Tema III de La Comunit La Actul Unic European
-
Upload
invatasmerenia -
Category
Documents
-
view
216 -
download
1
Transcript of Tema III de La Comunit La Actul Unic European
TEMA III. EVOLUŢIA CONSCTUCŢIEI EUROPENE. DE LA COMUNITĂŢI LA ACTUL UNIC EUROPEAN 1.Reforma instituţiilor comunităţilor. Unificarea instituţională 2.Extinderea spaţiului de implicare al comunităţilor 3.Adancirea domeniului de implicare a comunităţilor4.Semnificaţia Actului Unic European
ÎntroducereCrearea celor trei Comunităţi europene a constituit un proces destul de complicat istoric, când Europa a trebuit să treacă prin dezastrul celor două războaie mondiale iar pentru evitarea unei noi catastrofe, elita politică europeană prin crearea acestor structuri a contribuit nu numai la reformarea acestora şi care, în multe privinţe, a continuat să influenţeze destinul constmcţiei europene.
Crearea celor trei Comunităţi europene prin Tratatele de îa Paris şi Roma a fost numai începutul unei dezvoltări continui. Fără a fi nici liniară şi nici în mod necesar constantă, evoluţia Comunităţilor reprezintă, în linii mari, o mişcare progresivă spre unitate.Se poate spune că principalele direcţii ale dezvoltării sistemului comunitar au fost îndreptate mai întâi spre o unificare instituţională, apoi spre o extindere a spaţiului comunitar şi în paralel o adâncire şi extindere a domeniului intervenţiei comunitare.
1.Reforma instituţiilor comunităţilor. Unificarea instituţională
Întrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma după Tratatul de la Paris au creat
Comunităţi distincte, fiecare cu personalitate juridică proprie, din care cea mai
importantă era CEE. Fiecare tratat de înfiinţare prevedea instituţii distincte,
chiar dacă erau asemănătoare.
Rezultat al evoluţiei istorice, această coexistenţă nu era logică şi prezenta
incoveniente, din ce în ce mai sensibile. Exista mai ales riscul multiplicării
instituţiilor comunitare şi implicit al slăbirii fiecăreia dintre cele trei Comunităţi.
Este motivul pentru care, în acelaşi timp cu semnarea Tratatelor de la Roma, a
fost adoptată tot la Roma la 25 martie 1957, o
Convenţie relativă la unele Instituţii comune Comunităţilor europene.
In baza acestei Convenţii au devenit comune pentru cele trei Comunităţi
europene
Adunarea parlamentară şi
Curtea de justiţie,
iar pentru CEE şi Euratom a devenit comun Comitetul economic şi social.
Totodată, Convenţia de la Roma a modificat şi unele dispoziţii ale Tratatului
de la Paris (articolul 21 şi 32) în scopul de a realiza conformitatea acestora cu
dispoziţiile din cele două Tratate de la Roma în ce priveşte organizarea
Adunării parlamentare şi a Curţii de Justiţie.
Au continuat totuşi să coexiste trei Consilii de Miniştri, o înaltă Autoritate şi
trei Comisii.
Pasui decisiv pentru unificarea Instituţiilor a fost facut prin Tratatul de la
Bruxelles din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor europene,, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967.
Trataml de la Bruxelles (denumit în mod curent "tratatul de fuziune" a avut
drept obiect unificarea executivului şi, pe cale de consecinţă, a diferitelor
instituţii sau reguli strâns legate de acestea.
Astfel, cele trci Consilii de Miniştri (ale CEE, CECA. CEEA), cele două Comisii
(ale CEE, CEEA), cum şi înalta Autoritate (CECA) au fost înlocuite cu un
Consiliu unic şi o Comisie unică.
Pe lângă aceasta. Tratatul de la Bruxeiles a refacut într-o singură administraţie,
administraţiile celor trei Comunităţi. Totodată, Comunităţile au fost dotate cu un
buget de funcţionare unică. în acelaşi timp, la Tratatul de la Bruxelles, a fost
anexat un Protocol unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, care s-a substituit
protocoalelor speciale ale fiecărei Comunităţi.
Fuziunea organelor "motorii" ale construcţiei europene era astfel realizată.
Această fuziune nu a fost decât instituţională şi nu funcţionala. Cu alte cuvinte,
fuziunea organelor arătate nu a însemnat şi fuziunea Comunităţilor. Cele trei
Comunităţi râmân distincte şi fîecare din cele trei tratate constitutive continuă să
determine în domeniul lor competenţele ce sunt conferite Consiliului sau
Comisiei.
