MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

1 TEMA 2. FORMELE ŞI FUNCŢIILE BANILOR

Unităţi de conţinut:

2.1 Formele monedei: manifestare a esenţei acestora

2.2 Funcţiile banilor: caracteristici şi conţinut

Obiectivele studiului § să recunoască conceptele de bază cu privire la evoluţia şi formele banilor § să distingă asemănările şi deosebirile cu privire la moneda cu valoare integrală şi fără valoare

integrală § să distingă caracteristicile monedei convenţionale şi celei reprezentative § să formuleze funcţiile banilor § să distingă principalele forme ale banilor

Cuvinte cheie: moneda-marfă, moneda metalică, moneda de hârtie, moneda scripturală, funcţia de mijloc de

schimb, funcţia de etalon al valorii, funcţia de rezervă a valorii, funcţia de unitate de cont, funcţia de bani universali.

2.1 Formele monedei: manifestare a esenţei acestora Moneda a apărut ca o consecinţă a procesului obiectiv de dezvoltare a producţiei şi a schimbului cu

care a evoluat paralel şi neîntrerupt. Moneda este o instituţie socială puternic dependentă de contextul în care ea se înscrie. Formele monedei societăţilor tradiţionale sunt diferite de cele ale societăţilor capitalismului liberal şi de formele contemporane.

Abordarea monedei în evoluţia sa istorică evidenţiază tendinţa de dematerializare a monedei, metamorfoza acesteia, de la moneda metalică până la cărţile de credit şi moneda electronică.

În cele mai vechi timpuri, omul şi-a procurat direct ceea ce el avea nevoie prin vânătoare, prin pescuit şi prin cules. Treptat, specializîndu-se, fiecare individ s-a consacrat unei anumite activităţi, care nu-i mai oferea posibilitatea satisfacerii tuturor nevoilor, nevoi care, o dată cu progresul civilizaţiei, au devenit din ce în ce mai variate.

Banii sunt familiari tuturor – ca numerar în buzunar, ca intrări în conturile bancare, ca valoare a averii noastre. Dar rareori ne oprim să cugetăm ce lucru ciudat sunt în realitate banii. Muncim şi ne agităm să câştigăm bani şi totuşi fiecare bancnotă nu este de cât o hârtie, fără valoare intrinsecă.

Astfel în evoluţia sa istorică moneda a îmbrăcat mai multe forme, în mod tradiţional destingându-se următoarele arhetipuri (forme) monetare:

♦ moneda-marfă; ♦ moneda metalică; ♦ moneda de hârtie; ♦ moneda scripturală (de cont) şi electronică.

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

2

v Moneda-marfă sau Paleomoneda Aleasă iniţial dintr-o masă eterogenă de mărfuri în baza unor calităţi adecvate (conservare,

divizibilitate, încredere, valoare de întrebuinţare) moneda-marfă era utilizată pentru efectuarea plăţilor sau reglarea schimburilor. Exemplu: capul de vită, sarea, tutunul, scoicile rare, ceaiul, etc.

Paleomonedele sunt mărfuri sau obiecte diverse, cel mai adesea puţin perisabile (bunuri care se strică, se alterează uşor; supus stricăciunii, alterării, supus dispariţiei), care au fost utilizate in anumite momente ale evoluliei socetăţii pentru a efectua nu numai cumpărături curente, ci şi pentru a plăti impozite sau ca elemente de zestre. [97, p.24]

Moneda marfă era divizată în : a) Monedele-marfă ,,consumabile” b) Moneda marfă ”neconsumabilă”

a) Monedele-marfă ,,consumabile” Această ,,monedă primitivă” putea fi aleasă dintre bunurile utilitare. În general era vorba de un bun folosit in mod deosebit şi cu o mare valoare simbolică [97, p.24]

Spre exemplu alegerea unei monede – marfă apare astfel în funcţie de tipul de societate: ceriale în societăţi agricole, animale în societăţi păstoreşti, oale sau stofe în societăţi care aveau relaţii comerciale cu exteriorul, arme în societăţi războinice.

Încă înainte de sosirea lui Cortes la 1519, aztecii utilizau ca monedă boabele de cacao, în afara folosirii lor ca băutură a aristocraţiei. Această marfă scumpă servea cumpărăturilor cotidiene (câteva boabe permiteau cumpărarea unor cantităţi de porumb sau de mazăre roşie, care constituiau la acea dată baza alimentaţiei poporului), iar, regrupate în saci (,,xiquipilli», conţinând 8000 de boabe), ele erau in- mod egal destinate tranzacţiilor mai importante, precum plata impozitelor.

Într-un mod similar, baloturile de ceai presat din Tibet, morunul în Terra-Nova, zahărul în Indiile Occidentale au putut fi utilizate ca monedă de schimb.

Printre aceste monede ,,alimentare», moneda ,,sare” a cunoscut o largă folosire în interiorul unor societţi cu culturi foarte diverse (ea este atestată de exemplu în Noua Guinee, Abisinia sau Katanga), sub formă de lingouri sau de bulgări mari sau mici, mereu divizibili în bucăţi şi ambalaţi cu grijă, ca să uşureze transportul.

Marfa aleasă poseda deci o dublă natură, ce rezulta, pe de o parte, dintr-o folosire monetară - se accepta, căci ştiai că ai putea apoi s-o schimbi la rândul ei pentru un obiect dorit - şi, pe de altă parte, dintr-o folosire nonmonetară, utilitară, ca bun de consumaţie.

Valoarea monedei era atunci într-un fel gajată de valoarea de folosire corespunzatoare nevoilor, chiar daca, dupa antropologi, aspectul simbolic ramîne primordial.

b) Moneda marfa ,,neconsumabilă” Moneda-marfa poate fi constituită şi din mărfuri sau din obiecte fără nici o valoare utilitară şi

neavând decât o funcţie monetară. Cea mai cunoscută dintre aceste monede–marfă neconsumabile a fost „cauri” - mica cochilie de

aproximativ 2 cm, recoltată din Oceanul Indian, care devine un fel de monedă de schimb internaţională utilizată în multe regiuni ale Asiei şi Africii.

Locuitorii din Kotogo sau Ciad foloseau piese de pământ ars, facute din argilă, fără nici o întrebuinţare culinară sau chiar fără nici un ornament. Ele reprezentau anumite valori, care variau în funcţie de sumarul şi forma încrustaţiilor pe care le purtau sau dacă erau găurite sau nu.

Doua monede extreme[97, p.25]. I. Dintre aceste obiecte cu utilizare exclusiv monetară, cea mai grea a fost fără îndoiala ,,discul de

aragonită” (piatra de calcar), utilizat de locuitorii iasulelor Yap şi Caroline. Cu un diametru variind de la 50 cm la 4 m, această piatră de moară perforată în centru servea la reglarea plăţilor mai mari sau la rezolvarea conflictelor dintre sate. Ele erau expuse în faţa caselor ca semn al bogaţiei.

II. În opoziţie cu această, monedă cea mai uşoară atestată a fost ,,moneda-pană” din insula Santa Cruz din Pacific. Compusă din rulouri de fibre vegetale de aproximativ 10 m lungime, decorată la capete cu minuscule pene roşii de pasare, ea a fost utilizată pentru anumite cumpărături (vase) sau pentru ceremonii sociale precum căsătoria.

În alte societăţi au fost fabricate obiecte de metal, unelte sau arme (lance, topor, nicovală). Materialitatea obiectelor devenea aşadar pur simbolică, iar rolul lor, pur monetar.

