TEMA I: CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DELICVENŢA JUVENILĂ

1. Evoluţia istorică a fenomenului infracţional în rândul minorilor. Referinţe istorice privind răspunderea şi pedeapsa penală a

infractorilor minori.

În legiuirile penale vechi, care au variat de la epocă la epocă şi de la ţară la ţară, minorii până la o anumită vârstă, au fost apăraţi de răspundere penală.

Era vorba de copii, în general aproximativ până la 7 ani, aceştia fiind puşi totdeauna, în afara incidenţei legii penale. Adolescenţii, însă, erau consideraţi cu suficientă înţelegere, conştienţi de faptul ce e bine şi ce e rău, pentru a putea fi traşi la răspundere penală.

La romani, de exemplu, infans şi infans proximus erau scutiţi de pedeapsă, dar pubertati proximus era supus pedepsei. Justinian a limitat la 7 ani perioada de incapacitate penală absolută.

În vechiul drept francez se făcea distincţie între copii şi impuberi. "Copiii, - scria Fousse, - adică, cei care n-au ajuns încă la vârsta de 7 ani, fiind incapabili de răutate şi neavând încă destulă minte ca să ştie ce fac, sînt cu totul scutiţi pentru faptele lor şi prin urmare, chiar când săvârşesc o crimă nu trebuie pedepsiţi. Impuberii, adică acei care au mai puţin de 14 ani (băieţii) şi 12 ani (fetele) sînt scuzabili, iar dacă acela care a săvârşit crima este aproape de pubertate, nu este cu totul scuzabil, ci este pedepsit cu o pedeapsă mai mică".

Vechiul drept germanic considera că minorii până la 12 ani sînt iresponsabili. Peste această vârstă minoritatea nu constituia, însă o circumstanţă atenuantă, deoarece, în acel drept, se ţinea seama mai mult de prejudiciu decât de gradul de vinovăţie.

În dreptul canonic, copilul până la 7 ani nu era considerat doli copox; de la vârsta de 7 ani şi până la 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete, se admitea o responsabilitate echivocă.

În Anglia, minorii care au depăşit vârsta de 7 ani, erau pedepsiţi, uneori, cu mare severitate, deoarece se considera că răutatea lor primează în raport cu vârsta.

În general, se poate afirma că, în toată perioada la care ne-am referit anterior, minorul era privit ca un delincvent oarecare, fără a se face vreo deosebire de ordin calitativ între criminalitatea infantilă şi criminalitatea omului adult. Scopul principal era reprimarea infracţiunii. Cine este infractorul şi ce influenţă are asupra lui pedeapsa nu interesa pe nimeni. Prevenirea criminalităţii şi în special a celei juvenile, reformarea caracterului infractorului minor prin măsuri specifice nu constituiau preocupări pentru legiuitorii de atunci.

Abia în cea de-a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX s-a impus progresiv concluzia că adolescentul, inclusiv cel infractor, reprezintă o personalitate în formare, cu un conţinut psiho-moral propriu şi că reacţia de apărare contra conduitei sale socialmente periculoase nu poate face abstracţie de acest specific şi trebuie să vizeze, în primul rând, problema educaţiei deficitare pe care a primit-o anterior, or, acesta se poate realiza nu prin pedepse, ci prin măsuri educative care să asigure formarea morală normală a minorului.

În prima jumătate a secolului al XlX-lea, în legislaţia penală a început să se manifeste tot mai pregnant tendinţa accentuată ca minorii să fie scoşi de sub regimul penal destinat persoanelor adulte.

Pe de o parte, s-a ridicat limita de vârstă a incapacităţii penale absolute. De exemplu: Legea belgiană pentru minori din 1912 şi Codul penal spaniol din 1912 au fixat această limită la 16 ani; Codul penal danez din 1930 şi Legea suedeză din 1902 - la 15 ani, Codul Penal norvegian din 1902, Codul penal italian din 1930 - la 14 ani, Codul penal polonez din 1932 - la 13 ani, şi pe de altă parte s-a admis existenţa unei perioade de incapacitate relativă subordonată lipsei discernământului - variabilă ca extindere de la o lege penală la alta. De exemplu, limita superioară a acestei perioade, situată între perioada de incapacitate absolută şi dobândirea capacităţii penale depline, a fost fixată la 18 ani în Legea germană din 1923 şi în Codul penal italian din 1930; 17 ani – în Codul penal polonez; 16 ani – în Codul penal olandez.

