Teoria etichetării

Rădăcinile teoriei etichetării pot fi găsite în perioada ulterioară primului război

mondial, în lucrările şi în studiile lui Ch. Cooley, W.I. Thomas şi nu în ultimul rând ,în

contribuţia teoretică a lui H. Mead. Aceştia, considerau că sinele uman este format prin

intermediul unui proces de interacţiune socială, ei fiind de aceea consideraţi

reprezentanţii interacţionismului social. Conform lui Mead, etichetarea separă ceea ce e

bun de ceea ce este rău, separă convenţionalul, de deviant.Astfel, interesul său pentru

devianţă se centrează pe interacţiunile sociale prin care individul devine deviant. Mead

consederă de aceea că şi comportamentul social se dezvoltă într-un continuu proces de

acţiuni şi reacţii la acestea. (Adler,F., Mueller,G., H., Laufer,W.,S., 1995, p.182).

Rezentanţii interacţionalismului simbolic iniţiat de George H. Mead şi dezvoltat

ulterior de Herbert Blumer şi discipolii săi Erving Goffman, Howard S. Becker şi Edwin

Lemert, au susţinut ideea că faptele sociale se formează în cadrul proceselor de

interacţiune socială dintre indivizi, în condiţiile participării acestora la lumea cotidiană a

simbolurilor şi semnificaţiilor reciproc împărtăşite în care totul se negociază, nimic

nefiind predeterminat (Rădulescu, S. M., 1998, pg. 95.). Această orientare teoretică

precum şi etnometodologia reprezentată de Harold Garfinkel şi Erving Goffman, care şi-a

propus să înlăture bariera artificială dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea comună, au

realizat o mutare a centrului de interes a sociologilor de la aspectele deterministe ale

acţiunii sociale, către preocuparea pentru descrierea şi interpretarea acesteia. În

concordanţă cu noua orientare teoretică, sociologii care au pus bazele teoriei etichetării

au renunţat să mai caute răspunsul la întrebarea de esenţă deterministă: „de ce individul

încalcă normele sociale?” şi au început să-şi pună întrebări legate de „modul în care un

comportament ajunge să fie considerat ca fiind deviant”.

Opinia împărtăşită de către adepţii acestei noi teorii este aceea că, nici un comportament

în sine nu este deviant ci, este definit ca atare în urma interacţiunilor sociale în cursul

cărora indivizii reacţionează faţă de conduitele altor indivizii care nu seamănă cu cele ale

majorităţii; astfel, aceste comportamente , ajung să fie etichetate ca deviante.

Unul dintre primii sociologi care au susţinut această idee, a fost Frederick Thrasher

(1927) care în lucrările sale referitoare la bandele de delincvenţi tineri, a evidenţiat

potenţialul negativ al etichetei oficiale/formale, de delincvent.

Câţiva ani mai târziu, Franck Tannenbaum (1938) a introdus expresia de

„dramatizare a răului” prin intermediul căreia explica modul în care procesul de definire,

identificare, calificare a comportamentului unei persoane sau, segregarea acesteia faţă de

ceilalţi indivizi şi supunerea ei unui tratament diferit, conduce la transformarea

comportamentului acesteia într-unul care seamănă cu cel descris de oficiali. În felul

acesta, o persoană care a fost oficial considerată deviantă tinde să devină aşa cum a fost

caracterizată de către instanţele de control social : ....”The persons becomes the thing he

is described as being”, scria în 1938, Tannenbaum în lucrarea” Crime and the

Community”. În lucrare, sunt cuprinse concluziile studiului său realizat asupra băieţilor

din ariile periferice ale oraşelor şi a celor din zonele rezidenţiale.

Potrivit consemnărilor lui Tannenbaum, ambele grupuri de tineri se angajau în acţiuni

tipice pentru vârsta adolescenţei cum sunt: agresiunile fizice, actele de vandalism, furturi

minore, chiulul de la şcoală sau consumul de alcool şi droguri; atitudinea autorităţiilor

(reacţia socială) faţă de cele două grupuri de tineri, era însă, diferită. Dacă

comportamentele celor din primul grup erau etichetate de către profesori, vecini sau

autorităţi ca fiind „problematice” şi simptomatice pentru o viitoare carieră infracţională,

cele ale tinerilor din cartierele rezidenţiale erau apreciae ca fiind fireşti, normale pentru

perioada adolescenţei, iar abaterile lor , scuzabile.

Atitudinea atorităţilor faţă de grupul de tineri din clasa de jos era,astfel, una de

„dramatizare a răului”, de accentuare a pericolului social al comportamentelor lor şi din

acest motiv, de pedepsire exemplară/excesivă, a acestor comportamente prin internarea

autorilor lor în şcoli de corecţie etc. Ca urmare a acestor sancţiuni, comportamentele

tinerilor se agravau şi mai mult,pentru că, nu de puţine ori, şcolile de corecţie reprezentau

o ocazii de a învăţa tehnici de comitere a infracţiunilor. După eliberare, aceşti tineri,

respinşi de societate şi având şanse reduse de reabilitare, se angajau cu adevărat, în

cariere infracţionale, acceptând eticheta, ideea că sunt cu adevărat delincvenţi.

Edwin Lemert, este sociologul american considerat întemeietorul abodării

„reacţiei sociale”, care în anii 40, a dus mai departe ideile lui Tannenbaum şi a formulat

consideraţiile de bază ale teoriei etichetării. Lui i se datorează elaborarea conceptelor de

devianţă primară şi devianţă secundară :

Devianţa primară reprezintă actele deviante iniţiale care conduc către primimul răspuns

social. Aceste acte nu afectează concepţia, imaginea de sine a individului.