Altfel spus, independenţa juridică a celor trei Comunităţi distincte nu va fi repusâ
în discuţie cu toată unificarea instituţiilor realizată prin "tratatul de fuziune" din 8
aprilie 1965.
în concluzie, fuziunea la care ne referim a produs efecte limitate: cele trei tratate
rămân separate şi executivul unic râmâne, în ceea ce priveşte aplicarea
tratatelor, executivul CEE, CEEA şi CECA.
Dacă tratatele comunitare nu au fuzionat şi în alte privinţe adică în principal în
privinţa reglementârilor economice, în practică, sistemul va funcţiona corect mai
ales datorită generalităţii regimului CEE.
In această privmţă este semnificativ că Parlamentul european a adoptat la 16
februarie 1978, o "rezoluţie referitoare la o denumire unică pentru Comunitate"1.
Preambulul acestei rezoluţii invocă interdependenţa celor trei tratate comunitare
şi faptul câ, în viaţa cotidiană, cetătenii statelor membre consideră cele trei
Comunităţi europene în ansamblul lor.
La paragraful 1 din dispozitivul rezoluţiei, Parlamentul apreciază că termenii
"Comunitatea europeană" sunt corespunzători pentru a desemna ansamblul
instituţiilor create conform tratatelor stabilind cele trei Comunităţi europene ca şi
grupul format de statele membre. Parlamentul încurajează utilizarea acestei
denumiri în propriile sale documente în mâsura în care aceasta este posibil şi
de dorit (paragraful 2) şi totodată recomandâ celorlalte instituţii şi statelor
membre să se conformeze acestei uzanţe (paragraful 3).
Dar aşa cum se remarcă, dacă această denumire prezintă un interes practic şi o
valoare simbolicâ, nu are semnificaţie juridică, întrucât "din punct de vedere
juridic, suntem în drept să spunem că nu a avut loc fuziunea tratatelor, că cele
trei Comunităţi nu au fuzionat într-o singură Comunitate"2.
1.2. In anii 60, dezvoltarea Comunităţilor se va caracteriza printr-o tensiune
constantâ între interesele naţionale şi integrarea comunitară, marcată mai ales
prin grava crizâ survenită la 30 iunie 1965, când Franţa a practicat politica
"scaunului gol", ce a constat în refuzul de a participa la lucrările Consiliului de
Miniştri şi la diferitele Comitete funcţionând în cadrul Comunităţilor.
Dacă la început "Compromisul de la Luxemburg" din 30 ianuarie 1966 a permis
să se rezolve criza, echilibrul instituţional stabilit de tratate a fost grav şi mult
timp denaturat printr-o deviere a practicii comunitare în sensul întăririi
elementelor interguvemamentale.
Nu ar putea fî totuşi ignorate progresele care s-au înregistrat mai ales în cursul
deceniului următor, în domeniul instituţional, progrese comportând douâ serii de
modificări ale tratatelor comunitare: mai întâi o creştere a puterilor bugetare ale
Parlamentului european iar, apoi, o
32
întărire a îegitimităţii Parlamentului european prin alegerea acestuia prin vot
universal direct.
Astfel, modificările purtând asupra regimului fmanciar şi bugetar prin care
Comunităţile au fost dotate cu resurse proprii destinate să asigure finanţarea lor
şi asupra implicaţiilor sale instituţionale au fost succesiv realizate prin Tratatul
de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971) şi prin
Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1 iunie 1977).
Pe lângă dispoziţiile propriu-zise fmanciare, aceste două tratate au modificat
puterile Parlamentului european pentru a ţine seama de noul regim al resurselor
ce ieşea de sub controlul parlamentar al statelor membre.
In ce priveşte alegerea membrilor Parlamentului european prin vot universal
direct, deşi acest mod de desemnare era prevăzut prin tratatele originare,
aplicarea sa nu s-a putut realiza decât ca urmare a deciziei reprezentanţilor
guvemelor statelor membre din 20 septembrie 1976 şi a unui "act" anexat la
această decizie. Au mai trecut încă trei ani înainte de a avea loc efectiv primele
alegeri ale Parlamentului european potrivit acestui regim.
