TEMA 10: INSTITUŢIILE FINANCIARE INTERNAŢIONALE

1. Instituţii financiare internaţionale – privire generală 2. Fondul Monetar Internaţional3. Grupul Băncii Mondiale4. Banca Reglementelor Internaţionale

1.. 1. Instituţii financiare internaţionale – privire generală

Multe instituţii au fost create în timpul sau imediat după al doilea război mondial, cu scopul de a elimina decalajele anterioare dintre ţări şi de a crea un sistem viabil de drepturi şi îndatoriri internaţionale. Acest sistem cuprinde drepturi şi îndatoriri în domeniul economic.

Mişcarea internaţională a mijloacelor băneşti şi sistemul pieţei monetar – financiare internaţionale dispune de o structură instituţională adecvată, prin intermediul căreia se realizează, în mod concret, fluxurile monetare şi se asigură efectuarea operaţiunilor specifice activităţilor monetar – financiare internaţionale. Această structură include instituţii specializate localizate la nivelul economiilor mondiale (banca centrală şi băncile comerciale), bursele şi societăţile financiare, agenţii economici nonbancari, instituţiile guvernamentale, instituţii monetar – financiare internaţionale şi cele regionale.

La oricare dintre aceste niveluri distingem:a) instituţii care efectuează nemijlocit operaţiuni monetar – financiare internaţionale;b) instituţii care organizează, sprijină şi supraveghează.Toate instituţiile financiare internaţionale se ghidează după cel puţin trei principii de bază:

promovarea libertăţii comerţului internaţional şi a tranzacţiilor de capital; asigurarea asistenţei de specialitate în fiecare ţară în vederea menţinerii stabilităţii

economice şi monetare interne şi externe; elaborarea politicilor economice luând în considerare interesele tuturor ţărilor membre ale

acestor instituţii.Funcţionarii instituţiilor internaţionale sunt extrem de preocupaţi de faptul că, pe măsură ce

resursele de capital sunt disponibilizate de comunitatea internaţională, ele trebuie cheltuite. De aceea există o tendinţă de lărgire a sistemului de creditare, dar este necesar să se ia măsuri astfel încât să nu se diminueze calitatea. Din acest punct de vedere este foarte important ca instituţiile să fie capabile să-şi păstreze seriozitatea pe pieţele financiare, la adevărata lor valoare. Majoritatea instituţiilor financiare internaţionale sunt solide din punct de vedere financiar. O trăsătură esenţială a instituţiilor financiare internaţionale este solidaritatea între ţările membre ale acestor instituţii. Aceasta poate lua forma unor contribuţii financiare, demonstrând bunăvoinţa de a oferi resurse unei instituţii care le va distribui pe considerente supranaţionale. Contribuţiile financiare sunt expresie a sprijinului politic; ele trebuie dezbătute în parlamentul fiecărei ţări membre şi aceasta dovedeşte faptul că instituţiile internaţionale primesc un suport politic. Dar, pentru funcţionarea eficientă a acestor instituţii, mult mai important decât valoarea contribuţiei financiare este dorinţa politică de cooperare între ţările membre bazată pe încredere reciprocă. Instituţiile întocmesc rapoarte detaliate asupra activităţii lor, în care apar şi comentarii critice. Analiza introspectivă şi autocritică au un rol benefic în readaptarea şi îmbunătăţirea activităţii în scopul păstrării încrederii cu care au fost învestite instituţiile din partea ţărilor membre, partenere.

Pentru a-şi putea desfăşura activitatea independent este foarte important ca instituţiile internaţionale să aibă propriile surse de venituri.

Majoritatea instituţiilor financiare internaţionale sunt instituţiile profitabile. Aceste instituţiile au reuşit să acumuleze rezerve de capital substanţiale, care să le consolideze poziţia în negocierile cu ţările membre şi să le ofere o siguranţă pentru “vremurile grele”. Poziţia OCDE, care nu are surse proprii de venituri în afara celor din publicaţiile pe care le editează, este slabă din mai multe puncte de vedere în comparaţie cu cea a instituţiilor de la Bratton – Woods.

Un alt factor important în asigurarea succesului instituţiilor internaţionale este modalitatea în care se iau deciziile. Majoritatea instituţiile financiare adoptă proceduri în care voturile depind de puterea economică şi financiară a fiecărei ţări membre. Votul este adesea legat de contribuţia financiară a ţării respective, în acest fel fiind asigurat faptul că ţările cu cea mai mare putere economică vor avea şi cea mai mare contribuţie financiară, primind în schimb o mai mare putere de decizie în cadrul instituţiei

1

respective. În practică se constată că acest sistem funcţionează avantajos pentru marile puteri economice şi indirect pentru întreaga comunitate internaţională.

În general, instituţiile internaţionale care iau decizii pe baza votului diferenţiat funcţionează mult mai eficient şi mai prompt decât celelalte instituţii care operează pe principiul “o ţară, un vot”, cum sunt Organizaţiile Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, în practică se urmăreşte pe cât posibil, luarea deciziilor pe baza consensului general.

Fiecare instituţie încearcă să creeze un cadru adecvat pentru discuţiile de interes reciproc în care ţările membre să-şi poată lămuri problemele proprii. Cu toate că ţările recunosc necesitatea cooperării, pentru menţinerea comerţului liber şi a sistemului de plăţi, în practică este dificil de acceptat faptul că acesta atrage după sine o ierarhizare a ţărilor în cadrul instituţiei.

Instituţiile financiare internaţionale sunt apolitice. Statutele lor prevăd respectarea sistemului economic şi politic al fiecărui stat membru. Evaluarea cererilor de acordare a creditelor ia în considerare numai aspectele tehnice, economice şi financiare.

Toate instituţiile internaţionale sunt supuse unor presiuni politice de diverse tipuri. Astfel S.U.A profită uneori de poziţia sa dominantă în cadrul instituţiilor internaţionale, impunând preferinţele politice proprii, în urma consultărilor din cadrul Grupului celor 7. Existând conflicte ideologice internaţionale, este foarte important să nu fie luate în consideraţie preferinţele politice. Sistemul de evaluare a cererilor de împrumut ar fi total paralizat dacă ar lua în considerare aspecte politice cum ar fi standardele democratice ale sistemului de administraţie publică sau respectarea drepturilor omului. Caracterul apolitic al acestor instituţii trebui menţiunt şi protejat în permanenţă.

Pe plan internaţional funcţionează instituţii monetar – financiare specializate: FMI, BIRD şi întregul grup al Băncii Mondiale, ca şi mai vechea decât ele, Banca Reglementelor Internaţionale.

Rolul lor depăşeşte cu mult pe acela al unei simple bănci, printre obiectivele lor figurând dezvoltarea şi organizarea cooperării monetar – financiare a statelor, asigurarea de asistenţă şi sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, menţinerea stabilităţii şi echilibrului pe plan valutar, a echilibrului balanţelor de plăţi, susţinerea financiară a creşterii economice în ţările membre şi cu deosebire în cele mai puţin dezvoltate1).

