TEHNOLOGIA OBŢINERII SILOZULUI DE CALITATE

Nutreţirile variate şi calitative sînt condiţia de bază a realizării potenţialului genetic şi

sporirii productivităţii animalelor. Deoarece în raţiile animalelor din republică silozul ocupă un

loc considerabil, este necesar ca în fiecare gospodărie acest nutreţ să fie de calitate înaltă. Pentru

aceasta este obligatoriu de conştientizat şi de îndeplinit în tocmai elementele tehnologice

ştiinţific întemeiate şi aprobate în practica gospodăriilor din sectorul zootehnic.

Însilozarea este o metodă biologică de conservare a plantelor, la baza căreia se află

fermentaţia acido-lactică. Formarea cantităţii optime de acid lactic în siloz are loc în cazul cînd

plantele iniţiale conţin minimul necesar de zahăr ca sursă de bază pentru dezvoltarea fermentării

dorite.

În condiţii tipice de fermentare acido-lactică se capătă un nutreţ cu miros plăcut de fructe

sau legume murate. Valoarea energetică a nutreţului în cazul acesta practic nu se schimbă,

deoarece la transformarea zaharului în acid lactic se produc pierderi de numai 3% din puterea

calorică a substanţei uscate din masa iniţială.

Temperatura optimă pentru dezvoltarea grupei dorite gomofermentative de bacterii acido-

lactice oxcilează în limitele 25-30°C.

Prin multiple experienţe şi practică îndelungată s-a constatat că mărunţirea masei

destinate pentru însilozare este unul din factorii esenţiali, care înfluenţează asupra procesului dat,

contribuind la căpătarea silozului de calitate. Cu părere de rău, gradului de mărunţire a materiei

prime nu se acordă în multe cazuri atenţie cuvenită, ceea ce duce la pierderi esenţiale în procesul

de însilozare plantelor de porumb în segmente mari. Masa pusă la însilozare, mai cu seamă cea

cu umiditatea scăzută se tasează greu şi în rezultat se crează condiţii care contribuie la

supraîncălzire şi înrăutăţirea calităţii silozului.

Aşezarea îndesată a masei bine mărunţite crează condiţii prielnice pentru procesul rece a

însilozării iar aşezarea masei prost mărunţite şi tasate nesatisfăcător duce la pierderi adăugătoare

a substanţelor precum şi la scăderea bruscă a digestibilităţii proteinelor şi albuminelor. În silozul

supraîncălzit practic totalmente se distruge carotenul. Silozul mărunţit măşcat, rău tasat, şi prin

urmare supraîncălzit are o culoare cafenie, miros de pîine coaptă, conţine numai circa 0,61,0

mg/kg de caroten.

Cercetările ştiinţifice efectuate şi practica multor gospodării au confirmat că dacă

umiditatea plantelor de porumb este mai joasă decît 70% este necesar ca masa însilozată se fie

mărunţită mărunt în limitele 1 -2 cm.

Gradul de mărunţire are o însămnătate esenţială şi la ingerarea silozului de către animale,

deoarece fracţiile lui cele mai mascate rămîn neutilizate în formă de deşeuri.

Umiditatea masei preconizate pentru însilozare de asemenea este un factor esenţial care

determină intensitatea proceselor microbiologice şi biochimice, mărimea pierderilor substanţelor

nutritive, calitatea şi valoarea bionutritivă a silozului. Prin numeroase cercetări a fost stabilit ca

umiditatea optimală a masei de porumb trebuie să constitue 65-68%, asigurînd dezvoltarea cea

mai prielnică a fermentaţiei acido-lactice, şi contribuind la obţinerea silozului cu valori nutritive

şi biologic active.

Masa preconizată pentru însilozare trebuie cosită şi mărunţită cu ajutorul combinei, apoi

transportată spre depozitare.

În capacităţile prealabil pregătite (curăţare, dezinfectate) masa verde este aşezată în

straturi cu grosimea de 20-30 cm pe toată suprafaţa construcţiei, iar dacă capacitatea este destul

de lungă - începînd de la un orecare capăt al ei.

2

Tasarea materiei prime se efectuează minuţios începînd cu primul strat aşezat pînă la

terminarea procesului de însilozare în capacitatea dată.

