Tema 3. Instabilitatea macroeconomică şi fluctuaţiile

ciclice.

Unități de conținut:

• 1. Echilibrul şi dezechilibrul macroeconomic.

• 2.Caracterul ciclic al economiei şi caracteristicile fluctuaţiilor ciclice.

• 3. Ciclul economic şi fazele lui. Tipurile ciclului economic.

• 4. Cauzele ciclicităţii. Teorii ale ciclului economic.

• 5. Criza economică. Politici de stabilizare macroeconomică.

SUBIECTUL I. ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL MACROECONOMIC.

Echilibrul la nivel macroeconomic reflectă: starea economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru fără existenţa excesului de cerere sau ofertă; tendința permanentă de egalare a diferitelor mărimi economice interdependente.

Termenul „echilibru” provine de la latinescul:

„aequs”- egal şi „libre” – balanţă.

Echilibrul macroeconomic -

situaţie generală a economiei unei

ţări în care proporţiile şi corelaţiile

dintre variabilele macroeconomice

permit desfăşurarea normală a

fluxurilor reale și monetare în

economie.

FORMELE ECHILIBRULUI MACROECONOMIC: în funcţie de modul de manifestare în timp distingem echilibru economic: • static-se caracterizează prin absenţa schimbărilor; • dinamic-se manifestă prin modificări permanente a raporturilor dintre forţele ce se confruntă. Poate fi: echilibru dinamic pe termen scurt - se manifestă în condiţiile unor modificări nesemnificative; echilibru dinamic pe termen lung - admite posibilitatea schimbărilor tuturor variabilele. după sfera de cuprindere deosebim echilibru economic: • parţial - se poate stabili la nivelul unui singur produs sau la nivelul unei ramuri; • general - exprimă totalitatea echilibrelor tuturor segmentelor pieţei naţionale. în funcţie de modul de exprimare a rezultatelor economice evidențiem echilibru: • material – echilibrul fluxurilor reale în economie; • valoric – echilibrul fluxurilor monetare în economie. în funcţie de conţinutul proceselor economice identificăm: • echilibrul bănesc • echilibrul financiar • echilibrul bugetar • echilibrul valutar • echilibrul resurselor de muncă

Teorii ale echilibrului economic

Teoria clasică: consideră că piaţa este mâna

invizibilă, care prin jocul liber al preţurilor asigură

echilibrarea cererii şi ofertei (A. Smith);

Teoria neoclasică: a realizat prima formalizare

matematică a echilibrului general (L. Walras).

Teoria keynesistă: prezintă o nouă viziune

asupra echilibrului economic, fiind de părerea că

echilibrul pe termen scurt se manifestă când oferta

producătorilor va fi egală cu cererea efectivă de

bunuri de consum şi de investiţii (J. Keynes).

Principalele componente ale echilibrului macroeconomic

creşterea economică;

ocuparea deplină a forţei de muncă;

stabilitatea nivelului general al preţurilor;

sold pozitiv al balanţei comerciale;

repartiţia adecvată şi justă a veniturilor în cadrul economiei naţionale.

Teoria dezechilibrelor macroeconomice.

Dezechilibrul economic general: • are un caracter permanent; • reflectă o încălcare a egalităţii AD≠AS.

Situații ale dezechilibrului economic: A. Starea de presiune

Caracterizează o piaţă cu exces de ofertă. Trăsături: concurenţa între vînzători; subutilizarea capacităţilor de producţie. Cauze: creşterea concomitentă a salariului şi a preţului; creşterea ratei inflaţiei; reducerea puterii de cumpărare a banilor; cantitatea de bunuri şi servicii produsă nu poate fi realizată; potenţialul real de investire depăşeşte intenţia de a face investiţii.

B. Starea de absorbţie

Caracterizează o piaţă cu exces de cerere. Trăsături: concurenţa între cumpărători; vînzătorul are posibilitatea să selecteze cumpărătorii.

