ŢĂRILE ROMÂNE ŞI PROBLEMA ORIENTALĂ

Problema orientală

Încă de la sf. sec. XVI, Imp. Otoman a intrat în faza de decădere. Rămas în urmă în faţa Europei din punct de vedere tehnologic şi economic, confruntat cu lupta de eliberare a popoarelor cucerite şi cu corupţia elitelor politice şi militare, statul otoman nu mai putea să-şi menţină teritoriile în faţa ambiţiilor puterilor europene, mai cu seamă Austria (Imp. Habsburgic) şi Rusia.

Începutul decăderii sale a fost marcat de eşecul în cadrul ultimului atac otoman asupra Vienei (1683). Armata otomană a fost înfrântă dezastruos din cauza intervenţiei Poloniei, care a sărit în ajutorul Habsburgilor. Mare înfrângere a otomanilor a dat posibilitatea austriecilor să pornească o puternică ofensivă, în urma căreia au anexat Ungaria şi Transilvania (pacea de la Karlowitz, 1699). Astfel, prin edificarea unui vast imperiu dunărean s-au refăcut prestigiul şi puterea dinastiei habsburgice.

Decăderea Turciei a deschis o problemă diplomatică foarte importantă, cunoscută sub numele de Chestiunea orientală (problema orientală), care se referea la problema moştenirii teritoriilor deţinute de Imp. Otoman în Europa. Pretendenţii erau Austria şi Rusia. Franţa şi Anglia susţineau integritatea teritorială a Imp. Otoman, numit mai târziu „omul bolnav„ al Europei. În numele principiului echilibrului european, Marile puteri nu doreau ca de slăbiciunea otomanilor să profite doar un singur stat. Contradicţiile dintre puterile europene au prelungit existenţa Imp. Otoman aproape două secole.

În cadrul relaţiilor internaţionale, poziţia strategică a Ţărilor Române a dat acestora un rol important în disputele dintre Marile Puteri. În prima fază domnitorii români se îndreaptă spre Rusia, care îşi arogă rolul de protectoare a ortodocşilor din Imp. Otoman.

Secolul fanariot (sec. XVIII)

Regimul fanariot a fost instaurat de otomani în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească şi a fost menţinut în cele două Principate până în anul 1821. în această perioadă Ţările Române au fost guvernate de domni fanarioţi ce proveneau din familiile greceşti din cartierul Fanar al Constantinopolului (Istanbul).

Premisele instaurării regimului fanariot

- situaţia internaţională a Imp. Otoman după 1683;- poziţia geopolitică ocupată de Ţările Române;- importanţa economică a Ţărilor Române pentru Otomani;- neîncrederea otomanilor în domnii români după tendinţa de emancipare a statelor

româneşti în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi Dimitrie Cantemir în Moldova. Ascensiunea Rusiei şi Austriei a determinat unii domni români să se orienteze spre alianţa cu aceste puteri, pentru a obţine independenţa de sub stăpânirea otomană. În acest fel a procedat Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care a negociat şi cu austriecii şi cu Imperiul rus; a fost descoperit însă de otomani care l-au mazilit (l-au detronat) şi apoi l-au executat împreună cu cei patru fii ai săi (1714). La fel, Dimitrie Cantemir (1710-1711) a încheiat o alianţă cu ţarul rus, Petru cel Mare în 1711. Prin această alianţă, Moldova ar fi obţinut hotarele de la Dunăre şi Marea Neagră. Expediţia pe care Petru cel Mare a condus-o s-a sfârşit cu o grea înfrângere la Stănileşti (1711), iar ţarul a cerut pace. Dimitrie Cantemir a pierdut domnia, fiind nevoit să plece în exil.

1

Nicolae Mavrocordat a devenit domnul Moldovei după plecarea lui Dimitrie Cantemir (1711); tot el a inaugurat seria domniilor fanariote şi în ţara Românească în anul 1716.