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

3

Aceste monede-marfa nu sunt totuşi amintiri exotice ieşite din antropologie, în anumite circumstante ele pot reaparea ca monede de ,,schimb”, substituindu-se unei ,,monede modene” slabite .

v Monedele metalice

Metalele, îndeosebi cele preţioase, prin calităţile lor (divizibilitate, inalterabilitate, frumuseţe, raritate) au fost universal acceptate ca monedă. Moneda metalică avea un conţinut în metal garantat şi capacitatea de a-l elibera pe individ de datorii. Dezvoltarea schimbului a permis trecerea de la moneda cu valoare intrinsecă (aur sau argint) la moneda fără valoare în sine sau cu o valoare pur simbolică fixată de către autoritatea publică.

Monedele de metal constituie o forma derivata - atât ca materie primă – cât şi ideală - datorită valorii sale intrinseci a monedei-marfă.

Monedele metalice sunt piese din diverse metale care se prezintă sub forma circulară de disc plat şi servesc ca mijloc de plată, de circulaţie şi uneori de tezaurizare. Pe faţă (avers) şi pe spate (revers), moneda are câte un desen în relief (efigie) şi inscripţii (legende), iar pe muchie zimţi sau inscripţii.

În perioada timpurie a banilor, monedele erau confecţionate din metale preţioase – aur, argint – şi valoarea nominală era egala cu valoarea proprie, nefiind necesară garanţia unei autorităţi.

Moneda timpurie circula în virtutea unui ,,efect de cântărire” în sensul că putea fi topită şi vândută ca metal preţios la aceiaşi valoare. Treptat, are loc subparizarea valorii monedelor, adică înlocuirea metalului preţios cu un alt metal de valoare inferioară pe care se imprimă însa valoarea nominală şi semnul entităţi centrale care asigură garanţia monedei.

Ca urmare monedele metalice aveau şi careva avantaje: § abilitate ridicată în a face mai uşoară transformarea lor din monedă în obiecte de folosinţă şi

viceversa; § sunt perfect divizibile de la ,,zero la infinit», fară a rămâne resturi sau deşeuri; § raportul ridicat dintre valoarea şi volumul lor contribuie la un transport facil (greu, anevois) al

acestora; § inalterabilitatea lor le dă o durată de viaţă cvasiinfinită; § dificultatea in fabricarea lor le protejează înparte de imitaţii.

Moneda metalică: se divizează: o Monedă cu valoare intrinsecă – valoarea ei nominală corespunde cu însăşi valoarea metalului

preţios (se băteau din aur şi argint). o Moneda fără valoarea integrală (intrinsecă) – este acea monedă care nu conţine metal preţios, dar

are o anumită valoare nominală, fixată de autoritatea statală (se băteau din aluminiu şi din alte metale). Monedelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:

Ø extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi prestarea serviciilor; Ø monedele date nu puteau deservi afacerile mici; Ø nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din circulaţie; Ø moneda-aur, în general, nu stimula producerea şi circulaţia mărfurilor.

Monedele-aur au circulat relativ puţin – până la I război mondial, când marea majoritate a statelor pentru acoperirea cheltuielilor au recurs la emisiunea monedei-hârtie.Pe parcurs aurul a dispărut complet din circulaţie.(se are în vederea la utilizare – ca mijloc de scimb şi ca mijloc de plată) Moneda metalică a cunoscut următoarele modalităţi de structurare: [97, p.26].

a) Moneda măsurabilă (cîntărită) Plăţile se efectuau măsurând lingourile sau pudra de metal (aur, cupru, plumb, fier). Folosirea în acest fel a metalului cântărit presupunea existenţa unui sistem ponderat regulat şi folosirea generalizată cântarului. Aceste două condiţii menţionate mai sus au fost reunite în Mesopotamia, Egiptul faraonic şi în China imperială.

Dar cântărirea reprezenta un sistem greoi, deoarece necesita prezenţa şi plata unui expert în cântărire, însărcinând cu garantarea cantităţilor de metal, iar operaţiunea trebuia să fie repetată la fiecare nouă tranzacţie.

b) Moneda numărată Ideea a apărut încă din anul 3000 î.Hr. în valea Indusulu şi în China şi a constat în a împărţi, a debita metalul în fragmente de dimensiuni uniforme şi greutăţi predefinite. Aceste bucăţi metalice au îmbrăcat diverse forme, în funcţie de tipul de societate: bulgări sau bile, discuri, mici bastonaşe. Totuşi această monedă, aşa zisă numărată, nu dispunea cel puţin în tranzacţiile importante -

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

4

nici de cântărire, nici de expert, astfel încât bucata etalonată putea să fie alterată sau scurtată printr-un adaos de material fraudulos

Nevoia unei garanţii vizibile a titlului şi greutăţilor îl va conduce pe Hittitis, în anul 1530 î.Hr. la aplicarea pe acest metal a unui semn reprezentativ.

c) Moneda bătută La marea Egee, în Lidia (regiune a actualei Turcii), au fost inventate în jurul anului 650 î.Hr., primele piese metalice dintre cele pe care noi le cunoaştem astăzi. Aceste prime piese erau compuse din electrum (un aliaj natural de aur şi argint extras din fluviul Pactole) şi aveau formă globulară, iar ele corespundeau unei picături de metal topit. Pe una dintre părţile acestor piese metalice figura, în relief un animal gravat (leu, cerb, berbec, cal, taur), iar pe cealaltă parte erau puse una sau mai multe mărci pătrate; numărul şi combinaţia acestora permitea cunoaşterea valorii piesei, estimate în ,,statere,, unitate de greutate corespunzând aproximativ la 14 grame.

Totuşi electrumul (aliajul) ridica o problemă. Compoziţia acestui aliaj natural nu era stabilită: anumite piese conţineau 55% aur, altele, 31%. În jurul anului 550 î.Hr., graţie progresului înregistrat în domeniul metalurgiei, apar primele piese de aur şi de argint pur, o piesa de aur valorând 13,3 piese de argint (asistăm astfel la naşterea primului sistem monetar bimetalist, această inovaţie i se atribuie lui Cresus (anii 561-546) ultimul rege al Lidiei)

Tehnica de fabricaţie (baterea monedei) a acestor prime monede era urmatoarea: o dată decupată pastila de metal preţios - matriţa - aceasta era plasată între doi cilindri - metal - pene - cu colţurile gravate în scobitură. Unul era fixat pe o nicovală sau pe o bilă din lemn – reversul - al doilea era ţinut cu mîna şi batut cu lovituri de ciocan pentru ca partea respectivă să primească amprenta.

„Revers”, „faţă”, „a bate” sau „a lovi” - moneda sunt deci expresii nascute din aceasta tehnologie, ale cărei mari principii rămân neschimbate chiar şi astăzi, chiar dacă baterea monedei nu mai este manuală şi, evident, s-a mecanizat. Baterea se face începând cu secolul al XVI-lea cu ajutorul unei maşini cu balansier, în care forţa hidraulică înlocuieşte nicovala şi ciocanul, iar maşina de presat monetară este pusă în funcţiune de forţa vaporilor de apă, începând cu anul 1830. Astăzi instalaţia din Pessac, din Gironde (Franţa), permite încă producerea a 80 de milioane de piese monetare pe lună.

În mai puţin de un secol folosirea pieselor monetare se va raspîndi în toată lumea greacă; ele vor aparea şi încep a fi utilizate şi în regiunea Marsiliei încă din anul 450 î.Hr.

