, prin care e netezita calea spre adevar


8/16

(lumina fecioara" a lunii conduce" la eL). Privirea atotcunoscatoare sereintoarce in final catre splendoarea noptii, care nu paleste, chiar

daca sursa farmecului ei - astrul suveran - e o pecete a mortii;dimpotriva, un nou detaliu o potenteaza: e o noapte de primavara.Poate ca doar aceasta frumusete iradianta, a noptii si a gandului, inpofida oricarui mesaj filosofic, ar fi ancora prezentei noastre in lume,scopul respiratiei in timp. La sfarsit, persistenta e melancolia senina aunei minti lipsite de iluzii, contempland vraja universului, dincolo decare ea stie ca nu mai exista nimic: intre ziduri, printre arbori ce sescutura de floare, / Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!".

Pentru Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, dupacum gandirea lui Schopenhauer sustine ca eternitatea este o negatiea timpului. De asemenea, intr-un manuscris eminescian au fost gasitenote ce inregistrau teoria cosmogonica sustinuta de Kant si

Laplace"Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despreexistenta omului in lume, dar si o satira cu accente elegiace privindsoarta nefericita a omului de geniu in societatea contemporana

mediocra, precum si in raport cu eternitatea.

Structura poemului. "Scrisoarea I" este alcatuita din 156 versuri,distribuite in cinci tablouri construite simetric si armonios.

Tabloul intai ilustreaza cadrul nocturn reprezentat de luna ca astrututelar, stapana a Universului si, in acelasi timp, martor al faptelor cese petrec pe Pamant:

"Luna varsa peste toate voluptuoasa ei vapaie, () "Luna tu, stapan-amarii, pe a lumii bolta luneci Si gandirilor dand viata, suferinteleintuneci;" intr-o sugestiva meditatie, Eminescu exprima viziunea saasupra Timpului filozofic bivalent si anume: timpul individual(masurabil, curgator ireversibiL) - "doar ceasornicul urmeaza lung-atimpului carare"- si timpul universal (eternitateA) - "din noapteaamintirii o vecie-ntreaga scoate".


9/16

Tabloul al doilea accentueaza ideea ca luna este "stapana marii",

astrul care tuteleaza intreg Universul, iar cadrul pe care ilconstruieste Eminescu este de la general la particular, de lapanoramarea Universului pana la gandurile omului; luna guverneazade la "mii pustiuri", la codri, izvoare, mari, "tarmuri inflorite", "palatesi cetati", apoi "in mii de case lin patruns-ai prin feresti", pana lagandurile oamenilor, pe care "ganditoare le privesti". in cealaltaipostaza, de martor al celor ce se petrec pe Pamant, luna mediteazaasupra problemelor omenirii. Ea asista la ceea ce se petrece in lume,iar imaginile sunt prezentate in antiteza: ea vede mai intai "un rege

ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac / Cand la ziua cea de maineabia cuget-un sarac"; unul este preocupat de aspectul sau fizic -"cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par"-, in timp ce altul "cauta inlume si in vreme adevar".

Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului,ca orice muritor in fata mortii, este preluata de Eminescu de laSchopenhauer si redata foarte sugestiv in versurile: "Desi trepteosebite le-au iesit din urna sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si

geniul mortii; La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, Fie slabi,fie puternici, fie genii ori neghiobi!"

Oamenii devin egali in fata mortii, statutul pe care l-au avut in timpulvietii neavand nici o importanta, deoarece cu totii sunt robii acelorasipatimi si supusi sortii, pe care nimeni nu o poate influenta saudetermina. Ideea egalitatii oamenilor este evidentiata printr-o

antiteza care accentueaza faptul ca oricat de diferiti ar fi ei in timpulvietii, au acelasi statut de muritor, "Fie slabi, fie puternici, fie genii orineghiobi!".

Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza in continuare,simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este preocupat deproblemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea


10/16

tainelor acestuia si care - desi sarac - stapaneste tainele lumii,deoarece "el sprijina lumea si vecia intr-un numar":

"Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, intr-un calculfara capat tot socoate si socoate

Si de frig, la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi,

Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,

Universul fara margini e in degetul lui mic,

Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar."

Dezinteresat de lumea materiala, de pragmatismul vietii, omul destiinta isi dedica intreaga viata studierii tainelor Universului, reusindsa descifreze mistere necercetate inca, desi conditiile in care traieste

sunt precare si nimeni dintre contemporani nu este interesat depreocuparile superioare care vor contribui la evolutia si civilizatiaomenirii. Trasaturile astrologului, care "intr-un calcul fara capat totsocoate si socoate" El este comparat cu Atlas in ceea ce privesteresponsabilitatea asumata si efortul intelectual pe care savantul ildepune pentru atingerea absolutului in cunoastere.

