Formele educatiei si relatiile dintre ele

1

Cuprins:

1.Definitia si etimologia cuvantului educatie

2. Educatia ca activitate

3. Autoeducatia

4. Factorii educatiei

5. functiile educatiei

6. Continuturile, formele si tendintele educatiei

2

7. Educatia formala

8. Educatie nonformala

9. Educatia informala

1. Definitia si etimologia cuvantului educatie

Definiție: Educația constituie obiectul de studiu al pedagogiei,

abordabil din perspectiva dimensiunii sale funcțional-structurale.

Definirea educației la nivelul unui concept pedagogic

fundamental presupune stabilirea unor repere metodologie necesare

pentru delimitarea funcțiilor specifice activității de formare-dezvoltare a

personalității și a structurii specifice de proiectare și de realizare a

acesteia.

În această perspectivă, educația reprezintă activitatea

psihosocială proiectată la nivelul finalităților pedagogice care vizează

realizarea funcției centrale,de formare-dezvoltare,permanentă a

personalității umane prin intermediul unor acțiuni pedagogice structurate

3

pe baza corelației subiect/educator-obiect/educat, desfășurată intr-un

context intern ( ambianță educațională) și extern ( câmp pedagogic)

deschis.

Etimologia cuvântului, de origine latină, sugerează

complexitatea fenomenului educației la nivelul a trei semnificații primare:

a) educatio= creștere,hrănire,formare

b) educo-educare= a crește,a hrăni,a forma,a instrui

c) educo-educere= a scoate din (...), a ridica,a inălța.

Cele trei semnificații reflectă, in mod gradual,percepția socială a

fenomenului educației, operabilă din diferite perspective istorice:

a) perspective limitată, reducționistă= creșterea,cultivarea plantelor

b) perspective general-umană= ,,alimentarea,, formarea omului pentru

viață

c) perspective managerială modernă = conducerea, dirijarea, orientarea

unei activități.

,,Dicționarul de pedagogie,,(1979,p.141,142), dezvoltă trei

semnificații secundare, care pot fi valorificate la nivelul unor repere

metodologice necesare în analiza fenomenului:

a) educația ca efect, realizat conform unui model propus de societate

b) educația ca proces, realizat prin dezvoltarea tuturor resurselor interne

ale ființei umane

c) educația ca ,,ansamblu de acțiuni,, integrate intr-o activitate complexă

de formare-dezvlotare a personalității.

Aceste trei repere metodologice demonstrează ,,extinderea actuală

a noțiunii de educație,, care reprezintă simultan: o activitate organizată

instituțional conform unor finalități pedagogice/orientări valorice, un

produs al activității, determinabil si adaptabil la cerințele societății și un

proces, angajat intre mai multe ființe umane, aflate in diferite relații de

comunicare și de ,,modificare reciprocă,,(Mialaret,Gaston,1993,p.7-9).

4

Analiza educației, la nivel funcțional-structural, presupune raportarea

la trei repere metodologice: un reper metodologic,de ordin social, care

privește educația, in mod special, ca produs; un reper metodologic de

ordin psihologic, care privește educația in mod special, ca proces; un reper

metodologic integrator, de ordin psihosocial, care privește educația, in

mod special, ca activitate cu o funcționalitate și o structura de acțiune

specifică.

Educația ca produs reflectă o necesitate de natură socială, care

orientează activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane. Din

această perspectivă trebuie ințeles ,,caracterul istoric și de clasă,, al

educației, dar si accentul sau național.

Educația apare astfel ca un produs al relațiilor sociale. Dinamica

acestor relații condiționează rezultatele educației de la nivelul continuității

și al discontinuității intre generații până la nivelul ,,reproducerii ierarhiilor

sociale,, care nu a eradicat nici chiar in societatea democratică, de tip

informatizat.

Operaționalizarea reperului metodologic de ordin social permite

definirea prioritară a educației ca produs. Educația este chiar ,,o

producție,,- ,,o producție a omului ca om, o creație continuă a omului de

către om, o producție a omului social pentru societate,,(Cerghit, Ioan, în

Curs de pedagogie, coordonatori: Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, 1988,

p.18).

Educaţia ca proces reflectă o necesitate de natură psihologică,

angajată la nivelul numeroaselor raporturi interindividuale care intervin in

activitatea de formare- dezvoltare a personalităţii umane.

Educaţia apare ca un proces specific uman, realizabil pe o traiectorie

„ bio-psiho-socială ,, care urmăreşte valorificarea ,, conştiinţei

individuale,, respectiv a resurselor interne ale personalităţii.

Operaţionalizarea reperului metodologic, de ordin psihologic,

permite definirea prioritară a educaţiei ca proces prin identificarea

5

elementelor esenţiale care asigură formarea- dezvoltarea personalităţii

umane.

