TEHNICA DE MERS PE MUNTE:

Terenul muntos creeaza greutati in organizatea si executarea deplasarilor, datorita numarului redus de comunicatii, precum si din cauza naturii si starii lor. In plus, conditiile meteorologice influenteaza in mare masura gradul de practicabilitate a drumurilor.

Daca la cele aratate mai adaugam faptul ca potecile si drumurile inguste de munte pot fi usor blocate prin distrugeri, baraje, avalanse sau prin doborarea cu exploziv a stancilor in locurile inguste, in pasuni, in defileuri, ne putem usor inchipui cate greutati trebuie sa invinga montaniarzii pana la inceperea escaladarii sau ascensiunii, care de fapt solicita cel mai mare efort.

Dupa cum se cunoaste, repetarea si gradarea sistematica a eforturilor dezvolta forta si abilitatea intr-o anumita directie, pregatind corpul si musculatura pentru performante maxime: organismul isi mareste capacitatea de eliminare a toxinelor, inima se obisnuieste cu un lucru mai intens, impingand o cantitate mai mare de sange in tesuturi fara sa accelereze netolerabil pulsul, plamanii isi maresc capacitatea respiratorie, iar respiratia pastreaza un ritm regulat chiar in timpul efortului. Antrenamentul consta, deci, in obisnuirea sistemului nervos de a nu reactiona la oboseala si in adaptarea functionarii inimii, plamanilor, a eliminarii toxinelor la efort, fara a simti corpul obosit si spiritul deprimat, ceea ce ne ingaduie sa facem un lucru mai intens ori un timp mai prelungit decat cel normal. Acest antrenament impins insa in mod silit peste anumite limite poate duce la un asa grad de uzura a organismului, incat intervine surmenajul fizic ( somnolenta si insomnie, pierderea supletei muschilor si articulatiilor, aparitia deprimarii si a oboselii ).

Mersul la munte trebuie sa fie cat mai economic posibil, fapt care se realizeaza prin evitarea eforturilor deosebite si utilizarea rationala a terenului :

- la pornire se va merge intr-un tempo mai lent, ajungand treptat la viteza normala de mers;- tot timpul ochii cerceteaza terenul, cautand locurile prin care vom pasi;

IN URCUS panta nu permite sa se abordeze solul cu calcaiul, ci cu varful talpii sau cu toata talpa. Abordarea cu varful piciorului este specifica incepatorilor deoarece articulatia gleznei acestora nu este obisnuita cu amplitudinea prea mare dinapoi spre inainte, intrucat la ses piciorul atinge solul in ordinea calcai- talpa-varf. Mentionam ca dupa 3/5 din perioada totala de sprijin pe pamant, calcaiul, talpa si apoi varful piciorului se ridica treptat si parasesc solul. Urcarea pe varfuri,

cu calcaiul aproape intotdeauna in aer, duce la obosirea muschilor gambei si ai coapsei.Prin urmare acest fel de deplasare este epuizanta pentru muschii respectivi.Abordarea solului cu toata talpa deodata este cea mai avantajoasa, intrucat ofera suprafata mare de contact cu solul (deci stabilitate maxima) si posibilitatea de a calca fara nici o zdruncinatura (caci, in timp ce corpul se sprijina solid oe un picior, celalalt, fara a avea greutatea repartizata pe el, se duce inainte si se sprijina pe talpa, fara nici un soc pentru corp). La sprijinirea corpului pe toata talpa, muschii gambei nu se incordeaza decat o foarte mica perioada din timpul mersului; acest mers permite piciorului un timp de odihna dupa fiecare timp de lucru. In acest scop sunt necesare exercitii pentru a-i obisnui pe montaniarzii cu deplasarea greutatii corpului fara incordarea muschilor si cu acomodarea gleznei prin rotirea gambei dinspre inapoi spre inainte.In concluzie, pasul la urcus trebuie sa fie rar si regulat, cadenta 60-70 pasi pe minut, cu lungimea in raport cu panta - cu atat mai mica cu cat panta este mai mare, fara incordarea muschilor, cu genunchii flexati, deplasarea corpului prin aplecarea mult inainte a centrului de greutate si prin contractia muschilor piciorului; contactul cu pamantul sa fie luat cu toata suprafata talpii deodata, fara ca piciorul sa aiba pe el greutatea corpului; pe versantii cu panta mai mare de 25%, intre luarea contactului cu pamantul si lasarea greutatii pe picior se va realiza un scurt repaus.

IN COBORARE: Pe pante cu inclinarea pana la 15% efortul mersului in coborare nu atinge valoarea lucrului mecanic de la mersul in teren ses. Cand pantele au insa 25% efortul este sensibil egal cu cel al mersului pe orizontala, iar la inclinari mai mari, lucrul mecanic in coborare devine mai mare decat cel in teren ses; pentru cine nu stie sa amortizeze socul contactului fiecarui pas cu pamantul sau efectul acceleratiei gravitatiei, oboseala in coboras este mai mare chiar decat oboseala urcusului aceleiasi pante. Daca s-ar putea pastra regularitatea pasului si daca s-ar frana in intregime la fiecare pas efectul de cadere al corpului la vale, atunci efortul de franare ar fi egal cu efortul de urcare al aceleiasi pante. Cei fara experienta nu incearca sa franeze deplasarea decat dupa 5-6 pasi, cand vad ca viteza de miscare devine periculoasa. Franarea brusca supune muschii la un efort cu mult peste puterile lor; ei se incordeaza (contractandu-se) in asa fel incat, de multe ori, se pot produce rupturi de fibre, deplasari de tendoane, sau cand franarile se repeta des, pot avea loc grave ataxii musculare. In consecinta, trebuie sa se adopte un mers care sa nu franeze total energia produsa de caderea corpului, dar nici sa nu permita o acceleratie intolerabila, care, pentru a fi franata, cere eforturi mari si bruste; in acelasi timp trebuie sa se menajeze la maximum muschii si sistemul nervos. Astfel, mersul in coboras trebuie sa fie din toate punctele de vedere un mers elastic; sistemul locomotor va fi nu un proucator de energie, ca in urcus, ci dimpotriva, un