Componente ale echilibrului

macroeconomic

Componente ale dezechilibrului macroeconomic

creşterea economică; criza economică,

ocuparea deplină a forţei de muncă; şomajul,

stabilitatea nivelului general al preţurilor;

inflaţia;

sold pozitiv al balanţei comerciale; deficitul balanţei de plăţi;

repartiţia adecvată şi justă a veniturilor în cadrul economiei naţionale.

decalaje considerate injuste între diferite tipuri de venituri.

Decalajele venitului național:

Decalajul recesionist – când venitul naţional realizat (Y) este mai mic decât venitul naţional potenţial (Y*): Y < Y*

Decalajul inflaţionist - când venitul naţional realizat (Y) este mai mare decât venitul naţional potenţial (Y*): Y > Y*

• Din înlănţuirea în dinamică a apariţiei şi ajustărilor decalajelor recesioniste şi inflaţioniste rezultă fenomenul ciclicităţii economice.

SUBIECTUL II. CARACTERUL CICLIC AL ECONOMIEI ŞI CARACTERISTICILE FLUCTUAŢIILOR CICLICE.

Activitatea economică este uniformă, uneori înregistrează creşteri, alteori stagnări sau reduceri. Fluctuaţie economică – ansamblul mişcărilor de creştere şi descreştere activităţii economice, măsurate prin variaţia unor indicatori: preţ, producţie, grad de ocupare a forţei de muncă, venit naţional, etc. Primul a pus bazele analizei ciclului afacerilor Eugen Slutsky. El a analizat ciclurile afacerilor ca răspuns la şocurile aleatoare din economie.

Tipuri de fluctuații economice:

Fluctuații sezoniere:

variaţiile activităţii economice pe parcursul unei perioade de un an;

sânt generate de cauze naturale sau sociale, inclusiv tradiţii, obiceiuri;

au loc cu o anumită regularitate, sunt explicabile şi previzibile;

se manifestă în agricultură, construcţii, turism, etc.

Fluctuații întâmplătoare:

variaţiile nivelului şi stării producţiei sociale determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite (războaie, calamităţi naturale, evenimente social-politice deosebite, o anumită stare de spirit a populaţiei, etc.);

pot afecta în mod direct o ţară, un grup de ţări, o zonă a lumii sau întreaga lume prin efectul de interdependenţă şi propagare.

Fluctuații ciclice:

variaţii ale activităţii economice agregate, care se caracterizează, succesiv, prin creşterea cumulativă a producţiei, veniturilor şi utilizării forţei de muncă, şi prin stagnările sau descreşterile cumulative ale acestora;

se repetă cu o anumită regularitate în timp;

sînt determinate de factori interni ai activităţii economice.

SUBIECTUL III. CICLUL ECONOMIC ŞI FAZELE LUI. TIPURILE CICLULUI ECONOMIC.

Ciclicitatea - formă de mişcare a activităţii economice dintr-o ţară, în care fazele de creştere (expansiune) alternează cu cele de descreştere şi stagnare.

Caracteristicile ciclicității: fiecare economie naţională cunoaşte o evoluţie fluctuantă faţă de tendinţa generală a creşterii economice (trend); existenţa fazelor ciclului economic; în cadrul fazelor, performanţele agregate ale economiei naţionale prezintă fluctuaţii notabile; fiecare fază pregătind condiţiile pentru derularea fazei următoare;

raporturile dintre faze devin cauzale; fazele se repetă după un anumit interval de timp; repetabilitatea fazelor se manifestă la dimensiuni mai mari; cu fiecare ciclu nou se atestă o creştere a indicatorilor fizici, valorici şi calitativi; fazele ciclului economic se condiţionează reciproc şi asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres.

Ciclul economic

cuprinde schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor reproducţiei şi creşterii economice;

o durată de timp determinată, cu faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune;

perioada de timp care separă două crize economice.