Acţiunile şi influenţele psihosociale aflate in centrul sau la periferia

procesului de educaţie, angajează structurile cognitive afective şi volitive

ale personalitaţii, resursele motivaţionale, aptitudinale şi caracteriale ale

acestuia.

Analiza educaţiei ca proces contribuie la explicarea

dimensiunii ,,subiective,, a educaţiei care permite interpretarea evoluţiei

personalităţii prin valorificarea priritară a resurselor sale interne. Acest

reper întreţine un anumit ,,psihologism,, care

promoveaza ,,individualismul,, şi ,, descriptivismul,, pedagogic prin

accentuarea importanţei facorului subiectiv (copilul, elevul, ,,educatul,,)

care atrage, dupa sine, neglijarea sau chiar eludarea finalitatilor educaţiei.

Ambele repere metodologice, prezentate anterior, dezechilibreaza

analiza educaţiei, care este fie explicată istoric, doar ca produs social, fie

interpretată doar ca proces psihologic.

Cele doua tendinţe traversează, de altfel, istoria pedagogiei şi a

şcolii. -Aceasta dezvoltă de-a lungul timpului concepţii şi practici

educaţionale centrate, pe de o parte, pe profesor (,, magistrocentrismul,,

tipic secolelor XVII- XIX) şi pe ,, factorul social,, ( ,, sociocentrismul,, tipic

primei jumătăţi a secolului XX), iar pe de alta parte,, pe individualitatea

copilului ( ,, pedocentrismul,, , ,, psihocentrismul,, tipic sfarşitului secolului

XIX – începutul secolului XX).

Analiza educaţiei dintr-o perspectivă epistemologică viabilă

presupune depăşirea celor două tendinţe de abordare unilaterală a

conceptului. Educaţia este simultan un proces şi un produs proiectat şi

realizat la nivelul unei activităţi psihosociale umane fundamentale.

6

2. Educatia ca activitate

Educaţia ca activitate reflectă o necesitate de natură psihologică

şi socială a personalităţii umane, într-un proces pemanent de formare-

dezvolatare, proiectat şi realizat conform unor finalităţi elaborate la nivel

global, care determină un ansamblu de acţiuni structurate pe corelaţia ,,

subiect- obiect,, orientată in direcţia auto- educaţiei.

In mod analogic, educaţia ca ,,proces,, marchiază drumul psihologic,

dar si social, al personalităţii, spre umanizare, spre ( auto) dezvolatarea sa

continuă.

Educaţia apare astfel, în primul rând, ca o activitate psihosocială

fundamentală, proiectată conform unor finalităţi elaborate la nivelul

macrostructurii societăţii pentrui realizarea funcţiei sale centrale,

specifice, de formare- dezvoltare a personalităţii umane.

Educaţia apre, în al doilea rând ca o activitate psihosocială

fundamentală care are un nucleu structural specific (prezent la nivelul

acţiunii educaţionale), bazat pe corelaţia subiect-educator, obiect-educat,

care în condiţii optime, evoluează în direcţia atingerii unui stadiu superior

al umanizării: autoeducaţia.

7

3. Autoeducatia

In subcapitolul dedicate structurii educatiei am aratat ca receptorul

(obiectul educatie) este, la randul sau, subiect, in consecinta toate

mesajele exercitate asupra lui trec prin filtrul subiectivitatii sale. Educatia

este intotdeauna o relatie intre doi poli, agentul si receptorul, primul avand

misiunea de a initia si declansa actiunea, cel de al doilea de a raspunde si

a reactiona la ea.

Daca in educatie apar doi poli distincti, in cadrul autoeducatiei acesti

poli se suprapun, atributiile amandurora fiind preluate de una si aceeasi

persoana. Educatia se infaptuieste prin altii, autoeducatia se infaptuieste

“prin sine insusi”. Subiectul implicat in autoeducatie isi autopropune

scopuri si obiective, isi autoorganizeaza activitatea de invatare, isi

autoevalueaza performantele obtinute. Autoeducatia inseamna deci

autodeclansarea actiunii de a invata, este o actiune a insului asupra sa. Ea

afecteaza toate laturile devenirii umane. Daca este vorba de invatare de

cunistinte ea imbraca forma autoinstruirii (autoinformarii) daca vizeaza

aspecte ce tin de structura personalitatii umane imbraca forma

autoformarii (morale, estetice, fizice etc.) .

Probelma ce se ridica atunci cand ne referim la autoeducatie este

cea a momentulu in care individul incepe sa aiba preocupari in acest sens.

