TEMA 2. ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

1. Complexitatea cauzală a fenomenului infracţional.

2. Fazele actului infracţional.

1. COMPLEXITATEA CAUZALĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL

Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat

multidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală, statistică infracţională etc.

Infracţionalitatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act comis de o persoană concretă într-o situaţie concretă. Este vorba de o acţiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc.

O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare asupra conduitei şi a manifestărilor psihocomportamentale.

Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale, luaţi separat, nu pot explica în mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului infracţional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă.

Înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se concretizează în act infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte aparţinând principiilor conexiunii şi determinismului:

posibilitate şi realitate; necesitate şi întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi scop; lege (Stanca, 1992).

Pentru explicarea mecanismului apariţiei şi dinamicii fenomenului infracţional, este necesar să pornim de la conceptul de conexiune care presupune interacţiunea obiectelor şi fenomenelor, corelaţia subsistemelor în sistem şi sistemelor în context.

În concordanţă cu principiul conexiunii, originea şi dinamica fenomenului infracţional nu poate fi rezultatul unui factor monocauzal şi nici al mai multor factori, ci numai al interacţiunilor dintre aceştia, care îi dă configurarea şi care are un caracter obiectiv.

Dificultatea demersului teoretic şi de investigare practică a etiogenezei fenomenului infracţional derivă tocmai din impedimentele ce se ridică în decelarea tipurilor de relaţii care acţionează în mod specific în acest domeniu.

Apelarea la categoriile “posibilitate şi realitate” mijloceşte surprinderea mecanismului sintezei între continuu şi discontinuu în trecerea de la o stare la alta în procesul determinării obiective a fenomenului infracţional. Realitatea acestuia surprinde tocmai starea sa de fapt existentă prin ansamblul infracţiunilor prezente şi trecute.

Spre deosebire de realitate, posibilitatea desemnează totalitatea stărilor virtuale prin care fenomenul infracţional poate trece, dar pentru care nu există încă suficiente condiţii de realizare. La nivelul acesteia se impune a fi localizată adevărata prevenire, care trebuie să aibă

1

menirea tocmai de a împiedica sau elimina apariţia şi influenţa condiţiilor ce facilitează trecerea din sfera posibilului în cea a realului în cazul unei infracţiuni concrete. Intervenţia oportună şi eficientă este strâns condiţionată de înţelegerea faptului că dinamica interacţiunilor interne şi externe, actuale sau de perspectivă, a factorilor biopsihosociali marcaţi de influenţe criminogene, determină o gamă variată de posibilităţi prezente sau viitoare ale apariţiei şi manifestării fenomenului infracţional. Graniţele dintre posibilul şi imposibilul infracţional sunt relative, deoarece evoluţia stărilor de manifestare are un caracter concret şi reprezintă expresia conţinutului intern şi a variabilităţii gamei care favorizează ori suprimă unele direcţii.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că dacă anumite direcţii ţin de esenţa sistemului, altele se cantonează la nivelul aspectelor accidentale ale acestuia. Primele sunt direcţii necesare şi se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, pe când celelalte sunt întâmplătoare şi nu depind de condiţiile interne şi stabile, ci de condiţiile variabile neesenţiale.

Necesitatea fenomenului infracţional este modalitatea de existenţă ori de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe criminogene, circumscrise la nivelul factorilor biopsihosociali, luaţi în interacţiunea lor, decurgând din natura internă a acestora şi, în condiţii constante, se desfăşoară ca inevitabilitate, într-un anumit fel bine precizat.

Opusă necesităţii, întâmplarea reprezintă modalitatea de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe criminogene, localizate la acelaşi nivel, care decurge din factorii periferici sau exteriori şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă, reuşind să se producă sau nu, să se realizeze într-un fel sau altul, fără să afecteze esenţa sistemului.

Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut, ci relativ, inclusiv în domeniul psihologiei judiciare, astfel că într-un anumit raport sau în anumite condiţii date, ceea ce este necesar poate fi întâmplător, într-un alt raport sau în alte condiţii. Aşa, de exemplu, furtul comis de o persoană, căreia nu i s-a oferit şansa unui loc de muncă şi în concepţia sa nu are alte posibilităţi de câştig cinstit, apare ca necesar, pe când în condiţiile unui loc stabil de muncă, poate fi întâmplător. Schimbarea condiţiilor în funcţie de loc şi timp, poate conduce la trecerea uneia în cealaltă.

Dacă realitatea, posibilitatea şi imposibilitatea, alături de necesitate şi întâmplare, sunt categorii care exprimă stări calitative ale fenomenului infracţional, existenţa acestuia implică şi determinări de ordin cantitativ regăsite în conceptul de probabilitate. El se referă, în acest caz, la posibilităţile devenirii ilicitului penal, la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare virtuală la una reală, la şansele comiterii unei fapte penale.