amortizor, atat din punct de vedere mecanic - pentru a absorbi energiaprodusa de cadere -, cat si din punct de vedere fiziologic - pentru a feri organismul si in special sistemul nervos de zdruncinaturi. Caracteristica mersului in coboras va fi: elasticitatea externa a tuturor articulatiilor, fara incordarea muschilor, mersul prezentandu-se ca o balansare a corpului cand pe un genunchi cand pe celalalt.- respiratia sa fie linistita adaptata la viteza de deplasare ;- ritmul sa fie variabil in functie de inclinatia terenului ;- pe pantele cu iarba putin inclinate (25 grade) si pantele foarte inclinate ( peste 40 de grade), urcarea se face direct, intre aceste inclinatii, urcarea se face in serpentine calcand pe aceste inclinatii cu toata talpa. In urcarea directa, varfurile bocancilor vor fi usor departate, iar sprijinul se face pe marginea anterioara a bocancului, folosind toate denivelarile terenului ( adancituri, smocuri de iarba, etc.). In traversari se calca pe toata talpa cu varfurile bocancilor orientate spre vale ( mai mult sau mai putin, in functie de inclinatia pantei ). Nu se calca niciodata numai pe marginea laterala a talpii bocancului;- pe grohotisuri urcarea se face pe bolovanii mari, iar la coborare numai pe grohotisul marunt.- in terenul acidentat foarte inclinat se vor utiliza si mainile pentru pastrarea echilibrului, prizele de mana se apasa perpendicular pe suprafata de sprijin;- ordinea de mers va fi in coloana cate unul, la intervale egale, nu prea aproape pentru a incomoda sau a fi incomodat in mers. Cei mai putin initiati vor fi incadrati in coloana imediat dupa conducatorul grupului;- atat la urcare cat si la coborare se va avea grija a nu periclita grupul prin dislocari de pietre desprinderi de glii, rostogolirea arborilor cazuti etc;- dupa primele 20 de minute de mers se va crea un moment de relaxare, prima pauza mai mare (20-30 minute) se va face dupa 2 ore de mers;- in timpul mersului se recomanda a se vorbi cat mai putin si in nici un caz cu voce tare; nu este bine sa se bea apa numai la finele pauzelor, inainte de a porni din nou la drum ;- fumatul in timpul mersului este total contraindicat;- in pauzele mai mari se pot consuma dulciuri ( zahar, glucoza, miere, etc.). Ciocolata nu este indicata in tinmpul efortului;- iarna pe vreme rea ( viscol, ceata, ger), deplasarea se face in grup compact daca zona nu prezinta pericol de avalanse;- iarna, pauzele mai lungi, in special pe vant puternic, trebuie evitate. Se recomanda etapele lungi, intr-un tempo moderat, cu pauze scurte si putine. Opririle de 5-10 minute sunt cele mai indicate si se vor face in locuri ferite de vant, fie langa obstacole naturale fie improvizand mijloace de protectie. Daca nu sunt absolut necesare, opririle pot fi evitate;

- In timpul pauzelor este necesara o imbracaminte mai calduroasa decat cea din timpul mersului. Daca pauza este mai mare se va schimba imbracamintea transpirata si se vor consuma bauturi calde excluzandu-se alcoolul;- in timpul mersului pe viscol sau zapada adanca, capul coloanei va fi schimbat cat mai des. Daca sunt, sa se foloseasca urmele existente;- observarea reciproca este cel mai bun remediu impotriva degeraturilor ;- ramanerea in urma grupului nu trebuie admisa sub nici un motiv ;cand dificultatile cresc, mai inainte de toate trebuie sa se pastreze buna dispozitie; adeseori accidentele survin dupa depasirea unor dificultat , datorita faptului ca " rasuflam usurati" si atentia incepe sa scada.- in timpul deplasarilor la munte centrul de greutate al turistului trebuie sa descrie pe cat posibil o linie dreapta;- la trecerea peste pietre si mici denivelari este de preferat sa se ocoleasca sau sa se paseasca peste obstacole; daca aceasta nu este posibil se va calca integral cu piciorul indoit.- intotdeauna evitati sa folositi asa-zisele " scurtaturi ", un puct aflat " la cativa pasi ", se poate dovedi a fi mult mai departe decat v-ati inchipuit, el va poate pune in situatia de a nu il atinge si in imposibilitatea intoarcerii la punctul de plecare. In acest mod puteti pierde o groaza de timp ca sa nu mai vorbim de pericolele la care va expuneti. In concluzie nu va abateti de la traseu si incercati sa respectati marcajele turistice.