La ce varsta apare dorinta de autoeducatie? La ce varsta individul este

capabil sa realizeze cerintele autoeducatiei, sa ia in stapanire propria

devenire? Sunt intrebari esentiale pentru intelegerea procesului

autoeducatiei. Luand in considerare cele doau aspecte, dorinta si

8

capaciatea de infaptuire a ei, majoritatea specialistilor plaseaza momentul

aparitiei si intensificarii preocuparilor autoeducative la sfarsitul

preadolescentei si inceputul adolescentei,

Dupa cum o sa mai avem prilejul sa mai discutam, in aceasta

perioada se produce un progress substantial, in dezvoltarea constiintei de

sine, conditie psihologica indispensabila pentru declansarea preocuparilor

autoeducative.

Evident ca autoeducatia nu se impune de la sine, in mod spontan. Ea

este rolul educatiei, al constientizarii necesitatii dezvvoltarii propriei

personalitati, al valorificarii potentialului creator, printr-un effort

suplimentar orientat in directia intregirii volumului de cunostinte si a

registrului de calitati in vederea integrarii in viata sociala si a satisfacierii

unor trebuinte personale. Intre educatie si autoeducatie exista un raport

de autocomplementaritate, ambele vizand in cele din urma transformari in

interiorul personalitatii umane. Daca educatia declanseaza aceste

transformari prin actiuni intreprinse din exterior, autoeducatia infatuieste

scopuri asemanatoare, prin actiuni autoimpuse, expresia unor mobiluri

interioare si aunui efort voluntary autoimpus. In cest fel, unele din

prerogativele educatiei sunt convertite in preocupari autoeducative,

acestea, la randul lor, devenind conditii interne favorabile si stimulative in

realizarea actiunii educative. Din acesta cauza, autoeducatia este

considerate o conditie si un rezultat al educatiei permanente. A-l pregati

pe om in persprectiva educatiei permanente inseamna a-i stimula dorinta

si capacitatea de autoperfectionare, de autoeducatie.

9

4. Factorii educatiei

Există mai multe circumstanţe de formare şi de informare a copiilor

şi a tinerilor. Acţiunile acestor medii educogene trebuie să se conjuge

pentru a modela adecvat comportamente şi conştiinţe în accord cu marile

idealuri ale epocii.

a) Familia. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă

multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe

copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite

sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia constituie

mediul cel mai natural cu putinţă şi care exercită o influenţă imensă, de

multe ori în mod implicit, ascuns, indirect. Crenţele manifestate la acest

nivel reverberează într-un mod profund si de durata a

supracomportamentului celor tineri. Un climat propensator, tonifiant va

constitui un factor favorizant pentru imbogatiri ulterioare. Sa remarcam

faptul ca familia il insereaza pe copil in civilizatie mai mult prin latura

expresiva, stric exemplificativa, si mai putin prin latura teoretica,

reflectata. Familia trebuie mai mult sa formeze decat sa informeze. Copilul

“absoarbe” din mediul apropiat, familial primele impresii, formandu-si

conduite prin mimetism si contagiune directa. Copii vor face sau vor crede

precum parintii, imitand comportamentele acestora. Vom sublinia faptul ca

la ora actuala multe familii au nevoie de o educatie solida, data fiind

starea precara din punct de vedere material si spiritual.

b) Scoala. Un factor important al educatiei sistematice si continue il

constituie scoala. La nivelul acestei institutii, educatia si instructia ajung

intr-un stadiu de maxima dezvoltare prin caracterul programat, planificat

si metodic al activitatilor instructive-educative. Educatia se realizeaza in

forme diverse, cel mai adesea prin activitati in comun, elevii invatand

gesticulatii unuii de la altii. Situatiile de invatare sunt construite

10

premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei institutii

(gradinita, scoala, universitate). Continuturile care se transmit sunt

selectate cu grija dupa criterii psihopedagogice, activitatile educative se

cer a fi structurate respectandu-se principiile didactice, sunt dimensionate

cele mai pertinente metode de predare-invatare, cunostintele specifice

atitudinile si conduitele trebuie sa fie appreciate si evaluate. Cel care

realizeaza procesele formative sunt cadre specializate ce detin, pe langa

competentele discipilnare, academice, si pe cele de ordin psihologic,

pedagogic si metodic.

c) Biserica. Alt factor care poate intra in scena este biserica, care, prin

intermediul preotului instaureaza o perioada densa in transmiterea

stimulilor religiosi, dar si general-comportamentali. Biserica compenseaza

nevoia de filiatie active pe o linie ideatica, prin excelenta spirituala, atat

de rar realizata in societatea contemporana (doar in familie se mai

intalneste asa ceva). Influenta educative a bisericii se realizeaza la inceput

difuz, nesistematic, atat cu ocazia ceremoniilor religioase, cat si cu prilejul

unor activitati specifice - realizate de preot in biserica, dar si in afara ei

(actul spovedaniei, catehizari individuale sau grupale, actiuni explicit

educative, actiuni caritabile etc.). O data cu intrarea copilului in scoala,

biserica isi va da concursul pentru instaurarea unei faze de educatie

sistematica, explicita, in perspective valorilor credintei. Forma principala

de educatie religioasa prin biserica o reprezinta participarea la ceremoniile

religioase si, indeosebi, la Sfanta Litughie. Biserica poate exercita nu

numai o educatie religioasa, ci si sociala, civica, estetica, morala etc.