Un rol important în derularea şi orientarea fluxurilor financiare internaţionale revine instituţiilor internaţionale create de-a lungul timpului în scopul promovării cooperării financiare internaţionale, a facilitării accesului la resursele financiare a ţărilor mai puţin dezvoltate sau a celor care se confruntă cu dezechilibre interne temporare, al promovării investiţiilor străine private sau al stimulării dezvoltării economice şi sociale a ţărilor membre. Odată cu extinderea şi adâncirea procesului de globalizare şi pe pieţele financiare internaţionale, rolul acestor instituţii internaţionale a crescut semnificativ. În prezent există un număr însemnat de asemenea organisme financiare internaţionale cu obiective şi mecanisme de finanţare diferite: Fondul Monetar Internaţional, Grupul Băncii Mondiale (B.I.R.D., I.D.A., C.F.I.), Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, sau Banca Reglementelor Internaţionale. Fiecare dintre aceste instituţii s-au dezvoltat în permanenţă de-a lungul timpului, mărindu-şi în permanenţă forţa financiară de care dispun, încercând practic să-şi asume un rol cât mai activ în finanţarea internaţională.

2. Fondul Monetar Internaţional

După al doilea război mondial, situaţia dificilă cu care se confruntau toate statele lumii a impus organizarea de reuniuni internaţionale care să găsească soluţii în vederea relansării economiei mondiale. Desfăşurată între 1 şi 22 iulie 1944, conferinţa de la Bretton Woods a rămas în amintirea participanţilor ca una dintre cele mai strălucite reuniuni internaţionale consacrate vreodată unor scopuri specifice. Această conferinţă internaţională s-a ţinut în staţiunea estivală Bretton Woods, din statul New Hampshire (SUA), şi la ea au participat câteva mii de specialişti în probleme economice, politice şi financiare, doctrinari, experţi, jurişti, reprezentanţi ai 44 de state.

Impunătorul hotel “Mount Washington” din Bretton Woods a găzduit, pe durata a trei săptămâni, convorbirile şi lucrările ce aveau ca scop căutarea şi prezentarea remediilor pentru combaterea dezordinii şi instabilităţii monetare cronice, soluţii de înlăturare a barierelor vamale excesive şi a restricţiilor netarifare din calea comerţului internaţional şi alte probleme acute cu care se confruntau

1) A. Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 20, Ed. Bucura Nouă, Bucureşti, 1997.2

statele; soluţionarea acestor probleme viza un nou stil de viaţă economică internaţională, care să aibă la bază dezvoltarea schimburilor, a tranzacţiilor şi mişcarea capitalului internaţional în context multilateral.

„Planul Keynes" (după numele autorului său - John Maynard Keynes, recunoscut ca cel mai mare economist al lumii între cele două războaie mondiale) preconiza înfiinţarea unei „Uniuni Internaţionale de Clearing", care să administreze un fel de monedă internaţională cu valoare fixă în raport cu aurul, denumită „BANCOR", emisă într-un volum corespunzător nevoilor comerţului internaţional şi din care fiecare ţară trebuia să deţină automat o cotă necesară dezvoltării schimburilor sale comerciale externe. „Planul White" (după numele ministrului de finanţe al SUA - Harry B. White) preconiza înfiinţarea unui „Fond Monetar Internaţional", constituit din aur şi monede naţionale, care să fumizeze ţărilor membre, în schimbul monedei lor naţionale, valuta străină necesară pentru realizarea tranzacţiilor comerciale externe şi pentru stabilirea echilibrului balanţelor de plăţi. Poziţia americană a avut câştig de cauză, Conferinţa adoptând în liniile sale principale „Planul White". Astfel, prin acordurile încheiate Conferinţa monetară din iulie 1944 a prevăzut înfiinţarea a două instituţii: Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). În conformitate cu acordurile de la Bretton - Woods, F.M.I. urma să deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetar internaţional. In acelaşi timp, s-a făcut precizarea că o „ţară nu poate deveni membră a BIRD, atâta timp cât nu este membră a F.M.I".La 15 noiembrie 1947, F.M.I. a obţinut statutul de instituţie specializată a O.N.U., după ce Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat acordul încheiat de ECOSOC cu F.M.L, în conformitate cu Articolele 57 şi 63 din Carta Naţiunilor Unite. Ca instituţie specializată a sa, O.N.U. coordonează acţiunile F.M.I. prin consultări şi recomandări, însă nu poate interveni direct în activitatea acestuia. Statutul iniţial al F.M.L, cuprins în acordurile de la Bretton - Woods, a fost modificat de două ori: în 1969, prin adăugarea prevederilor referitoare la Drepturile Speciale de Tragere (primul amendament al statutul F.M.I.) şi în 1978, prin ratificarea Acordurilor de la Kingston (Jamaica), care au adus statutului iniţial importante modificări de fond (al doilea amendament). Numărul ţărilor membre ale F.M.I. a crescut rapid, de la 29 de ţări în 1945 la 125 de' ţâri în 1973, la 151 de ţări în 1989 şi 181 de ţări membre în 1996 (octombrie). România este membră din 15 decembrie 1972 şi a beneficiat până în prezent de un sprijin direct din partea Fondului în ceea ce priveşte problema echilibrării balanţei de plăţi externe (mai ales după 1990). În cazul României, ca dealtfel al tuturor ţărilor în tranziţie, Fondul Monetar Internaţional a avut un rol complex şi multiplu: soluţie financiară de ultimă instanţă pentru rezolvarea crizelor profunde, consultant activ în elaborarea măsurilor de politică macroeconomică dar şi garant pe şi promotor pentru investitorii şi creditorii privaţi străini. Potrivit Articolului 1 din statutul său, F.M.I. are următoarele obiective majore: să promoveze cooperarea monetară; să faciliteze expansiunea comerţului internaţional; să înlăture restricţiile valutare din calea comerţului internaţional şi a fluxurilor financiare

internaţionale; să acorde ţarilor membre credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii

dezechilibrelor temporare din balanţa de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca aceste ţări să recurgă la măsuri care ar putea impieta asupra prosperităţii naţionale şi internaţionale;

să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;

să scurteze durate şi să micşoreze dezechilibrul balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre.În funcţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispune F.M.I. pentru realizarea lor, se pot distinge următoarele segmente mai importante ale activităţii sale:

1. acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în monedă naţională), astfel încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a balanţelor de plăţi, iar, pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral al decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale. în principiu, ţara membră a F.M.I. care a primit un credit de la Fond este obligată să-1 folosească numai pentru echilibrarea balanţei sale de plăţi;

3

2. limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional. În acest sens, membrii F.M.I. simt obligaţi să evite restricţiile valutare asupra plăţilor curente. în acelaşi timp, F.M.I. are sarcina de a veghea şi interzice încheierea de acorduri valutare discriminatorii între ţările membre;

3. menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi urmărirea stabilităţii cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare iniţiale ale F.M.L, cursul de schimb al monedei unei ţâri membre putea să oscileze în raport cu valutele celorlalţi membri în cadrul unei marje înguste, de ± 1% faţă de paritatea oficială. Acest principiu însă nu se mai aplică după 15 august 1971, când s-a declanşat criza sistemului monetar internaţional iniţiat la Bretton - Woods, cursurile de schimb ale monedelor fiind lăsate să floteze liber.