Fiecare cetate grecească - în secolul al IV-lea î.Hr. începe să bată propria sa monedă (in general de argint), pe care figurează emblema oraşului: Pegas în Corint, broasca ţestoasă în Egina, foca în Phoceea.

În secolul al IV-lea î.Hr. bogaţia şi puterea Atenei permit acestui oraş să impună propria moneda, drahma, pieţelor mediteraneene. Tetradrahma (Tetradrahma era din argint de 4 drahme şi avea pe o faţă capul Atenei, protectoarea cetăţii Atena, iar pe revers bufniţa, animalul simbolic al zeiţei) va deveni de atunci „dolarul” Mediteranei (Galia şi Marea Britanie o utilizează şi o copiază).

Începând cu domnia lui Alexandru cel Mare (334-324 î.Hr.), portretul suveranului va înlocui progresiv animalele simbolice de pe piese şi zeii sau eroii pentagonului grec. Aceasta personificare se va impune definitiv până la naşterea republicilor moderne, dar rămâne încă valabilă în multe regiuni monarhice sau autocratice.

d) Moneda divizionara astazi Încă de la apariţia monedei metalice, valoarea sa ridicată a provocat nevoia unei monede mici. În

loc de a recurge la un aliaj sarac, a carui compoziţie să ramână suspectă, s-a preferat alegerea unui metal comun, cuprul sau fierul (de exemplu în cazul obole, subdiviziunea drahmei din Atena), pentru realizarea monedei divizionare.

Compuse din aliaje de aluminiu, cupru sau nichel, piesele contemporane au astfel o valoare uşor independenă faţă de costul lor de fabricaţie (de exemplu în Franta, în 1999, se înregistrau costuri în jur de 16 centime pentru realizarea unei piese de 5 centime, un franc pentru piesa de 10 franci şi 1,30 franci pentru cea de 5 franci).

Această monedă mai mică este calificată pentru divizionare deoarece ea este destinată tranzacţiilor cu sume mici, precum şi pentru a face plata salariilor. În Franta aceste piese sunt fabricate de catre administraţia monedelor şi a medaliilor din Pessac sub egida trezoreriei publice franceze, iar numărul de piese în circulaţie era, de exemplu, în 1998, de 17.532 de milioane, aproximativ 300 de piese pe fiecare locuitor, cu o valoare de circa 287 de franci.

În prezent, monedele se fac din aliaje de metale, fără valoare intrinsecă în metal preţios, având înscrise valoarea şi semnul băncii centrale.

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

5

v Moneda de hârtie Moneda de hârtie mai este cunoscută sub denumirea de bancnote sau bilete de bancă. Bancnotele

sunt cambii ale băncilor de emisiune; sunt poliţe la vedere asupra băncii centrale şi sunt convertibile în metalul monetar (aur sau argint). Emisiunea bancnotelor de către bănci era strâns legată de stocul de aur deţinut. Transformarea monedei de hârtie (bancnotei) în hârtie monedă se face în momentul în care biletul de bancă are curs forţat, adică nu mai este convertibil în metal preţios. Karl Marx spunea: ”În timp ce aurul circulă pentru că are valoare, banii de hârtie au valoare pentru că circulă”.

Primele bilete (monede) de hârtie au aparut în China, ţară unde tocmai fusese inventată hârtia (Hârtia a fost inventata în secolul al III-lea î.Hr. în China; tehnica fabricării hârtiei nu se va raspandi în Europa decât spre sfârşitul secolului al XVI-lea).

La origine, moneda de hârtie era folosită în cazul unor ritualuri consacrate tranzacţiilor „cu lumea cealaltă». Era vorba de hârtii de ofrandă (Jertfă adusă unei divinităţi; prinos; dar făcut bisericii. Dar oferit unei persoane în semn de devotament, de respect, de recunoştinţă; omagiu.), de bilete reprezentând o anumita sumă de argint, care, în paralel cu monedele din pământ ars, erau arse în timpul funeraliilor pentru a asigura defunctului prosperitate pe lumea cealaltă (această practica este încă prezentă în Extremul Orient la ceremoniile funerare).

Apoi această „monedă a morţilor” se va transforma, începând cu secolul al X-lea în „moneda viilor”. Astfel cele mai vechi bilete sunt emise în China la inceputurile dinastiei Song în Nord (960-1127), iar folosirea lor se va generaliza între secolele XII şi XIV. Aceste bilete reprezentau o valoare nominală exprimată într-un număr de piese (de 10, 20, 30, 50, 100, 200, 1000 şi 2000) şi puteau fi convertite în piese de argint în orice moment.

Abia începând cu secolul al XVII-lea Europa va trece la utilizarea monedei de hârtie ca urmare a unui proces logic, dar foarte lent, realizat în trei etape, în afara oricarei influenţe chinezeşti (de exemplu, atunci când, la sfârşitul secolului al XIII-lea Marco Polo şi alti exploratori au povestit în Europa de utilizarea monedei de hârtie de către chinezi, şi sau lovit de o neîncredere generală).

Moneda de hârtie era divizată în: a) Biletul reprezentativ Primele bilete europene au apărut sub forma unor simple recipise de speţa celor emise, în jurul

anului 1640, de către băncile din Veneţia şi Amsterdam. Aceste institutii, pentru depozitele în aur şi argint aflate în casele de bani, emiteau câte un certificat la purtător, rambursabil la scadenţa convenită şi fixată în prealabil. Cum aceste recipise erau rambursabile purtătorului, ele puteau circula ca instrument de schimb.

Totuşi aceasta formă primitivă de bilet de bancă era încă destul de incomodă: el nu privea decât sume rotunde şi nu era rambursabil decât la scadenţă. Nu era vorba, în final, decât de o circulaţie a hârtiilor, cu o durată de viaţă limitată, între mari negustori internaţionali, aceasta substituindu-se circulaţiei cu piese metalice, deoarece erau mult mai uşor de transportat şi de manipulat.

b) Biletul convertibil Comerciantul şi bancherul suedez Johan Palmstruch, fondatorul Bancii din Stockholm în 1656, este

cel care va propune în 1661 prima emisiune de ”bancnote de bancă” moderne. Era vorba tot de certificate de creanţă asupra băncii, dar care conţineau patru inovaţii majore în raport cu practicile epocii: § nu reprezentau decât sume rotunde şi standardizate; § nu presupuneau şi nu conţineau nici o dobândă sau comision; § erau plătibile la vedere, după caz, în monede de cupru, care la acea vreme circulau în Suedia, de unde

şi denurnirea lor de „bilete de cupru»; § punerea lor în circulaţie se facea în contrapartidă, fie printr-un vărsămînt în diverse feluri, fie ca

urmare a unei simple recunoaşteri a datoriei. Aceasta a doua procedură constituie o primă ruptură între moneda metalică şi banii de hârtie şi marchează naşterea mecanismului creaţiei monetare. Ea va fi cauza falimentului Băncii din Stockholm unde, încă din 1666, încasările metalice au devenit insuficiente faţă de cererile de rambursare ale deţinătorilor de bilete.

Biletele convertibile pot fi emise de autorităţile publice. Prima experienţă de acest fel (,,biletele de stat”) a fost facută în 1685 în Noua Franţă (Canada). În faţa demersurilor necesare sosirii din Franţa a numerarului şi a întârzierilor înregistrate, intendentul Jacques de Meulles utilizează, pentru a face faţă plăţilor pentru trupele sale, promisiuni de plată, manuscrise purtând semnatura sa şi cea a trezorierului, redactate pe cărţi de joc (în 1717 regele va interzice emisiunea acestor „monede imaginare», dar ele vor

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

6

continua totuşi să circule până la Conventia franco-engleză din 1766, care va asigura răscumpararea acestor cărţi la aproximativ 1/4 din valoarea nominală).