d) Institutiile culturale. Casele de cultura, muzeele,case memoriale

pot deveni medii prielnice de transmitere a valorilor si de formare si

reformare a persoanelor in acord cu jaloane valorice polimorfe, inalte. Aici

se pot desfasura adevarate programe de formare a tinerilor, de educatie a

adultilor, de petrecere fructuasa a timpului liber, concurand, pentru

11

aceasta, activisti culturali devotati faptelor de cultura, adevarate

competente in materie care ofera, uneori expertiza de inalta clasa.

e) Mass-media. O alta grupa de factori ai educatiei o formeaza

instantele mediatice, chemate sa amplifice, sa continue sau sa diversifice

experientele cognitive si comportamentale ale persoanelor. Intr-o

societate infomatizata (cu virtuti benefice, dar si malefice), stimuli explicit

educogeni trebuie sa fie prezenti si la acest nivel. Gama acestor mijloace

este deosebit de larga: de la ziare si reviste, trecand prin radio si

televiziune si pana la magistralele informationale ale internetului. Cum nu

intotdeauna mesajele distribuite prin aceste cana le sunt autentice,

valoroase sau sincere, este de dorit ca receptorul sa dea dovada de simt

critic, de circumspectie interpretative si de competenta valorizatoare

pentru a selecta doar ceea ce este benefic si pentru a devein imun fata de

stabilitate si coerenta delibetara, o anumita autonomie fata de fluctuatiile

politice, economice, sociale sunt mai mult decat necesare.

Determinarile functineaza si intre componentele procesului de

invatamn si intre elementele spatiului social. Elementele mediului social se

reflecta direct in componentele procesului didactic (innoirea tehnologiei

instruirii, infuzarea continutului si aspectelor relationale cu valori

raspandite larg in societate, inducerea unor sentimente de neincredere

sau chiar de dispret fata de scoala, din cauza unor conjuncture economice

nefavorabile etc.) sau indirect, prin selectie si prelucrare in interiorul unor

compartimente ale sistemului de invatamant. Nu-i mai putin adevarat ca

determinarile sunt si inverse, dinpre procesul de invataman catre spatiul

social (consolidarea increderii in valorile sociale, infuzarea de noi

mentalitati, modele comportamentale etc.) asupra carora factorii

decizionali ai statului ar trebui sa mediteze mai profund.

12

5. Functiile educatiei

Selectarea, prelucrarea si transmiterea valorilor de la

societate la individ. Educatia de realizeaza prin transmiterea experientei

sociale, stocata sub forma valorilor cultural-stiintifice. Natural ca numai o

parte din aceste valori vor fi utilizate in procesul educatiei. Selectarea si

transmiterea lor urmeaza sa se faca pe baza unor principii pedagogice si in

conformitate cu anumite particularitati psihice indiciduale si de varsta ale

copiilor carora li se transmit. Pe masura ce sosietatea evolueaza, ritmul de

acumulare a valorilor este tot mai intens, fapt pentru care principiile dupa

care se face selectarea si transmiterea se restructureaza incontinuu. Cele

doua operatii, selectarea si transmiterea, se afla intr-o dependenta

13

reciproca, o selecatare adecvata se va rasfrange pozitiv asupra

transmiterii dupa cum o rationalizare a acesteia va avea influente positive

asupra selectiei.

Acesta functie asigura, deci, continutul educatiei. Volumul

continutului s-a modificat de la o epoza la alta si de la un tip de educatie la

altul, prin aceste transformari exprimandu-se carcterul istoric al educatiei.

Dezvoltarea constienta si progresiva a potentialului biopsihic

al omului. ca actiune sociala, educatia vizeaza omul conceput ca un tot

unitary, ca fiinta biopsihosociala. Desi actioneaza din exterior, educatia

este intotdeauna dependenta de anumite particularitati biopsihice,

urmarind in acelasi timp dezavoltarea lor. Este un adevar recunoscut ca

valorificarea acestora se poate face numai prin exersare, prin actiune. Ori,

educatia creeaza in mod constient posibilitatea aparitiei unor astfel de

ocazii si imprejurari.

Functia despre care vorbim este realizata numai pe baza valorificarii

descoperirilor biologiei si psihologiei a fundamentarii actiunii educationale

pe aceste dprinderi. Dezvoltarea potentialului biopsihic raspunde unro

nevoi individuale si, prin intermediul acestora, si unor nevoi sociale.

Pregatirea omului pentru integrarea active in viata sociala.