F.M.I. are două categorii de membri: membri originari şi alţi membri. Membrii originari sunt considerate acele ţări care au ratificat acordul de creare a F.M.I. până la intrarea lui în vigoare (27 decembrie 1945). Alţi membri sunt socotite toate celelalte ţări care au aderat la F.M.I. după intrare în vigoare a acordului. Această delimitare a membrilor F.M.I. în membri originari şi alţi membri are, în principal, caracter onorific, dar uneori se ţine cont de acest lucru m desfăşurarea activităţii F.M.I. Conform statutului F.M.I, orice ţară membră se poate retrage oricând de la Fond, pe baza unui aviz scris. Totodată, orice ţară membră poate să fie privată de drepturile sale de a folosi resursele F.M.I, dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin semnarea acordului.Pentru constituirea, la dispoziţia F.M.I., a unei rezerve de aur şi devize, potrivit statutului iniţial, fiecare membru este obligat să subscrie o sumă (cotă), vărsată integral la aderare, din care 25% se varsă în aur şi 75% în monedă naţională. Aurul este depus la unul dintre cei patru „depozitari" acreditaţi: Banca (Sistemul) Federal de Rezerve din New - York, Banca Angliei, Banca Franţei şi Banca Indiei, iar moneda naţională este păstrată într-un cont special la Banca centrală sau o altă bancă a ţării emitente, la dispoziţia F.M.I. Acest nivel de 75 % din cotă are o importanţă deosebită în activitatea Fondului. El reprezintă “ poziţia neutră “ sau “ ideală “ a unei ţări fata de Fond, în care ţara nu este nici creditoare nici debitoare a Fondului. Ca urmare, Statutul FMI interzice ţărilor membre sa reducă prin răscumpărare disponibilităţile Fondului în moneda naţională sub 75 % din cotă; totodată el interzice ca la răscumpărare să se utilizeze o valută care ar determina majorarea disponibilităţilor Fondului în aceasta valută la peste 75 % din cota statului membru. In aceste condiţii, sumele în moneda naţională cu care disponibilităţile Fondului depăşesc nivelul de 75 % din cotă, reflectă datoria ţării membre faţă de Fond, iar sumele cu care disponibilităţile sunt inferioare acestui nivel reflectă datoria Fondului faţă de ţara membră. Aceasta din urmă provine din creditele pe care FMI le-a acordat în aceasta monedă la solicitarea ţărilor membre. Mărimea cotei fiecărei ţări membre, exprimată în dolari, a fost stabilită iniţial în funcţie de o formulă, bazată pe: mărimea P.I.B., mărimea rezervelor oficiale de aur şi devize convertibile şi volumul comerţului exterior . Stabilirea cotelor ţărilor care au aderat după 1963 s-a făcut după criterii mai elastice, prevalând comparaţia cu cotele ţârilor membre care au aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare. Prin prevederile celui de-al doilea amendament al F.M.I. (1978), „tranşa-aur" s-a transformat în „tranşa-rezervă" şi ea poate fi vărsată, la alegere, în: Drepturi Speciale de Tragere (DST) sau valute acceptate de Fond. Periodic, pentru a permite F.M.I. să facă faţă solicitărilor de credite din ce în ce mai mari, se procedează la o majorare generală a cotelor de participare, anterior la 5 ani, în prezent la 3 ani, care însă nu se face în mod uniform, ci diferenţiat de la ţară la ţară. După ultima majorare a cotelor (1994), volumul total al acestora, exprimate în D.S.T., a crescut de la 28,4 miliarde în 1970 la 59,6 miliarde în 1980, la 91,1 miliarde în 1990 şi la 144,9 miliarde în 1994. Ţările dezvoltate deţin împreună 88,4 miliarde DST, iar ţările în dezvoltare 56,5 miliarde DST. Cota de participare a unei ţări care prezintă cerere de admitere la FMI este determinată după o formula cu variabile financiar-economice, cum ar fi, PIB contul curent al balanţei de plăţi şi mărimea rezervelor oficiale. Atunci când o ţară aderă la FMI experţii calculează cota şi o compară cu mărimea cotelor pentru celelalte ţări de acelaşi nivel economic. Serviciile FMI propun o cotă arte iniţială într-un document pe care îl supun examinării unui comitet

emanat din Consiliul de Administraţie. După ce ţara a acceptat condiţiile de aderare la FMI şi cota-parte, Consiliul de Administraţie examinează recomandările Comitetului şi după ce le-a aprobat, întocmeşte un proiect de hotărâre de admitere către Consiliul Guvernatorilor. O data aprobata de către Guvernator şi îndeplinite formalităţile aferente, ţara semnează Statutul şi devine membră a FMI.

4

Mărimea cotei de participare este hotărâtoare pentru poziţia unei ţări în cadrul F.M.I: de ea depinde numărul voturilor de care dispune ţara respectivă, precum şi capacitatea sa de împrumut de la Fond.

Cotele cele mai mari le au ţările dezvoltate, care deţin 3/4 din cotele de participare şi, deci, din voturi. Statele Unite ale Americii, singure, deţin o cotă de participare de aproximativ 20% din resursele totale ale F.M.I. (aproape jumătate din cota de participare totală a ţârilor în dezvoltare), având astfel putere de veto asupra deciziilor importante, luate în cadrul Fondului cu o majoritate de 4/5. Dreptul de a primi credite în valută şi alocaţii de DST de la FMI este şi el proporţional cu cotele-părţi vărsate Fondului. Acest fapt creează diferenţieri accentuate în redistribuirea resurselor Fondului. Diferenţierile se manifestă cel puţin sub două aspecte. Astfel, ţările cu o bună situaţie economică şi financiară au şi posibilităţi mai mari de a apela la creditele FMI şi, în plus, primesc cele mai mari alocaţii de DST, ceea ce constituie un paradox, deoarece nevoi suplimentare de resurse manifestă ţările în curs de dezvoltare, ţări cu situaţie financiară slabă, reflectată şi în mărimea cotei lor subscrise şi vărsate Fondului. Deci după acest sistem de repartizare sunt dezavantajate ţările în curs de dezvoltare, cărora le este limitat accesul la resursele Fondului. Reglementările de conduită a ţărilor sunt impuse de către organele conducătoare ale FMI, de regulă prin condiţionarea ce însoţeşte acordarea de credite. La nivelul anului 1994, după ultima majorare generală, cota de participare la F.M.I. a S.U.A. se ridica la 26,5 miliarde D.S.T. (cca 38,5 miliarde dolari), în timp ce, spre exemplu, cota României este de 754 milioane D.S.T. (cca 1,1 miliarde dolari).

In cadrul F.M.I. se aplică un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecărei ţări membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot suplimentar pentru fiecare facţiune de 100 000 dolari din cota de participare a ţării respective; astfel că participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţională cu numărul total de voturi. Totuşi, pentru anumite hotărâri de importanţă deosebită pentru ţările membre (de exemplu modificarea cotelor de participare) este necesară unanimitatea. Organele de conducere ale F.M.I. sunt reprezentate de: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administraţie şi Directorul General. Forul conducător al F.M.I. este Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară membră este reprezentată de un guvernator, care, în general, este preşedintele Băncii Centrale sau Ministrul de Finanţe, şi un supleant, numiţi de ţara respectivă pe o perioadă de 5 ani. în atribuţiile exclusive ale Consiliului Guvernatorilor intră: primirea de noi membri, retragerea membrilor, modificarea statutului F.M.L, stabilirea şi revizuirea cotelor de participare, încheierea de aranjamente de cooperare cu alte organizaţii internaţionale ş.a. De regulă, în luna septembrie a fiecărui an, Consiliul Guvernatorilor se întruneşte într-o sesiune ordinară, în cadrul căreia se examinează activitatea Fondului în cursul anului financiar încheiat (1 aprilie - 31 martie) şi se stabilesc liniile directoare ale activităţii viitoare.

Tragerile normale asupra F.M.I. se efectuează strict în funcţie de mărimea cotei de participare a ţării membre care le efectuează, avantajând din start ţările dezvoltate, cu cote mari la Fond. Termenul de răscumpărare a monedei naţionale (adică termenul de rambursare) este stabilit în funcţie de posibilităţile de echilibrare a balanţei de plăţi, dar, de regulă, nu depăşeşte 5 ani. Asupra „creditelor" astfel acordate, F.M.I. percepe un comision bancar de 0,50%, aplicat o singură dată asupra sumelor date de şi o dobândă ce variază între 1 şi 5% pe an, în funcţie de mărimea creditului şi de perioada de folosire a acestuia.

