TEMA

ELITA POLITICĂ

1) Caracteristica conceptului de elită2) Teoriile elitist clasice

Platon (427-347) e considerat primul gânditor care a formulat o concepţie elitară, neadmiţând ca demosul să participe la viaţa politică. În lucrările „Republica” şi „Legile” el trasează contururile unei societăţi perfecte, divizate în guvernanţi, militari şi producătorii de bunuri. Statul ideal este condus de filosofi, graţie înţelepciunii lor. Legile statului sunt elaborate de Consiliul Înţelepţilor.

Nicolo Machiavelli (1469-1527) vorbeşte despre conducători „lei” şi conducători „vulpi” şi de folosirea forţei, violenţei sau crimei pentru realizarea unui scop politic.

În viziunea lui Friedrich Nietzsche, divizarea societăţii are drept consecinţă două tipuri de morală: morala stăpânilor (morala celor puternici, a celor buni, a elitei) şi morala sclavilor (morala celor mulţi, a maselor). Nietzsche este de părere că în locul moralei celor mulţi ar trebui promovată morala societăţii ierarhizate care, fiind opusă ideii de egalitate, reprezintă un „imperativ moral al naturii”. Se conturează crezul elitarismului secolului XX, al forţei puterii aristocraţiei.

Din punct de vedere cronologic, pot fi identificate patru etape în constituirea teoriilor elitologice:

1. perioada cuprinsă între finalul secolului XIX şi primele trei decenii ale secolului XX este perioada clasicilor elitologiei.

2. perioada cuprinsă între a doua jumătate a anilor 20 şi prima jumătate a anilor 40 ai secolului XX este perioada formării variantelor fasciste şi conservator-aristocratice ale elitarismului, precum şi apariţia primelor tendinţe de recosntruire a elitismului în sensul corelării lui cu valorile democraţiei.

3. perioada cuprinsă între a doua jumătate a anilor 40 şi finalul anilor 60 ai secolului XX este perioada creşterii influenţei tratării liberal-democratice a elitarismului, a teoriilor pluralismului elitelor, dar şi perioada apariţiei variantei radical-democratice a elitismului care acuză caracterul nedemocratic şi elitar al sistemelor politice ale democraţiilor occidentale.

4. perioada cuprinsă între anii 70 şi până în prezent: perioada căutăriinoilor paradigme în dezvoltarea ştiinţelor politice, perioada pluralismului politic predominant, perioada apariţiei teoriei pluralismului elitar şi teoriei poliarhiei, ultima fiind atacată de neoelitism care presuoune structura elitară atât a sistemelor politice democratice, cât şi a celor nedemocratice.

TEORII ELITISTE CLASICE

Elitologia ca disciplină ştiinţifică se constituie la final de secol XIX – început de secol XX, datorită scrierilor lui Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca şi Robert Michels, consideraţi doctrinarii clasici ai elitologiei. Teoreticienii clasici ai elitelor (V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels) au susţinut fiecare că au formulat o teorie ştiinţifică ce demonstra că guvernarea de către o elită restrânsă a restului societăţii (a maselor) este inevitabilă.

Întreaga sociologie a elitei împărtăşeşte teze că elita este făuritoare a istoriei, iar masa suportă actul guvernării, manipularea şi violenţa elitei. Masa este definită în această perspectivă ca ceea ce este opus elitei, ca parte pasivă, manipulată şi ca bază de recrutare a elitei. Adepţii clasici ai acestei poziţii sunt Vilfredo Pareto (1848-1923) şi Gaetano Mosca (1858-1941) şi Roberto Michels (1876-1936)

Ideile principale ale elitiştilor clasici sunt următoarele:

a. clasicii elitelor au combătut teoria marxistă şi au atacat democraţia liberală.

b. clasicii elitelor susţineau că tranziţia spre o societate industrializată cu un sistem de democraţie reprezentativă nu putea modifica fundamental stratificarea societăţii în elită conducătoare şi mase. Mobilitatea socială şi circulaţia elitelor pot creşte, iar grupul conducător poate deveni mai eterogen, dar guvernantul trebuie să rămână oligarhic.

c. structura elitară a societăţii.

Clasicii elitelor au determinat elita drept obiectul lor de cercetare, au căutat să definească termenul de elită, să descrie structura ei, să dezvăluie tendinţele şi legităţile funcţionării elitelor în comunitatea umană, locul şi rolul lor în sistemul social şi politic al societăţii, mecanismele formării, recrutării şi schimbării elitelor puterii.

În prima generaţie a elitologilor (finalul secolului 19 – primele trei decenii ale secolului 20), alături de Pareto, Mosca şi Michels, sunt incluşi sociologul german Max Weber (1864-1920), politologul francez Georges Sorel (1847-1922) şi psihanalistul şi filosoful social austriac Sigmund Freud (1856-1939).

A doua generaţie a elitologilor cuprinde pe economistul austriac (care s-a ocupat şi de analiză politică) Joseph Alois Schumpeter (1882-1950), sociologul iugoslav Milovan Djilas (n. 1914), politologii americani p. 50 Charles Wright Mills (1916-1962), Seymur Martin Lipset (n. 1922) şi James Burnham (n. 1909).

În continuare, descriem teoriile clasice ale elitei.

DOCTRINA ELITISTĂ A LUI VILFREDO PARETO

Pareto este cel dintâi teoretician care a conferit termenului de elită un sens precis şi un conţinut bine determinat. Opere: „Ascensiunea şi decăderea elitelor” (1899), „O aplicare a teoriilor sociologice” (1901), „Tratat de sociologie generală” (1916).

În viziunea sa, societatea este divizată în două pături:

- pătura superioară (clasa guvernantă, elita) şi- pătura inferioară (masele).

Diferenţierea în elită şi mulţime se face în baza însuşirilor individuale ale membrilor sistemului. Elita cuprinde acei indivizi cu un caracter optim pentru respectivul sistem, la baza piramidei sociale rămânând cei slabi dotaţi din acest punct de vedere (adică marea majoritate a populaţiei unei societăţi anume).

În societate, pentru ca dreptul să devină o realitate, are nevoie de forţă.

În viziunea lui Pareto, „prin forţă se stabilesc instituţiile sociale, prin forţă ele e menţin. Toate elitele care nu sunt gata să intre în luptă pentru a-şi prezerva poziţiile, sunt în plin proces de decadenţă, fără a-i rămâne altceva de făcut decât să lase locul ei unei elite care are calităţile virile care ei îi lipsesc”.

Utilizând abordarea socio-psihologică în analiza societăţii şi a politicii, Pareto a elaborat criteriile aparenenţei persoanei la elită, bazate pe un sistem de indici (capacităţi, avere, autoritate, iscusinţă, studii, etc) care caracterizează virtuţile unui individ. Necesitatea divizării societăţii în elită şi masă este dedusă din superioritatea naturală psihologică, din diferenţa de temperament dintre cei slabi şi cei tari, din inegalitatea capacităţilor individuale ale oamenilor, care se maninifestă în toate domeniile de activitate umană.