Din definitia pe care am dat-o educatiei rezulta ca urmareste formarea

unui timp de personalitate solicitat de conditiile prezente si din

perspective ale societatii. Sarcina educatiei este de a-l pregati pe om ca

element activ al vietii sociale, ca forta de munca si subiect al relatiilor

sociale. Deoarece in integrarea in viata sociala, ca forta de munca si

subiect al relatiilor sociale, este un proces continuu, neintrerupt, se

apreciaza ca acesta functie este specifica educatiei, indifferent de varsta

individului. Din aceasta perspective, putem considera ca asigurand

pregatirea profesionistului, educatia este un factor al progresului social.

Prin functia la care ne referim educatia raspunde unor necesitati

sociale pe care societatea, in ansamblul sau, le pune in fata oamenilor ca

agenti ai devenirii sociale.

14

Privita din perspective pregatirii fortei de munca, educatia

indeplineste si o funtie economica. Intrucat integrarea in viata sociala se

face in primul rand prin activitatea de munca, putem considera functia

economica ca un aspect al acesteia din urma.

Functiile educatiei prezentate mai sus trebuie private ca un tot,

intrucat actiunea educationala vizeaza dezvoltarea personalitatii umane in

concordantacu anumite cerinte ale societatii. Prin aceste functii educatia

poate fi apreciata ca o conditie indispensabila atat pentru existenta si

dezvoltarea societatii, cat si a fiecarui individ in parte.

6. Continuturile, formele si tendintele educatiei

Conţinuturile educaţiei vizează dimensiunile principale ale

activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii, proiectată-

realizată în plan: intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic.

Formele educaţiei vizează ansamblul acţiunilor şi al influenţelor

pedagogice realizate, simultan sau succesiv, la nivel instituţional (educaţia

formală-educaţia nonformală) şi la nivel noninstituţional (educaţia

informală).

Tendinţele de evoluţie a educaţiei, angajate, în perspectiva

secolului XXI, la scara modelului cultural al societăţii postindustriale,

vizează:

-formarea-dezvoltarea permanentă a personalităţii, posibilă şi necesară

prin integrarea tuturor formelor şi conţinuturilor educaţiei pe verticala şi

pe orizontala sistemului de educaţie;

-autoformarea-autodezvoltarea personalităţii umane, posibilă şi necesară

prin proiectarea şi realizarea superioară a ciclurilor de educaţie

15

permanentă, desfăşurate, la nivel optim, pe verticala şi pe orizontala

sistemului de educaţie;

-valorificarea deplină a educabilităţii la nivelul corelaţiei pedagogice

existente între factorii care asigură (auto)formarea-(auto)dezvoltarea

personalităţii umane: educaţia-mediul- ereditatea;

-proiectarea curriculară a educaţiei, centrată asupra obiectivelor

formative şi a corespondenţelor pedagogice, posibile şi necesare între

obiective-conţinuturi-metodologie-evaluare.

Aceste orientări asigură integrarea tendinţei de abordare socială a

educaţiei, la nivel de produs, cu tendinţa de abordare psihologică a

educaţiei, la nivel de proces. Educaţia este astfel concepută ca activitate

de (auto)formare-(auto)dezvoltare permanentă a personalitătii, deschisă

perfecţionării în plan intellectual-moral-tehnologic-estetic-fizic, la nivel

formal-nonformal-informal.

Cele trei forme ale educației sunt: educația formală, informală și cea

nonformală.

16

7. Educatia formala

Educația formală reprezintă ansamblul acțiunilor pedagogice

proiectate instituțional prin structuri organizate sistemic, pe niveluri și

trepte de studii (grădinițe, școli, universități, centre de perfecționare etc.),

in cadrul unui proces de instruire realizat cu rigurozitate, în timp și spațiu:

planuri, programe, manuale, cursuri, materiale de învățare etc.

Educația formală valorifică activitatea de educație/instruire

organizată în cadrul sistemului de învățământ sub indrumarea unor cadre

didactice specializate în proiectarea unor acțiuni educaționale, care

asigură realizarea corelației subiect/educator-obiect/educat la niveluri de

rigurozitate pedagogică maximă.

Obiectivele pedagogice specifice educației formale angajează

toate conținuturile activității de formare-dezvoltare a personalității în plan

intellectual, moral, tehnologic, estetic, fizic operaționalizabile în raport cu

particularitățile fiecărei trepte șI discipline școlare:

a) dobândirea cunoștințelor fundamentale în interdependența lor

sistemică

b) exersarea aptitudinilor și a atitudinilor general-umane într-un cadru

metodologic stimulativ, deschis (auto)perfecționării

17

c) aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri și

grade de integrare școlară, postșcolară, universitară,profesională

(Cerghit,Ioan,Vlăsceanu,Lazăr,1988, p.27,28).