Este necesar de menţionat, că masa îndesată nesatisfăcător se încălzeşte şi „arde”. În acest

caz, scade digestibilitatea proteinei aproximativ de două ori şi practic dispare carotenul.

Presarea masei trebuie înbinat cu repartizarea uniformă a ei în capacitatea pentru siloz.

Mai minuţios trebuie presată masa care se află lîngă pereţi şi în colţurile capacităţii - locuri unde

masa se tasează mai greu. În tranşee masa preconizată însilozării este îndesată cu tractoare grele

pe şenile şi cu roţi.

Masa bine tasată nu amortizează şi pe suprafaţa ei rămîn urme bine observate ale

tractorului.

O condiţie esenţială care contribuie la obţinerea silozului calitativ şi la scăderea

pierderilor substanţelor nutritive şi biologic active a materiei prime însilozabile este depozitarea

rapidă a ei în capacitate. Tărăgănarea depozitării şi presarea slabă contribuie neapărat la aceea că,

masa iniţială se încălzeşte, iar dacă se admit întreruperi în procesul de umplere a capacităţii mai

mult de o zi, straturile de la suprafaţă se alterează.

Umplerea fiecărei capacităţi trebuie efectuată în timp de 2-3 zile maximum patru şi nu

mai mult.

În caz dacă capacitatea este foarte mare umplerea ei se efectuiează începînd de la un

capăt şi acoperirea ei se face pe etape peste fiecare 2-3 zile.

Masa verde se aşează în capacităţi, de regulă mai sus decît pereţii aproximativ cu 0,5-1 m

în formă ovală, bine îndesată şi cu marginile în pantă.

Izolarea masei însilozabile şi a silozului de aerul atmosferic este condiţia hotărîtoare

pentru obţinerea silozului de calitate înaltă şi minimizarea pierderilor deoarece procesul

însilozării este unul anaerobic.

3

Acoperirea silozului trebuie să fie impermeabilă pentru aer şi apă, să izoleze bine masa de

ger şi căldură.

În silozul neacoperit sau rău acoperit se petrece aerarea, adîncimea căreia poate ajunge la

1,5 m.

Pătrunderea aerului în siloz condiţionează supraîncălzirea, mucegăirea şi putrefacţia lui

mai cu seamă dacă masa este prost mărunţită şi slab tasată.

Practica a demonstrat că cea mai utilă pentru acoperirea silozului este pelicula de

polietilenă cu grosimea nu mai mică de 0,15 mm şi lăţimea mai mare de 4 m. Pe asupra acestei

pelicule se aşterne o altă peliculă de culoare neagră pe de o parte şi albă pe cealaltă.

După cum se vede din desen acestă peliculă se asterne cu partea de culoare albă în sus cu

scopul de a reflecta razele solare şi de a proteja silozul de la o încălzire exesivă.

Deasupra peliculei de polietilenă se aşează uniform anvelope de automobile, sau în cel

mai rău caz, un strat de pămînt cu grosimea de 10-15 cm. Cheltuielile legate de acoperirea

capacităţii pentru siloz se recuperează de 3-4 ori din contul calităţii şi a nutreţului păstrat

suplimentar.

Pe parcursul însilozării este necesar de urmărit ca masa însilozată să nu fie impurificată

cu pămînt, deoarece înpreună cu el în siloz nimeresc bacteriile butirice şi de putrefacţie, care sunt

dăunătoare procesului de fermentaţie acido-lactic. Silozul obţinut în astfel de condiţii conţine în

proporţii mari acid butiric, are miros neplăcut, gust alcalin şi foarte prost este consumat de către

animale.

Pentru sporirea calităţii şi valorii nutritive, în general şi a celei proteice în siloz pot să fie

întroduse ureea, sulfatul de amoiu, bisulfatul de amoniu etc. Doza optimă a ureei - 3-4 kg la o

tonă de masă însilozată, contribuie la sporirea proteinei digestibile în siloz de la 60-70 g pînă la

110-120 g la o unitate nutritivă.

Introducerea sării de bucătărie în masa de porumb preconizată însilozării în cantitate de

4

2- 3 kg la o tonă după cum a arătat experienţa, acţionează pozitiv asupra proceselor biochimice.