Conform concepţiei paretiene, elita se divizează în două părţi:

-elita guvernantă. Elita guvernantă (elita în sensul îngust al cuvântului) desemnează persoanele care participă în mod concret la conducere, este puţin numeroasă, iar puterea ei se întemeiază pe o combinaţie între coerciţie şi consimţământ.

-elita neguvernantă (contraelita).. Conducerea presupune flexibilitate, dar şi capacitatea de a folosi violenţa pentru a suprima opoziţia. Deci nu toţi membrii elitei formează elita guvernantă (propriu-zisă, în sensul îngust al cuvântului), deoarece o parte din ei constituie elita neguvernantă (contraelita; de exemplu, savanţii remarcabili se includ în elită, dar nu influenţează considerabil guvernarea).

După Pareto, căreia îi este caracteristică abordarea meritocratică a elitelor, structura socială capătă următoarea configuraţie: pătura superioară (elita guvernantă şi elita neguvernantă) şi pătura inferioară (masele).

Din punctul său de vedere, evoluţia societală are loc prin combinarea a trei cicluri (politic, economic, ideologic), fiecare fiind terenul confruntărilor a două tipuri psihologice opuse – elitele „lei” şi elitele „vulpi”, urmând exemplul lui Machiavelli.

- în plan politic întâlnim „leii” şi „vulpile”,

- în plan economic figurează „rentierii” şi „speculanţii”,

- iar în plan ideologic, „optimiştii” şi „scepticii”.

În politică, „leii” sunt conservatori, împărtăşesc o credinţă absolută pentru idealurile lor şi utilizează metode autoritare de conducere. În schimb, „vulpile” nu cred în ţeluri absolute şi sunt flexibile, recurgând la speculaţii politice, intrigi, viclenie, înşelăciune. Fiecărei elite îi este specific, în mod natural, una dintre cele două metode de conducere: pentru elitele „lei” – metoda de reprimare grosolană, pentru elitele „vulpi” metoda de manipulare. Dacă „leii”, fiind conservatori, sunt buni în situaţiile stabile ale societăţii, „vulpile” predomină în condiţiile instabile, în perioadele de tranziţie ale dezvoltării societăţii, când se cer conducători pragmatici, energici, capabili de mari transformări. Societatea în care domină elitele „lei” este condamnată la stagnare, iar societatea în care domină elitele „vulpi” se deosebeşte printr-o dezvoltare dinamică.

În viziunea lui Pareto, schimbările sociale, incluiv cele politice, sunt o consecinţă a luptei şi „circulaţiei” elitelor. Mecanismul echilibrului social funcţionează normal atunci când are loc afluxul proporţional în elită al liderilor de prima („lei) şi a doua („vulpi”) orientare. Suspendarea circulaţiei conduce la degradarea elitei dominante şi deci la evidenţierea noii elite unde predomină „vulpile”, care cu timpul degenerează în „lei” şi, astfel, ciclul social corespunzător se repetă din nou.

La Vilfredo Pareto procesul istoric este o circulaţie continuă a tipurilor de elită, o succesiune permanentă a minorităţii guvernante care se formează, luptă pentru putere, exercită puterea, degenerează şi este schimbată de altă minoritate privilegiată. Această abordare este una psihologică întrucât delimitează elita ca un grup alcătuit din cei mai productivi şi mai capabili oameni, iar istoria umană este istoria schimbării permanente a elitelor, cauzată de schimbarea psihologiei elitelor.

DOCTRINA ELITISTĂ A LUI GAETANO MOSCA

Alături de V. Pareto, Gaetano Mosca este considerat întemeietorul elitismului, prin lucrările „Clasa conducătoare” (1896), „Bazele ştiinţei politice” (1896), „Istoria doctrinelor politice” (1933).

G. Mosca îşi propune să demonstreze inevitabilitatea divizării societăţii în două grupuri neegale: clasa conducătoare (puţin numeroasă, monopolizează puterea şi se bucură de avantajele acesteia) şi clasa condusă (mai numeroasă, este guvernată şi controlată de prima clasă).

În viziunea sa, elita guvernantă este denumită „clasă politică conducătoare”. Clasa conducătoare (politică) se distinge de mase prin organizarea sa şi prin posedarea de către indivizi a calităţilor şi capacităţilor deosebite. Capacitatea de conducere (guvernare) constituie criteriul definitoriu în selectarea indivizilor pentru clasa politică (dominantă).

Dacă la începutul istoriei societăţilor omeneşti, sursele puterii clasei dominante erau forţa (vitejia) militară, bogăţia (prosperitatea) şi cunoştinţele teologice, ele fiind legate de trei forme ale aristocraţiei (militară, financiară şi ecleziastică), treptat, odată cu înaintarea în civilizaţie, sporeşte tot mai mult importanţa capacităţilor intelectuale, a studiilor, a capacităţii de a conduce/guverna.

În viziunea lui Mosca, puterile care propulsează indivizii, îi selectează şi îi organizează sub forma elitei politice, se află toate sintetizate în „formula politică” a unui popor, adică în organizarea lui politică. În fiecare epocă, au existat o clasă conducătoare politică (pe care el o numeşte „clasă politică”) şi un sistem de idei pe care se sprijină instituţiile politice existente; acest sistem de idei exprimă idealul social căruia îi corespund aceste instituţii. Acest sistem reprezintă „formula politică”. Schimbările pe care le suferă clasele politice se transmit asupra formulei politice şi invers. Clasele conducătoare nu guvernează doar prin violenţă şi manipulare, ci şi prin ideologie sau „formulă politică” aptă să convingă populaţia de legitimitatea morală a dominaţiei respectivei elite.Clasa conducătoare îşi justifică puterea fondând-o pe o credinţă sau un sentiment acceptate într-un anumit tip istoric de către popor. Prin urmare, „formula politică” face parte din clasa sentimentelor colective şi istorice. Soarta popoarelor depinde de sistemul de recrutare a elitei care predomină într-o epocă, în raport cu „formula politică” a unui popor.

Schimbarea socială şi politică este generată de conflictele dintre clasele conducătoare care urmăresc să păstreze puterea şi noile forţe sociale, conduse şi ele de minorităţi care se străduiesc să le ia locul. De aceea, pentru a corespunde cerinţelor timpului, clasa politică are nevoie de reînnoire. În acest context, G. Mosca numeşte trei modalităţi de reînnoire a clasei dominante şi anume: moştenirea, alegerea şi cooptarea. Această clasă este supusă schimbărilor graduale şi în dezvoltarea ei se identifică două tendinţe.