Paralel cu ridicarea limitelor responsabilităţii penale în secolul XX s-au înregistrat tendinţe de înlocuire a sistemului represiv, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe copii şi pe adolescenţii primari, cu un regim de măsuri educative şi preventive. Pentru judecarea acestor categorii de minori în multe ţări ale lumii s-au creat instanţe speciale, constituite din judecători specializaţi în

acest scop şi, de asemenea, s-a instituit o procedură specială, menită să ajute la redresarea morală a făptuitorilor minori, în principal, prin măsuri educative, să-i obişnuiască cu munca şi cu exigentele unei vieţi oneste.

Un exemplu plauzibil al evoluţiei dreptului penal în ceea ce priveşte minorul ni-l oferă legislaţia franceză. Vechiul drept penal francez stabilea limita iresponsabilităţii penale a minorului la 7 ani. Trecând de această vârstă, nu se face nici o diferenţă între natura criminalităţii minorului şi celui adult, dar celui dintâi i sa aplicat o pedeapsă mai redusă decât celui de-al doilea.

Codul penal din 1810, îndepărtându-se de această concepţie şi refuzând să accepte, ca principiu de bază, ideea responsabilităţii morale şi penale a minorilor, a fixat limita majoratului penal la 16 ani, această limită fiind ridicată în anul 1906 la 18 ani, şi a subordonat responsabilitatea acestora existenţei "discernământului". Instanţa de judecată, care, la acea dată, era instanţă de drept comun, trebuia să examineze, în fiecare caz concret, dacă minorul a acţionat cu / sau fără discernământ. În prima ipoteză el era considerat penalmente responsabil, urmând a fi sancţionat cu pedeapsa, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, dar beneficia de o scuză legală atenuantă, pe când în ipoteza a doua minorul trebuia achitat. Însă instanţa putea, potrivit circumstanţelor, să dispună încredinţarea lui părinţilor sau să-l interneze, pentru o perioadă determinată. Internarea însă nu putea depăşi vârstă de 20 de ani – într-o casă de educaţie.

Acest regim, atenuant şi îmbunătăţit, a fost înlocuit cu o reglementare nouă în anul 1945, modificată şi completată, la rândul ei, ulterior. Potrivit acestei reglementări, care a renunţat la condiţia discernământului, minorii până la 13 ani sînt consideraţi complet iresponsabili penal, în sensul că nu pot fi condamnaţi la o pedeapsă; dar ei pot fi supuşi unei măsuri educative sau de protecţie, potrivit cazului. Minorilor, între 13 şi 18 ani, de asemenea, le sînt aplicabile, în principiu, simple măsuri de protecţie, de asistenţă, de supraveghere sau de educaţie, dar când condamnarea apare oportună, în raport cu împrejurările şi personalitatea lor, li se pot aplica şi pedepse. Cuantumul acestora nu este, însă, totdeauna egal cu cel al pedepselor ce se aplică majorilor. Pentru minorii între 13 şi 16 ani minoritatea este o scuză atenuantă obligatorie. Pentru cei între 16 şi 18 ani această scuză poate fi înlăturată, cu o motivare specială, de către judecători.

Antichitatea şi Evul MediuVechea codificare a lui Hamurappi conţine câteva reglementări privitor

la natura justiţiei în perioada vieţii premature. Astfel, la săvârşirea unei crime faţă de părinte (în special lovirea), copilul putea fi izgonit, lipsit de moştenire sau sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia.

În China Antică exista o procedură specifică de atragere la răspundere penală a copiilor faţă de care se aplicau reguli speciale de examinare şi de sancţionare a încălcărilor. Surse bine rânduite conţin date care confirmă că în privinţa minorilor de până la 7 ani era posibilă graţierea doar din partea împăratului şi atunci numai dacă, în definitiv, cazul nu era legat de înalta trădare.

Platon, spre exemplu, menţiona că infracţiunile de omor săvârşite de către minori erau sancţionate cu exil pe termen de un an, iar dacă, din unele motive, acest termen nu se respecta, ca sancţiune repetată urma privaţiunea de libertate pe termen de doi ani. în aceeaşi ordine de idei, Aristotel consemna că minorul se pedepsea numai şi mai în caz de omucidere cu voinţă. Conform celor XII table, furtul săvârşit de o persoană minoră se pedepsea mai blând decât săvârşirea; aceleiaşi infracţiuni de către o persoană adultă. Persoanele minore erau repartizate în două grupe: puberii (14 ani băieţii şi 12 ani fetele şi impuberii până la 14 ani băieţii şi până la 12 ani fetele). În dependenţă de vârstă funcţiona caracterul şi, respectiv, gravitatea pedepsei. Faţă de puberi putea fi aplicată bătaia, dar şi pedeapsa cu moartea din partea păgubaşului. Impuberii însă puteau fi numai bătuţi, iar reprezentanţii legali ai acestora urmau să restituie celui cu pierderea prejudiciul material.

