Teoria cunoasterii

Una din lucrarile cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde intreg spectrul filozofiei sale, o constituie "Critica ratiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitala, in care cerceteaza bazele procesului de cunoastere. Kant incearca sa integreze intr-o conceptie unitara cele doua pozitii contrare ale teoriei cunoasterii din vremea sa, pe de o parte rationalismul lui Rene Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke si David Hume. In acest scop, Kant face deosebirea intre judecata analitica si cea sintetica. In cazul judecatii analitice, adevarul deriva din analiza insasi a conceptului, fara a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o perceptie sensoriala. In situatia in care o analiza rationala nu este suficienta pentru a extrage adevarul si este nevoie de o observatie sensoriala sau experiment, atunci avem deaface cu o judecata sintetica. Toate cunostintele valabile la un moment dat derivate din experienta au prin urmare un caracter sintetic. In continuare, Kant imparte judecatile in empirice sau a posteriori si judecati a priori. Judecatile empirice sunt in intregime dependente de perceptia sensoriala, de ex.: afirmatia: "acest mar este rosu". Dimpotriva, judecatile a priori poseda principial o valabilitate independenta de cazul individual si nu sunt bazate pe observatie sensoriala, de ex.: "doi si cu doi fac patru" reprezinta o afirmatie apriorica.

Kant sustine ca, notiunile de Timp, Spatiu si Cauzalitate, care fundamenteaza legile ce guverneaza relatiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natura, dimpotriva, ca pure forme apriorice, stau la baza capacitatii de cunoastere a subiectului, fiind astfel transferate realitatii obiective. Spatiul, timpul si cauzalitatea sun prin urmare forme care functioneaza in procesul de perceptie ca sabloane, cu scopul de a ordona si structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul in sine" (das Ding an sich), adica asa cum este in realitate, nu poate fi cunoscut, pentru ca subiectul intra doar in posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a aparitiei sensoriale a "lucrului in sine",care singura poate fi perceputa, spre deosebire de ceea ce Kant denumeste numen, care se sustrage capacitatii de cunoastere. Aceasta cercetare critica a conditiilor perceptiei si cunoasterii este denumita de Kant "filozofie transcendentala", filozofie care investigheaza premizele si limitele necesare la care este supus omul.