Faptul care generează fenomenul recrutării este variaţia calităţilor elitelor, în frunte cu cea mai importantă, „aptitudinea de a conduce”, de a „dirija”, şi continuând cu „voinţa de dominaţie”. Aptitudinea de a guverna constă într-un anumit număr de calităţi personale care, într-o anumită epocă şi pentru un anumit popor, sunt cele mai adecvate pentru exercitarea conducerii. Mosca consideră că echilibrul între tendinţele dezvoltării clasei dominante e cel mai dorit pentru societate, fiindcă el asigură atât continuitate şi stabilitate în conducerea ţării, cât şi reînnoirea calitativă a ei. În ceea ce priveşte cooptarea (includerea voluntară a noilor membri în clasa dominantă) ca modalitate de renovare a acestei clase, Mosca spune că e o metodă utilă pentru orice comunitate.

Odată ce conducerea chestiunilor publice se află în mâinile minorităţilor dominante (a elitelor), cu care conştient sau inconştient se socoate majoritatea condusă (masele), G. Mosca pune la îndoială termenul „democraţie”. În viziunea sa, democraţia la Aristotel era, de fapt, aristocratică pentru un număr mai mare de membri ai societăţii. Astăzi, însă, spune el, democraţia este un camuflaj al puterii minoritare, al democraţiei plutocratice. G. Mosca consideră democraţia o utopie, în goană după care masele incompetente devin obiect de manipulare din partea demagogilor şi astfel ele (masele) croiesc calea dictaturii în varietăţile sale contemporane (socialismul şi fascismul).

Un alt aspect al teoriei elitei lui Mosca: puterea minorităţii dominante asupra majorităţii conduse este legitimată, adică ea se înfăptuieşte cu acordul maselor, deoarece în caz contrar, majoritatea ar conduce minoritatea. Acest fenomen poate fi explicat astfel: în primul rând, minoritatea dominantă este p. 55 o minoritate organizată în comparaţie cu masele neorganizate. Prezenţa puterii şi organizării la elita dominantă (ca bază a dominaţiei acesteia), unitatea de grup şi de idei se sprijină pe superioritatea intelectuală şi culturală a clasei dominante. Această superioritate se bazează pe o educaţie aleasă, în procesul căreia elita (conducătoare) este convinsă de dreptul ei incontestabil de a guverna.

În al doilea rând, pentru legitimarea puterii minorităţii dominante, G. Mosca, în afară de abordarea organizaţională (de dominaţie), utilizează şi abordarea valorică în termeni de bine sau rău. Tratarea elitelor din punct de vedere valoric presupune evidenţierea calităţilor care asigură elitei superioritatea materială, intelectuală şi morală. Însă cea mai mare calitate este averea: a fi bogat înseamnă a fi puternic, averea creează puterea politică, iar puterea politică creează averea. Calităţile care deschid individului calea spre elită în decursul istoriei umane se

schimbă. Din acest punct de vedere, G. Mosca reduce istoria civilizaţiei umane la un conflict între tendinţa clasei dominante de a monopoliza puterea politică şi de a transmite această putere prin moştenire şi tendinţa invaziei noilor forţe sociale în lupta pentru puterea politică. De aceea, pentru societatea umană sunt periculoase transformarea elitei într-o clasă închisă şi reînnoirea rapidă a elitei, soluţia fiind găsirea unui echilibru între aceste două tendinţe.

DOCTRINA ELITISTĂ A LUI ROBERTO MICHELS

Roberto Michels s-a manifestat ca doctrinar elitist, prin lucrarea sa de căpătâi „Sociologia partidelor politice în condiţiile democraţiei” (sau „Partidele politice”), operă publicată în anul 1911. El a elaborat o teorie despre organizaţii, a descris „legea de fier” a oligarhiei şi a ajuns la concluzia că o democraţie în sensul strict al cuvântului este imposibilă. În viziunea sa, orice formă socială, şi în primul rând forma politică, este întemeiată pe ierarhie, pe eterogenitate, deci, din punct de vedere al dominaţiei, pe oligarhie.

Una dintre ideile lui principale este că nici o societate nu poate exista fără o elită conducătoare. Cu toate că elementele societăţii sunt supuse reînnoirii, ea are neapărat nevoie de funcţionarea clasei dominante, a cărei prezenţă e un factor permanent activ al evoluţiei sociale. R. Michels concepe elita ca un grup social opus maselor care sunt inerte şi incapabile de a se guverna. Masele sunt interesate de elite, precum şi elita de mase, deoarece masele sunt capabile să asigure susţinerea liderilor.

Autoritatea ştiinţifică a lui Roberto Michels e legată de formularea „legii de fier a oligarhiei”. Pentru Michels, problema organizării este de importanţă crcială: organizarea unei mişcări de masă presupune un aparat administrativ, masiv, care nu poate fi controlat în nici un caz de masă. Sporirtea numărului celor ce solicită participarea directă la luarea deciziei va duce, progresiv, la extinderea controlului birocratic, „indiferent de respectivele idealuri democratice” şi, prin concentrarea puterii, la transmiterea ei în mâinile câtor mai puţini lideri, deci la apariţia oligarhiilor. Cu cât o organizaţie devine mai birocratizată, cu atât creşte şi gradul de concentrare a puterii în mâinile unui număr redus de persoane. Fiecare organizaţie (partid, uniune sindicală, alt tip de asociaţie) implică tendinţe spre oligarhie (conducerea celor puţini), fiindcă conducerea acestor organizaţii nu poate fi înfăptuită de către toţi membrii lor. Eficienţa activităţii marilor structuri sociale (organizaţiilor) necesită o specializare funcţională, o raţionalitate, o evidenţiere a aparatului de conducere (membrii lor sunt preocupaţi, mai întâi de toate, de păstrarea poziţiei sale privilegiate), care iese inevitabil de sub controlul membrilor de rând. De aceea, organizaţiile, prin natura lor, sunt conservatoare şi supuse „legii de fier” a oligarhiei. „Cine spune organizaţie, spune oligarhie” – aceasta este „legea de fier a oligarhiei”. Fenomenul oligarhiei, după R. Michels, poate fi explicat psihologic (fiind vorba despre psihologia maselor şi psihologia organizaţiei) şi organizaţional (e vorba despre legile structurii organizaţiei).

În fiecare partid, există o combinaţie între puterea organizaţională, prestigiul personal şi manipularea psihologică. Folosind această combinaţie de factori, cei care conduc un partid reuşesc să se sustragă controlului de jos al maselor. Conducătorii partidelor (elita de partid) acţionează autonom din două motive:

1. organizaţiile sunt mari şi complexe, ceea ce impune specializarea funcţiilor, îndeplinirea lor de către specialişti capabili să ia decizii pentru partid din proprie iniţiativă.

2. masele au o nevoie psihologică de a fi conduse, dat fiind faptul că sunt atomizate, dezorganizate, incompetente, pasive, incapabile de acţiuni colective şi manifestă indiferenţă faţă de activitatea politică cotidiană. În consecinţă, masele au nevoie să fie conduse de o minoritate, de elite, care sunt prin natura lor superioare.