O altă culegere de legi ce ţin de dreptul roman este "Legiuirea lui Iustinian". Acest sinet vechi prevedea că până la 7 ani minorul nu era supus răspunderii penale; între 7 şi 14 ani răspundea numai pentru infracţiunile săvârşite intenţionat; la 18 ani se considera la vârsta pubertăţii pline; majoratul se considera atins la 25 de ani.

În legile barbarilor persoanele de până la 12 ani nu puteau fi atrase la răspundere penală, iar dreptul canonic reducea această vârstă la 7 ani. În monarhia medievală francă, ideea de justiţie era întrupată de suveran.

La începutul sec. XVIII, în Franţa, sistemul sancţiunilor pentru puberi a fost completat prin pedeapsa cu spânzurătoarea.

Legislaţia Germaniei medievale fixa măsuri dure de pedeapsă în privinţa copiilor, prevăzând o procedură specifică de aplicare şi executare a acestora.

Codificarea "Carolina" caracterizează pubertatea ca circumstanţă atenuantă, care excludea aplicarea pedepsei cu moartea faţă de persoanele de până la 14 ani. Iar atunci când vârsta infractorului se apropia de vârsta arătată mai sus şi delictul era săvârşit cu circumstanţe agravante se aplica principiul intenţia completează neatingerea vârstei

În Anglia, legislaţia penală prevedea posibilitatea atragerii la răspundere penală a persoanelor ce atingeau vârsta de 12 ani. Procesul în privinţa categoriei respective de infractori se desfăşura după regulile generale, fără a se efectua o delimitare între minori şi adulţi.

1.2. Epoca Modernă şi ContemporanăMinorii din Anglia primei jumătăţi a sec. XIX, de exemplu, oferea

societăţii cu mult mai mulţi infractori decât alte pături sociale, iar aceasta din cauza lipsei de tratare diferenţiată şi de aplicare utilă a pedepsei. La timpul dat, se observa lipsa totală de protecţia copiilor în faţa legii şi judecăţii, aşa cum lipsea cu desăvârşire noţiunea juridico-morală de copilărie. Iată de ce, partea cea mai mare a deţinuţilor din instituţiile penitenciare engleze o constituiau copiii între 10 şi 13 ani deţinuţi, de obicei, împreună cu adulţii.

Remarcăm că începutul sec. XX marchează în toate statele civilizate formarea unui sistem judiciar specializat la examinarea cauzelor cu persoane minore.

Abordarea la nivel internaţional a problemei ce ţine de realizarea justiţiei în privinţa nevârstnicilor îşi are începutul în anii '30 ai sec. XX, odată cu crearea Asociaţiei Internaţionale a Magistraţilor pe cauzele minorilor, astăzi organizaţie non-guvernamentală din cadrul O.N.U. Activitatea acesteia ia amploare deosebită, în special, după adoptarea Declaraţiei privind drepturile copilului (1959) cu apelul de a-i acorda protecţie socială şi a-i crea condiţii

necesare pentru o adecvată dezvoltare fizică, intelectuală, morală şi spirituală.

1.3. Moldova şi Ţara RomâneascăPe tărâm autohton, reglementarea unui regim de sancţionare care

excludea sau atenua pedeapsa penală a minorilor este atestată în Pravila lui Vasile Lupu şi cea a lui Matei Basarab.

Legea lui V. Lupu prevedea sancţionarea minorului cu pedeapsa prevăzută pentru adulţi, mai ales, în cazurile de paricid. Din legiuirea lui M. Basarab desprindem trei trepte de vârstă a minorilor cu grad diferit de pedeapsă pentru infracţiuni: 1) cea a "coconilor", adică a copiilor de până la 7 ani a căror greşeli de obicei se iertau; 2) cea a impuberităţii prinsă între 7 şi 14 ani (băieţi) şi între 7 şi 12 ani (fete); 3) cea a pubertăţii încadrată între 14 şi 20 de ani (băieţi) şi între 12 şi 25 de ani (fete).