2.Extinderea spaţiului geografic comunitar
I. Constituite iniţial de şase state - Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi
R.F. Germanâ -Comunităţile vor cunoaşte succesiv trei "lărgiri" prin aderarea
altor state europene, respectiv Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie în 1973,
Grecia în 1981, şi Spania şi Portugalia în 1986.
Dacă la început şi o lungă perioadă de timp Comunităţile au regrupat numai
cele şase state fondatoare, acest fapt s-a datorat în mare mâsurâ poziţiei avute
de Marea Britanie privind constmcţia europeană.
În 1950 şi apoi în 1956 Marea Britanie nu numai că a refuzat să participe la
Comunităţile europene dar a încercat să împiedice formarea acestora iar apoi
să le limiteze impactul prin iniţiativa de a aduna în jurul său în cadrul Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb, instituită prin Tratatul de la Stockholm din 20
noiembrie 1959, state care nu voiau sau care considerau că nu pot adera la
Comunităţi, respectiv, la acea dată, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi
Elveţia.
Marea Britanie a fost totuşi nevoită să-şi revizuiască atitudinea datorită unor
difîcultăţi economice şi financiare cum şi a slăbirii legăturilor sale cu
Commonwealth-ul.
Marea Britanie înţelegea însă, să păstreze relaţii privilegiate cu Statele Unite,
să se alăture Comunităţilor în compania altor state şi să promoveze concepţia
sa privind construcţia comunitară în principal ca o zonă de liber schimb.
La 9 august 1961, Marea Britanie a prezentat candidatura sa pentru aderarea
la Comunităţi, însoţită de un număr de exigenţe care au contribuit la
îngreunarea negocierilor.
Acele state membre pentru care Comunităţile reprezentau o promisiune de
uniunc politică nu puteau ignora că Marea Britanie nu era deloc favorabilă
proiectelor lor, Pentru Franţa, prezenţa britanicilor risca să apese asupra
dezvoltării Comunităţilor şi chiar să antreneze un regres spre o zonâ limitată de
liber schimb.
în ianuarie 1963, Generalul de Gaulle, care refuza aderarea în condiţiile şi în
spiritul Marii Britanii, a rupt unilateral negocierile ce se angajaserâ cu aceasta.
Patru ani mai târziu, în mai 1967, guvernul britanic, devenit laburist, a reînnoit
candidatura sa dar şi aceasta a eşuat ca urmare a unui nou refuz al guvernului
francez (decembrie 1967).
Demisia Generalului de Gaulle în 1969 şi înlocuirea sa cu G. Pompidou a
permis ca la întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1 şi 2 decembrie 1969 să
se decidă deschiderea negocierilor relative la aderarea a noi state europene
între care şi Marea Britanie. Negocierile începute la 30 iunie 1970 s-au
prelungit în tot cursul anului 1971. Ele se refereau în afară de Marea Britanie,
la Danemarca, Irlanda şi Norvegia. Tratatul şi actele de aderare au fost
semnate la Bruxelles, la 22 ianuarie 1972. Dar în urma unui referendum al
cărui rezultat a fost negativ (23 septembrie 1972), Norvegia a renunţat să
adere la Comumtăţi şi în consecinţa au fost modificate actele de aderare.
Aderarea celor trei noi membri, Danemarca, Irlanda. Marea Britame, a devenit
efectivă la 1 ianuarie 1973 şi a fost pe deplin realizată la expirarea unei
perioade de tranziţie care s-a termmat - cu unele rezerve - la sfârşitul anului
1977.
Cu ocazia acestei prime extinderi de la şase la nouă state membre, din grija
de a se apăra împotriva riscurilor unei denaturări. Comunitatea a trebuit să
consacre principiul că aderarea se realizează farâ repunerea în cauză a
sistemului. Este principiul realizârii comunitare (“l'acquis communautaire")
care implică o acceptare a sistemului comunitar în ansamblul său incluzând şi
legislaţia adoptată de instituţiile Comunităţilor.
Această primă extindere a arâtat totuşi că, în afară de dificultăţile operaţionale
cauzate de
creşterea numerică, se pot accentua şi unele tensiuni în procesul de integrare
datorită caracterului eterogen al intereselor statale, dovadă în acest sens fiind
insistenţa Marii Britanii pentru a obţme "renegocierea" contribuţiei sale la bugetul
comunitar.