Tragerile normale pot fi efectuate în două mari categorii: tranşele propriu-zise şi facilităţile de finanţare. Primul mecanism, destinat finanţării deficitelor generale ale balanţelor de plăţi, prevede 5 tranşe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a ţării solicitatoare. Tragerea în prima tranşă, denumită „tranşă rezervă" (fost „tranşă-aur") se face automat, în momentul în care doreşte ţara membră. In plus, faţă de această tranşă, există 4 „tranşe de credit", în care tragerile în cadrul lor se pot face succesiv, după epuizarea disponibilităţilor din „tranşa rezervă" şi după examinarea situaţiei concrete din ţara solicitatoare de către experţii F.M.I. în acordarea tranşelor de credit, F.M.I. aplică principiul „condiţionalităţii": cu cât sumele trase cumulativ de o ţară membră sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu atât F.M.I. va trebui să se asigure că politica dusă de statul respectiv este de natură să echilibreze balanţa de plăti şi să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul tranşelor, o ţară poate obţine maxim 125% din cota sa de participare, dar tranşele de credit superioare se obţin cu condiţionalitate sporită.

Mecanismul lărgit de credit - a fost instituit în 1974 - permiţând Fondului să furnizeze statelor ajutoare echivalente cu un procent mai mare din cota lor parte şi pentru o perioada mai lunga decât

5

prin mecanismul tranşelor de credit. Durata acordului lărgit este în mod normal de 3 ani ( în cazuri excepţionale ajunge la 4 ani ). Obiectivul este ajutorarea statelor membre pentru a depăşi dificultăţile de origine structurală ale balanţei de plăţi, care necesită în general o perioadă de ajustare mai mare. Tragerile în mecanismele tranşelor se pot face fie sub forma cumpărării directe şi imediate cu monedă naţională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza cărora ţara solicitatoare poate să obţină sumele cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit de 1-3 ani (aranjamente sau credite „stand - by"). în prezent, majoritatea creditelor acordate de F.M.I. se efectuează în baza aranjamentelor „stand - by" încheiate de statele membre, acestea prezentând şi avantajul că, pentru perioada convenită, condiţiile stabilirii tranşelor de credit se stabilesc o singură dată.

Spre deosebire de mecanismul „tranşelor", tragerile în cadrul „facilităţilor de finanţare" pot fi obţinute numai în anumite cazuri, bine specificate, de deficite ale balanţelor de plăţi, în special de către ţările în dezvoltare, după cum urmează:

Facilitatea de finanţare compensatorie, creată în 1963, permite ţărilor membre care înregistrează scăderi bruşte şi importante ale încasărilor valutare din exporturi (în special de materii prime semifabricate din acestea) şi, în consecinţă, majorări ale deficitelor balanţelor de plăţi, să tragă asupra F.M.I. până la 75% din cota de participare. Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute constă în faptul că ţările pot obţine în contul acestui mecanism 30 % din cota-parte pentru deficitul încasărilor din export, 30 % pentru situaţii neprevăzute. In plus, se acorda ţării o tranşă de credit facultativă de până la 20 % din cota-parte. In total, dreptul de tragere în contul. este de 80 % din cota-parte. Atunci când situaţia balanţei de plăţi este satisfăcătoare, accesul la credite nu poate fi mai mare de 65 % din cota-parte. • Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon - este destinată ţărilor care au dificultăţi ale balanţelor de plăţi cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internaţionale privind formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime. Tragerile în această facilitatea pot atinge 50% din cotă;Facilitatea petrolieră - a funcţionat temporar în anii 1974-1975 şi a fost destinată să finanţeze ţările membre care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi ca urmare a majorării preţului ţiţeiului, consecinţă a primului „şoc" petrolier (octombrie 1973);Facilitatea de finanţarea pe termen prelungit, este destinată ţărilor membre care înregistrează deficite importante şi de structură ale balanţelor de plăţi. Tragerile în cadrul acestei facilităţi pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioadă de 4-8 ani. Pentru a beneficia de această facilitate, ţara solicitatoare trebuie să dovedească şi să aplice im program adecvat de măsuri de corectare a dezechilibrului;Facilitatea „ Witteveen" - a fost înfiinţată în 1980 (după numele di-rectorului general al F.M.I. din acea perioadă) şi este destinată să acorde asistenţă financiară suplimentară acelor ţări membre care înregistrează deficite ale balanţelor de plăţi şi care au epuizat celelalte posibilităţi de tragere asupra F.M.I.Facilitatea de ajustare structurală ( FAS ) şi facilitatea de ajustare structurală extinsa ( FASE ). Aceste credite contribuie la modificarea structurală a economiei. Sunt credite acordate pe o perioadă de 10 ani, din care 5,5 ani este perioada de graţie, iar dobânda ce trebuie plătită de ţările debitoare este de 0,5 % pe an. Eşalonarea plăţilor şi criteriilor de realizare sunt compatibile cu cele ale acordului stand - by, chiar dacă vărsămintele pot fi semestriale. Cuantumul total al unui credit F.A.S. este echivalent cu 50 % din cota-parte a ţării, plătibilă în 3 anuităţiFacilitatea pentru Transformare Sistemică (F.T.S.) a fost o facilitate înfiinţată special pentru a răspunde nevoilor ţărilor în tranziţie. A funcţionat între aprilie 1993 şi decembrie 1995. A avut ca obiect asigurarea asistenţei financiare ţărilor membre cu dificultăţi ale balanţei de plăţi datorate gravelor perturbaţii ale sistemului lor tradiţional de comerţ şi de plăţi. Facilităţi concesionale sunt credite propriu-zise pe care F.M.I. le acordă ţărilor membre foarte sărace. Sunt credite condiţionate şi sunt destinate numai rezolvării unor dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. Creditele se acordă în condiţii de favoare. Pentru aceste credite se plătesc dobânzi, nu comisioane.

6

În scopul sporirii lichidităţii monetare internaţionale, cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor al F.M.I, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de „drepturi speciale de tragere" asupra Fondului. Noul activ de rezervă creat în cadrul F.M.I. sporeşte posibilităţile ţărilor membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit „drepturi speciale de tragere" („Special Drawing Rights"), întrucât - spre deosebire de drepturile de tragere obişnuite asupra F.M.I. - sumele care sunt utilizate în cadrul noilor drepturi de tragere urmează să fie rambursate în proporţie de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlul nerambursabil, iar folosirea D.S.T. se face fără îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor care însoţesc drepturile obişnuite de tragere.

Alocarea de DST însemnă deci transcrierea în „contul de drepturi speciale" al unui stat membru al F.M.I, a unei sume proporţionale cu cota sa de participare la Fond. D.S.T. constituie o linie automată de credit asupra F.M.I. şi dau posibilitatea ţărilor membre la Fond cu balanţă de plăţi deficitară să obţină devize libere de la ţările membre care au balanţe de plăţi excedentare, prin intermediul F.M.I, pentru echilibrarea acesteia. Avantajele DST pentru participanţii la FMI sunt numeroase. Astfel, achiziţionând D.S.T în locul dolarilor., ţările dezvoltate îşi reduc riscurile legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în curs de dezvoltare pot oferi creditorilor o garanţie, alocările de DST pentru împrumuturile bancare obţinând astfel mai multe fonduri. Noile emisiuni de DST contribuie la ameliorarea imaginii şi credibilităţii FMI.