Ameliorarea pedepsei în privinţa minorilor-ucigaşi aflaţi la treapta a doua şi a treia de vârstă pare să fi fost încoace (la Basarab) strămutată din Codul lui Constantin Armenopol. Uciderea cu bună voie "se pedepseşte cu pedeapsa de cap, ori ce vârstă ar fi", deşi, în alt rând, e mai loial când zice că "... la vinovăţii... din cugetată răutate a sufletului...să nu poată ajuta ce numai cei mai mici de 7 ani".

Nu vom trece cu vederea nici Legiuirea Caragea, cel puţin, pentru a consemna iată ce: 1) datorită ei, etapa a treia de vârstă minoră scade la numai 20 de ani; 2) în virtutea tradiţiei, delicvenţii sub 7 ani sunt scutiţi de răspundere; 3) cei între 7 şi 14 ani încasau bătaia sau sufereau izolarea prin mănăstiri; 4) pentru minorii de la 14 la 20 de ani figurează bătaia cu biciul, cu toiagul sau închisoarea în caz de omor. Amintim succint şi despre Condica Criminalicească a lui I. S. Sturdza (1826) şi de Condica Criminală a lui Barbu Ştirbei (1852) - creaţii normative pe care se ţine trecerea la legislaţia penală modernă. Un sistem de mutaţii juridice în acest spaţiu a fost generat de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). Printre altele, intră în vigoare primul Cod Penal român (l mai 1865). Cu prevederi de tratament penal specific minorilor, apare codul de procedură penală. Or, după lege, importanţă juridică au trei perioade din viaţa copilului: 1) până la 8 ani când nu putea fi supus răspunderii penale; 2) între 8 şi 15 ani când aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a săvârşit cu sau fără percepere, într-

un caz, vârsta figurând ca circumstanţă atenuantă, în celălalt urmând aplicarea măsurilor de constrângere şi de orientare educativă (supravegherea din partea părinţilor, trimiterea temporară în vreo mănăstire); 3) de la 15 la 20 de ani când minorii erau supuşi la răspunderi potrivite necondiţionate.

Legea cu privire la regimul închisorilor adoptată la 1 februarie 1874 se referea la un regim de tratament special al minorilor delicvenţi stăruind asupra necesităţii de separare a condamnaţilor minori şi a celor maturi în închisori. Pentru băieţii condamnaţi între 8 şi 15 ani erau prevăzute Case de educaţie, iar pentru fete, ca loc de corecţie servea Penitenciarul Central de Femei Majore. Regulamentul general al Casei Centrale de Corecţie pentru Minori publicat la 14 mai 1874 prevedea pentru perioada internării următoarele: disciplina severă şi obligaţia de a munci la câmp sau în ateliere, noaptea aplicându-li-se sistemul celular; un institutor numit dintre profesori cu, cel puţin, doi ani de practică, avea sarcina să înveţe pe minori a scrie, să citească şi să calculeze, dându-le totodată noţiuni elementare de geografie, istorie, etc. Dintre coloniile disciplinare şi instituţiile de educare şi corecţie din România acelei vremi amintim: Societatea Ocrotirii Copiilor de la Iaşi (1910), casa de la Mălurenii Argeşului (1914), cea de la Gherla Ardealului (1919), Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război (1921), care apare în baza Decretului "Pentru înfrângerea vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţia copiilor" (4 iulie 1921). Apar, de asemenea, birourile de triaj (de aranjare) preocupate de minorii - pretinşi candidaţi ai temniţelor. Se află în exerciţiu Colonia de reeducare prin muncă Mărcuţa (1922), Colonia de reeducare Principele Nicolae (1922), care răspundeau cerinţelor de tutelă a copiilor alunecaţi pe panta infracţiunilor. Intră în vigoare Legea asupra închisorilor şi institutelor preventive din 1929, care prevede muncă corecţională cu minorii abandonaţi, cu cei rămaşi mintal sau cei cu purtări rele.

Un alt sistem corecţional pentru minori este prevăzut de Codul de procedură penală de la 1935 şi de Codul penal de la 1936 care intră în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi cu care se încheie procesul de unificare normativă de după anul 1918. Noul Cod prevede şi un sistem de sancţionare pentru minori: 1) fixează majoratul la 19 ani, până la care nevârstnicii trec două trepte de vârstă: cea a copilăriei (până la 14 ani), când minorul nu

răspunde penal şi cea a adolescenţei (14 - 19 ani), când minorul nu e responsabil pentru delictul săvârşit, doar dacă se dovedeşte că faptul s-a produs cu discernământ; 2) pentru minorii de până la 14 ani, dar şi pentru adolescenţii care n-au activat cu limpede judecată se prevăd măsuri de protecţie, de tutelare şi preventiv educative care încetează când minorul-adolescent împlineşte 21 de ani.