Indicatorii ciclului economic

Amplitudinea ciclului economic – se referă la mărimea variabilelor specifice activităţii economice (ex. PIB) în punctul de relansare, comparativ cu punctul de contracţie. Amplitudinea exprimă „distanţa” pe care se deplasează mărimea PIB între cele două puncte ale ciclului economic.

Ai = PIBc - PIBr

unde: Ai – amplitudinea ciclului economic de tip i

PIBc – mărimea PIB în punctul de contracţie

PIBr – mărimea PIB în punctul de relansare

Perioada ciclului economic – intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic analizat. Se măsoară între două puncte de contracţie sau între două puncte de relansare.

Atunci când perioada ciclului economic se măsoară între două puncte de contracţie → perioada închisă a ciclului economic;

Atunci când perioada ciclului economic se măsoară între două puncte de relansare → perioada deschisă a ciclului economic.

• indicatorii prociclici – sunt indicatorii care cresc în perioada de expansiune şi se reduc în perioada de recesiune (venitul naţional, gradul de ocupare, PIB, investiţiile, etc.);

• indicatorii contraciclici – sunt indicatorii care cresc în perioada de recesiune şi scad în perioada de expansiune (şomajul, numărul falimentelor, etc.);

• indicatorii aciclici – sunt indicatorii ce nu sunt influenţaţi în mod direct de fluctuaţiile ciclice (ex: migraţia forţei de muncă).

Tipurile ciclului economic A . Din punct de vedere al domeniului în care se desfăşoară

deosebim:

ciclul industrial; - ciclul agricol; - cicluri investiţionale, monetare, al construcţiilor, ale transporturilor.

B . Din punctul de vedere al duratei lor în timp există mai multe tipuri de cicluri economice generale care se suprapun şi se întrepătrund:

cicluri lungi (Kondratieff) numite seculare:

surprind comportamentul afacerilor în ansamblul unei perioade de 50-60 de ani;

reflectă tipul dezvoltării economice în decursul unei perioade îndelungate în care se afirmă şi apoi decade un anumit mod tehnic de producţie;

corespunde revoluţiilor tehnologice, adică inovaţiilor tehnologice majore.

Modul de desfășurare:

societatea creează un mod tehnic de producţie, acesta are o perioadă de 20-30 ani în care funcţionează eficient şi îşi dezvăluie capacităţile sale de progres;

treptat modul tehnic de producţie dat ajunge la un anumit prag, pe care nu-l poate depăşi, intrând în conflict cu posibilităţile existente;

începe o etapă de tranziţie spre un nou mod tehnic de producţie;

următoarea perioadă, de 20-30 ani scoate în evidenţă limitele vechiului mod tehnic de producţie, paralel cu apariţia şi extinderea în economie a noului mod tehnic de producţie;

odată cu generalizarea noului mod tehnic de producţie, se inaugurează un salt calitativ în domeniul factorilor de producţie şi apare o nouă “undă„ de dezvoltare economică.

Cauzele ciclurilor lungi:

ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice şi tehnologice, atragerea în exploatare a unor noi resurse materiale şi naturale;

perioadele de pregătire şi purtare a războaielor;

evoluţia producţiei şi stocurilor de aur sau a producţiei agricole;

evoluţia ciclică a cercetărilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice, determinate de schimbările structurale din economie.

Evoluţia economică din perspective ciclului secular (Kondratieff)

Faza ascendentă (A) – se caracterizează prin preponderenţa

anilor de prosperitate economică, ritmuri relativ înalte ale

creşterii economice, creşterea continuă a VN, a producţiei şi

desfacerilor, a investiţiilor şi consumului, creşterea nivelului de

trai al populaţiei;

Faza descendentă (B) – are loc încetinirea ritmului creşterii

economice, a investiţiilor şi veniturilor, reducerea gradului de

ocupare, etc.

Exceptând unele deosebiri de opinii în evoluţia economiei mondiale, de-a lungul ultimelor două secole, au fost puse în evidenţă patru cicluri Kondratieff (lungi).