Tranzacţiile şi operaţiile în D.S.T. (tragerile speciale) pot fi grupate în două categorii: tranzacţii şi operaţii între deţinătorii de D.S.T.: tranzacţii de desemnare, tranzacţii prin

acord direct şi alte utilizări; tranzacţii şi operaţii între ţările membre şi Contul de Resurse Generale al F.M.I.

Tranzacţiile de desemnare constituie mecanismul iniţial de utilizare al D.S.T. In cadrul acestui mecanism, ţărilor membre li se asigură posibilitatea de a cumpăra D.S.T în schimbul valutelor liber-convertibile numai dacă exista un dezechilibru al balanţei de plăţi. F.M.I. este cel care decide dacă una dintre ţările membre va primi D.S.T. şi va da în schimb, echivalentul în valută liber-convertibilă. Funcţionarea acestui mecanism este asigurată de Directorii Executivi ai Fondului, care trimestrial înlocuiesc lista ţărilor şi sumele pentru care fiecare dintre acestea ar putea fi desemnate în următoarele trei luni.

Stabilirea sumelor de D.S.T. pe care fiecare ţară poate fi desemnata sa le primească, contra valuta convertibilă, se face pe baza unor principii. Statutul F.M.I. stabileşte ca un stat membru nu poate furniza moneda atunci când disponibilităţile sale de D.S.T. ating triplul alocaţiilor sale cumulative nete. Tranzacţiile cu desemnare reprezintă mecanismul principal de utilizare al D.S.T. de către ţările membre ale F.M.I. Totuşi, din septembrie 1987 nu a avut loc nici o tranzacţie cu desemnare.

Tranzacţiile prin acord de credit sunt prevăzute în noul statut al F.M.I.. Acesta prevede ca ţările membre şi ceilalţi deţinători acceptaţi prin acord direct, fără a mai fi nevoie de intermedierea Fondului. Prin aceste tranzacţii ţările membre şi deţinătorii acceptaţi pot sa schimbe D.S.T. contra oricărei monede pentru care Fondul a stabilit un curs reprezentativ, printr-un acord mutual. Nu exista obligaţia de a demonstra că există nevoi de balanţă şi nici de a cere aprobarea Fondului. Singura obligaţie este de a informa Fondul despre efectuarea tranzacţiilor respective.

Alte utilizări ale D.S.T - urmărind ameliorarea caracteristicilor D.S.T ca unitate de rezerva internaţională, F.M.I. a autorizat pe deţinătorii de D.S.T. să le utilizeze şi în alte operaţii. Aceste utilizări suplimentare sunt efectuate tot pe baza de acord direct între participanţi. In prezent există următoarele modalităţi de utilizări de acord:

în acordurile de swap, în cadrul cărora o ţară poate transfera D.S.T. altei ţări în schimbul echivalentului în altă monedă sau în alt activ monetar, altul decât aurul;

în operaţiile la termen, statele membre sau alţi deţinători pot cumpăra sau vinde D.S.T. cu livrare la o data ulterioară, în schimbul unei monede sau a altui activ monetar la un curs convenit mai înainte cu un alt deţinător;

pentru efectuarea de împrumuturi în D.S.T., însoţite de dobânda şi scadenţa convenită intre părţi; pentru reglementarea obligaţiilor financiare;

Oferind o mare varietate de facilităţi de finanţare, Fondul Monetar Internaţional rămâne pilonul de bază al Sistemului Monetar Internaţional actual. Nu sunt puţine cazurile în care însă recomandările sau politice "impuse" de F.M.I. ca o condiţie prealabilă acordării fondurilor solicitate s-au dovedit a avea efecte contrare asupra economiilor vizate, adâncind şi mai mult criza acestora. Există în ultima perioadă tot mai multe voci care susţin reformarea acestei instituţii şi adaptarea ei la noile condiţii

7

din economia mondială. În spiritul acestei reforme se acţionează în prezent pentru crearea unui „cod de bună conduită economică" agreat de toate cele 181 de ţări membre care să includă o serie de angajamente din partea acestora în vederea crearea unui mediu economic favorabil economiilor sectorului privat, reducerea inflaţiei, pornind de la credibilitatea acceptată dificil în materie de politică monetară restrictivă, încurajarea trecerii la convertibilitatea monedelor şi la libera circulaţie a capitalurilor, adoptarea unei gestiuni sănătoase a sectorului public, respectându-se legea şi lupta contra corupţiei sau întărirea supravegherii sistemului bancar, pentru a controla şi elimina riscurile şi a lupta contra falsificării banilor.

3.Grupul Băncii Mondiale

Grupul Băncii Mondiale este format din trei instituţii: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.) şi Agenţia Internaţională de Dezvoltare (I.D.A.). Banca Mondială, ca instituţie internaţională, s-a remarcat printr-o activitate concretă pe planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor membre, iar mai apoi în exclusivitate, a ţărilor în curs de dezvoltare; paradoxul polarizării activităţii Băncii Mondiale în jurul procesului de dezvoltare a ţărilor din lumea a treia se explică prin faptul că aceste ţări nu au fost reprezentate la Conferinţa de la Bretton Woods. Astfel, a crescut numărul statelor care au considerat necesar să intre în rândul membrilor Băncii, sporindu-i capitalul, consolidându-i forţa economică şi prestigiul mondial de instituţie internaţională de ajutor financiar.

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi DezvoltareUn stat poate deveni membru al B.I.R.D. când acceptă regulile de conduită în materie de finanţe

internaţionale, respectiv aderă, mai întâi, la Fondul Monetar Internaţional. În articolul 2, secţiunea 1, punctul b din statut se prevede că orice stat membru al Fondului poate adera la Bancă, lista rămânând deschisă. O altă condiţie necesară pentru ca o ţară să devină membru al Băncii o reprezintă subscrierea unei contribuţii la fondul statutar. Subscripţia fixată unei ţări doritoare de a deveni membru al BIRD se negociază, nivelul ei depinzând de situaţia economică şi financiară a ţării solicitante, care intră în corelaţie şi cu participarea la FMI. Formal, calitatea de membru al BIRD conferă o egalitate deplină oricărui stat, faptul fiind reflectat de numărul egal de voturi în Consiliul Guvernatorilor, câte 250 de fiecare stat membru.

Capitalul autorizat al Băncii la înfiinţare a fost de 10 miliarde dolari (curs 1 iulie 1944), divizat în 100000 de acţiuni cu o valoare nominală de 100000 dolari fiecare. Decizia de suplimentare a capitalului e condiţionată de un minim de ¾ din totalul voturilor. Numărul părţilor subscrise a crescut treptat, ajungând în 1988 la 786 500 cu o valoare totală de aproximativ 98,88 mld dolari, în 1994 valoarea capitalului ridicându-se la aproximativ 170 miliarde dolari, iar în 1997 la 182,426 miliarde dolari (97% din capitalul autorizat de 188 miliarde dolari), în timpul anului fiscal 1997, subscripţiile la mărirea de capital din 1988 fiind închise. 27 de ţări au subscris împreună în acest an 1,8 miliarde dolari. Subscripţiile totale la majorarea de capital din 1988 au fost de 79,1 miliarde dolari. Până în prezent au fost consemnate trei mari majorări de capital: în 1959 dublarea capitalului de la 10 miliarde la 20 miliarde dolari; în 1979 mărirea cu 97,5% de la 41 la 81 miliarde dolari şi ultima în 1989, ca urmare a acordului semnat în primăvara anului 1988. Principalii acţionari ai BIRD sunt: SUA cu 162773 părţi ce reprezintă 17% din fondurile subscrise, Japonia cu 94020 părţi (9,8%), Germania (7,29%), Marea Britanie (6,99%), Franţa (4,76%), Canada (2,78%), Italia (2,55%). România a aderat la Banca Mondiala în 1973, cu o subscripţie de 162,1 milioane dolari (1621 părţi), aceasta reprezentând, în 1982, 0,41% din totalul fondurilor Băncii, respectiv 0,43% din voturi. În funcţie de mărimea fondurilor subscrise, ţara noastră se plasează între primele cincizeci de state membre ale BIRD.

