Teheran este capitala Iranului. Este cel mai mare centru industrial, comercial,

cultural si economic al tarii. Orasul in sine are o populatie de 7.8 milioane de locuitori,

iar zona metropolitana concentreaza aproape dublu.

Axandu-ne pe partea politica , Iranul si-a revenit pe scena politică internaţională,

după o lungă perioadă de izolare, reechilibrand oarecum raporturile de putere suniţi-şiiţi

şi restructurand balanţa de putere din Orientul Mijlociu.

 Comunitatea internaţională consideră că Teheranul doreşte să se doteze cu arma

atomică, acuzaţii respinse cu fermitate de Iran. Iranul, putere rivală șiită a Arabiei Saudite

sunite, este acuzat de coaliție și aliații ei că îi înarmează pe rebelii din Yemen, în timp ce

Teheranul dezminte și asigură că a furnizat doar un ajutor umanitar. Cu toate acestea,

Grupul P5+1 (puterile nucleare din Consiliul de Securitate plus Germania), în care s-a

distins de la distanţă voinţa politică a Statelor Unite, a ajuns în ultimul ceas, practic în

momentul expirării termenului de negociere de la Lausanne, la un acord-cadru cu Iranul,

pe vechiul şi controversatul dosar privind programul nuclear al Teheranului. 

Si cu toate ca Iranul are ca deviza "pentru nimeni arme nucleare, pentru toata

lumea energie nucleara", Vestul doreste o intelegere prin care sa se asigure ca Iranului îi

va fi imposibil să mai fabrice arma nucleară, reducându-şi producţia de uraniu

îmbogăţit la o treime din parametrii actuali, ceea ce l-ar face într-adevăr utilizabil doar în

scopuri civile, iar Teheranul ar urma să obţină o ridicare graduală a sancţiunilor

economice internaţionale,

Washingtonul doreste implicarea Teheranului în comunitatea de dialog

şi negociere a regimurilor credibile din Orientul Mijlociu. Strategic, atragerea şi

implicarea Iranului în politica regională poate fi un câştig pe termen lung, inclusiv pentru

interesele Statelor Unite, prin presupusa responsabilizare a Teheranului faţă de evoluţiile

din zonă şi, indirect, prin ţinerea în şah a unei Arabii Saudite tot mai imprevizibile, aflată

în momentul unei schimbări de generaţii politice. Putem intui că Washingtonul caută să

stabilească o nouă balanţă de putere în regiune, cu o bază de susţinere mai largă decât

cea de până acum, cu mai mulţi actori, în care fiecare să fie interesat să aibă o relaţie

bilaterală bună cu Statele Unite, pentru a beneficia de diverse garanţii şi avantaje.

Politic, acordul este bun pentru că vine într-un moment critic, în care

administraţiei Obama i se reproşează lipsa de angajament pe plan internaţional şi

pierderea influenţei în dosare de securitate sensibile şi complicate. Alegerile

prezidenţiale se apropie iar democraţii vor avea de dat răspunsuri la întrebări grele ale

republicanilor, mai ales privind politica externă şi eficienţa guvernului american în

garantarea securităţii naţionale, regionale şi globale.

Economic, reintrarea exporturilor masive de petrol iranian pe piaţă ar

putea menţine multă vreme scăzut preţul barilului (efect pozitiv pentru creşterea

economiei americane şi globale, plus, deloc neglijabil, anularea unui asset al Rusiei,

respectiv îngreunarea refacerii economiei ruseşti, puternic influenţată de încasările din

vânzarea de hidrocarburi), în condiţiile în care există în prezent pericolul unei noi

creşterei a preţului petrolului.

Cu toate astea , pericolul exista cel puţin teoretic, scenariul în care, scăpat

din strânsoarea sancţiunilor şi cu o monitorizare internaţională superficială a programului

său nuclear, Iranul să anunţe în câţiva ani că a devenit putere nucleară, pretinzând în

consecinţă un alt tip de tratament politic la nivel regional şi global. Ar fi un dezastru

pentru întreaga strategie pusă în joc acum de Statele Unite şi pentru echilibrul regional de

putere în Orientul Mijlociu.