II Experienţa primei extinderi a Comunităţilor europene a determinat ca
perspectiva unei a doua lărgiri să fie luată în considerare cu prudenţă. Dar, în
acelaşi timp, revenirea Greciei apoi a Portugaliei şi a Spaniei la democratia
pluralistâ facea aderarea lor din punct de vedere i politic de dorit în ciuda unor
serioase obstacole economice.
Aceste trei state au prezentat candidatura lor la 12 iunie 1975, la 28 martie 1977
şi respectiv la 28 iulie l977.
într-un prim timp, numai negocierile cu Grecia (care beneficia deja din 1961 de
un acord de asociere la Comunităţi cu finalitatea de aderare) au putut să
înceapă la 25 iulie 1976, şi a condus la semnarea la 28 mai 1979 a tratatului şi
actului de aderare care au făcut din Republica Elenă al zecelea stat membru al
Comunitâtilor, cu începere de la 1 ianuarie 1981.
F Negocierile cu ceilalţi doi candidaţi au progresat lent, Admiterea Spaniei a
suscitat reticenţe în Franţa dar şi în Italia şi în Grecia, în special în mediile
agricole. Totuşi tratatul consacrând aderarea celor douâ state iberice - Spania
şi Portuealia - a putut fi semnat la 12 iunie 1985 pentru a intra în vigoare la 1
ianuarie 1986.
Comunitatea celor doisprezece era constituită. Dar procesul de extindere
angajat de la începutul anilor 1970 nu este încă terminat aşa cum vom vedea
ulterior.
O asemenea creştere a numărului statelor membre poate crea serioase
difîcultăţi, ceea ce va putea conduce şi la o profundă revizuire a sistemului
instituţional.
3.Adancirea domeniului de implicare a comunităţilor
I. Paralel cu progresele înregistrate în domeniul instituţional, o adâncire a
Comunităţilor şi în domeniul economic se dovedea a fi o necesitate. Cu ocazia
întâlnirii la nivel înalt de la Haga din 1 şi 2 decembrie 1969, şefii de stat şi de
guvem ai statelor membre vor recunoaşte că numai o adevărată uniune
economică şi monetară ar putea să menţină coeziunea uniunii vamale ce
constituie fundamentul CEE.
înţelegerea acestei exigenţe nu era desigur străină premiselor crizei economice
mondiale.
La 15 octombrie 1970, un comitet prezidat de Primul ministru luxemburghez
Werner a prezentat un plan vizând constituirea în cursul unei perioade de
zece ani a unei Uniuni economice şi monetare, printr-o unificare
progresivă a politicilor economice naţionale şi crearea unei organizaţii
monetare conducând în 1980 la o monedă comună.
Adoptat şi apoi confîrmat de guvemele statelor membre în rezoluţiile din 22
martie 1971 şi din 21 martie 1972, acest proiect ambiţios nu a putut fi realizat
decât într-o formă embrionară. Se poate totuşi considera că/prin crearea cu
începere de la 13 martie 1979 a Sistemului monetar european (SME) din care,
de această dată numai Marea Britanie a rămas în afară, uniunea economică şi
monetarâ şi-a gâsit punctul de ancorare indispensabil dezvoltării sale.
Cu tot eşecul proiectului Uniunii economice şi monetare, bilanţul anilor 1970-
1980 nu a fost totuşi negativ.
Intr-un mod mai puţin ambiţios, vor fi realizate progrese în integrare prin
dezvoltarea polincilor sectoriale.
Astfel. Comunitatea a reuşit să întărească un anumit număr de politici comune
existente şi să lanseze politici noi sau realizate până atunci numai în mod
timid.
In acest sens. pe lângă politica socială, regională, energetică ce au fost dotate
cu mijloace suplimeniare, incep să se concretizeze politici noi - politica
industrială, ştiinţifică, tehnologică -, iar programe de protecţie a mediului şi a
consumatorilor încep să fie elaborate, ceea ce a reprezenta: o aprofiiddare
calitativă a acţiunii comunitare.
II. Practic, încâ de la crearea Comunităţilor, problema extinderii unificării
europene pe lângă domeniile (economic şi social) acoperite de tratatele
comunitare nu a încetat să fie luată în considerare.
Mult timp însă orice progres in aceastâ privinţă a fost firânat datorită deosebirilor
de concepţie între Franţa pe de o parte şi partenerii sâi pe de altă parte. In timp
ce aceştia din urmă considerau că modelul instituţiilor comunitare integrate se
impunea în mod natural, Franţa, prin Generalul de Gaulle, susţinea soluţia unei
cooperări între state de tip interguvernamental sau confederal.