Ulterior, prin Legea de la 24 septembrie 1938, noul Cod suferă modificări în ce priveşte publicul minor: 1) majoratul e redus la 18 ani; 2) incapacitatea de răspundere penală coboară pe scara vârstei de la 14 la 12 ani; 3) de la 12 la 15 ani, minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu limpede pricepere; 4) de la 15 la 18 ani, adolescentul răspunde penal, dar se bucură de ameliorări la aplicarea pedepsei; 5) cuvintele "copil" şi "adolescent" se înlocuiesc cu cuvântul "minor"; 6) se introduce pedeapsa cu moartea (prin modificările de la 7 octombrie 1939) pentru infracţiuni ce interesează ordinea publică şi siguranţa statului.

Mai apoi, Instituţiile de educaţie corectivă îşi asumau măsurile de constrângere sau cele de orientare pur educative întrucât aici erau ţinuţi şi copiii care n-au încălcat o anumită lege penală, dar care se aflau evident pe muchia ascuţită a unui dezastru moral, în calea unui flux al decăderii morale, şi acei lipsiţi de lumina întreagă a conştiinţei, şi adolescenţii cu discernământ, şi acei care au mai bătut drumurile corecţiei. Aceştia beneficiau de secţiuni separate, iar, dacă cineva nu se conforma tratamentului comun, era supus corecţiei individuale ori repartizat în grupul minorilor greu adoptabili. Subliniem, pe lângă celelalte, că anume cauza inadaptării putea fi şi starea anormală sau nativ-anormală a puberului, după care acesta era separat într-o secţiune aparte pentru infractorii alienaţi.

1.4. Basarabia, R.A.S.S.M., R.S.S.M.Conform legilor penale ale Imperiului Rus, urmărirea penală putea fi

iniţiată împotriva unui minor de la împlinirea vârstei de 10 ani. Săvârşirea unei infracţiuni imprudente de către o persoană cu vârsta între 10 şi 17 ani era considerată drept circumstanţă atenuantă utilizându-se aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ şi a celor de supraveghere. Prematurilor cu vârsta între 10 şi 14 ani, care au săvârşit infracţiuni

intenţionate, li se putea înlocui pedeapsa capitală sau cea de muncă silnică prin privaţiune de libertate de la 2 la 5 ani.

În general, un statut procesual al prematurilor din Imperiu este determinat prin Legea privind infractorii nevârstnici de la 2 iulie 1897, care a fixat deţinerea copiilor în închisori separată de adulţi şi atenuarea gradului de pedeapsă în privinţa adolescenţilor care au săvârşit fapte penale până la atingerea a 21 de ani.

Tot la 1917, istoria cunoaşte o nouă reformă judiciară care cuprinde analiza criminalităţii în rândurile minorilor. Astfel, vârsta răspunderii penale întru numite infracţiuni se reduce până la 12 ani admiţându-se aplicarea întregului spectru de sancţiuni penale faţă de copii.

La 28 decembrie 1940 apare Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu privire la răspunderea judiciară a minorilor-elevi ai şcolilor de meserii care sancţiona părăsirea samovolnică a locului de studii.

Codul penal al R.S.F.S.R. din 1922 înăspreşte măsurile în privinţa minorilor (Art. 18). Faţă de acei cu vârsta între 16 şi 17 ani sunt aplicate toate măsurile de pedeapsă, inclusiv pedeapsa cu moartea. Această stare durează doar până când Codul penal de la 1926 exclude persoanele sub 18 ani din rândul acelora faţă de care putea fi aplicată pedeapsa capitală.

2. Conceptul şi particularităţile delicvenţei juvenile. Fenomenul infracţional în rândul minorilor

Problema complexă cum ar fi acţiunea de prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional în rândul minorilor, persistă în societatea umană nu de azi şi nu ieri, nici de alaltăieri. Educaţia tinerei generaţii întotdeauna a fost tratată ca o valoare preponderenţă a societăţii.