De la acţiunea „legii tendinţelor oligarhice” R. Michels ajunge la o altă concluzie referitoare la posibilităţile existenţei guvernării democratice, a democraţiei în general. În cel mai bun caz, democraţia constă în competiţia dintre organizaţiile oligarhice. În societăţile moderne apare o tensiune crescândă între extensia birocraţiei şi dezvoltarea democraţiei. Ultima solicită participarea directă la luarea deciziilor de către un număr cât mai mare de

persoane, fapt care nu este posibil decât prin extinderea controlului birocratic în organizaţiile politice (de ex, în partide) şi prin concentrarea puterii în mâinile unui grup mic de cconducători.

R. Michels explică care sunt cauzele imposibilităţii înfăptuirii democraţiei, prin existenţa a trei tendinţe: esenţa omului (calităţile psihologice ale maselor), particularităţile luptei politice (confruntarea elitelor pentru poziţiile puterii) şi specificul dezvoltării organizaţiilor (legile structurii organizaţiei). Aceste tendinţe contribuie la faptul că democraţia conduce la oligarhie, la apariţia şi afirmarea minorităţilor dominante, a elitei conducătoare. Democraţia este străină naturii umane şi ea conţine un nucleu oligarhic.

2. ORIENTĂRI POLITICE ALE ELITARISMULUI

VARIANTA FASCISTĂ A ELITARISMULUI

În literatura politologică occidentală se discută problema legăturii dintre teoriile clasicilor elitologiei (Vilfreto Pareto, Gaetano Mosca şi Robert Michels) cu doctrina şi ideologia fascistă. Unii cercetători ai teoriei elitelor arată că elitarismul constituie miezul ideologiei fasciste, doctrina fascistă bazându-se pe principiul structurii elitare a societăţii şi presupune puterea necontrolată a conducătorilor şi lipsa de drepturi a celor conduşi.

În lucrarea Mein Kampf Hitler dezvoltă elitarismul rasial, arătând că istoria lumii este o creaţie doar a minorităţii (numită „supraoameni”; majoritatea este numită „gloată de incapabili” sau majoritate „nestatornică”), inegalitatea socială fiind explicată prin deosebiri rasiale.

VARIANTA „ARISTOCRATICĂ” A ELITARISMULUI

A treia variantă a elitarismului este denumită orientarea „aristocratică” şi conservatoare. Varianta aristocratică a elitarismului este fundamentată de Jose Ortega y Gasset (1883-1955) dar porneşte de la Nietzsche. În lucrarea „Revolta maselor” (1930) Ortega este de părere că societatea umană, în esenţă, este aristocratică întotdeauna şi încetează a mai exista atunci când îşi pierde acest caracter. Orice societate reprezintă unitatea dinamică a doi factori: minoritatea şi masele. Minoritatea (elita) o constituie persoanele care au o calificare deosebită, iar masele (majoritaea) reprezintă o adunătură a oamenilor mediocri

Conservatorismul tradiţional apără tezele: baza dreptăţii sociale constă în recompensarea diferită pentru funcţii sociale diferite; „egalitarismul excesiv” al societăţii contemporane se poate confrunta cu multe pericole; elita tradiţională este păstrătoarea ordinii şi a valorilor eterne; noile elite liberale trebuie respinse; inegalitatea este predeterminată de caracterul elitar al societăţii şi se transmite prin ereditate; elita puternică şi ierarhia socială riguroasă pot asigura „ordinea durabilă”, structura elitară a societăţii poartă un caracter etern şi numai meritocraţia ar fi cea mai perfectă formă socială. Conservatorismul tinde să sancţioneze elitarismul în calitate de lege socială de bază; elita joacă un rol central în societate.

VARIANTA LIBERAL-DEMOCRATICĂ A ELITARISMULUI

Acestei teorii îi specifică reformarea elitarismului în direcţia aplicării lui la teoriile clasice ale democraţiei. Karl Mannheim şi Joseph Schumpeter arată că în anumite condiţii elitarismul şi democraţia sunt compatibile. Direcţiile elitarismului liberal:

1. monetarismul, care consideră că piaţa formează în mod natural elita învingătorilor.

2. neoliberalii, adepţi ai reglementării de către stat a economiei, sunt de părere că economia poate fi apărată de crize de către funcţionari şi manageri calificaţi.

3. doctrinele neoelitiste: şcoala „machiavelistă” a lui James Burnham, şcoala liberală condusă de Harold Lasswell care a lansat ideile pluralismului elitelor, varianta structural-funcţională a elitarismului, teoriile elitarismului democratic.

Teza liberalilor: democraţia depinde mai întâi de toate de calitatea elitei şi mai apoi de transparenţa şi accesibilitatea democraţiei.

ARGUMENTAREA PSIHOLOGICĂ A ELITISMULUI

1. Instinctiviştii (U. McDaugall, K. Lorenz, J. Jittler, M. Ginsberg, Erich Fromm) consideră că divizarea societăţii în elită şi mase reprezintă o consecinţă a trăsăturilor înnăscute ale persoanei, un rezultat al instinctelor programate genetic. Dacă majorităţii oamenilor le sunt proprii insticte de turmă, de conformism şi supunere, minoritatea este determinată de setea impulsivă şi excesivă de putere, de tendinţa de a comanda. Între aceste două grupuri de oameni (minoritate şi majoritate) se duce o luptă pentru ocuparea poziţiilor superioare în societate, poziţii determinate de calităţi psihice înnăscute. Divizarea societăţii în elite şi mase corespunde însăşi naturii omului.

2. Behavioriştii (J. Watson, B. Skinner) afirmă că obiectul de cercetare al psihologiei trebuie să devină comportamentul (care poate fi verificat) şi nu conştiinţa (un termen nedeterminat, ambiguu). Psihologia trebuie transformtă în ştiinţa despre dirijarea comportamentului (fiind manipulat cu iritanţi exteriori, oml poate fi educat în conformitate cu anumiţi indici de comportament). Mediul exterior şi cel social determină comportamentul oamenilor. Tendinţa omului de a intra în elită nu este un rezultat al programei genetice înnăscute, ci al necesităţilor şi al stimulenţilor sociali. Comportamentul uman se formează sub influenţa mediului social şi deci este determinat nu de calităţile înnăscute, programate genetic, ci de factorii sociali şi culturali care motivează tendinţele omului de a pătrunde în elită. Psihologia, fiind ştiinţa despre manipularea comportamentului, are ca scop descoperirea mecanismelor de stimulare care ar asigura comandatarului (elitei) un comportament necesar al maselor.

3. Freudismul este a treia abordare psihologică a elitarismului, fiind cea mai răspândită. Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul şcolii psihanalitice, are o serie de discipoli: E. Fromm, H. Lasswell, V. Reich, E. Erikson şi şcoli disidente: A Adler, C.J. Jung.