Atâta timp cât aceste bilete (de bancă sau de stat) rămân la curs liber (orice persoană este liberă să refuze sau să accepte biletele ca plată.), ele pot fi considerate simple promisiuni (credibile sau nu) de moneda metalică.

Dar de îndată ce statul îi acordă cursul legal ( statul face obligatorie acceptarea biletelor pe ansamblu de către agenţii economici), aceste monede de hârtie devin bani în accepţiunea generală, deoarece primesc o putere liberatorie nelimitată.

c) Biletele neconvertibile În anumite circumstanţe grave, politice (razboi, revoluţie) sau economice, purtătorii pot fi tentaţi să

reclame rambursarea tuturor biletelor deţinute de ei în metal preţios. Valoarea biletelor puse în circulaţie fiind însă superioară metalului deţinut, această cerere masivă de convertibilitate conduce instituţia de emisiune la faliment. Pentru a evita însă falimentul, statul poate decide instituirea cursului forţat ( statul suspendă temporar sau definitiv posibilitatea de a schimba biletele cu monedele metalice) al biletelor.

Biletul este atunci privat de fundamentul său metalic. Astfel, în Franţa, biletele de la banca lui Bauce de Law primesc curs fortat în 1720. Biletele de la Banca Franţei devin neconvertibile între 1848 şi 1850, între 1870 şi 1878, apoi din nou între 1914 şi 1928. Convertibilitatea lor este restabilită parţial (numai în lingouri de 225.000 de franci) înaintea abandonului definitiv al principiului convertibilităţii în 1936.

d) Biletele astazi Folosirea biletelor nu se va democratiza realmente decât începând cu Primul Razboi Mondial.

Astfel, la începutul secolului al XX-lea de exemplu, francezii nu posedau câtuşi de puţin mai mult de un bilet pe persoană, într-adevar, Banca Franţei, de la crearea sa de catre Napoleon în 1800, nu emitea decât bancnote divizionare într-o anumită sumă, destul de ridicată şi destinată în principal celei mai bogate clase a societăţii: până în 1914 suma minimă a fost cel mai adesea de 100 de franci (echivalentul unui salariu pe o lună şi jumatate al unui muncitor în 1894). Mai mult, ca urmare a celor două experienţe traumatizante din secolul al XVII-lea de la banca lui Bauce de Law, francezii au rămas mult timp reticenţi (sau reţinut) la folosirea banilor de hârtie, care nu le inspirau încredere.

Totuşi utilizarea biletelor ca mijloc de plată se afla în declin de 30 de ani, chiar daca ele ramîn larg utilizate în plăţile curente.

Moneda de hârtie apărea sub 2 forme: ¨ Moneda de hârtie reprezentativă – care are la bază o valoare reală, întrucât creaţia şi circulaţia

sunt reglementate. Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneda mică reprezentativă (ban, cent, copeică) confecţionată din metale ieftine (aramă, aluminiu))

¨ Moneda de hârtie convenţională – este emisă în circulaţie de stat, este o monedă pur convenţională, fără acoperire, garanţie sau obligaţie din partea statului.

Esenţa monedei de hârtie convenţională este: 1. moneda de hârtie este un semn monetar, se emite pentru acoperirea deficitului bugetar. Emitenţi ai

monedei convenţionale sunt: a) Ministerul Finanţelor; b) Banca Centrală.

2. moneda de hârtie nu este convertibilă în aur. 3. moneda de hârtie are un curs forţat.

Deosebirile dintre moneda convenţională şi cea reprezentativă: 1. moneda reprezentativă este convertibilă, iar cea convenţională nu este convertibilă. 2. emisiunea de monedă reprezentativă se face în baza unor garanţii reale, iar emisiunea de monedă

convenţională se face la voia statului. La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi între aceste două

monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una pe cealaltă. v Moneda scripturală (de cont) şi electronică

Ø Moneda scripturală reprezintă disponibilităţile înscrise în conturile bancare şi care circulă prin operaţii de virament sau cu ajutorul cecului. Prin operaţiile de virament moneda scripturală nu se transformă, pe când cecul poate contribui la transformarea monedei de cont în hârtie monedă.

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

7

Aşa cum o indică şi numele, moneda scripturală sau moneda de bancă se exprimă printr-un simplu joc de înscrisuri: se creditează sau se debitează conturile în registrele de bancă.

M Ansiaux, economist belgian, creatorul sintagmei „moneda scripturală» în 1912, o defineşte ca fiind o moneda care „trece din cont în cont în loc sa circule din mână în mână”.

Este important de subliniat faptul ca suportul monedei scripturale este depozitul la vedere. Aceasta forma monetară este caracterizată prin circulaţia înscrisurilor realizate în registrele organismelor specializate în colectarea de depozite şi în atribuirea de credite, adică ale bancilor.

Altfel spus, ceea ce corespunde monedelor şi biletelor este contul bancar, care nu trebuie confundat cu biletele de hârtie sau cu mijloacele de plată electronice, care permit circulaţia acestor monede scripturale.

Ø Moneda electronică – inovaţia tehnologică în domeniul monetar piermite stocarea puterii de cumpărare într-o cartelă „plătită anterior”, cartelele eliberate de bănci titularilor de conturi fiind utilizate pentru efectuarea plîţilor (banii electronici şi cardurile).

Din categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi cardurile. Banii electronici (portmoneul electronic) – sunt banii fără existenţă materială, adică sunt

disponibilităţile aflate în conturile bancare circulând între aceste conturi prin operaţii de virament sau tranfer între conturi.

Moneda electronică concretizată în cartele magnetice este consecinţa progresului electronicii. Cartelele magnetice se împart în două mari categorii: cartele magnetice care permit stocarea unei anumite puteri de cumpărare, cartela platită anterior (cartela telefonică) şi cartele magnetice denumite şi CARD-uri care sunt de fapt chei de acces ale deţinătorilor (titularilor) la conturile deschise în bănci. Card-urile sunt folosite pentru efectuarea diferitelor plăţi în condiţii de securitate.

Cardurile sau cărţile de credit. – se prezintă sub forma unei mici cartele de plastic rezistent, de mărimea unei cărţi de vizită. Este un istrument modern de plată, apărut din necesitatea înlocuirii plăţilor în numerar şi cu cecuri.

Cele două feţe ale cardului conţin elemente de identificare a deţinătorului şi a băncii emitente, precum şi elemente de siguranţă în potriva falsificării. Cu ajutorul cardului posesorul are acces la contul său bancar 24 de ore din 24, şapte zile din şapte, fie pentru retragerea de numerar, fie pentru plata unor mărfuri sau servicii.

Cardul bancar este un instrument prin care un posesor autorizat poate achita contravaloarea unor bunuri şi/sau servicii cumpărate de la comercianţii abilitaţi să o accepte (având la bază un sistem organizat pe baze contractuale între deţinător, emitent şi comerciantul său prestatorul de servicii) sau prin utilizarea căruia deţinătorul poate dispune sau retrage numerar în şi din contul său personal.