Ind. text. si

metal.

(1790-1814)

Ind. metal.

si cai ferate.

(1848-1873)

Ind. auto.,

electr., chim.

(1896-1948)

Ind. bioteh.,

electron.

(1949-1973)

(1974-2005) - au

fost implem.inov.

Ciclul nou din 2005 –

noua economie,

economia cunoasterii

• ciclurile medii (Juglar) numite decenale: Abordări: prima abordare susţine că ciclul economic decenal cuprinde trei faze:

expansiunea, criza şi depresiunea. Promotor – economistul francez I. C. Juglar.

a doua abordare distinge patru faze ale ciclului economic: contracţia, înviorarea, expansiunea şi apogeul. Promotor – P. A. Samuelson.

Trăsături: ciclul economic al afacerilor decenale se referă la fluctuaţii

economice într-o perioadă de timp de 8-12 ani; se derulează pe fonul unui ciclu lung/secular; unei faze a ciclului lung îi corespund circa 2-3 cicluri decenale,

fiecare avînd configuraţii şi intensităţi diferite; în faza ascendentă a ciclului secular predomină, ca durată şi

intensitate, fazele de relansare şi expansiune economică ale ciclurilor decenale;

în faza descendentă a ciclului secular fazele de criză şi recesiune economică sînt mai persistente ca timp şi amplitudine.

Ciclurile economice medii (decenale).

Faza I Expansiunea

(grafic A - B)

producţia, ocuparea, profitul şi salariile evoluează în sensul

creşterii;

cererea de bunuri este în creştere;

sunt încurajate investiţiile;

afacerile sunt prospere.

Faza II Contracţia

(grafic p. B)

atingerea plafonului maxim al expansiunii;

predomină fenomene care evidenţiază frînarea dezvoltării:

tendinţa de reducere a profiturilor, scumpirea şi restrîngerea

creditului.

Faza III Recesiunea

(grafic B - C)

cererea este în continuă scădere;

dinamica producţiei încetineşte sau devine negativă;

şomajul se menţine la un nivel ridicat;

treptat apare fenomenul de stagnare.

Faza IV Relansarea

(grafic p. C)

înlocuirea şi modernizarea factorilor de producţie, găsirea de

noi combinaţii ale acestora;

este necesară o intervenţie din afara sistemului economic, prin

politici macroeconomice.

Fazele ciclului decenal (Junglar)

Funcţiile fazelor ciclului decenal:

• fiecare fază este un rezultat al precedentei şi în acelaşi timp, o premisă pentru următoarea;

• fazele de relansare şi expansiune economică concretizează aspiraţiile de progres şi civilizaţie a oricărei naţiuni;

• criza şi recesiunea au rolul de a restabili proporţiile dintre componentele economiei naţionale, asigurînd echilibrul dinamic al acesteia;

• ele declanşează procesul de restructurare a capitalului tehnic, de recombinare a factorilor de producţie şi de realizare a unor noi echilibre, necesare perioadelor viitoare de relansare şi expansiune economică;

• reechilibrarea economiei naţionale se realizează, însă cu preţul irosirii unor importante resurse de muncă şi capacităţi de producţie, implicînd costuri sociale considerabile.

• cicluri scurte (Kitchin), numite şi conjuncturale: Trăsături: reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 de luni, care afectează ansamblul ramurilor unei economii; constă în fluctuaţii ale afacerilor pe termen scurt, determinate de diferiţi factori, în funcţie de specificul activităţii economice (construcţii, agricultură, etc.); se încadrează în interiorul ciclului decenal, între două crize; contribuie la modificarea amplitudinii recesiunii şi expansiunii caracteristice ciclului mediu; au două faze: expansiunea şi încetinirea; este cauzat de anumite practici de gestionare a stocurilor; faza de expansiune este însoţită de creşterea stocurilor de mărfuri, faza de încetinire presupune reducerea stocurilor de mărfuri.