Acest siloz este consumat de către animalele de fermă în cantităţi mai mari acţionînd favorabil

asupra procesului digestiv.

În scopul favorizării proceselor fermentative şi de ridicare a nivelului de păstrare a

nutreţului însilozat, în ultimii ani sînt elaborate şi se folosesc tot mai des în practica însilozării

preparate biologice de generaţie nouă, aşa numiţii bioconservanţi, cum sînt “Litosilul”,

„Bonsilajul”, „BiotrofurV’Silo-King” şi multe altele care sînt formate avînd la bază culturile

bacteriene, enzime şi amestecul culturilor bacteriene cu enzimele. Aceste preparate sunt foarte

eficiente se utilizează în cantităţi mici (1,0-4,0g/t), tehnologic uşor se întroduc uşor în masa

însilozată şi asigură obţinerea unui furaj calitativ.

Este foarte important de reţinut schema tehnologică de preparare a silozului de calitate

care constă din următoarele elemente principale:

SCHEMA TEHNOLOGICĂ DE PREPARARE A SILOZULUI DE CALITATE

INCLUDE:

* Recoltarea plantelor destinate pentru siloz - faza optimă este socoait momentul în

care roada este maximă din punct de vedere cantitativ şi prezintă cea mai mare valoare nutritivă.

Pentru porumb - stadiul de coacere în ceară a boabelor. Asigurarea conţinutului de

substanţă uscată cel puţin 32%.

* Tocarea - gradul de mărunţire a plantelor constituie 1-2 cm, maximum 3 cm.

Grăunţele din masa însilozată trebuie să fie turtite sau strivite, în caz contrar ele vor trece tranzit

prin organismul animal.

* încărcarea şi transportarea masei către depozit - transportarea cu folosirea unităţilor

de transport bine amenajate cu ţelul de a exclude pierderile mecanice şi de a ridica capacitatea

unităţii de transport;

* Administrarea uniformă a substanţelor care contribuie la optimizarea procesului

microbiologic şi sporirea valorii nutritive (sarea de bucătărie -2-3 kg/tonă, uree sau săruri de

amoniu 3-4 kg/tonă, bioconservanţi - 1-4 g/tonă);

* Tasarea intensă a masei vegetale de la începutul umplerii capacităţii de siloz cu

tractorul pe şenile sau pe roţi, pentru realizarea anabiozei necesare şi intensificarea fermentarii

acido- lactice şi neadmiterea încălzirii masei mai sus de 37oC;

* Umplerea capacităţii cu siloz într-un timp scurt 2-3, maximum 4 zile;.

* Ermetizarea (acoperirea) silozului - cu folii din polietilenă şi anvelope sau un strat 10-

15cm de pămînt pentru menţinerea anaerobiozei, îmbunătăţirea fermentării lactice şi inhibarea

5

bacteriilor butirice, mucegaiului.

Aprecierea calităţii silozului obţinut se efectuează confor cerinţelor standardului care

include determinarea conţinutului de substanţe uscate, indicele pH, conţinutul acidului lactic (din

cantitatea totală de acizi) şi cantitatea totală de acid butiric, caracteristica energetică şi proteică.

Silozul din plante verzi de culoare cafenie întunecată, cu un miros puternic de miere sau

pîine de secară proaspăt coaptă, indiferent de ceilalţi indici se încadrează la clasa a III-a, adică

ultima clasa de calitate.

Conţinutul de nitraţi şi nitriţi, de elemente toxice şi de rămăşiţe de pestecide nu trebuie să

depăşească nivelul maxim admisibil acceptat.

Silozul de calitate bună se utilizează eficient de către toate speciile de animale erbivore.

Folosirea acestui nutreţ prezintă avantaje incontestabile:

AVANTAJELE ÎNSILOZĂRII CONSTAU ÎN:

-Mecanizarea completă a proceselor.

-Reducerea influenţei factorilor climatici asupra calităţii nutreţului.

-Simplicitatea tehnologiei.

-Pierderi reduse de substanţe nutrive (5-10%) ale nutreţului.

-Păstrarea îndelungată la calitate înaltă.