Teoria socială şi politică a lui Freud e expusă în lucrările „Viitorul unei iluzii” (1927), „Angoasă în civilizaţie” (1930) şi în „Eseuri despre război”– 1915, 1932. Esenţa concepţiei lui Freud rezidă în ideea că factorul decisiv al vieţii spirituale a oamenilor îl constituie pasiunile (atracţiile) iraţionale, subconştiente ale individului, principale fiind instinctele sexuale. Freud a dezvoltat o teorie structurală a pshihicului, potrivit căreia există trei sfere, regiuni sau straturi ale acestuia (pulsiunile primare care ţin de sine, zona eu sau ego, şi regiunea supraeul). Modelul său psihologic exprimă ideea mai veche a conflictului dintre raţiune şi asiuni. În interpretarea lui Freud, diferenţierea societăţii în elite şi mase a apărut şi s-a dezvoltat din formele moştenite (patrimoniale) ale autorităţii. Puterea elitei este inevitabilă, iar dominaţia minorităţii asupra maselor este necesară, masele fiind leneşe, neinteligente, turbulente, nedipuse la renunţare instinctuală şi au nevoie de autoritate. Mecanismul acceptării de către mase a autorităţii elitei este examinat din perspectivă psihologică – supunerea maselor de către elite este chemată nu de raţiune, ci de instincte şi emoţii.

La instinctivişti omul trăieşte, într-un fel, în trecut – el este o maşină care moşteneşte modelele trecutului şi programează mostrele comportamentului mai multor generaţii de homo sapiens. Pentru behaviorişti omul tărieşte cu ziua de astăzi şi e o maşină capabilă să reproducă numai modele sociale contemporane. La instinctivişti şi la behaviorişti omul este, în esenţă, o marionetă condusă fie de instincte, programate în cadrul genetic, fie de educatori-manipulatori. Freudiştii se află în imediata apropiere de instinctivişti, dar iau în considerare, totodată, rolul mediului social (al familiei şi, în primul rând, al tatălui de familie) în formarea personalităţii.

3. DOCTRINELE NEOELITISTE

După cel de-al doilea Război Mondial, devine dominantă în sociologia occidentală abordarea liberal-democratică a elitarismului. Are loc reformarea elitarismului în direcţia apropierii acestuia de teoria democratică clasică. Începutul reformării datează din perioada interbelică, avându-i ca iniţiatori pe Karl Mannheim (1893-1947), care emigrează în 1933 din Germania în Marea Britanie, şi pe Joseph Alois Schumpeter (1833-1950), profesor din 1932 la Universitatea americană Harvard. Aceştia sunt cercetătorii (sociologii) care au încercat să demonstreze faptul că elitarismul şi democraţia, în anumite condiţii, sunt compatibile. Centrul cercetării elitologice se transferă în a doua jumătate a anilo 40 ai secolului XX pe continentul american. În SUA apar o serie de şcoli elitiste, neoelitiste şi liberal-elitiste. Posibilitatea reconcilierii teoriei elitelor cu o viziune mai democratică asupra ordinii publice corespundea noilor condiţii istorice, economico-sociale şi politice create după cel de-al doilea Război Mondial.

Cele mai semnificative concepţii neoelitiste sunt:

1. Din punct de vedere istoric, prima şcoală elitistă a fost şcoala machiavellistă, reprezentată de concepţiile lui V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels, şcoală condusă de James Burnham (Machiavelli evidenţia politica drept sferă de sine stătătoare a societăţii).

Reprezentanţii Şcolii Machiavelliste au în comun următoarele idei:

a) recunoaşterea elitară a oricărei societăţi, a divizării inevitabile în minoritate dominantă, privilegiată, şi majoritate pasivă şi necreatoare, la baza acestei divizări (stratificări) sociale aflându-se deosebirile naturale dintre oameni – de natură fizică, intelectuală, psihologică.

b) unitatea (coeziunea) de grup a elitei reiese nu numai din statutul profesional, poziţia socială şi interesele comune ale membrilor grupului, ci şi din autoconştiinţa elitară a acestora, care se percep drept o pătură deosebită, chemată să conducă societatea.

c) prezenţa la elite a calităţilor deosebite provenite din moştenire şi educaţie – ele se manifestă ca abilităţi de guvernare.

d) masele acceptă dreptul elitelor la putere, adică legitimitatea lor, însă elita, tinzând să păstreze şi să transmită prin moştenire starea sa privilegiată, are tendinţa de a degrada şi de a pierde calităţile sale.

e) formarea şi schimbarea elitelor are loc în procesul luptei pentru putere – nimeni nu renunţă voluntar la poziţia sa socială.

TEORIILE VALORICE: ORTEGA Y GASSET, V. ROPKE, VON BLUME ŞI N. BERDIAEV

Autorii acestor teorii consideră elita drept principala forţă constructivă a societăţii. Teoriile valorice se deosebesc între ele după nivelul apărării aristocratismului, după atitudinea lor faţă de mase şi faţă de democraţie.

Postulatele comune ale reprezentanţilor acestor teorii:

a) apartenenţa la elită este dictată de posedarea calităţilor necesare membrilor elitei în sferele de activitate cele mai importante pentru societate.

b) poziţia socială a elitei, ca grup superior în structura politică a societăţii, este justificată de faptul că elita reprezintă o comunitate de oameni care nu tind să îşi realizeze interesele egocentriste de grup, ci să aibă grijă de bunăstarea generală.

c) corelaţia dintre elite şi mase nu poartă un caracter de dominaţie politică sau socială, ci unul de conducere. Aceasta presupune o influenţă de guvernare, bazată, pe de o parte, pe acordul şi supunerea benevolă a conduşilor şi, pe de alta, pe autoritatea conducătorilor.

d) formarea elitei este un rezultat nu atât al luptei aprige pentru putere, cât o consecinţă a selecţiei naturale a celor mai valoroşi reprezentanţi ai ei, de aceea societatea trebuie să perfecţioneze mecanismul acestei selecţii.

e) afirmarea elitei nu contravine principiilor democraţiei, iar egalitatea socială trebuie înţeleasă ca o egalitate a şanselor de viaţă şi nu ca o egalitate a rezultatelor, a statutului social.

Toţi reprezentaţii concepţiilor valorice acceptă şi ideea că elitarismul este o condiţie a funcţionării eficiente a oricărei societăţi şi este bazat pe divizarea naturală a muncii. Neoconservatorii afirmă că elitarismul este necesar democraţiei. Elita trebuie să servească drept exemplu moral pentru cetăţeni şi să le insufle stimă confirmată prin alegeri libere.

Ideile principale ale teoriilor valorice stau la baza concepţiilor elitarismului democratic – R. Dahl, S. Lipste, J. Schumpeter, K. Mannheim, O. Sigler, H. Lasswell, R. Aron, G. Sartori, P. Bachrach.