Astfel a eşuatînanii 1961-1962 "planul Fouchet" tinzând la crearea uniunii
politice.
III .La întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969, s-a admis în mod tacit că
extinderea activităţilor comune pe lângă domeniul acoperit de tratate ar putea fi
realizată prin cooperarea interguvemamentală. Comunicatul publicat la 2
decembrie 1969, la sfârşitul acestei conferinţe, exprima "caracterul ireversibil al
operei realizată de Comunităţi" dar şi necesitatea de "a pregăti căile unei
Europe unite". In această perspectivă, miniştrii afacerilor exteme ai celor Şase
erau invitaţi să studieze "cea mai bunâ modalitate pentru a realiza
progreseîndomeniul unificării politice".
In cadrul misiunii ce le-a fost conferită, miniştrii au dat sarcină unui comitet
prezidat de reprezentantul Belgiei să pregătească un proiect, proiect ce va fi
cunoscut sub denumirea de "Raportul Davignon".
Acest raport, aprobat de miniştrii Afacerilor exteme la Luxemburg, la 27
octombrie 1970, constata că "dezvoltările actuale ale Comunităţilor europene
impun statelor membre să se doteze cu mijloace pentru a armoniza punctele lor
de vedere în domeniul politicii intemaţionale" şi să definească metodele şi
modalităţile cooperării politice europene. Se instituia, în acest scop, un
mecanism de concertare destinat să asigure, prmtr-o informare şi consultări
regulate, o mai bună înţelegere reciprocă a problemelor de politică
internaţională, să întărească solidaritatea statelor "favorizând o armonizare a
punctelor de vedere, concertarea atitudinilor şi ori de câte ori va apare posibil şi
de dorit, acţiuni comune".
Cooperarea politică, deşi se situa în afara tratatelor comunitare, era
"întemeiată pe apartenenţa la Comunitatea europeană" şi se extindea în
mod automat la ţările aderente, facând parte integrantă din Europa comunitară.
Intr-un asemenea context, decizia şefilor de stat şi de guvem, adoptată la
întâlnirea la nivel înalt de la Paris din decembrie 1974, de a se reuni de trei ori
pe an în Consiliul european pentru a trata atăt probleme comunitare cât şi
chestiuni de cooperare politică dovedea necesitatea de a asigura coerenţa între
aceste două moduri de acţiune ca şi dimensiunea politică a Europei comunitare.
IV 0 astfel de abordare pragmatică nu excludea însă permanenţa ambiţiei de a
conduce construcţia europeană spre o adevărată uniune politică.
Incă de la reuniunea de la Paris din octombrie 1972, şefii de stat şi de guvem
afirmau intenţia lor de a transforma, înainte de sfârşitul deceniului, ansamblul
relaţiilor lor într-o Uniune europeană. Declaraţia adoptată cu acest prilej nu
preciza însă conţinutul Uniunii europene, limitându-se numai în a invita
instituţiile Comunităţii să elaboreze rapoarte în legătură cu acest subiect.
Ulterior, la întâlnirea la nivel înalt tot de la Paris din 1974, primului ministru
belgian Leo Tindemans i s-a încredinţat sarcina de a elabora un raport de
ansamblu asupra conţmutului Uniunii europene şi al mijloacelor pentru a-l
realiza.
Prezentat la 7 ianuarie 1976,acest raport cuprindea o serie de propuneri în
vederea dezvoltării coeziunii inteme şi exteme a Europei comunitare, obiectiv a
cârui realizare impunea mai întâi o întărire a instituţiilor Comunităţii (alegerea
directă a Parlamentului european şi acordarea unui drept de iniţiativă legislativă
acestuia).
In vederea întăririi coeziunii Europei comunitare, în raportul Tindemans se
considera că este necesar să se strângă legăturile dintre cooperarea politică şi
instituţiile Comunităţii. In acest scop, Consiliul ar deveni un "centru de decizie
unică" fară ca totuşi procedurile comunitare să fie extinse şi la cooperarea
politică.
In orice caz, raportul propunea o schimbare a naturii acestei cooperări care să
fie întemeiată nu numai pe un angajament politic dar şi pe o obligaţiejuridică.