Caracteristicile regimului fanariot

- din punct de vedere politic – ştirbirea gravă a autonomiei Ţărilor Române, prin numirea directă de către sultan a domnilor. Domnia încetează să mai fie o instituţie reprezentativă. Domnii sunt consideraţi funcţionari ai imperiului, mutaţi dintr-o ţară în alta. Obiceiul a avut urmări grele în plan economic şi fiscal, dar a contribuit la uniformizarea instituţională a celor două ţări. Domnia nu era acordată după merit, ci după sumele de bani oferite conducerii otomane. Domnitorii erau numiţi direct, fără acordul ţării (boierilor români).

- în politica externă – constrângerile Imperiului Otoman erau mult mai puternice. Sunt interzise legăturile directe ale domnilor cu statele străine, iar armata naţională este limitată la o gardă domnească menită să păstreze ordinea internă; - libertatea de acţiune a domnilor lipsea cu desăvârşire, ei fiind consideraţi nişte agenţi ai porţii care culegeau informaţii şi menţineau relaţii cu străinii exclusiv în folosul sultanului.- creşterea considerabilă a obligaţiilor materiale faţă de Poartă (Imp.Otoman) - a crescut haraciul (tributul); - peşcheşurile – darurile scumpe oferite sultanului şi înalţilor funcţionari otomani cu diferite ocazii; - mucarerul – taxă anuală şi trienală pentru confirmarea domniei; - monopolul comercial otoman – realizarea schimburilor comerciale doar cu otomanii, la preţuri fixate de aceştia; - din cauza practicării cumpărării tronului, domnii fanarioţi au transformat principatele româneşti într-o sursă de înavuţire personală, ceea ce a avut ca rezultat creşterea excesivă a fiscalităţii (impozite numeroase şi mari);- grecizarea domniei, a Sfatului Domnesc (în defavoarea boierimii autohtone), a

Bisericii, a culturii, a învăţământului;Trebuie precizat că perioada fanariotă nu a însemnat anularea autonomiei Ţărilor Române

şi nici transformarea lor în paşalâcuri turceşti, cele două ţări având o organizare politică, religioasă, culturală de sine-stătătoare.

Reformele fanariote

Dincolo de aspectele negative enumerate mai sus, domniile fanariote au avut şi influenţe pozitive asupra Ţărilor Române prin realizarea unor reforme care au avut darul de a moderniza anumite domenii.

Statul şi instituţiile sale au început să se modernizeze odată cu reformismul luminat al domnilor fanarioţi pe la jumătatea sec. XVIII. În acest context ideologic a debutat, în timpul domniilor fanariote, modernizarea prin reforme a statului şi a instituţiilor sale, a structurilor sociale, a învăţământului. Reformismul nu caracterizează întreg secolul fanariot. Au existat doar câţiva domnitori care, prin acţiunile lor, au fost expresia românească a absolutismului luminat.

Primul, şi cel mai important dintre aceştia, a fost Constantin Mavrocordat, care a domnit alternativ de zece ori, totalizând 25 de ani de domnie: de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova.

2

- 1740 – reforma fiscală – a dispus înregistrarea (recensământul) populaţiei, astfel încât statul să poată evalua cu precizie impozitele pe care urma să le strângă; - a introdus un impozit fix, anual,pe cap de locuitor;- reforma administraţiei – după model austriac; - numirea a doi ispravnici la conducerea fiecărui judeţ, care controlau administraţia locală;- reforma justiţiei – crearea de instanţe de judecată la nivel local, în ţinuturi şi judeţe;

- controlul statului asupra procedurilor de judecată; - înregistrarea scrisă a activităţii instanţelor judecătoreşti;

- reforma socială (1746-1749) – desfiinţează şerbia (legarea de glie a ţăranilor); - ţăranii şi-au răscumpărat libertatea cu 10 taleri pe cap de om, dar au rămas dependenţi economic de boieri, devenind clăcaşi; O altă figură proeminentă a fost Alexandru Ipsilanti, care – începând din 1774 – a domnit de două ori în Ţara Românească şi o dată în Moldova, în total aproximativ 10 ani. Reformele lui Ipsilanti au însemnat o nouă organizare fiscală şi judecătorească, a învăţământului, precum şi reorganizarea serviciului poştelor. S-a acordat o atenţie deosebită dezvoltării meseriilor şi comerţului. La Bucureşti a fost construită o nouă curte domnească, a început regularizarea cursului râului Dâmboviţa, astfel încât acesta să nu mai inunde capitala şi au fost construite primele cişmele cu apă de izvor adusă de la 20 de km.