Organul superior de conducere al B.I.R.D. îl reprezintă Adunarea anuală a Consiliului Guvernatorilor, care reuneşte câte un guvernator (ministrul de finanţe) şi câte un supleant (de obicei, conducătorul băncii centrale sau al altei bănci din ţara respectivă) din fiecare ţară membră. Ei sunt numiţi pe o perioada de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Supleantul are drept de vot doar în lipsa guvernatorului. Consiliul se întruneşte odată pe an, când are loc şi o şedinţa comună cu Consiliul Guvernatorilor FMI, analizând Raportul anual prezentat de administratori şi alte probleme legate de desfăşurarea activităţii viitoare a Băncii Mondiale. Conform statutului Băncii,

8

guvernatorii deleagă conducerea activităţii Consiliul Directorilor Executivi, obligat să conducă toate instituţiile membre ale Grupului Băncii Mondiale, cu excepţia admiterii de noi membrii şi a condiţiilor de aderare a acestora, a hotărârii de a proceda la majorări sau micşorări de capital, suspendării de membri, angajării în colaborarea cu alte organizaţii internaţionale, suspendării operaţiunilor Băncii sau a hotărârii de distribuire a venitului net realizat.

Consiliul Directorilor Executivi are 24 de membri, primii 5 acţionari numesc câte un director executiv, iar ceilalţi 19 reprezintă fiecare câte un grup de ţări (în total 175 de ţări, Banca având în prezent peste 180 de membri). Drepturile de vot sunt distribuite proporţional cu capitalul investit, administratorii aleşi având un număr de voturi rezultat din numărul părţilor subscrise. Consiliul este condus de un preşedinte ales pe 5 ani, care este şi şeful întregului personal. Consiliul Directorilor Executivi se întruneşte de două ori pe săptămână, luând hotărâri în prezenţa unei majorităţi a directorilor, cu cel puţin o jumătate din totalul voturilor. Membrii acestui consiliu trebuie să apere interesele Băncii şi ale celor pe care îi reprezintă. În subordinea Consiliului Administratorilor se găsesc mai multe comitete de specialitate permanente sau constituite ad-hoc în vederea studierii unei anumite probleme a Băncii (Comitetul mixt de control al gestiunii, Comitetul pentru politica de personal, Comitetul pentru studierea costurilor şi eficacităţii practicilor bugetare, Comitetul special pentru determinarea valorii capitalului Băncii, Comitetul mixt Bancă-FMI, Comitetul special pentru studierea atribuirii echitabile a numărului de voturi etc.).

Potrivit statutului său, obiectivele BIRD sunt :ă contribuie la reconstrucţia şi dezvoltarea statelor membre, stimulând investiţiile de capital în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor afectate de război, readaptarea aparatului de producţie la necesităţile din timp de pace şi încurajarea dezvoltării mijloacelor şi resurselor productive în ţările mai puţin dezvoltate;promovarea investiţiilor străine private prin garanţii sau participaţii la împrumuturi şi alte investiţii efectuate de furnizorii de capitaluri private. Atunci când nu sunt disponibile capitaluri private în condiţii rezonabile, Banca completează, cu fonduri suplimentare, investiţia privată; mijloacele financiare din capitalul său propriu, din cel atras sau din alte surse sunt furnizate în condiţii favorabile şi pentru scopuri productive;promovarea dezvoltării echilibrate, pe termen lung, a comerţului internaţional şi echilibrul balanţelor de plăţi, prin stimularea investiţiilor destinate dezvoltării resurselor productive ale statelor membre, contribuind, în acest mod, la creşterea productivităţii, ridicarea nivelului de trai şi ameliorarea condiţiilor de muncă pe teritoriul statelor membre;să coordoneze împrumuturile acordate sau garantate de ea cu împrumuturile internaţionale de altă provenienţă, vizând acordarea de prioritate celor mai utile şi mai urgente proiecte, indiferent de dimensiunile lor;să-şi conducă operaţiunile în funcţie de efectele investiţiilor internaţionale asupra condiţiilor economice din statele membre şi, în primii ani după război, să faciliteze tranziţia de la economia de război la economia de pace.

Gradul de angajare a fondurilor Băncii este menţinut relativ constant, întrucât valoarea împrumuturilor acordate este restricţionată de aşa-numitul “multiplicator 1:1” ($/$), criticat adesea de către statele sărace datorită efectului de limitare a accesului lor la fondurile Băncii Mondiale. Regula adoptată de Bancă potrivit căreia totalul împrumuturilor acordate nu poate depăşi întregul capital subscris, inclusiv rezervele şi beneficiile, conferă acesteia siguranţă, reflectând o prudenţă extremă, însă îi limitează mult posibilităţile de ajutor. Creditele acordate de BIRD vizează guvernul ţării membre, organisme politice sau întreprinderi de stat din ţara respectivă, precum şi organisme sau societăţi private, însă doar cu condiţia garantării de către stat a împrumuturilor. De asemenea, Banca nu acordă împrumuturi pentru obiective şi proiecte militare sau în scopuri ce vizează facilitarea exporturilor unei anumite ţări industrializate.

Împrumuturile BIRD diferă de cele obţinute pe pieţele particulare, Banca dispunând o analiză economică, premergător acordării împrumutului; această analiză economică se realizează în contextul unor parametri de eficienţă şi solvabilitate financiară a împrumutului, accesul la fonduri revenind doar ţărilor cu capacitate de îndatorare, considerate solvabile. În termeni subiectivi, Banca consideră solvabilă ţara a cărei politică şi performanţe economice inspiră încredere. Criteriul de referinţă, în funcţie de care se admite la împrumut o ţară sau alta, este nivelul dezvoltării, apreciat prin indicatorul economic “produsul naţional brut” (PNB) pe cap de locuitor.

9

Când ţara solicitatoare atinge un anumit nivel de dezvoltare, îşi realizează capacitatea de administrare şi obţine accesul la pieţele financiare care îi permit renunţarea la sprijinul financiar al Băncii Mondiale, are loc aşa-numita operaţiune de “reclasare”. Politica de reclasare are următoarele caracteristici:

reprezintă un proces suplu şi echitabil, având în vedere condiţiile specifice de dezvoltare a fiecărei ţări; reclasarea nu trebuie să intervină mai repede de 5 ani, de la data când ţara respectivă a atins limita stabilită pentru aceasta, respectiv nivelul stabilit al PNB pe locuitor;

după reclasare, sprijinul BIRD continuă sub formă de asistenţă tehnică pentru lucrări sau pentru organizarea unor instituţii de management, studii de politică economică sau acorduri pentru obţinerea de ajutor financiar de la alţi creditori etc.;

problema reclasării e supusă unei reexaminări anuale, alături de posibilele dificultăţi ce ar putea surveni în urma aplicării sistemului de apreciere a momentului operării reclasării, bazat pe nivelul PNB pe locuitor.