De-a lungul mileniilor omul încearcă să-şi ferească odrasla de faptele rele, iar omenirea desfăşoară o activitate competitivă de prevenire a criminalităţii juvenile. Încercările omului, de-atâtea ori ineficiente, au făcut ca astăzi problema să devină academică.

E bine cunoscut faptul că actualmente publicul deseori intră în alertă la auzul unor informaţii adecvate privind infracţiunile comise de minori. Mai

mult chiar, este promovată ideea apariţiei unui imens val de criminalitate, ce ar fi cuprins tineretul modern.

Comportamentul delictual a fost întotdeauna mai mult sau mai puţin universal şi în proporţii generale - variază, se schimbă odată cu fluctuaţiile vieţii economico-sociale. Tot astfel şi devianţa în rândurile tineretului cunoaşte o perpetuă dinamică, iată de ce întreaga societate şi, în primul rând, organele afacerilor interne sînt obligate să-şi aducă aportul la combaterea viciului dăunător, care afectează tânăra generaţie.

Luând ca teză faptul că până acum omenirea a luptat cu rezultate nedecise la contracararea criminalităţii juvenile, să încercăm o mică incursiune, privind definiţia fenomenului de devianţa la copii şi tineret.

Termenul de "devianţa" este de mare generalitate şi se referă la forme de comportament care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominate într-o societate concretă. Ar fi greşit să considerăm devianţa ca ceva specific doar pentru medicină, pedagogie, criminologie. Subliniem aici faptul că sub aspect psihologic, termenii juridici de contravenţie, infracţiune, delincventă, crimă, constituie doar cazuri particulare ale fenomenului de devianţa socială.

Comportamentul deviant în mediul copiilor şi al tineretului este etichetat sub diverse denumiri: minori delincvenţi - termen de esenţă juridică; copii-problemă - termen medico-pedagogic; tineri cu tulburări de comportament - termen medical; tineri inadaptaţi - termen sociologic etc. Această multitudine de termen nici pe departe epuizabilă, se referă îndeosebi la nevârstnici (adică la acei care n-au atins majoratul), care într-un fel sau altul au ajuns în conflict cu normele disciplinare, morale sau juridice, valabile pentru societatea în care trăiesc. Lesne de înţeles, totalmente se exclud cazurile, când conflictul este generat de vre-o boală sau deficienţă. Umanismul societăţii intervine cu restricţia ca această situaţie conflictuală să nu fi apărut în urma unei maladii de nevroză sau psihoză.

Minorul delincvent îşi are la origine evoluţia concepţiei sale. Iniţial era considerat ca un criminal adult "în miniatură", apoi ca o fiinţă demnă de milă, victimă a nedreptăţilor sociale, ulterior fiind considerat copil inadaptat, bolnav sau anormal (psihopat); ceva mai încoace e recunoscut ca o victimă a unei familii bolnave (dezorganizate) şi, recent de tot, că este un produs al unei societăţi bolnave. Hotărâtoare apare ideea finală precum că în linii

generale ceea ce se cheamă delicventă juvenilă nu este un fenomen social, ci amalgamarea intimă a unor fenomene de diversă natură (sociale, economice, politice, ideologice, psihologice etc.).

Acum să vedem care sînt formele mai des întâlnite ale delicventei minorilor, cu alte cuvinte, ce tipuri de infracţiuni au preferinţă la minori, lată câteva din ele: vagabondajul, furtul, prostituţia, complicitatea cu adulţii, huliganismul, răpirea de vehicule, violuri (mai ales în grup) abuzul de stupefiante, alcool etc.

Integral, e momentul de a vorbi despre acele caracteristici (modificări, mutaţii, tendinţe ş.a.m.d.) decisive, care dau naştere fenomenului devianţei juvenile într-o societate dată. Ori, cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor, ce contribuie la săvârşirea contravenţiilor de către minori, pare a fi pilonul principal, argumentul logic de temelie în exterminarea criminalităţii minore.

Să fim prudenţi în depistarea acestor cauze şi condiţii care în ipostază de element constitutiv al societăţii, posedă în prim-plan un caracter pozitiv, totodată, însă, în virtutea unor oarecare circumstanţe au căpătat şi un efect criminogen. Influenţa acestui mediu înconjurător cu unele caracteristici viciate asupra evoluţiei fizice şi psihice a minorului este absolut directă şi, spre părere de rău, decisivă. Factorul devine explicabil prin menţiunea că, de obicei, minorul delincvent foarte de timpuriu este pus în situaţia de a decide de unul singur cum să procedeze. Deci, fiind constrâns să se descurce de unul singur, acest minor se adaptează activ mediului viciat, mai mult decât atât, el răspunde mediului prin acţiuni prompte, de un colorit, spre regret, în cele mai dese cazuri, infracţional.