-Cea mai bună păstrare a însuşirilor furajelor verzi supuse conservării.

-Asigură stabilitatea raţiei (monotip) în timpul anului.

-Posibilitatea de reducere a cantităţii de concentrate din raţie.

-Stimularea producţiei de lapte (aproape cu 500kg pe lactaţie şi mai mult în comparaţie

cu raţiile fără siloz).

-Siloz calitativ + fîn = 12-15 l/lapte/zi fără concentrate.

Este foarte important faptul că numai prepararea silozului de bună calitate este un

procedeu avantajos şi de mare valoare la sporirea productivităţii animalelor, la reducerea

cheltuielilor de furaje la o unitate de producţie cu atît mai mult că cheltuielile de muncă,

materiale şi financiare legate de prepararea unei tone de siloz sînt practic aceleaşi în cazul cînd se

prepară nutreţ de calitate şi în cazul cînd din diferite motive de nerespectare a elementelor

tehnologice se prepară siloz necalitativ.

Deci, respectarea tehnologiei de conservare a silozului asigură obţinerea silozului de bună

calitate şi duce la ridicarea eficienţei economice a sectorului zootehnic în ansamblu şi a creşterii

animalelor erbivore în parte.

6

Însilozarea furajelor

În regiunile cu un climat temperat, ca în ţara noastră, masa verde nefiind disponibilă tot timpul anului, producţia furajeră trebuie conservată convenabil.

Este necesar să se recolteze planta în starea fiziologică optimă, să se reducă pierderile de substanţe nutritive prin conservare şi să se asigure o palatabilitate crescută a furajului. Însilozarea este în mod sigur metoda care răspunde cel mai bine acestor condiţii, dacă este realizată după criterii bine definite.

Furajul însilozat rezultă în urma fermentaţiei acide a unui furaj umed sau parţial uscat, conservat în condiţii anaerobe şi bine tasat. Glucidele din furaj, în special glucoza şi fructoza, acizii organici (citric, malic, tartric) sunt fermentaţi de către o microfloră în care speciile bacteriene producătoare de acid lactic sunt majoritare.

Concentraţia în glucide fermentescibile a furajului, capacitatea sa de tamponare a acidităţii legate de conţinutul în proteine şi minerale determină intensitatea fermentaţiilor (lactică în special) şi viteza scăderii pH-ului (viteza de acidifiere sau de murare). Acesta din urmă încetineşte activitatea enzimatică vegetală (deci furajul nu se degradează) şi stopează sau inhibă dezvoltarea altor microorganisme cum sunt bacteriile din genul Clostridium, producătoare de acid butiric şi amoniac (deci furajul nu se strică).

Astfel, după valoarea de pH atinsă, furajul însilozat va putea sau nu să fie stabilizat pe timpul întregii perioade de conservare.

Acidifierea rapidă la pH 4 (murarea) rămâne cea mai bună şi mai sigură metodă de a opri degradarea furajului şi dezvoltarea unor microorganisme dăunătoare. Acestui procedeu de murare a furajelor se pot supune furajele verzi, grosierele, concentratele, precum şi suculentele

7

industriale.

Avantajele însilozării

Însilozarea furajelor este avantajoasă din mai multe puncte de vedere, şi anume:

• pierderile de substanţe nutritive sunt reduse, nu depăşesc 5-10% din valoarea iniţială a furajului;

• se păstrează însuşirile bune ale furajului verde care se supune conservării;

• se asigură pentru perioada de stabulaţie un furaj suculent, care poate asigura 40-60% din valoarea nutritivă a raţiilor;

• furajele însilozate stimulează producţia de lapte a vacilor şi permit obţinerea unui lapte mai eficient, cu un cost de producţie mai mic;

• procedeul de însilozare este în întregime mecanizabil şi, spre deosebire de uscarea furajelor, este mai puţin influenţat de condiţiile meteo;

• solicită spaţii mai reduse de depozitare, deoarece silozul este bine tasat, iar greutatea unui metru cub de material însilozat este de 450-500 kg.