2.2 Funcţiile banilor: caracteristici şi conţinut După cum s-a menţionat în materialul precedent, esenţa banilor se manifestă prin funcţiile lor, a căror proprietate principală este stabilitatea. Într-adevăr, vă veţi putea convinge că funcţiile banilor aproape că nu se supun modificărilor, în vreme ce, bunăoară, rolul banilor, în diverse condiţii, se poate schimba. Totodată, principala particularitate a funcţiilor banilor, în majoritatea cazurilor, de asemenea, rămâne neschimbată şi constă în faptul că aceste funcţii nu sunt îndeplinite decât de aceiaşi bani.

Pe parcursul evoluţiei lor istorice, pe măsură ce se dezvoltau şi se perfecţionau relaţiile marfă-bani, în afară de cele două funcţii obligatorii – măsură (etalon) a valorii şi mijloc de circulaţie (de plată), banii, ca echivalent general, au început să îndeplinească şi alte funcţii: cea de mijloc de tezaurizare (mijloc de acumulare) şi cea de unitate de cont. Pe lângă funcţiile enumerate, adesea e recunoscută şi funcţia lor de monedă universală (ca mijloc internaţional de plată), când banii sunt folosiţi în tranzacţiile monetare dintre ţări. De remarcat că îndeplinirea acestei funcţii, în condiţiile existenţei banilor de aur sau a valutei convertibile (monedă liber schimbabilă), nu poate fi supusă îndoielilor. Deci, în etapa actuală, banii îndeplinesc cinci funcţii, pe care le vom analiza mai jos.

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

8

Dintre aceste funcţii atribuite monedei, cele mai importante sunt: · Funcţia de mijloc de schimb (mijloc de plată) sau instrument unic al tranzacţiilor; · Funcţia de etalon al valorii (măsură a valorii); · Funcţia de rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare); · Funcţia de unitate de cont; · Funcţia de bani universali. ü Funcţia de mijloc de schimb (mijloc de circulaţie) sau instrument unic al tranzacţiilor

Într-o economie de schimb, moneda este instrumentul unic al tranzacţiilor. Ea serveşte drept contrapartidă între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor, pe toate pieţele.

Această funcţie a monedei poate fi analizată fie insistând asupra caracterului universal, ca instrument al tranzacţiilor, fie dezvoltând rolul finanţator al monedei, pentru că ea reprezintă singurul mijloc de a cumpăra bunuri şi servicii.

Referitor la primul aspect, o tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, dar existenţa ei uşurează realizarea schimbului de bunuri şi servicii. Este ştiut faptul că, într-o economie de troc bunurile se schimbă contra altor bunuri.

Realizarea trocului înseamnă să găsim pe cineva care doreşte bunurile şi serviciile pe care noi le oferim şi, în acelaşi timp, să poată oferi, la rândul său, bunuri şi servicii pe care dorim să le obţinem la schimb.

Astăzi trocul reapare în momente de mare incertitudine, fie de ordin general (în caz de conflict armat), fie de ordin monetar (în cazul dereglării sistemelor monetare sau a celui internaţional). Deci, în pofida marelui avantaj al monedei, trocul se utilizează şi în zilele noastre datorită, îndeosebi, unor procese inflaţioniste puternice, când preţurile cresc vertiginos la intervale foarte mici. De asemenea, un alt motiv pentru utilizarea trocului este acela că preţurile nu pot fi ajustate la echilibru. Se instituie controlul preţurilor, caz în care cererea ar putea depăşi substanţial oferta la preţurile controlate. În acest caz, vânzătorii nu doresc să-şi vândă bunurile la preţuri controlate (adică pentru bani mai puţini), ci să le schimbe cu alte bunuri.

Altă situaţie când se foloseşte uneori trocul este existenţa legilor care stabilesc un preţ minim sau când vânzătorii care deţin puterea pe piaţă îşi pot menţine preţurile să nu scadă când oferta depăşeşte cererea.

De exemplu, o ţară poate stabili un preţ minim pentru un produs agricol pe care îl exportă, dar constată că nu-şi poate vinde toată producţia la acest preţ. O soluţie ar fi să schimbe acest produs cu altă ţară, adică la un preţ asemănător. Atunci nici o ţară nu poate admite că produsul său nu merită preţul cerut pentru el.

Trocul se poate realiza între anumite limite în condiţii normale, de exemplu, în cazul comercializării unei maşini pe alta. Aparent, aranjamentele de troc au căpătat o semnificaţie deosebită în ţările cu rate foarte înalte ale taxelor, cum ar fi Suedia, ca mijloc de evitare a taxelor.

Trocul prezintă trei dificultăţi majore de vreme ce el necesită: 1) întîlnirea a doi agenţi economici, fiecare dorind, în acelaşi moment, să se lipsească de un bun sau să

facă un serviciu pe care celălalt vrea să le dobîndească; 2) posibilitatea de comparaţie între două elemente ce fac obiectul cesiunii; 3) divizibilitatea bunurilor ce se propun a fi schimbate.

Moneda înlătură aceste inconveniente, ducând la o disociere a trocului, operaţiune unică (flux real contra flux real), în două operaţiuni: o operaţiune de vânzare (flux real contra flux monetar), care permite obţinerea monedei, utilizată apoi pentru asigurarea operaţiunii de cumpărare (flux monetar contra flux real).

Acest rol al monedei se găseşte la originea specializării muncii. Într-adevăr, pentru a putea obţine bunuri sau servicii pe care şi le doresc, agenţii economici nu mai trebuie să producă bunuri sau să presteze servicii pe care le consideră ca având cea mai mare probabilitate de a fi cerute în contrapartidă. Ei cedează fructul oarecare al muncii lor şi primesc în schimb moneda, numitorul comun acceptat de către toţi şi care le permite să cumpere orice bun sau servicii ori să se elibereze de orice datorie.

În legătură cu al doilea aspect, cel referitor la rolul finanţator al monedei, considerăm că existenţa prealabilă a unor încasări în monedă este condiţia tuturor tranzacţiilor reale. Fiecare agent economic care vrea să intre pe piaţă trebuie să dispună de o încasare egală sau, în raport de termenul de plată, de

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

9

capacitatea de a procura această încasare. Aceasta este valabil atât pentru consum, cât şi pentru investiţii, oricare ar fi condiţiile echilibrului macroeconomic.

Banii ca mijloc de schimb (mijloc de plată) sunt utilizaţi nu pentru ca au o valoare intrinsecă, ci pentru că pot fi schimbati contra altor bunuri necesare.

Mărfurile care au servit mai întâi ca bani (şi apoi banii propriu-zişi) trebuia sa îndeplinească o condiţie: toţi utilizatorii sa aibă încredere în ele (ei), în valoarea lor de schimb, sa aibă certitudinea că ele vor fi acceptate mai departe în schimbul oricărei alte mărfi. (exemplu cu roţile de piatră, insula Yap)

Astfel se consideră ca banii au facilitat diviziunea muncii şi specializarea lor; nimeni nu s-ar fi putut specializa în realizarea unui singur produs - în acel domeniu în care avea un avantaj comparativ, ci ar fi trebuit să-şi asigure în continuare toate bunurile necesare subzistenţei - dacă nu ar fi fost sigur că acesta poate fi schimbat cu uşurinţă (prin intermediul banilor) în orice produs de care avea nevoie.

Cu alte cuvinte, specializarea are sens doar dacă schimburile sunt posibile, iar banii au fost un factor de dezvoltare a schimburilor, iar rolul lor este cu atât mai important cu cât creste volumul schimburilor de intermediat.