Agenţia Internaţională de DezvoltareI.D.A. (International Development Association), înfiinţată în 1960, este o agenţie internaţională

care acordă împrumuturi preferenţiale ţărilor membre mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic, capabile să realizeze proiecte productive de mare prioritate, bine fundamentate din punct de vedere tehnic şi economic, ţări care nu au mijloace să obţină împrumuturi în condiţii clasice, similare celor acordate de către BIRD sau alte instituţii internaţionale de credit. Împrumuturile acordate de IDA generează o povară financiară relativ suportabilă pentru ţările îndatorate, întrucât prevăd un termen lung de rambursare, au un nivel redus al comisionului şi se renunţă la perceperea oricăror dobânzi. Datorită acestui fapt, IDA acordă credite în condiţii mai favorabile decât BIRD, fiind un organism ce preia sarcina de creditare pe termen lung a statelor membre foarte sărace, alături de riscurile ce decurg din situaţia precară a acestora. Spre deosebire de BIRD, fondurile IDA nu provin din emisiuni de obligaţiuni, ci din contribuţia iniţială a statelor membre bogate, majorată cu vărsăminte ulterioare. Resursele IDA se mai constituie şi din rambursarea creditelor anterioare acordate de către ea, la care s-a adăugat, începând de la 1 iulie 1985, Fondul Special de Ajutor African (FSA), înfiinţat special în vederea finanţării programelor de ajutor al ţărilor africane cel mai puţin dezvoltate.

Creditele pentru dezvoltare acordate de IDA sunt rambursabile în termen de 40 de ani, pentru ţările mai puţin dezvoltate şi respectiv, în termen de 35 de ani, pentru celelalte ţări beneficiare, conform clasificării O.N.U. În timp ce împrumuturile BIRD se acordă în condiţii de piaţă, percepându-se dobânzi corespunzătoare conjuncturii de pe pieţele financiare, creditele IDA sunt acordate în condiţii de favoare şi cu un mare grad concesional sau procent de donaţie (subvenţie), ajungând până la 80% ; mai mult decât atât, aceste credite nu sunt purtătoare de dobânzi, ci doar de un comision de serviciu de 0,75% şi unul de angajare de 0,50%, ceea ce face din IDA instituţia financiară internaţională cu cel mai ridicat grad de imobilizare a fondurilor sale, care incumbă şi posibilele riscuri legate de necunoscut, de insuficientă previziune, etc. Acest grad sporit de imobilizare a fondurilor IDA este generat şi de acordarea unei perioade de graţie de 10 ani, urmată de o altă perioadă de 10 ani, în care se rambursează câte 1% din datorie anual, în timp ce, în următorii ani se vor rambursa câte 3% anual.

Membrii IDA se împart în două categorii: în prima categorie sunt cuprinse statele cu economie dezvoltată, furnizori ai majorităţii fondurilor de ajutoare (peste 95% din totalul fondurilor subscrise şi a resurselor suplimentare) şi subscriptori integrali ai fondului african şi ai fondului special. În categoria secundă intră statele în curs de dezvoltare, atât cele îndreptăţite la împrumuturile BIRD, cât şi cele cu acces la creditele IDA. Statutul Asociaţiei, completat cu acorduri ulterioare, prevede ca vărsămintele în moneda naţională nu pot fi utilizate de IDA pentru finanţarea proiectelor localizate în afara teritoriului ţării membre a cărei monedă este în joc, cu excepţia situaţiei când ţara respectivă şi-a dat acordul.

Partea cea mai reprezentativă a fondurilor utilizate de IDA pentru finanţarea concesională provine din reconstituirile periodice ale resurselor, proces îndelungat şi complicat, ce durează, de obicei, între 12-16 luni. Până în 1990 au avut loc nouă reconstituiri, ultima reconstituire şi-a propus operarea pe trei direcţii în politica de credite IDA şi anume: lupta împotriva sărăciei, susţinerea unei

10

politici macroeconomice şi sectoriale adecvate şi protecţia mediului înconjurător. Activitatea desfăşurată de IDA în ultimele decenii justifică încrederea şi optimismul în viitorul acestei instituţii de ajutor financiar interguvernamental, principala sursă multilaterală de finanţare concesională pentru ţările membre cu venituri scăzute. Obiectivul acestei filiale integrate a Băncii Mondiale este combaterea sărăciei, lucru constatat prin analizarea structurii finanţărilor pe obiective, sectoare economico-sociale şi regiuni ale Globului. IDA se remarcă prin sprijinul acordat agriculturii şi dezvoltării rurale, menţinut la 1/3 din eforturile sale, având o rentabilitate superioară a proiectelor finanţate, comparativ cu BIRD.

Corporaţia Financiară Internaţională

Întrucât BIRD, potrivit statutelor de organizare şi funcţionare, nu-şi poate angaja fondurile în operaţiuni cu întreprinderile din sectorul privat al statelor membre, în 1956 s-a înfiinţat, pentru a acoperi această deficienţă, Corporaţia Financiară Internaţională (International Finance Corporation). Primul articol al statutului său precizează scopul IFC ca fiind acela de “ a stimula expansiunea economică, încurajând dezvoltarea întreprinderilor particulare cu caracter productiv… în special cele din regiunile mai puţin dezvoltate, completând astfel operaţiunile BIRD “.

Această filială a Băncii Mondiale are un vast spectru de activitate, contribuind la identificarea şi propunerea proiectelor, realizarea de studii de preinvestiţii, de studii tehnice şi ale pieţelor, găsirea de parteneri susceptibili, furnizarea de fonduri şi asistenţă tehnică, participă la organizarea instituţiilor speciale de finanţare a dezvoltării economice, încurajează intrarea capitalurilor în ţările care au nevoie de ele, cedând investitorilor din ţările generatoare de capitaluri fracţiuni din investiţiile sale, colaborează cu guvernele respective măsurile de luat în vederea creşterii investiţiilor private, studiază raportul dintre rata de schimb, politicile tarifare, fiscale şi practicile de contingentare, acordarea licenţelor, pe de o parte şi expansiunea industrială pe de altă parte, dar întreţine şi întreprinde şi acţiuni de cooperare pentru furnizarea de asistenţă tehnică.

Împrumuturile acordate de IFC sunt pe termen lung, iar dobânzile sunt fixate pe baza condiţiilor existente pe pieţele monetare internaţionale pe termen lung, în strânsă legătură cu volumul investiţiilor, tipul proiectului şi riscurile pe care le implică. Împrumuturile respective pot fi utilizate în ţările membre sau în Elveţia, pentru achiziţionări de echipamente, acoperirea operaţiunilor de schimb, cheltuieli locale, fonduri de rulment sau pentru oricare alte operaţiuni comerciale legitime; având în vedere toate acestea, Corporaţia funcţionează ca o bancă de investiţii, participând la riscurile întreprinderilor în care s-a angajat.

În ceea ce priveşte originea fondurilor de finanţare a proiectelor care au beneficiat de asistenţa corporaţiei, contribuţia cea mai mare o aduc ţările în curs de dezvoltare, beneficiare ale acestor proiecte, urmate de IFC cu circa 21% din fonduri şi sursele statelor dezvoltate, puţin peste 10%. În ochii ţărilor industrializate, finanţarea ţărilor lumii a treia apare ca plină de riscuri, la care acestea subscriu rareori. De aceea, IFC acceptă aceste riscuri, lansându-se în iniţiative pe care alţii nu le-ar putea concepe, caută sisteme juridice pentru diminuarea riscurilor şi metode de stimulare a fluxurilor de capital străin în sectorul privat al acestor ţări, plecând de la ideea că principala cauză care se opune canalizării resurselor de investiţii neguvernamentale este legată de frică: “frica riscurilor politice, expropriere, naţionalizare, schimbarea reglementărilor o dată investiţia terminată, precum şi schimbări în reglementare ce se aplică repatrierii beneficiilor”4. În acest sens, conducerea Grupului Băncii Mondiale s-a preocupat de “găsirea mijloacelor de acţionare utile în vederea atenuării, chiar suprimării anumitor obstacole ce opresc investiţiile străine”5.