Pentru ca un siloz să fie de bună calitate, trebuie ca produsul vegetal să conţină destule glucide fermentescibile, adică peste 12-13% din masa uscată (cazul general al gramineelor la prima tăiere de primăvară) şi destule bacterii lactice care să fermenteze glucidele, adică cel puţin 105 celule/gram de plantă verde. Aceste condiţii nu sunt întotdeauna îndeplinite în practică. Ca urmare, se recomandă folosirea unui inoculant pentru siloz, care va creşte şansele de reuşită a însilozării plantelor furajere.

Bacteriile lactice şi procesul de însilozare

Procesul de însilozare poate fi asimilat cu un sistem cu trei componente: vegetal-enzime-bacterii, în care fiecare element joacă un rol specific:

Substratul vegetal conţine glucide: celuloză, hemiceluloză, pectine, amidon şi în special fructozani.Raportul acestora depinde de specia plantei, condiţiile de cultură şi de momentul recoltării.

Enzimele conţinute de planta supusă însilozării sau cele conţinute de conservantul adăugat la însilozare, constituie un „arsenal” enzimatic ce poate descompune peretele vegetal, eliberând în masa furajului glucide solubile (fermentescibile). Aceste glucide vor putea fi utilizate de către bacteriile lactice capabile să le metabolizeze şi să le transforme în acid lactic (deci să mureze furajul).

Bacteriile epifite (microflora existentă pe plantă) se dezvoltă în masa furajului în cursul procesului de însilozare, metabolizând glucidele solubile şi producând, în cazul bacteriilor lactice, acid lactic, un conservant natural al silozului. Pe plantă însă nu întotdeauna sunt

8

majoritare bacteriile lactice, care murează furajul, ci pot fi alte tipuri de microorganisme care pot degrada furajul. Este cunoscut faptul că microflora (microorganismele) de pe planta în picioare este total diferită de cea din viitorul siloz.

Cantitativ, ea oscilează de la câteva sute la câteva mii de germeni/gram, în funcţie de specia furajeră, organele plantei, sezon, pluviometrie, păşunat, fertilizare etc.. Creşterea numerică a bacteriilor lactice după însilozare este aleatorie şi neregulată, speciile dominante nefiind adeseori şi cele de dorit. Acest fapt conduce la ideea inoculării furajelor cu microorganisme selecţionate pentru aptitudinea lor de a acidifia silozurile.

Folosirea adaosurilor pentru însilozare

Există trei grupe de adaosuri pentru însilozare:

• Adaosuri care vin cu un aport de substanţe energetice asimilabile (melasă, zer, zaharoză şi alte glucide fermentescibile). În acest caz glucidele sunt transformate în acid lactic cu un randament ridicat. Pentru a obţine un pH 4 într-un siloz, trebuie să se producă aproximativ 2% acid lactic într-un furaj slab tamponat (graminee) sau chiar dublu, într-un furaj cu putere tampon ridicată (leguminoase).

• Adaosuri care vin cu aport de bacterii lactice viabile (inoculanţi pentru siloz). Numărul de bacterii necesare însilozării este de cel puţin 105 bacterii/gram plantă verde. Nu trebuie însă luat în considerare doar numărul de bacterii lactice la începutul însilozării, ci şi performanţele tulpinilor şi conţinutul şi solubilitatea glucidelor.

• Adaosuri care vin cu un aport de bacterii lactice viabile asociate cu un complex enzimatic eficace (amilaze, hemicelulaze, celulaze etc). Acest tip de adaosuri intră tot în grupa inoculanţilor pentru siloz.Eficacitatea unui inoculant depinde şi de tulpinile alese şi mediile nutritive cu care ele sunt însoţite.

Speciile de bacterii lactice utilizate în industria laptelui nu dau rezultate la însilozare, deoarece ele nu sunt capabile să domine microflora epifită (de pe plantă). Tulpinile care vor fi utilizate la obţinerea unui inoculant trebuie să fie izolate de pe acelaşi tip de substrat cu cel care urmează a fi însilozat.