După cel de-al doilea razboi mondial, în Italia, au fost acceptate la modul general, ca mijloc de plată, ţigările. Comercianţii le-au acceptat ca mijloc de plată pentru vânzarea de produse, precum pâinea, laptele, hainele şi alte bunuri de strictă necesitate, întrucât puteau să îşi procure tot ceea ce doreau cu ţigările respective.

Într-o forma mai atenuată, utilizarea ţigărilor ca mijloc de plată a caracterizat şi ţările estice, inclusiv Republica Moldoa în anii '70-'80. Chiar la începuturile anilor '90 în Uniunea Sovietică ţigările erau utilizate ca mijloc de plată pentru procurarea unor produse occidentale, precum aparatura video, ori pentru câştigarea accesului spre putere.

Aceste example ilustrează că pentru acceptarea unui bun ca monedă şi ca mijloc de plată nu este necesară intervenţia guvernelor, în scopul impunerii acestuia.

De-a lungul timpului, autorităţile au declarat drept monedă anumite bunuri (metale pretioase, bijuterii), dar functionarea sistemelor respective nu a fost posibile, întrucât bunurile în cauză nu au fost acceptate la modul general, ca mijloace de plată.

Numerarul este cea mai veche formă de circulaţie a banilor, la început sub forma banilor metalici iar mai târziu a banilor de hârtie. Apariţia banilor de cont a redus treptat importanţa numerarului, iar astăzi asistăm la intrarea în circuitele de plăţi a banilor electronici care au accentuat această tendinţă. Cu toată această evoluţie a semnelor monetare, numerarul continuă să joace un rol important în circulaţia monetară.

Funcţia banilor de instrument de plată (mijloc de schimb) se realizează prin intermediul monedei. Aceasta se prezintă sub două forme, moneda efectivă (numerar) şi moneda scripturală (de cont). Indiferent de forma monedei, unitatea monetară este denumită monedă de bază, iar submultiplii acesteia moneda divizionară şi multiplii moneda multiplă.

Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind: neomogenitatea continuităţii perioadelor de producere şi circulaţie a diferitor mărfuri, precum şi din cauza sezonalităţii producţiei, ce creează necesităţi suplimentare la subiecţii economici. Ca rezultat, apare necesitatea cumpărării mărfurilor în credit.

Una din metodele de soluţionare a urgentării plăţilor între întreprinderi poate duce la lărgirea utilizării titlurilor de credit cum sunt: cambiile bancare, banii electronici şi cardurile, apărute în baza banilor electronici.

Astfel se consideră ca banii au facilitat diviziunea muncii şi specializarea lor; nimeni nu s-ar fi putut specializa în realizarea unui singur produs, în acel domeniu în care avea un avantaj comparativ, ci ar fi trebuit să-şi asigure în continuare toate bunurile necesare subzistenţei, dacă nu ar fi fost sigur că acesta poate fi schimbat cu uşurinţă (prin intermediul banilor) în orice produs de care avea nevoie.

Cu alte cuvinte, specializarea are sens doar dacă schimburile sunt posibile, iar banii au fost un factor de dezvoltare a schimburilor, iar rolul lor este cu atât mai important cu cât creşte volumul schimburilor de intermediat.

În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de catre toţi participanţii la derularea tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de cont sau scripturali.

ü Funcţia de etalon al valorii (măsură a valorii);

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

10

Reprezintă cea mai importantă funcţie, întrucât permite exprimarea valorii bunurilor economice, în termeni monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile diferitelor bunuri şi servicii.

Aşa cum sugerează şi denumirea, funcţia de masură (etalon) a valorii permite, pe de o parte, exprimarea valorii (evaluarea şi dimensionarea) celor mai diverse marfuri şi servicii, iar pe de altă parte, masurarea şi compararea preţurilor acestora (în limp şi spaţiu).

Preţul este în acest sens expresia, în unităţi monetare, a valorii unui anumit bun, totodată reflectă cheltuielile de muncă efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.

La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea valorii întărită pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe piaţă la confruntarea cererii şi ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor.

Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a preţurilor este diferenţă. Banii ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în dependenţă de

forţele productive şi de munca materializată la producerea lor. Banii ca scară a preţurilor se fixează de stat şi depind de cantitatea de metal fixată. Ea variază în

dependenţă de preţul metalului dat. De la început unitatea monetară coincidea cu scara preţurilor. Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g. Au, ca mai apoi, în 1976 1$ = 0.736 g.

Au. Deşi există aprecieri conform carora barterul sau trocul (schimbul bunurilor în natură) este o

caracteristică a economiilor nemonetare, totuşi, în economia contemporană există manifestari ale acestuia. Astfel, anumite firme încearcă să realizeze tranzacţii directe marfă contra marfă.

Într-o economie monetară, modernă, există atâtea preţuri câte produse sunt pe piaţă. În economia naturală, numarul de preţuri este mult mai mare, întrucât fiecare bun trebuie să aibă

un preţ exprimat în toate celelalte bunuri de pe piaţă. În consecinţă pe masura ce creşte numărul produselor disponibile pe piaţă, numarul preţurilor

bunurilor şi serviciilor, exprimat prin alte mărfuri sau servicii, creşte şi mai mult, iar schimbul devine tot mai dificil.

Formula dupa care se calculeaza numarul de preţuri într-o economie de autosubzistenţă (naturală) este cea folosita în matematica în cazul combinaţiilor (ţinând cont că sunt necesare preţurile luate doua câte doua şi că preţul unui bun X în bunul Y este egal cu preţul bunului Y în bunul X):

( )( ) ( )( )

( )2

12....2121

12....212!2

!2 -´=

-´´´´´-´-´´

=-

=nn

nnnn

nnCn , unde:

n = numărul de bunuri din economie. Dacă însă un bun (o marfă) ar juca rolul de bani (ca etalon al valorii) numarul de preţuri ar scadea,

de la ( ) 2/1-nn 1a ( )1-n . Astfel folosirea banilor a redus considerabil, pe masura dezvoltarii economiei, timpul (şi efortul)

presupus anterior, în cazul trocului, de realizarea schimbului. Exemplu. Presupunem o economie naturală (închisă) în care ar fi produse doar zece bunuri. În acest caz ar exista 45 de preţuri, în timp ce într-o economie monetară; doar zece preţuri.

( ) ( ) 4521101021 =¸-=¸-nn Lucrurile se complică dacă presupunem existenţa a 1.000 de bunuri, caz în care în economia

naturală ar exista 499.500 de preţuri, faţă de 1.000 în cazul unei economii în care există bani. Evident, în cazul a 1.000.000 de produse, în loc de 1.000.000 de preţuri există 499.999.500.000 de

preţuri. Deci existenţa unui etalon al valorii este primordială, fără să fie importantă forma sa - concretă sau

abstractă. Unitatea monetara îşi îndeplineste rolul de a facilita schimburile, prin masurarea valorii diverselor bunuri şi servicii şi permiţănd compararea valorii acestora, la fel de bine dacă exista sub formă de monedă concretă sau abstractă, fictivă, fară existenţă fzică.

În această funcţie, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionale. Întrucât valoarea bunurilor comercializate se exprimă totdeauna prin monedă, aceasta se interpune între ele, permiţând compararea lor. De altfel, calităţile sale fac din monedă un numitor comun între bunuri eterogene, acestea fiind grupate valoric pe baza unui etalon unic.

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

11

Funcţia de etalon a monedei este prima care se manifestă, deoarece o referire unică devine necesară o dată cu sporirea şi diversificarea bunurilor şi serviciilor schimbabile. Ca orice etalon, moneda este invariabilă, singură puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv scade în perioada de creştere a preţurilor şi invers.