Iată câteva din mutaţiile societăţii umane contemporane, care posedă o repulsie criminogenă: deficienţele în viaţa familială (absenţa fizică sau psihică a părinţilor din mijlocul copiilor) abundenţa de timp liber, relativitatea valorilor morale, anonimatul oferit de traiul în aglomeraţiile urbane şi habitaţionale, uşurinţa deplasărilor, industrializarea şi urbanizarea, abundenţa şi varietatea bunurilor ce se oferă etc. Nemijlocit fiecare din aceşti factori generează sau facilitează infracţionismul printre acei minori, a căror educaţie a fost deficitară, cu alte cuvinte, cum s-a vorbit deja, pentru a-şi dobândi cele râvnite cît mai repede şi cu un efort cît mai mic ei aleg "calea cea mai scurtă", ce echivalează în ultimă instanţă cu infracţionismul.

Studiind comportamentul infracţional al minorilor delincvenţi, observăm cu surprindere un "non-sens" "gratuitatea faptelor săvârşite". Astfel, sînt destul de frecvente cazurile, când minorii fură unele obiecte doar din plăcerea de a le însuşi sau din vanitate, ulterior obiectele subtilizate fiind pur şi simplu distruse ori abandonate. Tabloul în întregime al acestei stări de lucruri ne descoperă absurditatea faptei produse, adică lipsa de logică a raţiunii. Un astfel de comportament depistează uşor psihica deviantă a minorilor, căci avem de-a face nu cu "infracţiuni de necesitate" , ci doar cu "infracţiuni de bunăstare". Lipsa unor delicte-tip ar include: furtul de video, radioaparatură, calculatoare, răpirea de biciclete, motorete, furtul temporar de vehicule etc.

Venind iarăşi cu o revistă a unor acte reprobabile comise de către minori, menţionăm cu suptitudine prezenţa unei game extrem de variate a acestora. întâlnim aici aşa-zisele "delicvente de statut", adică fapte specifice vârstei şi statutului social al autorului faptei. Numărul lor include, pe de o parte fuga de acasă, chiulul de la şcoală, insubordonarea şcolară, eroismul fals în acte de huliganism etc. Alături de ele întâlnim şi acţiuni deviate care intră în categoria infracţiunilor grave, săvârşite nu o dată cu o mare cruzime. Toate privite împreună ne demonstrează că devianţii nevârstnici comit acte de o mare amplitudă maximă: de la mici manifestări neoneste - cum ar fi minciunile de apărare - până la crimele deosebit de periculoase. Oricum ar fi, la general ei manifestă o atitudine nefavorabilă faţă de lege şi faţă de muncă, detestă atitudini necorespunzătoare atât faţă de ei înşişi, cît şi faţă de părinţi şi alte persoane. Rodul unei aşa atitudini dispreţuitoare faţă de toţi şi faţă de toate este formarea unei personalităţi cu o bogată experienţă negativă, atitudini ostile, ignorante, sfidătoare, plină de suspiciuni, încăpăţînată şi nesupusă absolut nimănui, dornică de a se afirma în grup, cu spirit de aventură. Integral se impune părerea, precum că importanţa cunoaşterii portretului psihologic al personalităţii infractorului încă n-a fost contestată de nimeni.

Nu încape nici o îndoială că teoria antropologică a omului criminal iniţiată mai mult de un secol în urmă (1891) de medicul închisorii din or. Torino, C.Lombroso şi conform căreia orice criminal poate fi distins de necriminali în baza datelor antropologice şi antropometrice, nici pe departe nu corespunde realităţii. Intelectul scăzut poate fi depistat şi la alţii - în afară

de criminali (pentru aceasta e nevoie doar de o mică oglinjoară sau poate să aruncăm o privire în jur). Starea de agresivitate mărită, de asemenea, este proprie oricărui, care se află sub influenţa factorului agresiv. Pas cu pas revenim iarăşi la influenţa în genere a întregului anturaj socio-politic asupra personalităţii individului. Oamenii, familia, întreaga societate îşi lasă nemijlocit amprentele pe soarta fiecărui din noi. Rolul educaţiei familiale în această privinţă este incontestabil.