Conținutul și metodologia educației formale valorifică

următoarele coordonate funcționale, valabile la nivelul sistemului și al

procesului de învățământ:

a) proiectarea pedagogică organizată pe bază de planuri, programe,

manuale școlare, cursuri universitare, materiale de stimulare a invățării

etc.

b) orientarea prioritară a ,,finalităților,, spre parcurgere ,,programei,,

pentru ,,asigurarea succesului unui număr cât mai mare de elevi și

studenți,,(Vaideanu,George, 1988, p.226).

c) învățarea școlară/universitară sistematică, realizată prin corelarea

activității cadrelor didactice de diferite specialități la nivelul metodologic al

unei ,,echipe pedagogice,,

d) evaluarea pe criterii sociopedagogice riguroase, realizată prin: note,

calificative, aprecieri, caracterizări etc.

Aceste coordonate funcționale asigură substanța pedagogică a

acțiunii educaționale de tip formal, a cărei structură de proiectare șI de

organizare permite: intrarea ,,educatului,, în tainele muncii intelectuale

sistematice; recunoașterea achizițiilor individuale în condiții de activitate

sistematică; deschiderea sistematicăa achizițiilor individuale spre alte

modalități educative, existente la nivel social (Cucoș, Constantin, 1996,

p.37).

Deschiderea educației formale spre alte modalități de organizare

a acțiunii pedagogice permite depașirea limitelor sale inerente care țin de

normativitatea excesivă a programelor, de tendința didacticistă a

metodelor, de predispoziția spre rutină a organizației școlare, de

orientarea spre informare și evaluare cumulativă a proceselor

instrucționale.

18

9. Educatia informala

Educatia informala reprezinta ansamblul influentelor pedagogice

exercitate spontan si continuu asupra personalitatii umane la nivelul

familiei, localitatii, strazii, (micro)grupurilor sociale, mediului social

(cultural, professional, economic, religios etc.), a comunitatii (nationale,

zonale, teritoriale, locale) a mass-mediei (presa scrisa, radio-televiziune

etc.)

Educatia informala nu angajeaza o activitate/ actiune pedagogica

bazata pe institutionalizarea corelatiei “subiect- obiect”. Acest fapt o

deosebeste fundamental de educatia formala (bazata pe actiunea

pedagogica de tip formal) si de educatia nonformala (bazata pe actiune

pedagogica de tip nonformal).

Educatia informala evolueaza in plin camp psiho-social, preluand

direct sau indirect influentele cu efecte pedagogice rezultate din contextul

situatiilor si al activitatilor cotidiene “care nu isi propun in mod deliberat

atingerea unor teluri de ordin eductiv” (Cerghit, Ioan in Curs de pedagogie,

coordinator: Ceghit Ioan; Vlasceanu Lazar, 1988, p.28).

Specificul educatiei informale consemneaza doua tendinte

contradictorii: a) diminuare functiei formative in conditiile inexistentei unei

actiuni pedagogice organizate sistematic, la nivel functional-structural; b)

accentuarea functiei informative, in conditiile extinderii (re) surselor de

influenta pedagogica, dezvoltata in societatea moderna si postmoderna,

contemporana.

Influentele pedagogice spontane disponibile pe tot parcursul

existentei umane, conditioneaza procesul de acumulare a unor cunostinte,

capacitate si comportamente care probeaza resursele educatiei informale

19

in plan cognitiv, afectiv, socioprofesional. In aceasta perspectiva sistemele

(post) moderne de invatamant asigura valorificarea experientelor de viata

a elevilor, studentilor, adultilor etc., angajate la nivelul planului de

invatamant, a programelor si manualelor scolare/universitare elaborate pe

criteriile pedagogice curriculare. In conditiile societatii contemporane,

postindustriale aria de influente “educatiei informale” inregistreaza o

crestere substantiala, constanta, sustinuta de “o masa informationala

enorma ca volum dar eterogena, foarte variata si inegala de la zi la zi si de

la persoana la persoana” (Vaideanu, George, 1988, p.232, 233).

Pe de alta parte, ascensiunea mass-mediei, cu implicarea mijloacelor

tehnologice de varf, generalizeaza fenomenul de “suprainformare” si de

“hiperstimulare senzoriala”, care atinge proportii greu controlabile

pedagogic, in special in cazul posturilor de televiziune prin cablu,

emisiunilor de radio pe unde ultrascurte, retelelor de calculatoare/internet

etc.

Influentele pedagogice tipice educatiei informale pot fi grupate la

nivelul a doua coordinate orientative: a) influente neorganizate, spontane,

difuze, eterogene, cantitative, neselectate, neprelucrate – provenite si

giferite medii sociale: familie, strada, cartie, localitate, (micro)grup etc.; b)

influente organizate, transmise de la nivelul unor institutii mass-media,

care le proiecteaza si le orienteaza insa “din perspectiva altor instante si

interese decat pedagogice” (Cucos, Constantin, 1996, p.36).