Pe termen mai lung, cooperarea politică era destinată să se transforme în mod
progresiv într-o "politică extemă comună".
în sfârşit, raportul constata că Uniunea europeană ar fi incompletă în absenţa
unei politici comune de apărare.
Deşi nu a cunoscut urmâri practice directe, raportul Tindemans a exercitat o
influenţă realâ asupra dezvoltării constmcţiei europene. In unele privinţe Actul
Unic European s-a inspirat din acest raport.
Obiectivul unei Uniuni europene, concepută ca un proces dinamic care nu ar
diminua cu nimic Comunităţile, ci, dimpotrivă, ar întâri puterile şi competenţele
instituţiilor, care ar unifica acţiunea comunitară şi cooperarea politică, a fost
reafirmat de mai multe ori de statele membre şi, în special, în Declaraţia
solemnă asupra Uniunii europene adoptată de Consiliul european de la
Stuttgart la 19 iunie 1983.
In acelaşi timp, Parlamentul european, care votase deja la 16 iulie 1982 o
rezoluţie consacrată orientârilor unei revizuiri a tratatelor comunitare şi realizării
Uniunii europene, a luat în mod direct iniţiativa de a elabora un proiect de tratat
creând Uniunea europeană.
Proiectul de tratat privind crearea Uniunii europene aprobat de Parlament la
14 febmarie 1984, stabilea o structură unică regrupând cele trei Comunităţi,
cooperarea politică şi Consiliul european. Inspiraţia federalistă a acestui proiect
se exprima atăt în întinderea competenţelor Uniunii cât şi în stmctura instituţiilor
sale.
Atribuţiile Uniunii europene ar acoperi competenţele Comunităţilor şi domeniile
relevând din cooperarea interguvemamentală care s-a dezvoltat paralel cu
Comunităţile (cooperarea politică, sistemul monetar european). Mergând mai
departe cu aceastâ distincţie, metodele de acţiune ale Uniunii se dedublau:
acţiune comună, pe de o parte, cooperare, pe de altă parte.
Acţiunea comună releva un grad deja accentuat de integrare, întemeiată pe
transferuri de competenţe. Instituţiilor Uniunii care aveau sarcina realizârii
acţiunilor comune li se recunoşteau puteri legislative şi executive.
Cooperarea era destinată să se realizeze în cadrul Consiliului european pentru
a se concretiza prin angajamente interguvemamentale. Domeniul acestei
cooperări avea vocaţia să se lărgească. De altfel, mai ales în materie de
apârare, iputea să opereze o translaţie între cooperare şi acţiunea comună.
Repartizarea competenţelor între state şi Uniune era guvemată de un dublu
principiu:
principiul atribuirii de competenţe şi principiul subsidiarităţii. Aceste competenţe
erau exclusive sau concurente.
Stmctura mstituţionalâ a Uniunii ţinea seama de distincţia între cele două domenii,
ale acţiunii comune şi ale cooperării. Conducerea acţiunii comune era în principal
de competenţa Consiliului L'niunii. Parlamentului şi Comisiei. Curtea de Justiţie era
organul judiciar. Inovaţia instituţionalâ cea mai semnificativă a constat în
consacrarea unei puteri de codecizie în favoarea Parlamentului în domeniul
legislativ, bugetar şi diplomatic, prerogative care faceau să înceteze exclusivitatea
Consiliului.
O asemenea abordare aproape constituantă nu a fost însă susţinută de guvemele
statelor membre, care au preferat să se angajeze pe calea revizuirii tratatelor
comunitare. Astfel, la Consiliul european de la Milano, din 29 şi 30 iunie 1985 s-a
decis - în baza articolului 236 din Tratatul CEE - convocarea unei conferinţc
interguvemamentale pentru modificarea tratatelor comunitare, şi al cărei rezultat a
fost semnarea în luna februarie 1986 a Actului unic european.
4. Actul Unic European Actul unic european, semnat la Luxemburg la 17 febmarie 1986 şi la Haga la 28
februarie 1986 a intrat în vigoare lal iulie 1987.
Dacă revizuirile tratatelor comunitare, intervenite după 1958 nu au purtat decât
asupra dispoziţiilor instituţionale, se poate spune că Actul unic european operează
o primă revizuire generală a tratatelor comunitare, confirmând totodată că deşi
Europa comunitară se sprijină pe cele trei Comunităţi ea nu se limitează la
acestea.