Tabloul al treilea este o Cosmogonie, in care Eminescu mediteaza lanasterea lumii, dar si la pieirea ei. Geneza Universului il preocupa pe

poet, care mediteaza asupra inceputurilor lumii, prin intermediulsavantului, pe care il "poarta gandul indarat cu mii de veacuri", intimpurile primordiale, atunci cand "nu s-ascundea nimica, desi tot eraascuns". inceputurile genezei Universului se situeaza inatemporalitate, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", pe cand "totulera lipsa de viata si vointa", gandurile fiind generate de intrebarifilozofice: "Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?" la care,bineinteles, nu s-a raspuns, deoarece "N-a fost lume priceputa si niciminte s-o priceapa /()/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o


11/16

vaza", inainte de a aparea orice forma de viata, "era un intuneric ca omare far-o raza" si "stapanea eterna pace!".

Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid,precum isi atfeearca acesta s-a nascut din haos, Eminescuimagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central, caregenereaza "muma" si "Tatal":

"Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1! Cum dinchaos face muma, iar el devine Tatal" Mitul popular autohtonconform caruia la inceput totul era acoperit de ape si domnea un

intuneric de nepatruns, iar spuma de pe suprafata apei a dat nastere"samburelui creator" este prezent si el in explicarea genezeiUniversului:

"Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanulfara margini peste marginile lumii" "Negura eterna" a inceput sa sedesfaca in fasii odata cu aparitia astrilor ceresti, "luna", "soare",precum si a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibila nasterea vietiipe Pamant. in aceasta nemarginire, omul este neinsemnat, trecator

prin aceasta lume, prilej cu care Eminescu reafirma, cu puterniceaccente de satira, ideea scurgerii ireversibile a timpului pentruomenire, in general:

"Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pamantulnostru musunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, osteni siinvatati Ne succedem generatii si ne credem minunati; Musti de-o zipe-o lume mica de se masura cu cotul, in acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa

suspendata, Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata." Omenireaeste definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei inunivers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipiceminesciana privind superficialitatea lumii: "noi copii ai lumii mici","musunoaie de furnici", "microscopice popoare", "musti de-o zi","lume mica". Oamenii nu sunt constienti ca in raport cu vesniciauniversului viata lor valoreaza doar "o clipa suspendata", fara ca sapoata cunoaste nimic din tainele firii, pentru ca "indaratu-i si-nainte-iintuneric se arata". Savantul are genialitatea de a vedea succedarea


12/16

generatiilor - "Ne succedem generatii si ne credem minunati", apoidisparitia civilizatiilor stralucite, Eminescu exprimand aici ideea

schopenhaueriana ca lumea este o aparenta, o iluzie, intrucat toateelementele vietii trec perpetuu in nefiinta: "Caci e vis al nefiinteiuniversul cel himeric".

Cugetatorul este capabil de a-si imagina apoi stingerea Universului,mintea lui cercetatoare il duce "mii de veacuri inainte". Semnele pieriiuniversale se manifesta prin stingerea soarelui, a stelelor si, caurmare, inghetarea planetelor, imagine apocaliptica, deoareceomenirea isi va inceta ciclurile existentiale, dupa care timpul devine

vesnicie, totul revine la haosul initial si se instaleaza pacea eterna:

"Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca orana printre nori intunecosi, Cum planetii toti ingheata si s-azvarlrebeli in spat

Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; Timpul mort si-ntindetrupul si devine vecinicie,

Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,

Caci in sine impacata reincep-eterna pace"

Pieirea Universului este construita intr-o viziune escatologica, conceptprovenit din limba greaca: "eschatos", care inseamna "ultim", "final"si "logos", care are sensul de "cuvantare". Extinctia se produce prinstingerea soarelui, idee ilustrata de un epitet dublu, "trist si ros", aflatin antiteza cu epitetul "mandru". Comparatia stelelor care pier de pe

cerul inrosit "ca si frunzele de toamna" amplifica imagineaapocaliptica a destramarii cosmosului. Ideea timpului universal esteilustrata printr-o metafora sugestiva pentru o intreaga conceptiefilozofica: "Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie".

Tabloul al patrulea. Ideea principala aici este relatia omului de geniucu lumea contemporana si cu posteritate, acest tablou fiind o satiravirulenta la adresa superficialitatii societatii in care acesta traieste,prilej cu care Eminescu isi exprima dispretul fata de neputinta


13/16

acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselormeschine, marunte, nesemnificative. Satira contine elemente de

meditatie filozofica, avand un puternic caracter moral, iar ideilefilozofice sunt adevarate sentinte exprimate cu indignare siamaraciune de catre poet.