Devianţa secundară, constă în actele care urmeză răspunsului social faţă de devianţa

pimară, acestea sunt cele care îngrijorează, deoarece ele sunt acte ce rezultă din

schimbarea de la nivelul concepţiei de sine, ca urmare a procesului de etichetare.

Conform lui Lemert, devianţa secundară apare după ce comunitatea a devenit conştientă

de devianţa primară. Astfel, indivizii vor avea experianţa unui sens continuu al injustiţiei,

reîntărit de respingerea de către angajatori, de atenţia marită din partea poliţiei care îi iau

la ochi, de reacţiile tensionate cu ceilalţi. Prin urmare indivizii devianţi poartă stigmatul

etichetei de ”delincvenţi”, aşa cum în sec.al XIX lea, condamnaţii din Anglia purtau

stigmatul sub forma literei C de la criminal sau H de la hoţ, inscripţionat pe corp, cu

fierul roşu.

În ciuda elaborărilor consistente ale lui Lemert, teoria etichetării nu a căpătat

recunpaștere, pâna cand, atât în Europa cât şi în USA evenimentele politice mai ales, nu

au creeat oportunităţi în acest sens (Adler, Mueller, Laufer, 1995,p.183).

Mişcările de protest , mai cu seamă ale studenţilor şi profesorilor, din anii 60, arestările

care le-au urmat, au ridicat o serie de semne de întrebare în legătură cu ” the real

criminals” fapt care a atras atenţia şi asupra posibilelor răspunsuri ce puteau fi oferite din

perspectiva teoriei etichetării. Astfel, teoreticienii etichetării au readus în discuţie

întrebarea: cine face regulile care definesc un comportament ca fiind deviant, inclusiv pe

cel infracţional?

Howard Becker (1963), considerat şi el, unul dintre fondatorii teoriei etichetării, răspunde

că aceştia ar fi „antreprenorii morali”, adică indivizii care, care datorită poziţiei lor

sociale înalte, au puterea de-a face şi de a impune regulile sociale cu care membri

societăţii trebuie să trăiască. Howard Becker a fost şi cel care a realizat o clasificare a

tipurilor de devianţi. Astfel, el distinge între devianţii autentici, cei care violează normele

sociale şi care sunt recunoscuţi ca atare de către societate, falşii devianţi, cei care se

conformează normelor sociale dar sunt percepuţi incorect ca fiind devianţi şi devianţii

secreţi, cei care încalcă normele sociale dar, nu sunt văzuţi sau percepuţi ca devianţi.

O altă problemă tratată de teoreticienii teoriei etichetării, a fost felu în care

persoana etichetată ca deviantă reacţionează la etichetă. Potrivit acestor autori, persoanele

care primesc eticheta de devianţi încearcă să reziste efectelor negative ale etichetării; în

timp ce unele reuşesc acest lucru, altele, eşuează şi se comportă în concordanţă cu „rolul

atribuit”. Este posibil deasemenea, ca unele persoane etichetate ca deviante să-şi modifice

comportamentul ca urmare a dorinţei de a evita efectele negative ale etichetării.

Deşi autorii teoriei etichetării au definit devianţa în termenii interacţiunilor

sociale, au accentuat şi importanţa grupurilor şi asocierilor de persoane cu etichetă de

deviant în acceptarea reacţiei sociale faţă de comportamentele definite ca deviante.

Potrivit de pildă lui Howard Becker, aprecierea comportamentului unei persoane ca fiind

deviant şi punerea unei etichete cum ar fi cea de „hoţ”, „criminal”, „abuzator” etc., va

conduce în final şi la excluderea acesteia din societatea convenţională. Conform

sociologului amintit, acest proces de segregare care creează outsideri, conduce la

asocierea acestor indivizi în grupuri deviante; acest fapt poate contribui la crearea şi

însuşirea de către indivizii care le compun a unor identităţi deviante.

Aşadar, din punctul de vedere al teoriei etichetării, devianţa nu este o

caracteristică a unui comportament realizat de o persoană, ci este consecinţa aplicării de

către alţii a unor reguli şi sancţiuni asupra acesteia.

Teoria a fost testată prin numeroase investigaţii empirice, realizate de cercetători din

diferite domenii, nu doar sociologi sau criminologi. Rezultatele susţin în bună masură,

presupunerile de bază ale teoriei etichetării.

Există însă şi critici care se aduc acestei teoorii , printre cele mai importante

amintesc:

- Impresia pe care o lasă explicatiile teoriei etichetării ar fi aceea că indivizii sunt nişte

actori pasivi într-un proces prin care ”sistemul cel rău” îi etichetează declarându-i prin

aceasta, socialmente inacceptabili, diferiti şamd. Criticii sugerează faptul că etichetele

pot să identifice comportamente reale, mai degrabă decât să le creeze.

Mai mult, există destui indivizi care au în spate o lungă instorie infracţională fără ca ei să

fi fost vreodată să fi fost prinşi şi stigmatizaţi.

- Alte critici au în vedere faptul ca teoria etichetării nu poate da o explicaţie şi pentru

situaţia acelora care au comis infracţiuni, au trecut prin întreg procesul de justiţie, dar cu

toate acestea ei nu şi-au continuat stilul de viaţă deviant. Adepţii acestei critici, atrag

atenţia asupra faptului că, în realitate, în multe cazuri, pedeapsa chiar are un efect

descurajator.