1. Denumirea de “Act unic european" reflectă conţinutul acestuia în sensul că în
acelaşi instrument sunt cuprinse atăt dispoziţii relative la revizuirea tratatelor
comunitare cât şi un titlu privind cooperarea europeană în domeniul politicii
exteme, titlu constituind o codificare a principiilor cooperării politice.
Din punct de vedere al structurii, Actul unic cuprinde un preambul şi patru titluri.
In Titlul 1 sunt cuprinse 'Dispoziţii comune" atăt pentm Comimităţile europene
cât şi pentru cooperarea politică.
In Titlul II sunt gmpate "Dispoziţii pentru modificarea tratatelor instituind
Comunităţile europene". In timp ce Tratatele CECA şi CEEA nu sunt afectate
decât prin modificările relative la Curtea de Justiţie (cap. 1 şi cap. II Actul unic
european), în schimb Tratatul CEE comportă modificări de substanţă atăt sub
aspectul dispoziţiilor instituţionale (cap. II, secţ. 1, Actul unic european), cât şi al
dispoziţiilor relative la fundamentele şi la politicile Comunităţii (cap. 11, secţ. 2,
Actul unic european).
Titlul III, intitulat "Dispoziţii asupra cooperării europene în domeniul politicii externe"
este 'compus dintr-un singur articol - articolul 30 -cuprinzând douăsprezece
paragrafe.
Titlul IV conţine dispoziţii "generale şi fmale" (în special separarea ordinii juridice
comunitare de cooperarea politică), dar nu comportă nici o măsură tranzitorie.
Din punct de vedere al prezentării, Actul unic constituie un ansamblu deşi
conţinutul titlului II va trebui integrat în tratatele existente.
Dar unicitatea Actului a mai ales.o valoare simbolică în sensul că statele membre
ale Comunităţii înţeleg să continue opera întreprinsă de la tratatele instituind
Comunităţile europene şi "să transforme ansamblul relaţiilor dintre ele într-o
Uniune europeană conform declaraţiei solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983",
astfel cum se subliniază în primul paragraf al preambulului.
lar, la paragraful următor din preambul, statele membre se arată hotărâte să
realizeze aceastâ Uniune europeană "pe baza, pe de o parte, a Comunităţilor
funcţionând dupâ regulile lor proprii şi, pe de altă parte, a cooperării europene
între statele semnatare în materie de politică extemă şi să doteze această Uniune
cu mijloacele de acţiune necesare".
Dar Actul unic nu pretinde să realizeze Uniunea europeană. El se limitează la
definirea unui anumit număr de obiective şi la crearea mijloacelor necesare pentru
"a o face să progreseze înmodconcret".
Este ceea ce rezultă din articolul 1 care stipulează: Comunităţile europene şi
cooperarea politică europeanâ au drept obiectiv de a contribui împreună să facă să
progreseze în mod concret Uniunea europeană.
Prin urmare, statele membre, ratificând Actul unic, acceptă ca obiectiv să se
angajeze; în procesul ireversibil trebuind să conducâ la transformarea ansamblului
relaţiilor dintre ele într-o Uniune europeană.
Legâtura între participarea la Comunităţi şi cooperarea politică era desigur deja
stabilitâ în raportul Davignon din 1970, dar Actul unic îi dă un caracter suficient de
contrăgător pentru a împiedica un stat membru al Comunităţii să fie îndepărtat de
la procedurile cooperării politice sau să se sustragă de la acestea. Calitatea de
membru al Comunităţilor şi cea de participant la procedura cooperării politice sunt
inseparabile. Acţiunea în cadrul Comunităţilor şi cooperarea politică contribuie
amândouă la realizarea Uniunii europene. Actul unic se prezintă astfel ca o etapă
în construirea progresivă a Uniunii europene.
Bibliografie
J. Boulouis. Droit institutionnel des Communautes europeennes, (4-eme ed. Paris, Montchrestien, 1993, p. 33-45).
J.De RUVL L 'Acte aque europeen. Commentaires, (Editions de L'Universite de Bruxelles, 1987).Dana V. Savu. Integrareare Europeana, (Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996 p. 72-105).John McCcron The European Union.Politics and Policies (Westview, 1999 p. 99 - 189).
Note1 JOCE No C 63 dm 13 martie 1978, p.362 Parlement europcen. Debats. 15 febmarie 1978, p. 217.