Meditatia sociala debuteaza prin ideea filozofica privind identitateaoamenilor cu ei insisi, a individului cu intregul, a esentei comune aomenirii: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Satiraurmeaza imediat dupa aceasta meditatie, Eminescu accentuandsarcastic: "Deasupra natUrbra se ridica cine poate".

Poetul se intreaba daca omul de geniu, savantul poate intra innemurire prin opera sa, careia i-a dedicat intreaga viata: "Ce-o saaiba din acestea pentru el, batranul dascal? / Nemurire, se va zice".Savantul spera ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-aupreocupat totdeauna vor ramane in eternitate, parcurgand secolele.Gloria si nemurirea sunt insa simple iluzii: "Si cand propria ta viatasingur n-o stii pe de rost, / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum afost?"

Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata maiales de biografia neinteresanta si banala a omului de geniu si maiputin de importanta, de insemnatatea operei sale, prilej cu carepoetul afirma inca o data ideea scurgerii implacabile a timpului si aconditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuala,de preocupari sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pecare se afla acesta in ierarhia societatii:

"Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfaramiorice-ai spune, Peste toateo lopata de tarana se depune. Mana care-au dorit sceptru]universului si ganduri Ce-au cuprins tot universul, incap bine-n patruscanduri" Pdetul imagineaza apoi funeraliile savantului, la care falsasolemnitate a inmormantarii este ilustrata prin incapacitateaposteritatii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care olasa in urma lui savantul, oamenii fiind interesati numai de "biografiasubtire", deoarece "magulit e fiecare / Ca n-ai fost mai mult cadansul". Ei vor rememora numai "pete multe, rautati si mici scandale",


14/16

tot ceea ce tine de omul obisnuit, oarecare, adica "toate micile mizeriiunui suflet chinuit". Ironia dispretuitoare a poetului se revarsa in

continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare saaprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va aveain vedere un discurs in memoria savantului, ci se va stradui, cuinfatuare, sa arate cat de inteligent si de bun orator este el:

"Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slavindu-te pe tinelustruindu-se pe el Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta."

Posteritatea este cu totul neputincioasa sa aprecieze opera geniala,"lumina / Ce in lume-ai revarsat-o", ci va retine din biografiasavantului numai ceea ce-I aseamana cu ceilalti oameni, anonimi sineinsemnati, adica "pacatele si vina, / Obpsesi^ slabiciunea, toaterelele ce sunt / intr-un mod fatal legate de o mana cTabloul alcincilea creeaza impresia unui epilog si revine la motivele initiale: sub

stapanirea atotputernica a lunii, ca astru tutelar si martor, sedesfasoara spectacolul naturii eterne si al umanitatii efemere. inUniversul ilustrat prin aceleasi elemente ca la inceputul poemului,"pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt muritori si supusi sortii, ideefilozofica ce se constituie, parca, intr-o concluzie a poeziei si aexistentei intregii omeniri:

"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-istapaneste raza ta si geniul mortii!" Limbajul artistic este specific

liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea cepriveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.

imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual,insa fara abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ceparticularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi:

- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvintepopulare, regionalisme st arhaisme folosite: "gene ostenite",


15/16

"ceasornicul", "suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj",

"prizarita", "colb";

- expresia intelectuallzata este prezenta, mai ales, in tabloulcosmogonic, unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice,care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial,"pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii dinRig-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stapanul faramargini peste marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresiilivresti: "precum Atlas in vechime", "microscopice popoare", "ne

succedem generatii;

Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin antitezaspecifica poetilor romantici:

- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;

- antiteza ideatica: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par, / Altul cauta in lume si in vreme adevar";

- antiteza la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie genii orineghiobi", "viitorul si trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nicinefiinta";

Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptivcorespunzator sentimentelor poetului: "miscatoarea marilorsinguratate", "galbenele file", "batranul dascal", "timpul mort","ironica grimasa", "universul cel himeric";

Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei:"precum Atlas in vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-oraza";

Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cunatura terestra si cosmica deopotriva: "luna varsa peste toatevoluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra stralucire de izvoara","timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie";


16/16

Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a

vizualiza ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-ozi", "din ungherul unor crieri";

Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic.in prima parte a poemului, rima este feminina, iar in partea de satirarima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolutinedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescurimeaza in mod surprinzator substantiv cu pronume, adjectiv cupronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el",

"adanci/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-1/Tatal".

"Limba romana devine un instrument absolut docil in mana luimagistrala si poetul o foloseste pentru a exprima ganduri si viziunicum nu se mai luminasera niciodata intr-o minte romaneasca" (Tudor

VianU)

Teorie Literarara Scrisoarea I

Documents

Transcript of Teorie Literarara Scrisoarea I