Ideile promovate de concepţia elitarismului democratic:

1. valoarea socială a democraţiei depinde de calitatea elitei care devine un apărător ferm al valorilor democratice şi este capabilă să stăpânească iraţionalismul şi radicalismul specific adesea maselor în lupta lor pentru drepturile şi libertăţile fundamentale.

2. elita, fiind tratată ca apărătoare a valorilor liberal-democratice (libertate, drepturi), nu domină, nu stăpâneşte, ci realizează conducerea maselor într-un cadru legal, prin intermediul alegerilor libere.

3. democraţia este concepută ca o luptă a pretendenţilor la conducerea societăţii în timpul campaniilor electorale, astfel fiind vorba de o nouă modalitate (democratică) de selectare a elitei şi de o nouă autoconştiinţă în soarta sa politică dependentă de cetăţeni.

4. democraţia reală are nevoie atât de elite, cât şi de o apatie politică de masă, deoarece participarea politică sporită ameninţă stabilitatea democraţiei.

5. caracterul elitar al societăţii democratice este o axiomă, dat fiind că elitele sunt necesare mai întâi de toate ca o garanţie a componenţei calitativ înalte a conducătorilor aleşi de populaţie.

TEORIILE PLURALISMULUI ELITELOR

Teoriile Pluralismului Elitelor aparţin autorilor: S. Keller, E. Holtmann, O. Schtammer, D. Reisman, R. Dahl, F. Hunter, D. Truman. Aceste teorii sunt cele mai răspândite în gândirea elitistă contemporană.

Aceste concepţii, numite şi teorii funcţionale ale elitei, propun reînnoirea cardinală a unor postulate clasice.

Tezele concepţiilor pluraliste sunt următoarele:

1. în societate există o multitudine de elite, iar influenţa fiecăreia este limitată de o sferă de activitate specifică şi de aceea nici o elită nu este capabilă să domine concomitent în toate sferele vieţii sociale.

2. pluralismul elitelor este determinat de diviziunea socială a muncii şi de structura socială diversificată (elite profesionale, religioase, regionale, demografice) astfel încât puterea este împărţită între diferite grupuri de elite, fiecare fiind controlată de mase prin intermediul alegerilor, referendumurilor, sondajelor de opinie, mass-media, grupurilor de presiune.

3. negarea calităţii de grup relativ unitar privilegiat al elitei reiese din faptul că în societăţile democratice contemporane relaţiile de putere sunt schimbătoare, fluide, ceea ce diminuează posibilitatea concentrării puterii într-un anumit grup de putere stabil şi dominant.

4. divizarea societăţii în elite şi mase este relativă şi convenţională, iar între ele există mai mult relaţii de reprezentanţă decât de dominaţie, aceasta datorită concurenţei elitelor şi a influenţei maselor asupra grupurilor de putere.

5. subiectul principal al vieţii politice îl constituie grupurile de interese şi nu elitele. Elitele politice sunt tratate drept elite funcţionale. În democraţiile contemporane elitele se formează din cei mai competenţi şi cointeresaţi cetăţeni.

Având în vedere faptul că există o influenţă diferenţiată a diverselor grupuri sociale (reprezentanţii marelui business, a complexului militaro-industrial, a marilor corporaţii), unii adepţi ai elitismului pluralist propun evidenţierea „elitelor strategice” mai influente.

Contrare teoriilor pluralismului elitelor sunt concepţiile liberale de stânga ale elitelor –

reprezentanţii lor (C. Wright Mills, R. Miliband) consideră că societatea e condusă exclusiv de o singură elită stăpânitoare. Elitismul liberal de stânga, susţinând unele teze ale şcolii machiavelliste, enunţă următoarele postulate:

a) criteriul principal al formării elitei constă nu în posedarea calităţilor extraordinare individuale, ci în deţinerea poziţiilor strategice de conducere în diferite instituţii ierarhice ale societăţii, astfel constituindu-se elita.

b) în viaţa reală, elita conducătoare se află la nivelul superior al puterii şi nu permite participarea maselor în politică, iar posibilităţile mecanismelor şi instituţiilor democratice sunt neînsemnate.

c) elita conducătoare are o componenţă diversă şi o include nu numai pe cea politică, ci şi pe politicieni, conducătorii corporaţiilor, funcţionarii superiori de stat, ofiţerii şi intelectualii de calibru – care, prin diverse modalităţi (bani, cunoştinţe, manipularea conştiinţei) conduc masele, de fapt, fără nici un control realizat din partea acestora.

d) funcţia principală a elitei în societate constă în propria dominaţie, iar factorul unităţii de gruprezidă nu numai în menţinerea poziţiei privilegiate sau în cointeresarea grupurilor elitei conducătoare, ci şi în vecinătatea statusurilor sociale, în asemănarea nivelului de studii şi de cultură, a stilului şi calităţii vieţii, a legăturilor personale şi de rudenie, a cercului de interese, ceeea ce determină existenţa unor raporturi ierarhice complexe ale elitei.

e) între elita conducătoare şi mase există mari deosebiri, a căror depăşire e practic imposibilă. Posibilităţile maselor de a intra în elită sau de a o influenţa sunt limitate chiar şi folosind mecanismele democratice contemporane. Recrutarea elitei se înfăptuieşte preponderent din propriul mediu, în baza valorilor social-politice personale, criteriile selectării fiind deţinerea mijloacelor de influenţă, prezenţa calităţilor individuale sporite.

CONCEPŢIA POLITICII ELITARE A LUI MAX WEBER

Concepţia lui Max Weber (1864-1920) despre politică este expusă în lucrările „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1905), „Despre unele categorii ale sociologiei înţelepte” (1913), „Politica, o vocaţie şi o profesie” (1916), „Savantul şi politica” (1916), „Studii de sociologie asupra religiilor mondiale” (1920) şi „Economie şi societate” (1922). Fiind preocupat să descopere motivaţiile acţiunilor sociale şi să elaboreze tipologia acestora, consideră că acţiunea devine socială numai atunci când cel care acţionează atribuie faptei sale un sens referitor la raportul cu alţi indivizi. Dominaţia exercitată în numele puterii constituie nucleul concepţiei politice webertiene.

Weber distinge între putere şi dominaţie sau stăpânire. El vorbeşte despre putere în cazul în care, în cadrul unei relaţii sociale, există „şansa pe care o are un „actor”, chiar împotriva rezistenţei acestuia”.

Din perspectivă sociologică, puterea este un concept amorf. Dimpotrivă, noţiunea de dominaţie implică un sens de „servitute voluntară”, de „voinţă” de a se supune unui ordin, o recunoaştere de către dominaţi că, împreună, ei alcătuiesc o uniune (organizaţie, sistem) politică şi acceptă de bună voie să se supună. Accentul cade pe acord şi de aceea conotaţia termenului „dominaţie” nu implică ideea de dictatură.