Probabilitatea se regăseşte în ecuaţia de frecvenţă ca raport dintre numărul de cazuri de realizare efectivă a unor infracţiuni şi numărul total de cazuri posibile ale acestora. Probabilitatea are sens şi valoare numai în cazul infracţiunilor întâmplătoare, pentru că există cel puţin două posibilităţi: să fie comise sau nu, să fie săvârşite într-o formă sau alta. Probabilitatea capătă o semnificaţie şi o importanţă din ce în ce mai mare, pe măsură ce prognozarea criminologică îşi conturează locul şi rolul în profilaxia infracţională.

Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu genurile sale proxime şi faptele concrete de manifestare, exprimă un raport genetic şi se obiectivează ca legătură independentă de voinţa omului între două subsisteme sau elemente ale aceluiaşi sistem care se succed, unul provocându-l pe celălalt.

Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte cauză şi care, din perspectivă criminologică, are drept conţinut interacţiunea factorilor biopsihosociali ce determină, în mod necesar, infracţiunea.

Cauza este condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar manifesta şi totodată ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect.

Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui producere este determinată de aceasta. Între cauză şi efect se stabileşte un raport de necesitate. Constanţa acestui raport este mediată de condiţii.

Cauzele provoacă aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la fel cum variabilitatea condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor în raport cu acţiunea aceloraşi cauze.

2

Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. Pe de o parte, fenomenele sunt, în acelaşi timp, în raporturi diferite, atât cauze cât şi efecte, iar pe de altă parte, în producerea efectelor interacţionează mai multe cauze, acestea la rândul lor acţionând în strânsă legătură cu diverse condiţii. Odată apărut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat, influenţând-o favorabil sau nefavorabil.

Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele comportamente infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi influenţându-le, asigură o anumită evoluţie a lor pentru producerea efectului.

Condiţiile pot fi: necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient necesare. Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe manifestarea ei, grăbind sau încetinind,

stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect. Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului infracţional derivă

din faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte relaţii prezente în structura şi dinamica sa. Pentru facilitarea decelării lor, îndeosebi la nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii şi practicienii sunt preocupaţi de izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor posibile, oprindu-se îndeosebi la mobilurile şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii studiate.

Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nodal al intersecţiilor din lanţurile cauzale care este, în acelaşi timp, determinat şi determinator, având atât valoare de cauză, cât şi de efect.

Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. Sigur că prin cunoaşterea prealabilă a acestui mobil în unele situaţii date, se poate acţiona preventiv, dar antecedenţa imediată din lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care s-a ajuns la duşmănia respectivă. Deci, activitatea preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de manifestare relaţiile din întregul lanţ cauzal.

Înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de sesizarea acţiunii concomitente a unei pluralităţi de cauze. În etiologia infracţională se împletesc cauzele interne ce ţin de natura umană, socială a persoanei şi cauzele externe ce vizează diverşi factori culturali, economici, juridici etc. Ponderea, în cazul infracţiunilor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii individuali) care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea explica de ce o persoană, în anumite condiţii, trece la actul infracţional, pe când alta, în împrejurări similare, nu face acelaşi lucru.

Concluzia ce se desprinde este că, în domeniul infracţional, cauza externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza internă.

Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă, a ponderii lor în lanţul cauzal, presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social - istoric concret, marcat evident de structura sistemului economico-social, de legităţile care îl guvernează.

Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei, stării, structurii şi dinamicii fenomenului infracţional este dată de lege şi legitate, concepte care surprind, pe de o parte, unitatea acţiunii tipurilor de interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate, necesitate şi întâmplare, cauzalitate şi condiţionare) şi sistemul ce înglobează ansamblul de legi care îl guvernează, pe de altă parte.

Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate infracţională. Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.

Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.

3

Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.

O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

2. FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei faze ale actului infracţional, şi anume:

faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă faza postinfracţională.

1. Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precede actul infracţional.

Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează. În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă,

mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă.

Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.

În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

2. Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin

4

activism, realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.

Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mănuşilor, diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

3. Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară.

Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.

Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor.

Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi. În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au succes, unii infractori manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.

Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei.

În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie

5

în capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii, recunosc o parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă o mărturisire, dar şi aceea incompletă.

Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante, este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta.

Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal ar fi să i se întocmească un profil psihocomportamental, în vederea aplicării unui program corecţional corespunzător. Dificultăţile în acest domeniu rezidă în faptul că diagnosticarea fiecărui caz în parte este o activitate laborioasă, necesitând participarea mai multor specialişti (psihologi, magistraţi, sociologi, criminologi, medici legişti etc.).

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.

Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):

1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;

2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;

3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul delincvntului etc.

6