Speciile capabile să se adapteze acestui biotip sunt: Lactobacillus plantarum, Lactobacillus paracasei, Pediococcus acidilactici, Pediococcus pentosaceus, Enterococcus faecium etc., toate fiind specii puternic acidifiante şi capabile să se dezvolte rapid între 15°C şi 35°C, utilizând glucidele solubile din furaje (glucoză, zaharoză, maltoză, celobioză etc.) şi cele venite ca adaosuri energetice: melasă (zaharoză), zer (lactoză), diverse reziduuri (tăiţei epuizaţi de sfeclă de zahăr) şi alte subproduse ale industriei alimentare.

Dacă furajul este sărac în glucide solubile, inoculantul (conservantul biologic) trebuie să conţină, pe lângă bacterii lactice, şi glucide sau enzime capabile să fracţioneze poliglucidele parietale din plantele însilozate (celuloza în special) şi să producă glucide fermentescibile.

În fine, condiţiile de aplicare a inoculantului, în special repartizarea lui omogenă în masa

9

furajului, conţinutul în substanţă uscată a furajului, sunt factori importanţi ai reuşitei însilozării.

BIOTEHNOLOGIILE AGRICOLE - SOLUŢII PENTRU A IEŞI DIN IMPAS

De multe ori ne întrebăm de ce „la ei, în vest” merge treaba mai bine decât la noi. De obicei răspunsul pe care-l găsim este că pârghiile economice sunt altele la ei, că statul îi ajută mai mult. Probabil că aşa este. Dar se mai ştie că un om de succes, indiferent de domeniul lui de activitate trebuie să comunice cu cei din branşa lui, să fie receptiv la nou, să nu fie mulţumit doar cu ceea ce ştie, să încerce să înţeleagă lucrurile în profunzime şi să aplice noile soluţii oferite de cercetarea ştiinţifică.

Fără îndoială, biotehnologiile sunt „vârful de lance” în cercetarea ştiinţifică mondială. Biotehnologiile oferă soluţii acolo unde alte discipline şi-au atins limitele.

Spre exemplu, să vedem modul în care biotehnologiile rezolvă problema conservării furajelor.În lunile mai-iunie ale acestui an, clima a fost bogată în precipitaţii. Lucerna a crescut foarte bine, a ajuns la stadiul de înflorire şi a trebuit cosită. Însă ploile nu le-a permis fermierilor să o facă fân ca să o poată păstra până la iarnă. Cei care se înscriu în tipul omului de succes descris anterior, au găsit soluţia foarte simplu, comunicând cu cei din branşa lor şi apelând la specialişti.

Răspunsul pare a fi simplu şi firesc: lucerna trebuie însilozată. Cu atât mai bine, pentru că silozul este un furaj mult mai valoros decât fânul. Problema este că lucerna este un furaj greu de însilozat, pentru că este bogată în proteine şi săracă în glucide (zahăr).

Aceasta înseamnă că bacteriile benefice de pe lucernă, care trebuie să se înmulţească în siloz şi să mureze furajul, nu găsesc zahărul necesar dezvoltării lor şi se înmulţesc foarte încet. Acest lucru permite înmulţirea în siloz a altor microbi care degradează furajul şi în cele din urmă se obţine un siloz mucegăit, cu gust şi miros neplăcut sau se ajunge chiar la transformarea lucernei în gunoi.

Biotehnologiile oferă soluţia pentru rezolvarea acestei probleme. Un siloz de lucernă de foarte bună calitate se poate obţine dacă la însilozare se adaugă inoculanţi pentru însilozare. Componenta de bază în produsele folosite ca inoculanţi pentru siloz este reprezentată de culturile selecţionate de bacterii lactice, care au capacitatea de a se dezvolta în ritm rapid în condiţiile specifice din siloz, producând acid lactic în exclusivitate, care se acumulează în siloz şi acidifiază (murează) furajul.

În cadrul unui proiect finanţat de Banca Mondială şi Ministerul Agriculturii, în colaborare cu USAMVB şi IBA Timişoara, au fost folosiţi inoculanţi cu bacterii lactice la însilozarea lucernei, dar şi a porumbului, în câteva ferme din judeţele Timiş şi Arad. Fermierii s-au declarat foarte mulţumiţi de rezultatele obţinute.

Informaţii suplimentare se pot obţine de la autor, la Facultatea de Zootehnie şi Biotehnologii Timişoara, disciplina Microbiologie Specială.