Materializarea funcţiei de masură (etalon) a valorii, presupune existents unui etalon, cu care să fie comparate bunurile şi serviciile.

Funcţiei standard sau etalon al valorii îi este caracteristic: v Reprezintă cea mai importantă funcţie, întrucât pirmite exprimarea valorii bunurilor economice, în

termeni monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile diferitelor bunuri şi servicii. v Spre deosebire de alte forme de etalon, precum minutul, Kg, metrul, etalonul valorii prezintă o

anume caracteristică şi anume inconstanta. Moneda sau banii, cu care se masoară valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor şi a raporturilor de echivalenţă dintre acestea, poate varia de-a lungul unei perioade de timp. În acest scop se utilizeaza puterea de cumparare, aflată în raport invers proporţional cu modificarea preţurilor. v Alaturi de caracteristica variabilităţii în timp, moneda ca standard (etalon) al valorii, prezintă şi

trasatura indispensabilităţii, în sensul că deţinerea banilor este absolut necesară fiecărui individ pentru obţinerea bunurilor de care are nevoie şi pe care le preferă.

O economie modernă necesită comparaţii continue ale valorii, iar cumpărătorii trebuie să compare ofertele diferiţilor vânzători. Pentru a lua o decizie raţională, trebuie cunoscute raporturile în care fiecare marfă se schimbă pe alte mărfuri, lucrul posibil utilizând moneda ca etalon.

De asemenea, etalonul de valoare permite realizarea unei imense economii de efort, simplificând considerabil gestiunea agenţilor economici.

Să ne imaginăm conducerea unui sistem contabil în care intrările menţionate în registre constau din cantităţile fizice a 1.000 de mărfuri. Încercarea de a stabili dacă se obţine profit sau pierdere este imposibilă.

În concluzie putem specifica că funcţia etalon al valorii a fost îndeplinită de: § mărfuri obişnuite – economia naturală § metale preţioase – moneda emisă şi pusă în circulaţie are un conţinut valoric § valute – o monetă naţională a unei ţări e luată drept etalon; § puterea de cumpărare – este un etalon format din contribuţia bunurilor şi serviiciilor

Sintetizând putem afirma că funcţiile de masură (etalon) a valorii şi mijloc de schimb nu pot fi separate, ambele fiind necesare pentru a contura rolul îndeplinit de bani în societatea contemporană; fără una dintre ele nu putem vorbi practic de bani. De altfel se consideră că banii an aparut îndeplinind deodată ambele funcţii.

ü Funcţia de rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare); Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor obţinerea oricărei mărfi. Ei

stau la baza avuţiei naţionale, deaceea la oameni apare tendinţa de a-i acumula şi păstra. Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică, actul de vânzare-cumpărare se

întrerupe. Însă, acumularea simplă de bani, nu aduce beneficiarului venit suplimentar. Spre deosebire de celelalte funcţii, banii ca mijloc de acumulare şi tezaurizare trebuie să-şi menţină valoarea măcar pe o perioadă, şi trebuie să fie reali.

În cazul circulaţiei banilor metalici, această funcţie era bine venită, deoarece surplusul de bani pleca în tezaur, iar insuficienţa de bani era completată din tezaur.

Prin tezaur se subînţelege acumularea de valoare făcută în forma ce asigură păstrarea bunurilor în funcţie de spaţiu şi timp.

Pe măsura dezvoltării producerii de mărfuri, rolul funcţiei de acumulare şi tezaurizare creşte. Fără acumulări este imposibilă reproducerea.

În economia monetară, agentul poate disocia schimbul în două operaţii diferite, care intervin în două momente de timp diferite. Între două tranzacţii, moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un instrument permanent de rezervă a valorii.

Moneda se alătură altor active şi intră în structura patrimoniului oricărui agent economic. Acest patrimoniu include: § Moneda efectivă § Cvasimoneda (depozite la termen şi în vederea economisirii)

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

12

§ Active financiare: produse primare (acţiuni, obligaţiuni); produse secundare (contracte futures, options); produse sintetice (indici bursieri)

§ Active reale Spre deosebire de celelalte componente ale patrimoniului, moneda efectivă prezintă următoarele

diferenţe: ¨ Are un preţ de tranzacţionare foarte redus sau aproape nul în raport cu lichiditatea; ¨ Randamentul este nul; ¨ Valoare nominală constantă.

Aşadar: lichiditate maximă, risc minim, randament minim. Avantajele şi dezavantajele deţinerii de monedă efectivă, conduc pe fiecare agent economic să-şi

stabilească preferinţa între toate activele care formează patrimoniul său, respectiv să-şi constituie patrimoniul astfel încât să-şi maximizeze profitul şi să-şi minimizeze riscurile.

Moneda existentă la un moment dat în economie, reprezintă totalitatea activelor ce servesc agenţilor economici ca rezervă a valorii, a puterii de cumpărare. Există trei motive pentru care se constituie rezervele: 1) nesincronizarea între momentele încasărilor şi cele ale plăţilor. Agentul economic primeşte monedă în schimbul unui bun vândut şi o păstrează în scopul achiziţionării altor bunuri în viitor; 2) existenţa unor situaţii neprevăzute; 3) motive de ordin psihologic. În raport cu celelalte active ce intră în componenţa patrimoniului unui agent economic, moneda efectivă este imediat disponibilă, fără costuri de tranzacţionare, fără riscuri, având lichiditate perfectă. Generalizând, moneda existentă în economie, la un moment dat nu reprezintă altceva decât suma activelor care servesc agenţilor economici ca rezervă a valorii, a puterii lor de cumpărare. Aceste sume se justifică prin nesincronizarea dintre încasări şi plăţi. Agentul primeşte moneda în schimbul unui bun şi o păstrează în scopul cumpărării altor bunuri în viitor. Se poate, de asemenea, constitui o rezervă de monedă pentru cazul în care acoperirea unor situaţii neprevăzute devine necesară, sau pentru motive de ordin psihologic. Nesincronizarea dintre încasări şi plăţi şi incertitudinea viitorului sunt, astfel, cauzele esenţiale ale constituirii rezervei monetare. Existenţa unui stoc de monedă la dispoziţia agenţilor economici nu se explică decât prin decizia lor de a stoca, deci printr-o alegere economică raţional justificată. Aici putem face remarca că orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare. Mai mult chiar, anumite bunuri conservă puterea de cumpărare, pe termen lung, mai bine decât moneda. Este adevărat că atunci când agenţii acumulează bogăţii sub toate formele, ei acumulează o anumită capacitate de schimb. Totuşi, aşa cum am menţionat mai sus, moneda se distinge de aceste bunuri prin aceea că ea este imediat disponibilă, fără cost de transformare şi fără risc. În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monete cu scopul protejării împotriva devalorizării monedei naţionale. Agenţii economici îşi păstrează acumulările pe termen scurt în instituţiile financiare, iar cele pe termen lung în hârtii de valoare, obţinând venituri considerabile. Până nu demult statele păstrau rezerve de aur, deoarece moneda reprezentativă era convertibilă în aur. Însă, în prezent, aurul este păstrat în rezerva băncilor centrale, trezoreria statului şi rezervele valutare ale guvernelor. Mărimea rezervei de aur denotă bogăţia ţării şi asigură încrederea rezidenţilor şi nerezidenţilor în unitatea monetară naţională. Deci, această funcţie a monedei reglează stihiinic circulaţia monetară. Banii în funcţia ca mijloc de tezaurizare se acumulează:

v La întreprinderi – sub formă de rezerve monetare; v La bugetul de stat – sub formă de venituri; v La bănci – sub formă de depozite; v La persoane fizice – sub formă de lichidităţi.