Aceasta ultima categorie de influente mass-media se deosebeste

fundamental de actiunea pedagogica organizata deliberat in cazul unor

programe specifice institutionalizate la nivelul presei, radioului,

televiziunii, etc. scolare sau universitare.

Extinderea institutiilor mass-media, fenomen specific societatii

contemporane, plaseaza educatia informal ape terenul unei performante

paradoxale. Pe de o parte, ea “precede si depaseste ca durata, continutul

si modaliatati de insinuare, practicile educatiei informale” (ibidem). Pe de

alta parte, educatia informala ramane in limitele unor sfere de influente

care, prin largirea lor, devin tot mai aleatorii in lipsa unor scopuri si efecte

20

pedagogice directe, specifice actiunii educationale de tip formal sau

informal.

Deschiderea educatiei informale evidenteaza cresterea continua a

influentelor pedagogice realizate in special prin intermediul mass-mediei.

Valorificarea lor presupune elaborarea unor raspunsuri semnificative la

nivelul urmatoarelor intrebari-problema:

a) “Cat din informatia perceputa devine cultura, adica informatie

prelucrata si integrata in ansambluri (?)”;

b) In ce masura elementele invatate in cadrul informal sustine

optiunile si deciziile individuale si sociale (?);

c) Care este beneficul formative produs in timpul celor 4-6 ore

zilnice de vizionare a televiziunii (?);

d) Ce procent din imaginile s-au datele percepute informal sunt (re)

actualizate in dezbateri si analize, inainte de a patrunde “in

depozitul imens al uitarii” (?) – vezi VAideanu, George, 1988,

p.233, 234.

Raspunsurile pedagogice posibile si necesare, valorifica doau

fenomene social obiective: a) cresterea permanenta a potentialului

informativ general al educatiei/instruirii informale realizate prin mass-

media; si apoi de situarea educatiei /instruirii formale (realizata prin mass-

media) in avangarda informatiei, in raport cu actiunile educatiei/instruirii

formale si nonformale – vezi transmiterea imediata a noutatillor din stiinta

(de exemplu: cucerirea cosmosului, primul pas pe luna etc.) si din viata

sociala (de exemplu: evenimentele politice, economice, culturale etc.

prezentate zilnic, la scara universala).

Aceste doua fenomene solicita o mediere pedagogica atenta si

permanenta, realizabila prin intermediul institutiilor, specializate in

proiectare unor actiuni specifice de educatie/instruiere formala si

nonformala, care valorifica influentele pedagogice si experientele de viata,

acumulate la nivel de educatie/instruire informala.

21

8. Educatia nonformala

Educatia nonformala reprezinta ansamblul actiunilor pedagigice

proiectate si realizate intr-un cadru institutionalizat extradidactic sau/si

extrascolar constituit ca “o punte intre cunostintele assimilate la lectii si

informatiile accumulate informal” (vezi Vaideanu, George, 1988, p.232).

22

Educatia nonformala valorifica activitatea de educatie/instruire

organizata in afara sistemului de invatamant dar si in interiorul acestuia

(vezi rolul cluburilor, taberelor elevilor/studentilor) sub indrumarea unor

cadre didactice specializate in proiectarea unor actiuni educationale, care

asigura realizarea corelatiei subie/educator-obiect/educat la nivelul de

flexibilitate complementara in raport cu resursele pedagogice formale.

Educatia nonformala sprijina, direct si indirect, actiunile si influentele

sistemului de invatamant pe doua circuite pedagogice principale:

A) Un circuit pedagogic situate in afara clasei: a) cercuri pe disciplina

de invatamant, cercuri interdisciplinare, cercuri tematice/transdisciplinare;

b) ansambluri sportive, artistice, culturale etc.; c) intreceri competitii,

concursuri, olimpiade scolare.

B) un circuit pedagogic situate in afara scolii: a) activitati

periscolare, organizate special pentru valorificarea educative a timpului

liber: cu resurse traditionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universitati

populare, vizionari de spectacole : (teatru, cinema, etc.) si de expozitii

etc.; cu resurse moderne: videoteca, mediateca, discoteca;

radioteleviziune scolara; instruire asistata pe calculator, cu retele cu

diferite programe nonformale etc.; b) activitati parascolare organizate in

mediul socioprofesional, ca “solutii alternative” de perfectionare, reciclare,

instruire permanenta, institutionalizate special la nivel de: presa

pedagogica, radio-televiziune scolara; cursuri, conferinte tematice - cu

programe speciale de educatie permanenta etc.