Pentru Weber, politica înseamnă a te strădui să participi la putere sau a te strădui să influenţezi împărţirea puterii. Prin esenţa sa, politica e o realitate duală: pe de o parte, puterea este conflict şi luptă, pe de alta, e un principiu de ordine. Numai prin dualitate se formează ordinea politică. Toate uniunile politice (organizaţiile, sistemele politice) şi deci statul se bazează pe un raport în care unii, puţini, comandă, iar restul se supun.

În opinia lui Weber, dominaţia politică se realizează atunci când sunt respectate două condiţii:

a) există un grup administrativ (sau de conducere) intermediar între conducător şi supuşi.

b) este asigurată o ordine uniunii sau organizaţiei politice de către grupul conducător prin constrângere fizică (coerciţie). Astfel, se ajunge la noţiunea de stat, statul bazându-se pe monopolul puterii şi violenţei. În plus, pentru ca un stat sau o dominaţie politică să existe, mai este nevoie de alte două condiţii necesare:

1. mijloace materiale ale dominaţiei.

2. un grup conducător, o administraţie (birocraţie).

În funcţie de natura grupului conducător, de motivele interioare ale supunerii, de tipul legitimităţii şi de gradul raţionalităţii, Weber construieşte trei „tipuri ideale” de domiaţie:

1. dominaţia tradiţională: bazată pe autoritatea eternului, a datinii constituite şi domiante cândva, a fost exercitată de patriarhii şi principii domnitori de viţă veche.

2. dominaţia raţional-legală: fiind bazată pe supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale, pe legalitate şi credinţă în valabilitatea unui stat legal, este specifică capitalismului democratic occidental, întemeiat pe reguli raţionale.

3. dominaţia charimstică: este exercitată de profeţi, de conducători de oşti sau de conducătorul ales, de mari demagogi (în sens orgiginal, ex. Pericle), de şefii de partide parlamentare. Autoritatea lor este dată de neobişnuita charismă (gr. charisma – dar divin) a unei peroane înzestrate cu calităţi deosebite în clarviziunea, în eroismul sau talentul său de conducător.

Dominaţia charismatică este relevantă pentru concepţia elitară a lui Max Weber.

TEORIA ELITELOR LA GUSTAVE LE BON şi ORTEGA Y GASSET

Masele (termen de redă totalitatea trăsăturilor psihice caracteristice persoanei) sunt antipodul elitelor şi instrumentul prin care se manifestă ele.

Gustave Le Bon (1841-1931) anticipează sosirea „erei maselor”. În lucrarea „Psihologia mulţimilor” el susţine că cunoaşterea psihologiei maselor constituie resursa omului de stat. În viziunea sa, mulţimea reprezintă o reuniune de indivizi, indiferent de caracteristicile lor (naţionalitate, profesie, sex) şi indiferent de situaţie. O aglomerare de oameni, în anumite împrejurări, posedă noi caracteristici, diferite de cele ale fiecărui individ ce intră în componenţa mulţimii (pierderea capacităţii de a judeca raţional, sentimentele şi ideile tuturor indivizilor sunt orientate într-o anumită direcţie, se formează un suflet colectiv, opoziţia instinctelor inconştiente, depersonalizarea

individului conduce la acţiuni impulsive. Dispariţia personalităţii conştiente, lipsa capacităţii de autocontrol, tendinţa de a transforma imediat în acte ideile sugerate – sunt principalele caracteristici ale individului în starea de mulţime.

Mulţimea, acumulând nu intligenţă, ci mediocritate, este întotdeauna inferioară din punct de vedere intelectual faţă de omul izolat. „Prin simplul fapt că face parte dintr-o mulţime, omul coboară, prin urmare, mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate că era un om cultivat, dar în mulţime este un instinctiv, deci un barbar. El are spontaneitate, violenţă, ferocitate, entuziasmul şi eroismul fiinţelor primitive”. De aceea, masele au nevoie de un „conducător”, al cărui rol îl îndeplineşte elita. În viziunea lui Le Bon, elita a încercat întotdeauna să pătrundă în tainele procesului de gândire a maselor. Marii conducători intuiesc starea de spirit a maselor şi le impun propria voinţă.

Ortega Y Gasset (1883-1955) critică societatea contemporană care, sub impactul tehnicii, depersonalizează indivizii, nivelează cunoştinţele, transformându-se într-o „societate de masă”. În lucrarea „Revolta maselor” el împarte societatea în clase de indivizi (şi nu sociale), distingând două tipuri umane: „omul-superior” (elita) şi „omul-masă” (mulţimea). (şi nu clasă superioară versus clasă inferioară). Elementele care conduc la construirea elitei sunt dorinţa de a nu coincide cu masele, concordanţa ideilor şi a modelelor de comportament, nevoia de a-şi asuma multe sarcini şi îndatoriri. La elită se referă doar mioritatea care, posedând unele calităţi şi valori deosebite (capacitatea de a sluji ca necesitate internă, predispoziţie către ascetism, rigurozitate şi exigenţă faţă de sine) are ca scop general desăvârşirea sa moral-spirituală.

În timp ce minoritatea o prezintă persoana sau grupul de persoane de o deminitate deosebită, specială, masa o reprezintă omul mediu, ordinar. Omul-masă constituie majoritatea absolută şi desemnează o clasă de oameni compusă din indivizi care duc o viaţă izolată şi disociată, însă dorinţele, modelele de comportament şi ideile lor sunt practic identice. Prin urmare, are loc „masificarea societăţii”, în care personalitatea umană se dizolvă într-un individ-mediu fără identitate, fără gândire independentă şi fără conştiinţă persoanlă, fiind un teren prielnic pentru instaurarea de regimuri totalitare. Mişcările politice reprezentative pentru masa socială sunt: fascismul, bolşevismul şi sindicalismu.

Asistăm la înlocuirea diferenţierii societăţii în straturi sociale, printr-o nouă diviziune în „masă” şi „elite”, ultima fiind o aristocraţie spirituală, creatoarea celor mai avansate şi complexe culturi şi civilizaţii. Masa socială, fiind inertă şi incapabilă să creeze ceva, poate deveni rebelă şi poate contesta autoritatea omului-elită, poate distruge şi călca în picioare instituţiile sociale. Ortega constată că Europa secolului XX trece printr-o criză adâncă. Activismul maselor, acţiunile „omului-masă” implică pericolul întoarcerii continentului la barbarie.

3. TIPOLOGIA ELITELOR

În literatura ştiinţifică există mai mulţi termeni care desemnează fenomenul elitei: clasă politică, clasă conducătoare, clasă guvernantă, clasă dominantă, clasă stăpânitoare, clasă cârmuitoare, clasă diriguitoare, corp politic, structuri de putere, oligarhie politică, elita puterii.

Rhalf Dahrendorf încearcă să identifice fenomenul elitei prin clasificarea ei, enumerând părţile componente ale elitei (liderii politici, liderii economici, profesorii şi învăţătorii, judecătorii şi avocaţii, ofiţerimea şi preoţimea, jurnaliştii remarcabili).