Însăşi noţiunea şi realitatea demnităţii umane s-au modificat, prin acordarea unor libertăţi morale cvazitotale, în condiţiile în care, în aceeaşi măsură, cresc suprasolicitările şi interdicţiile. Astfel, generează fenomenul de frustrare prin conflictualizare, fapt ce constituie punerea în acţiune a fondului latent de agresivitate. În general, rezonatorii cei mai fini şi cei mai puternici la dificultăţile de realizare a personalităţii şi de perturbare ale fenomenului de integrare morală, socială şi profesională sînt minorii. Statutul social şi mai ales moral al familiei, cu cele două tendinţe de profunzime ale acesteia, amintite anterior: unul subteran de conservatorism, altul dezirabil şi, în acelaşi timp puternic, de emancipare, grefează întregul proces modelator al personalităţii copilului, cu forme de frustrare şi conflictualizare, ale căror consecinţe, în colaborare cu cele izvorâte din modificările structurale ale societăţii, duc la un protest de diverse intensităţi ale minorului, manifestat prin comportamente antisociale, evidenţiate în fapte săvârşite cu încălcarea legii penale.

Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor, care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delincventă ca atare, se aplică la diferite forme de comportament şi la diverse categorii eterogene de minori sau adolescent: cei care transgresează legea, cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în anturaje nefaste potenţial delincvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care necesită protecţie şi îngrijire pentru diferite motive (decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament etc.).

În afara unor categorii de delicte echivalente, din punct de vedere al gradului de pericol social al faptei, legislaţia pentru minori cuprinde, în mai multe ţări, categorii de "delicte", cum sînt cele imputabile "tinerilor în pericol moral", "tinerilor care se sustrag autorităţii parentale",

"tinerilor în derivă" etc. Pentru a fi clasificaţi într-o categorie de acest fel, tinerii trebuie să manifeste un comportament, natura delictuală a cărei nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă consecinţa nu s-a produs, tânărul nu reprezintă decât un delincvent profesional, care este, totuşi, sancţionat în mod preventiv (prin măsuri disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare etc.) pentru erorile educatorului său.

Din punct de vedere strict juridic acest fenomen caracterizează încălcarea de către minori a normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană (adaptare adecvată la mediul social, concordanţa între atitudinile individuale şi cerinţele sociale, respectarea interdicţiilor şi prescripţiilor normative, adaptarea acelor criterii de acţiune care fac posibilă "normalitatea" şi predictibilitatea comportamentului etc.). Comportamentul nu poate fi rupt de personalitatea indivizilor, el nefiind altceva decât modalitatea de manifestare a personalităţii prin aderarea la condiţiile concrete istorico-sociale şi individuale ale existenţei sale, după cum nu poate fi rupt de sistemul de drept penal naţional în care se realizează acesta din urmă.

Evaluarea fenomenului delincventei juvenile pretinde ca delincventul minor - atât ca subiect al infracţiunii, cît şi ca obiect şi subiect al cunoaşterii şi reeducării sale - să fie raportat, deopotrivă, la normele şi modelul de personalitate promovate de societate cît şi la posibilităţile reale ale acestuia de a se realiza ca personalitate.

Minorul delincvent nu se poate situa la nivelul minorului cu o viaţă normală. El este de vină, el a greşit încălcând normele sociale sancţionate penal, fapt ce derivă din însăşi originea etimologică latină a cuvântului delincventă - delinquere - a fi de vină, a greşi.

Din cele mai multe ori, natura faptului este furtul, în dauna avutului particular (cum ar fi, de exemplu, furturi de bani, obiecte şi alimente) şi public (furturi din magazine, şcoli, întreprinderi). Furtul este motivat printr-o utilitate, în contextul unor dorinţe, ce pot fi uşor anticipate (hrană, bani, obiecte de preţ, aparatură, etc). Ne confruntăm, printre altele, cu răspândirea vagabondajului, a cerşetoriei, prostituţiei, a tâlhăriei şi agresiunilor fizice, a perversiunilor sexuale.

Ca un fapt important de reţinut, fenomenul delicvenţional, în societatea modernă marchează o creştere a frecvenţei acestuia la fete, prin răspândirea vagabondajului, furtului şi, în special, al prostituţiei.

Totodată, ne confruntăm şi cu răspândirea delincventei de grup, la care motivaţia este mai mult de ordin social, constând în afilierea, adeziunea, identificarea cu modelul "negativ" al liderului.