Obiectivele pedagogice specifice educatiei nonformale completeaza

resusrsele educatiei formale la nivelul unor coordonate “de vocatie “ (vezi

D Landsheere, Viviane,1992, p.566, 567) : sprijinirea elevilor, studentilor

adultilor etc. cu sanse speciale/minime-maxime, de reusita scolara,

profesionala etc.; stimularea dezvoltarii personalitatii elevilor, studentilor

etc. si a comunitatii educative locale, la niveluri de performanta si de

competenta superioara, relevante in plan intelectula, moral, tehnologic,

estetic, fizic; valorificarea adecvata a strategiilor de proiectare-realizare a

actiunilor (de formare si perfectionare profesionala; de oreganizare a

23

timpului liber; de alfabetizare functionala a grupurilor sociale

defavorizate).

Continutul si metodologia educatiei nonformale evidentiaza

urmatoarele note specifice care apar la nivel functional-structural pe

fondul unui plus de flexibilitate-realizat in raport cu educatia formala – si

de deschidere – asumat in raport cu educatia informala: a) proiectarea

pedagogica neformalizata,cu programe deschise spre interdisciplinalitate

si educatie permanenta – la nivel general-uman, professional, sportiv,

estetic etc.; b) organizarea facultativa, neformalizata, cu profilare

dependenta de optiunile elevilor si ale comunitatilor scolare si locale, cu

deschideri speciale spre eveniment si inovatie; c) evaluarea facultative,

neformalizata, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fara note sau

calificative oficiale.

Aceste note specifice explica avantajele dar si limitele educatiei

nonformale dependente de incapacitatea momentana a acesteia de

validare sociala a rezultatelor care “nu conduc decat rareori la o calificare

oficiala a competentelor” (vezi De Landsheere, Viviane, 1992, p.566)

Limitele amintite reflecta fluiditatea structurilor organizatorice

focalizate in prea mare masura asupra obiectivelor pe termen scurt si

asupra “libertatii” metodologice a educatorilor. Strategiile asumate nu

asigura nici continuturile pedagogice necesare pentru sustinerea sociala a

actiunilor educationale declansate, si nici resursele de adaptabilitate,

individuale si comunitare, valorificabile in directia educatiei

permanente.Ele comporta, astfel, trei riscuri pedagogice majore :

promovarea unui activism de suprafata, dependent doar de indeplinirea

obiectivelor concrete, rupte adesea de obiectivele specifice educatiei

formale; avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice

disponibile, care pot dezechilibra corelatia functionala dintre subiectul si

obiectul educatiei;eludarea posibilitatilor de validare sociala reala a

rezultatelor in raport cu “diplomele si certificatele” obtinute la nivelul

educatiei formale.

24

Dezvoltarea educatiei nonformale ofera sugestii si chiar solutii

pentru depasirea prelungitei “crize a scolii”.

Teoria “descolarizarii societatii” (Illich, Ivan, 1971) propune “patru

retele ale cunoasterii” caracteristice pentru “ noile institutii educative” de

tip nonformal:

a) O retea de “servicii utilizata in activitatea zilnica in uzine,

aeroporturi, ferme etc.”, care pun la dispozitia publicului

diferite “obiecte educative”: instrumente, bibiloteci,

laboratoare, sali de expozitie, sali de spectacol, muzee, etc.;

b) O retea de “ schimburi de cunostinte” actualizate, bazata pe

“o lista de personae” dispuse si capabile de asemenea

activitati;

c) O retea de comunicare sustinuta printr-un organism care

faciliteaza intrunirile intre “semeni” si inregistrarea dorintelor

in materie de educatie;

d) O retea de adrese ale persoanelor profesioniste sau amatoare,

capabile de “servicii educative” diferite chiar la nivelul unui

“anuar”.

In comditiile societatii contemporane , dezvoltarea educatiei

nonformale angajeaza “noile mass-media” care intervin din ce in ce mai

mult in sprijinul educatiei: presa scrisa, radio-televiziunea, sistemele de

retele video si de calculatoare- cu profil scolar, universitar, etc. Aceste

mijloace, perfectionate si modernizate din punct de vedere tehnologic,

vizeaza nu numai “difuzarea” surselor educatiei, ci , in primul rand,

“determinarea unui tip superior de invatare” prin asumarea unor

obiective-continuturi si metotdologii adecvate, valorificate de cadre

didactice specializate in proiectarea si realizarea instruirii nonformale.

Obiectivele specifice acestui tip aparte de instruire nonformala

vizeaza:

ridicarea nivelului genereal al educatiei prin “difuzarea

programelor in scoli isolate sau incadrate necorespunzator”;

25

ridicare nivelului de pregatire a cadrelor didactice, din unele scoli

sau zone, prin calitatea exemplara a modelelor pedagogice propuse;

extinderea proceselor de invatare sistematica pana la nivelul

organizarii programelor universitare prin intermediul televiziunii;

completarea cunostintelor in domenii care solicita un grad ridicat

de operativitate a informatiei: limbi straine, stiinte socioumane,

matematica, biologie, tehnologie, etc;

stimularea “alfabetizarii functionale” in domenii productive care

solicita perfectionarea si chiar (re)-calificare profesionala continua.

26