Ciclurile economice scurte

Fazele ciclului scurt (Kitchin, conjunctural)

SUBIECTUL IV. CAUZELE CICLITĂŢII. TEORII ALE CICLULUI ECONOMIC.

Pentru explicarea evoluţiei ciclice a afacerilor şi a crizelor, în general, s-au conturat în gândirea economică două teorii:

exogene şi endogene, care se referă la cauze externe, respectiv cauze interne ale sistemului economic, care influenţează sau provoacă ciclurile economice.

Teorii ale ciclului economic Teorii exogene (externe) – factorii ciclului economic

sunt de natură extraeconomică:

creşterea demografică;

invenţiile şi inovaţiile;

factorii naturali-climatici;

conflicte militare;

aspecte social-politice;

fenomene de migraţie;

Teorii endogene (interne) – factorii ciclului economic sunt de natură economică, exercitând într-o manieră alternativă, efectele de stimulare sau frânare a activităţii economice.

Teorii endogene teoria monetaristă – originea ciclului economic rezidă în expansiunea şi

contracţia monedei şi a creditului (M. Friedman, A. Schwartz)

teoria subconsumului – insuficienţa cererii determinată de inegalităţi în repartiţia veniturilor frânează oferta şi creşterea producţiei, care determină sporirea şomajului;

teoria suprainvestiţiei – supraacumularea de capital, într-o perioadă scurtă, face ca piaţa să fie inundată de produse noi, dar pe care cererea devine incapabilă să le mai absoarbă => apare necesitatea reducerii producţiei şi a costurilor => o capacitate productivă excedentară => creşterea şomajului => descurajarea investiţiilor noi => deprimarea activităţii economice;

teoria marxistă – tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decît a cererii solvabile, apariţia unor disproporţii între structura ofertei şi a cererii, care conduc la formarea unei “supraproducţii relative” şi reducerea tendenţială a ratei profitului;

teoria keynesistă – explicarea ciclicităţii în funcţie de evoluţia productivităţii marginale a capitalului, în interdependenţă cu rata dobînzii.

modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului (P.Samuelson).

Mecanismele ce propagă fluctuaţiile ciclice, după ce apare un şoc iniţial, se pot structura în cel puţin 3 grupe pe care le redăm în continuare:

1) Şocuri determinate de ofertă - cele care afectează direct producţia în cadrul unei economii şi în cadrul cărora se includ:

• progrese notabile în tehnologii;

• descoperiri de resurse;

• modificări în preţurile internaţionale ale importurilor de materii prime;

• schimbări climaterice severe;

• dezastre naturale etc.

2) Şocuri ale cererii private - cele care pot fi provocate de modificări în aşteptările (prevederile) sectorului privat privitoare la cursul viitor al economiei, în care se includ:

• modificări în investiţii ale sectorului privat;

• modificări în consum ale sectorului privat.

3) Şocuri determinate de politica economică - cele care urmează unor decizii de politică macroeconomică şi care afectează, în principal, latura cererii agregate.

SUBIECTUL V. CRIZA ECONOMICĂ. POLITICI ANTICRIZĂ. Criza este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea de la faza ascendentă la cea descendentă a ciclului afacerilor exprimată prin creşterea stocurilor de produse nevândute şi reducerea producţiei, prin scăderea preţurilor (până la cel de-al doilea război mondial), prin şomaj şi scăderea cursurilor bursiere.

Trăsăturile crizelor economice: în condiţii contemporane predomină crize de supraproducţie şi mai puţin crize de subproducţie;

crizele ciclice cuprind în condiţiile actuale mai multe ramuri şi sectoare, economia naţională şi economia mondială;

crizele sînt periodice şi definesc ciclurile economice.

Tipologia crizelor economice În funcţie de volumul producţiei existente în societate.