Cercetările sunt finanţate prin grantul nr. 141558/22.04.08, cu fonduri de la Guvernul României şi de la B.I.R.D., prin programul MAKIS din cadrul M.A.D.R.

Teodor Vintilă

10

Ce furaje insilozam?Furaje ce se pot însiloza singure

O primă categorie de furaje sunt acelea al căror conţinut chimic şi procent de substanţă uscată (30-35%) permit însilozarea lor singure. Dintre aceste plante cel mai important este porumbul siloz care, în faza de maturitate lapte - ceară, are 30-35% substanţă uscată şi un conţinut de glucide fermentescibile suficient de mare. Se însilozează singure toate gramineele: sorgul, iarba de Sudan, secara, orzul, ovăzul, raigrasul. De asemenea, iarba pajiştilor se poate însiloza ca atare precum şi borceagurile.

Furaje însilozate în amestec

O altă categorie sunt furajele care, datorită unui deficit în una din substanţele de bază necesare, nu se pot însiloza singure, fapt care obligă însilozarea lor în amestec. Astfel soia, datorită conţinutului redus în glucide fermentescibile nu se poate însiloza singură şi de aceea se amestecă cu porumbul obţinându-se un furaj foarte valoros.

Tot în amestec se însilozează rapiţa sau celelalte crucifere, aceasta datorită conţinutului redus în substanţă uscată.

Lucerna, neavând suficiente glucide fermentescibile nu se poate însiloza decât în amestec cu o graminee bogată în astfel de glucide (porumb, orz, ovăz, raigras aristat).

Vrejurile şi tecile de leguminoase, având o umiditate mică (13-15 %) şi multă proteină, pot fi însilozate cu alte plante verzi suculente, bogate în glucide (porumb verde, bostănoase, crucifere furajere).În amestec se pot însiloza şi frunzele şi coletele de sfeclă împreună cu vrejuri de cartofi sau vrejuri de leguminoase.

Însilozarea prin adaos de produse

O altă metodă de însilozare este prin adaos de produse. Astfel:

• lucerna se poate însiloza prin utilizarea la însilozare a preparatului Microacid sau a acidului formic în concentraţie de 5%, folosindu-se 5 l soluţie la 100 kg nutreţ;• porumbul şi floarea soarelui îşi îmbunătăţesc calitatea prin adaus de melasă 1,5-2 kg la 100 kg nutreţ;• cocenii de porumb se însilozează prin adaus de saramură în concentraţie de 1% sau apă melasată 2% sau borhoturi în cantitate diferită pentru a ridica umiditatea nutreţului de la 30-45% cât au cocenii la 65-70% cât este umiditatea de însilozare;• rapiţa (şi alte crucifere) se însilozează prin adaus de 1-2% melasă diluată în 2-3 părţi apă

11

precum şi alte preparate (folosite şi la lucernă).

În funcţie de o serie de factori cum ar fi condiţiile climatice, posibilităţile tehnice, specia ce urmează a fi însilozată, nutreţurile pot fi însilozate prin mai multe metode (vezi Ferma nr. 4/2004, p. 32-33).

Tipuri de siloz

Însilozarea furajelor se face în construcţii speciale sau în spaţii anume amenajate care poartă denumirea de silozuri. Deşi există foarte multe sisteme de amenajare, ele se pot grupa în trei categorii principale:

Silozuri de suprafaţă - sunt orizontale şi verticale.

- silozurile verticale sunt acelea la care coloana de siloz este mai înaltă decât diametrul bazei. De aceea sunt mai cunoscute şi sub denumirea de silozuri turn. Au capacitate de 100-500 t;- silozurile orizontale - sunt cele mai frecvente şi cele mai folosite fiind de mai multe tipuri: silozuri orizontale construite (deci au caracter permanent); silozuri orizontale cu pereţi protectori amenajaţi din materiale ieftine (lemn, panouri, baloţi de paie); silozuri orientate fără pereţi. Aceste silozuri au o capacitate de 500-1000 tone. Ele permit o foarte economică exploatare.

Silozurile semiîngropate alcătuiesc o grupă intermediară între cele construite la suprafaţă şi cele îngropate putând fi în formă de tranşee sau sub formă de celulă.