Soluţia prefigurată în această direcţie de Grupul Băncii Mondiale, a constat în înfiinţarea unui sistem multilateral de asigurare a investiţiilor, care să vizeze şi programele naţionale existente şi ajungerea la un sistem global de asigurare pe scară mondială şi care să –şi aducă contribuţia la stimularea investiţiilor străine directe în ţările beneficiare .În acest scop, a fost creată, în 1985, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI),având ca obiectiv sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare de a mobiliza investiţiile străine productive, întărirea înţelegerii şi încrederii între ţările beneficiare şi investitorii străini, o informare mai bună asupra posibilităţilor investiţionale. Agenţia şi-a propus atingerea acestui obiectiv prin acoperirea a patru mari categorii de riscuri necomerciale:

11

riscul transferurilor – ce rezultă din restricţiile create de guvernul ţării – gazdă la primirea conversiunii şi la transferurile de devize;

riscul pierderilor ce rezultă din măsuri legislative, administrative sau de omisiune a guvernului de primire;

denunţarea de către un guvern a unui contract care îl leagă pe investitor, acesta neavând acces la instanţe competente;

riscurile datorate conflictelor armate şi tulburărilor civile.Încă de la înfiinţarea AMGI, IFC a stabilit contracte cu aceasta, lucrând în strânsă colaborare, prin intermediul unui serviciu consultativ comun, a cărui funcţionare e supravegheată de înalţi funcţionari ai ambelor instituţii.

Capacitatea de ajutorare dovedită de Corporaţie până în prezent nu se datorează doar sporirii mijloacelor financiare proprii alocate sau a celor mobilizate şi dirijate spre ţările în curs de dezvoltare, ci într-o mai mare măsură eficacităţii şi rentabilităţii cu care au fost consumate în sectoarele economice prioritare, cu influenţe pozitive asupra creşterii macroeconomice şi cu efecte benefice în combaterea sărăciei. IFC a adoptat criteriul eficienţei economice, finalizate cu rentabilitatea generală, printr-o tehnică şi o procedură de lucru bazate pe trei etape distincte. În prima etapă se studiază bilanţul şi se face evaluarea întreprinderii, urmată de un studiu financiar detaliat, după care se negociază ajutorul şi investiţia. Această procedură s-a dovedit a fi corespunzătoare, întrucât analizele finale ale proiectelor au confirmat precizia evaluărilor şi calculelor la promovarea investiţiilor, precum şi nivelul corespunzător al rentabilităţii economice.

4. Banca Reglementelor Internaţionale

B.RI. este o instituţie financiară internaţională creată în scopul intensificării cooperării între Băncile Centrale din lume şi alte agenţii şi instituţii financiare internaţionale pentru o mai mare stabilitate a sistemului financiar şi monetar internaţional. Această instituţie acţionează ca un adevărat forum de promovare şi facilitare a proceselor decizionale la nivelul Băncilor Centrale, ca finanţator al Băncilor Centrale atunci când acestea se confruntă cu crize grave, centru important de cercetare în domeniul economic şi financiar. Această bancă internaţională are sediul la Basel (Elveţia), şi este cel mai vechi institut financiar din lume, care constituie să joace un rol important în lume în promovarea cooperării la nivelul Băncilor Centrale. Banca a apărut în 1930 în urma planului „Young” care prevedea plata de compensaţii de război din partea Germaniei (cuantumul acestora fiind stabilit prin Tratatul de la Versailles). Iniţial această bancă a fost creată pentru a facilita recuperarea acestor datorii de război, foarte rapid însă banca şi-a concentrat activitatea asupra cooperării între Băncile Centrale.Dintre principalele obiective şi direcţii generale de acţiune ale acestei instituţii financiare amintim:

B.R.I. reprezintă un forum de cooperare al Băncilor Centrale din întreaga lume, facilitând schimbul de informaţii între acestea;este un important institut de cercetare în domeniul financiar;acţionează ca o bancă independentă, furnizând importante fonduri financiare membrilor săi (în anul 2000, valoarea totală a depozitelor la această bancă se cifrau la aproximativ 128 miliarde dolari);acţionează ca un finanţator de urgenţă în cazul unor crize profunde ale Sistemului Monetar şi Financiar Internaţional (această bancă şi-a asumat un rol activ în soluţionarea acestor crize din 1930 încoace, inclusiv în criza din Mexic –1982 sau Brazilia - 1998).

Această bancă internaţională este condusă de un Consiliu General şi de Consiliul Director Subordonat acestuia. 49 de Bănci au drept de vot şi de reprezentare în Consiliul General. Consiliul Director – organul executiv al instituţiei este condus de 17 membrii din care 11 sunt guvernatori de Bănci Centrale. Pe lângă facilităţile de finanţare clasice oferite Băncilor Centrale, B.R.I. acceptă în custodie aur şi alte valori monetare, scontează, rescontează efecte comerciale (cambii, bilete la ordin), vinde valută în contul său sau în contul Băncilor Centrale pe care le reprezintă, cumpără şi vinde titluri financiare negociabile (certificate de depozit, angajamente de răscumpărare), acceptă depozite în cont curent ale Băncilor Centrale. După cum se poate observa cu uşurinţă, B.R.I. se

12

comportă ca o adevărată bancă a Băncilor Centrale oferindu-le o mare varietate de servicii şi facilităţi de refinanţare.

Printre operaţiunile „interzise” de statutul său se numără: imposibilitatea acceptării de cambii trase asupra sa, furnizării de sume în avans guvernelor ţărilor membre, deschiderea unui cont curent în numele guvernelor ţărilor membre, emiterea de titluri de creanţă plătibile la vedere, impunerea de dobânzi oneroase celor care-i solicită sprijinul. Toate aceste lucruri „nepermise”, vin practic să întărească independenţa şi credibilitatea acestei instituţii financiare internaţionale. Pentru o şi mai mare credibilitate a instituţiei, în 8 Ianuarie 2001, Consiliul General a hotărât răscumpărarea acţiunilor deţinute de diferiţi investitori privaţi restricţionând participarea la capital doar la nivelul Băncilor Centrale. Pe viitor această instituţie financiară internaţională cu o tradiţie îndelungată pe pieţele financiare se anunţă un pilon de bază în asigurarea stabilităţii Sistemului Monetar şi Financiar Internaţional alături de celelalte instituţii amintite. În plus, această instituţie continuă să rămână un sprijin direct şi activ la îndemâna Băncilor Centrale, care, pe lângă facilităţile de finanţare oferite, beneficiază de posibilitatea accesului la un forum de informare şi cooperare între acestea.

În concluzie se poate observa că odată cu adâncirea relaţiilor economice şi politice între ţări, au apărut şi s-au dezvolta o serie de instituţii financiare internaţionale (în general publice) care au un rol din ce în ce mai important în supravegherea şi stabilizarea sistemului financiar – monetar internaţional. Se poate prevedea cu claritate că pe măsură ce pieţele financiare devin din ce în ce mai integrate, aceste instituţii vor trebui să se implice şi să-şi asume un rol activ în eliminarea imperfecţiunilor şi disfuncţionalităţilor pieţei financiare internaţionale.

13