A. Crize de subproducţie - se caracterizează prin deficit sau insuficienţă de bunuri şi servicii, cauzate de fenomene naturale, războaie, epidemii etc. Nivelul efectiv al producţiei este mai mic decât cel potențial. Y < Y*

B. Crize de supraproducţie - se caracterizează prin excedent de producţie. Nivelul efectiv al producţiei depăşeşte nivelul potenţial. Y > Y*

În funcţie de modul cum se produc

A. Crize ciclice – determinate de ciclurile economice.

B. Crize neciclice - stări de dereglare, care nu se caracterizează printr-o anumită periodicitate. Pot fi: •parţiale, în funcţie de ramura în care se manifestă: siderurgie, agricultură, industria extractiva, construcții; •intermediare, care se manifestă prin insuficienţa unor resurse (criza energetică, a materiei prime, etc.)

În funcţie de spaţiul de desfăşurare

A. Crize locale;

B. Crize regionale;

C. Crize naționale;

D. Crize mondiale.

În funcţie de natura activităţii economice

A. Crize industriale;

B. Crize agrare;

C. Crize comerciale;

D. Crize valutar financiare, ect.

Crizele pre-industriale sau crizele tradiţionale au fost crize de subzistenţă, legate de insuficienţa producţiei alimentare în anumite perioade (recolte slabe, secete, inundaţii ...) în societăţile dominant rurale. Aceste societăţi se caracterizează prin: agricultura domină viaţa economică; tehnica de producţie este constantă sau cvasi-constantă în timp; sporurile de productivitate sunt nule sau productivitatea înregistrează creşteri mici; producţia este constantă în timp sau creşte puţin în perioadele de calm climatic; populaţia creşte în perioadele de calm politic.

Revoluţia industrială a făcut să apară un nou tip de societate şi prin aceasta un nou tip de criză în economie. Complexitatea acestui tip de criză economică a crescut pe măsura dezvoltării capitalismului industrial.

Crizele moderne din ţările dezvoltate sunt, în general, crize de supra-producţie. Supraproducţia reprezintă o situaţie economică în care mărfurile oferite nu întâlnesc o cerere solvabilă: dezvoltarea aparatului productiv produce o masă în creştere de mărfuri, care nu găsesc cumpărători. Prima criză de supraproducţie a avut loc în Anglia în 1825, următoarele două (1836 şi 1847-1848) au fost înregistrate şi în alte ţări europene, iar criza din 1857 a fost prima criză cu caracter mondial.

Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, prin extensia

crizelor de supraproducţie declanşate în una sau câteva economii

importante asupra întregii economii mondiale, crizele economice

majore au înregistrat un caracter global, mondial.

Creşterea gradului de complexitate a economiilor naţionale şi a

relaţiilor dintre acestea în cadrul circuitului economic mondial a

făcut ca situaţiile de criză mondială să nu constituie o simplă

extensie a crizelor de supraproducţie din principalele ţări dezvoltate

şi, în consecinţă, revirimentul înregistrat de aceste ţări nu duce în

mod obligatoriu la resorbirea crizei economice mondiale: pe fondul

dezvoltării economice din ţările care constituie motorul economiei

mondiale s-au agravat crize economice sectoriale sau regionale:

criza datoriilor externe,

crize comerciale,

crize agricole.

Manifestările ciclicităţii în secolul XX.

Prin intensitatea, formele de manifestare şi durata lor, recesiunile diferă de la o ţară la alta, de la o perioadă la alta. Prima recesiune a apărut în Anglia în 1825, iar în 1857 a avut loc prima recesiune mondială. Profundă recesiune este considerată cea din anii 1929-1933, numită şi Marea Depresiune.

Ea s-a declanşat în SUA în 1929, odată cu enormul crah bursier de la Wall Street, în „joia neagră” din 29 octombrie, când indicele Dow Jones a scăzut dublu într-o singură zi, pe piaţă fiind vândute sub preţul lor 19 mln. acţiuni, iar pierderile alcătuind 14 mlrd. dolari. Răspândindu-se rapid în SUA şi ţările europene, între 1929-1933 producţia mondială industrială se reduce mai mult decât în jumătate, preţurile scad cu 1/3, numărul şomerilor depăşeşte 20% din populaţia activă. Ce a provocat declanşarea ei?