Silozurile îngropate - sunt răspândite în zonele în care apa freatică nu este la suprafaţă, adică şi în sezonul iarnă-primăvară nu urcă mai sus de 3,5-4 m. Capacitatea lor e variabilă cum şi dimensiunile sunt variabile, fiind de la 70 la 500 tone.

Mai există o metodă de însilozat în saci de plastic care după umplere se închid ermetic. Bioxidul de carbon eliminat asigură anaerobioza. Furajul este foarte bună calitate iar pierderile sunt foarte mici. Necesită un echipament special.

Articol publicat în revista Ferma nr. 5(31)/2004

Ferma

Tehnica de insilozare

Lan de porumb

După ce s-a ajuns la recoltarea acestor plante este important să se cunoască bine şi tehnica de însilozare.

Faţă de uscare, păstrarea prin însilozare pe care v-o recomandăm, prezintă o serie de avantaje derivate din aceea că nutreţul murat are o valoare nutritivă ridicată, este suculent, dietetic, cu un

12

conţinut ridicat în vitamine, în general având calităţi apropiate de nutreţul verde din care provine.

Este important şi faptul că prin însilozare pierderile sunt minime, nedepăşind 5-10% din conţinutul furajului verde, mult inferior pierderilor de 40 uneori chiar 50% cât se înregistrează prin uscare. Mai mult, însilozarea poate fi făcută şi pe timp nefavorabil, nu necesită atâta muncă, deci se pregăteşte cu un preţ de cost mult mai redus şi, în plus, se poate păstra uşor, nu numai întreaga iarnă ci şi în anul următor, când poate fi administrat vara, în cazul unui deficit de nutreţ verde.

Metodele de însilozare utilizate în prezent: însilozare la rece (sau obişnuită), însilozare cu adaus de preparate şi însilozare la umiditate scăzută.

Însilozarea la rece (obişnuită) este practicată cu rezultate foarte bune când se însilozează plante bogate în glucide fermentescibile. Când plantele au un conţinut scăzut de astfel de glucide se însilozează în amestec cu plante bogate în ele. La această metodă umiditatea nutreţurilor trebuie să fie cuprinsă între 60-70% şi cel puţin 10% glucide fermentescibile din substanţa uscată.

Însilozarea cu adaus de preparate se practică în cazul plantelor sărace în glucide fermentescibile, adăugându-se acizi organici sau anorganici pentru coborârea pH-ului până la 4,2 şi împiedicarea activităţii bacteriilor nedorite.

Însilozarea la umiditate scăzută este o metodă ce se aplică cu mare succes în însilozarea leguminoaselor dar şi a gramineelor furajere fiind practică, economică şi asigurând pierderi mici de substanţe nutritive. Metoda se bazează pe reducerea umidităţii prin pălire şi însilozarea la 55-65%, obţinându-se semisilozul sau semifânul la 35-55%.

• semisilozul - este tipul de siloz care se obţine după ce materialul a fost lăsat să se ofilească. Cele mai corespunzătoare furaje pentru a fi însilozate printr-o astfel de metodă (numită şi metoda ofilirii) sunt gramineele şi leguminoasele anuale şi perene. Ofilirea se realizează în câteva ore, pe vreme frumoasă, după care materialul este adunat, tocat şi depozitat fiind urmat de o tasare foarte energică. În acest tip de siloz, pH-ul scade la 4,5 (sau sub această valoare) suficient pentru a se păstra. În general, faţă de silozul propriu-zis, pierderile sunt mai mici şi consumabilitatea mai ridicată.

• semifânul - este o metodă în care prima fază de pregătire este identică cu cea a semisilozului. Dar în acest caz furajul se usucă un timp mai îndelungat, ceea ce comportă pierderi mai mari, dacă intervin precipitaţii. Când umiditatea a scăzut la 40-50% se toacă furajul cât mai mărunt, pentru a se putea tasa cât mai bine. Umplerea silozului trebuie făcută repede, tasarea cât mai energică, eliminându-se aerul în totalitate şi acoperirea de asemenea rapidă. În acest caz, nu intervin procese de fermentare caracteristice silozului.

Articol publicat în revista Ferma nr. 4(30)/2004

13