ü Funcţia de unitate de cont; Din funcţia de bază a monedei, cea de etalon al valorii, rezultă că toate bunurile din economie sunt

evaluate din punct de vedere monetar, prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize financiare.

Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparaţii în timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice.

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

13

Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică a acesteia. Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este exprimat într-o altă monedă ce aparţine fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări.

De exemplu, în Anglia, a devenit obişnuit, în secolul al XX –lea, ca medicii şi avocaţii să stabilească preţul serviciilor într-o monedă utilizată în secolul trecut, numită guinea. Pornind de la raportul de paritate existent între moneda curentă şi moneda-unitate de cont, respectiv 1,5₤/1 guinea, beneficiarii serviciilor respective achită contravaloarea acestora în ₤.

Un alt exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de Tragere) care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale, antrenate în procesul finanţării internaţionale.

Pentru crearea unei unităţi monetare de cont, cu scopul soluţionării problemelor privind lichiditatea internaţională, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a introdus în 1970, noi rezerve şi mijloace de plată – DST (drepturi speciale de tragere).

DST-ul are rolul de a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre FMI, de a completa şi facilita rezervele oficiale şi decontările, precum şi pentru a aprecia duritatea monedei naţionale.

În 1971 s-a stabilit conţinutul DST-ului în aur şi era egal cu cel al dolarului – 0.888671 g. Unde rezultă ca 1USD = 1DST

Însă, după devalorizarea dolarului, de la 1 iulie 1974, valoarea unităţii DST se determina după coşul valutar a 16 valute, apoi din anul 1981 se determină în funcţie de 5 monede: dolarul american, marca germană, francul francez, yenul japonez şi lira sterlină, iar de 1 ianuarie 1999, odată cu introducerea monedei EURO, după cele 4 valute a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (dolarul american, yena japoneză, euro şi lira sterlină).

Dezvoltarea tranzacţiilor la termen pe pieţele de capital naţionale şi internaţionale, reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcţie.

Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a fost introdusă unitatea monetară de cont – ECU

În comparaţie cu DST-ul, ECU-ul era asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din contul a 20% din rezervele oficiale a ţărilor membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale.

ECU-ul servea drept înscris în conturi la băncile centrale a ţărilor membre. Valoarea ECU se determina ca şi cea a DST-ului cu ajutorul coşului valutar. Din 1999 a fost introdusă ca monedă de cont – EURO, iar din 2002 circulă şi în numerar. ü Funcţia de bani universali; Dezvoltarea relaţiilor politice şi economice internaţionale oferă condiţii favorabile pentru evoluarea

formelor funcţionale ale banilor universali, ce deservesc aceste relaţii pe piaţa mondială. Istoriceşte, funcţia banilor universali s-a stabilit iniţial sub formă de lingouri din diverse metale nobile, iar mai târziu, în condiţiile capitalismului dezvoltat - doar din aur. Dar şi mai târziu, sub influenţa procesului demonetizării, rolul aurului a suferit o serie de schimbări importante din cauza eliminării lui din sfera relaţiilor valutare internaţionale.

Banii, ca echivalent general, în funcţia de monedă universală, îşi află expresia în relaţiile mutuale dintre ţări sau dintre subiecţii economici-persoane juridice sau fizice. După orientarea lor funcţională şi destinaţie, banii îndeplinesc funcţia de:

· mijloc internaţional de plată. Utilizarea largă a creditului internaţional poate crea o situaţie când volumul de plăţi al ţării în străinătate va depăşi volumul încasărilor din ţările străine. Aurul, în cazul dat, e folosit ca mijloc de plată în balanţele internaţionale, în special, balanţa de plăţi;

· mijloc internaţional de cumpărare - de exemplu, în cazul unor circumstanţe extraordinare (secetă etc.), când e nevoie de importarea unor mărfuri cu achitarea urgentă a plăţilor în aur;

· întruchipare generală a avuţiei publice. Folosirea banilor în calitate de mijloc de transferare a avuţiei naţionale dintr-o ţară în alta (pentru achitarea contribuţiilor, acordarea de împrumuturi şi credite externe).

O dată cu perfecţionarea relaţiilor marfă - bani şi dezvoltarea rapidă a relaţiilor economice internaţionale, funcţia banilor universali a fost supusă la o serie de limitări esenţiale în sfera executării decontărilor în aur. Mijloacele internaţionale de plată, cumpărare şi acumulare a rezervelor au prins a exercită funcţia valutelor celor mai dezvoltate ţări (în primul rând, a dolarului american). Pe piaţa

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

14

mondială a apărut o serie de noi forme funcţionale ale banilor universali sub aspectul unor substituenţi (înlocuitori) de bani: § DST (drepturi speciale de tragere - mijloace de plată emise de Fondul Valutar Internaţional,

destinate reglementării soldului balanţelor de plată); § ECU (unitate valutară europeană, folosită de ţările-membre ale Sistemului Valutar European -

S.V.E.), care, începând de la 1 ianuarie 2000, este înlocuit treptat de moneda unică - EURO. Valoarea convenţională a noilor substituenţi monetari este determinată, prin metoda „coşului de

valute” al ţărilor-membre, în funcţie de ponderea fiecăreia în volumul operaţiilor comerciale, cursul mediu ponderat al valutelor etc. Dar, în primul rând, aceşti substituenţi reprezintă: unităţi internaţionale de calcul; mijloace de decontări interstatale pentru intervenţiile valutare; baza de exprimare a parităţilor valutelor ţărilor-membre; regulatoare ale raporturilor dintre cursurile valutare de piaţă.

Renunţarea la baza metalică a banilor a constituit una din schimbările cele mai radicale produse în evoluţia banilor. Dar mai există un principiu foarte esenţial în teoria monetară şi în practica folosirii banilor - tendinţa de reducere a echivalentului general concrescut cu aurul. În condiţiile relaţiilor actuale de marfă - bani, acest metal nobil, înlocuit cu succes în unele cazuri, continuă să joace rolul de bani cu funcţia de tezaur în calitate de fond de garanţie (asigurare), unde nu se admite folosirea oricăror substituenţi. Proprietatea aurului de a se transforma în orice mijloace băneşti (actuale şi viitoare) care circulă realmente, iar prin intermediul acestora - în orice marfă, îi atribuie tezaurului de aur semnificaţia de marfă absolută atât la nivel privat, cât şi la nivel de stat, valoarea unei rezerve stabile şi sigure „pentru toate timpurile şi popoarele”.

Banii universali au o importanţă triplă: 1. servesc ca mijloc de plată general; 2. servesc ca mijloc de cumpărare general; 3. servesc ca materializare a bogaţiei obşteşti.

Banii în funcţia ca bani internaţionali sunt utilizaţi: § pentru realzarea decontărilor în Balanţa de plăţi externe; § pentru procurarea mărfurilor din străinătate; § pentru a transfera bogăţia naţională de la o ţară la alta în procesul de plată a

contribuţiilor sau la acordarea creditelor. Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă.

Logic şi istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteia. Din cele expuse putem desprinde 3 particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi esenţa lor:

1) banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă; 2) banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se stabileşte preţul mărfii, iar

acesta dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor mărfuri din punct de vedere utilitar; 3) banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.