Opiniile sunt diverse. Unii considerau că declanşarea constă în diferenţa dintre creşterea productivităţii muncii şi nivelul aproape neschimbat al salariilor şi preţurilor. Ca urmare, s-a produs o creştere substanţială a profiturilor utilizate în speculaţii bursiere şi investiţii, în timp ce cererea solvabilă cunoştea o creştere modestă. Alţii consideră că în această perioadă s-au contrapus 3 cicluri (Kitchin, Junglar, Kondratiev), determinând caracterul ei grav. A treia grupă subliniază caracterul speculativ al achiziţiilor de hârtii de valoare pe credit, mijloacele proprii ale investitorilor alcătuind doar 10%.

Perioada de creştere care apare după al Doilea Război Mondial, în

special în Europa Occidentală, este considerată excepţională, de unde

termenul de „cei treizeci de ani glorioşi”. Rata de creştere medie anuală a

PIB-ului este de ordinul a 5% pentru ansamblul ţărilor OCDE: la cele două

extreme găsim Japonia, a cărei rată de creştere medie anuală este de

ordinul a 11% şi Regatul Unit, unde aceasta este de 3%.

Anii’70 marchează începutul a ceea ce am putea numi, prin contrast cu

deceniile precedente, „cei douăzeci de ani anevoioşi”; în lumea occidentală

apare stagflaţia, se dezvoltă şomajul şi apar noi forme de sărăcie. Cele mai

importante momente de recesiune au fost îndeosebi cele din 1973-1975 şi

1981-1982. Ambele au fost asociate cu „şocurile petrolului” – ridicarea

bruscă a preţurilor la petrol, ce a determinat creşterea costurilor de

producţie şi, respectiv, reducerea profiturilor. Practic, 1,5% din PIB-ul ţărilor

dezvoltate a fost transferat spre ţările exportatoare de petrol, aceasta

determinând restructurări masive ale firmelor şi ramurilor din ţările

dezvoltate.

Sfârşitul sec.XX se caracterizează printr-un dublu fenomen: fenomene de

pauperizare în ţările europene şi mondializarea creşterii, ilustraţia cea mai

evidentă fiind furnizată de Asia prin cazul celor „patru dragoni” (Hong-Kong,

Coreea, Singapore, Taiwan); mai recent India şi China, ţările cele mai

populate de pe glob, cresc cu rate extraordinare, între 7% şi 10% pe an.

În majoritatea abordărilor teoretice, crizele economice moderne sunt interpretate ca având un caracter ciclic, fiind, aşa cum s-a arătat, punctele de inflexiune, de inversare a tendinţei de creştere din economiile moderne.

Criza economico-financiară contemporană

În opinia cercetătorilor şi experţilor criza economică globală este condiţionată de criza financiară declanşată în SUA în anul 2007, în rezultatul gestionării incorecte al creditelor ipotecare.

Disponibilitatea de mijloace băneşti în volume mari a permis contractarea de împrumuturi, ce nu aveau acoperire garantată de către debitori, iar acest fapt a contribuit la falimentarea celor mai mari bănci americane. „Aceste împrumuturi, în sumă de aproximativ 1.200 miliarde de dolari, au fost distribuite cu precădere începând cu anul 2000. Transformate prin mecanismul de titrizare (securitizare) în obligaţiuni (CDO – Collateralized Debt Obligation), acestea au fost transferate apoi către bănci şi investitori din lumea întreagă. Atunci când preţurile bunurilor imobiliare au început să scadă, aceste credite nu au mai putut fi rambursate, antrenând astfel pierderi abisale pentru cumpărătorii de titluri bazate pe creditele de tip subprime.”