Karl Mannheim, arată că „elita” reprezintă o ierarhie bazată pe realizările proprii, deosebindu-se de „clasă”, întrucât apartenenţa la clasă se determină prin provenienţa membrilor. Persoana poate avea acces la elită numai datorită eforturilor individuale, manifestându-şi aptitudinile în sfera conducerii. Elita nu se restrânge la clasa politică (minoritate guvernantă, non-ereditară), la clasa conducătoare (entitate care, fără a deţine neapărat funcţii

politice, execită o influenţă sensibilă sau decisivă) sau la alte fenomene similare, ci reprezintă o entitate proprie cu caracteristici specifice.

Criterii întrebuinţate în clasificarea elitelor:

1. în dependenţă de resursele de influenţă, elitele se împart în: elite moştenite (aristocratice), elite valorice, ale puterii, funcţionale.

2. după caracterul influenţei asupra puterii, elitele sunt: dominante, de opoziţie (contraelite); deschise şi închise.

3. în funcţie de volumul puterii: superelite, elite superioare şi elite mijlocii.

4. după metodele de conducere şi formele de guvernare: elite de sânge (aristocratice), elita bogaţilor (plutocraţie), elita cunoştinţelor (a competenţei, intelectuale), meritocratice, despotice, totalitare, liberale, democratice.

5. după atitudinea (raportul) faţă de putere: elite guvernante (conducătoare) şi elite de opoziţie (contraelite).

6. conform criteriului specific de acţiune: elite naţionale, regionale, locale.

7. după criteriul exprimării intereselor: elite profesionale, demografice, naţionale, religioase.

8. după criteriul eficienţei: elite pozitive şi negative.

9. în funcţie de sfera de activitate: elite politice, elite economice, elite ideologice, elite ştiinţifice, elite culturale, elite militare, elite informaţionale.

Elita conducătoare este o parte (minoritară) a societăţii care nu participă nemijlocit la guvernarea politică, însă deţine indici superiori şi realizări remarcabile în sfera sa de activitate profesională – economie, politică, cultură, ştiinţă, tehnică, sport. Datorită acestui fapt, ea ocupă poziţii-cheie în economie, politică, cultură şi în alte sfere de activitate umană.

Cel mai important criteriu de identificare a apartenenţa la elita conducătoare este ocuparea poziţiei superioare (dominante) pe scara ierarhică a societăţii, adică în structurile economice, politice, culturale, ştiinţifice.

În societatea contemporană există mai multe tipuri de elite: politice, economice, ideologice, informaţionale, ştiinţifice, culturale, militare. Aceste elite se află în diverse tipuri de raporturi: interdependenţă, independenţă, cooperare, concurenţă, consens şi conflict.

1. Elita economică (elita-business sau elita antreprenorială) înfăptuieşte dominaţia economică şi realizează puterea economică în societate. Elita economică include pe reprezentanţii marelui capital şi pe marii proprietari, membrii ai consiliului director al marilor corporaţii (industriale, de construcţii, etc), băncilor şi firmelor de comerţ. Ea determină rezolvarea problemelor legate de utilizarea forţei de muncă, nivelul şi calitatea vieţii, salariile şi veniturile populaţiei.

2. Elita ideologică (informaţională) include pe reprezentanţii aşa-zisului „front ideologic” – pe coordonatorii şi fruntaşii ştiinţelor socio-umane, ai învăţământului, ai mass-media, care îndeplinesc în societate funcţia formării orientărilor conceptuale şi valorice, ideilor şi convingerilor indivizilor.

3. Elita ştiinţifică este reprezentată de cea mai talentată şi înzestrată parte a intelectualităţii. Influenţa sa se manifestă asupra procesului dezvoltării ştiinţei, tehnicii, asupra progresului tehnico-ştiinţific şi social-economic al societăţii.

4. Elita culturală (intelectuală sau sprirituală) include pe cei mai notorii şi mai influenţi militanţi ai artei, învăţământului, literaturii. Influenţa asupra sferei spirituale a societăţii, a dimensiunii normative şi valorice, a potenţialului moral al comunităţii umane. De aici derivă şi accepţia etimologică ce coincide cu termenul „elită”.

5. Elita politică: determină înfăţişarea unei societăţi; ea determină scopurile imediate şi perspectivele dezvoltării comunităţii umane, adoptarea deciziilor strategice importante şi folosirea resurselor puterii în stat. Elita politică este una mai largă; include, în afară de elita politică guvernantă, şi elita politică de opoziţie (contrelita sau contraelita).

O altă delimitare se face între elitele politice şi elitele în politică. Elitele în politică cuprind grupuri precum intelectualii, artiştii, reprezentanţii mass-media, managerii, bancherii, finanţiştii, slujitorii cultului.

Noţiunea de „elită dominantă” include diferite grupuri (politic, economic, ideologic, ştiinţific, cultural, militar) care, direct sau indirect, se implică în relaţiile de putere.

Faţă de grupurile care alcătuiesc elita dominantă, elita politică participă nemijlocit la exercitarea puterii politice, utilizând diverse resurse şi mijloace pentru atingerea scopurilor.

Cele mai răspândite definiţii ale elitei politice sunt cele care determină elita politică drept un grup privilegiat de persoane care ocupă poziţii de conducere în structurile de putere şi participă nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea puterii:

1. Elita politică este un grup de persoane care concentrează în mâinile sale puterea de stat şi ocupă funcţii de conducere (posturi de comandă) pentru a guverna societatea.

2. Elita politică este un grup relativ mic de persoane care concentrează în mâinile sale un volum mare al puterii politice şi asigură prin activitatea sa integrarea, subordonarea şi reflectarea în orientările politice a intereselor diferitelor pături sociale, creând şi mecanismul necesar implementării intenţiilor politice.

3. Elita politică integrează un grup de persoane cu calităţi de lider care, pentru exercitarea funcţiilor de putere, ocupă poziţii de conducere în instituţiile politice şi influenţează modul de adoptare a deciziilor de putere. Elita politică este acel grup social al societăţii care concentrează în mâinile sale puterea de stat şi funcţiile de putere, guvernând societatea sau influenţând asupra structurilor de putere. Elita politică se constituie din politicieni de profesie de rang (poziţie) superior – înzestraţi cu funcţii de putere, şi, respectiv, din funcţionari superiori de stat – pregătiţi profesional pentru a participa la întocmirea şi realizarea programelor politice, la elaborarea strategiei dezvoltării sociale a comunităţii umane.

4. Elita politică include persoanele înzestrate cu funcţii de putere în vederea adoptării deciziilor la nivel naţional şi regional – şefii de stat şi anturajul lor, miniştrii şi conducătorii organelor legislative şi executive, deputaţii şi senatorii, membrii judecătoriei supreme şi ai corpului diplomatic superior, guvernatorii şi şefii structurilor de putere la nivel regional.