Ulterior criza financiară a propagat situaţie de criză economică care s-a răsfrânt asupra sectorului real al economiei şi a provocat instabilităţi în sectorul privat, iar mai apoi şi în cel public.

„Criza este în fapt un ansamblu de disfuncţionalităţi diverse, dar a căror interdependenţă ilustrează explicit gradul de globalizare financiară şi economică în societatea umană din prezent”1

Transversînd frontierele naţionale ale SUA criza a afectat economiile dezvoltate, însă în condițiile globalizării, ea s-a răspândit la sară mondială, având impact şi asupra pieţelor emergente.

1. Felix-Costinel TOTIR, Ingrid-Mihaela DRAGOTĂ Criza economică şi financiară

actuală – aspecte noi sau revenirea la vechile probleme? Paradigme, cauze, efecte şi soluţii adoptate. În: Economie teoretică şi aplicată Volumul XVIII (2011), No. 1(554), pp. 131-153

Dacă analizăm consecinţele crizei prin prisma creşterii economice ale ţărilor lumii, atunci pentru anul 2008 constatăm următoarele:

economia Statelor Unite ale Americii a înregistrat o creştere reală a economiei de doar 1,1%;

statele membre ale Uniunii Europene au avut o rată de creştere de doar 0,9%, iar pentru anul 2009 se preconiza o diminuare cu 4,1%;

economia Japoniei a scăzut cu 0,7%;

China afectată şi de calamităţile naturale a suportat pierderi de la 10,6% în primul trimestru al anului la 6,8% în ultimul trimestru, creşterea economică fiind cu 4 puncte procentuale mai mică decât în anul 2007, adică de 9%;

Ucraina a înregistrat pierderi de 5,8 puncte procentuale din creşterea economică comparativ cu anul 2007 ect.

Politicile de stabilizare macroeconomică îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii agregate (demand – side - economics); influenţarea ofertei agregate (supply - side- economics).

POLITICI DE INFLUENŢARE A CERERII AGREGATE (ANTICICLICE) – pornesc de la teoria lui Keynes, după care principala cauză a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a ofertei agregate. Politica cheltuielilor publice – utilizarea achiziţiilor guvernamentale, investiţii în întreprinderile publice, etc.: - în faza de recesiune presupune creşterea cheltuielilor publice în scopul de a menţine sau de a stimula cererea agregată => creşterea producţiei => începutul unei relansări economice; Politica fiscală – utilizarea sistemului de taxe şi impozite: - în faza de recesiune statul poate reduce fiscalitatea pentru stimularea consumului şi investiţiilor; - în faza de expansiune statul majorează fiscalitatea în scopul frânării cererii agregate şi astfel, stoparea dinamicii inflaţiei;

Politica monetară şi de credit – instrumente principale: rata dobânzii, creditul, masa monetară: - în faza de expansiune (îndeosebi, punctul de contracţie) când rata inflaţiei atinge niveluri foarte înalte, se aplică o politică restrictivă: creşterea ratei dobânzii, restricţionarea creditelor, controlul masei monetare => reducerea cererii de bunuri de consum şi a investiţiilor => stabilizare a preţurilor => creşterea şomajului; - în faza de recesiune: rata dobânzii scade => creşte volumul creditelor şi a masei monetare => creşte cererea de bunuri de consum şi de investiţii => creşte producţia => creşte gradul de ocupare. POLITICI DE INFLUENŢARE A OFERTEI AGREGATE (ANTICRIZĂ) – cuprind măsurile de stimulare a producţiei. Politici care vizează realizarea de reforme structurale – extinderea şi protejarea concurenţei, a preţurilor libere, eliminarea centrelor de putere economică (monopoluri, oligopoluri); Politici privind manevrarea unor pârghii economice – permite creşterea în perspectivă a profiturilor producătorilor, stimulându-i să-şi menţină sau să sporească oferta de bunuri şi servicii.

MULŢUMESC PENTRU ATENŢIE!