Ţările Române şi războaiele ruso-austro-turce

Rivalităţile dintre Imp. Otoman, Austria şi Imp. Rus pentru controlul asupra zonei Dunării a dus la izbucnirea unui lung şir de conflicte militare. Din anul 1710 şi până în anul 1812, şase războaie ruso-austru-turce au avut ca teren de desfăşurare, printre altele, Ţările Române (aflate la confluenţa intereselor geopolitice ale celor trei mari puteri), cărora le-au provocat grave daune umane şi materiale, precum şi pierderi teritoriale.- 1699 – Pacea de la Karlowitz – Transilvania intră oficial sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (Austria);- 1711 – Pacea de la Vadul Huşilor – este numit primul domn fanariot în Moldova, în persoana lui Nicolae Mavrocordat; - 1715 – Hotinul devine raia turcească;- 1718 – Pacea de la Passarowitz – Banatul şi Oltenia intră în componenţa Imperiului Austriac;- 1739 – Pacea de la Belgrad – Oltenia revenea la Ţara Românească după 21 de ani de stăpânire austriacă;- 1774 – Tratatul de la Kuciuk-Kainargi – Rusia inaugurează protectoratul asupra Ţărilor Române, sub forma protecţiei acordate creştinilor ortodocşi din Imp. Otoman;- 1775 – Convenţia de la Constantinopol (Istanbul) – Bucovina este anexată de Imp. Austriac;- 1791 – Pacea de Şiştov – otomanii cedează ruşilor teritoriul dintre Bug şi Nistru, Rusia devine vecina Moldovei;- 1812 – Pacea de la Bucureşti – otomanii cedează Rusiei teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia);- 1829 – Pacea de la Adrianopol – restituirea către Ţara Românească a fostelor raiale Turnu, Giurgiu şi Brăila;

- autonomia administrativă Ţărilor Române;

3

- stabilirea graniţelor cu Imp. Otoman pe talvegul (mijlocul) Dunării;

- numirea domnilor pe viaţă;- desfiinţarea monopolului comercial otoman;- dreptul de navigaţie pe Dunăre cu nave proprii;- îngrădirea dreptului de intervenţie în Ţările

Române;- menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligaţiile Porţii de a

recunoaşte viitoarele regulamente administrative ale Ţărilor Române;

Proiecte externe de organizare a spaţiului românesc în contextul războaielor ruso-austro-turce

Războiul ruso-turc din 1768-1774, care a oferit dreptul Rusiei de a se amesteca în treburile Ţărilor Române, a deschis problema românească în cadrul Chestiunii orientale. Marile Puteri (Rusia, Austria, Anglia, Franţa) realizau planuri în care intrau cele două state româneşti. Congresele internaţionale generate de războaiele ruso-austro-turce au pus în discuţie statutul politico-juridic al Principatelor, fie prin iniţierea unor proiecte din partea Marilor Puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni şi moldoveni. Marile Puteri (Rusia, Austria, Franţa,Anglia) realizau planuri în care intrau cele două state româneşti. În anii ’70 şi ’80 ai secolului XVIII, ţarina Rusiei, Ecaterina cea Mare, alcătuit proiectul grec, conform căruia în Balcani trebuia reconstituit Imp. Bizantin, în timp ce Ţara Românească şi Moldova trebuiau să fie unite sub forma Regatului Daciei, ca stat-tampon între Rusia, Austria şi noua formaţiune. Dacă iniţial împăratul austriac Iosif al II-lea este de acord, ulterior s-a renunţat la acest plan. Cele două principate româneşti, Ţara Românească şi Moldova, au intrat şi în preocupările politicii lui Napoleaon. În dorinţa sa de a realiza Imperiul universal, Napoleon considera că oraşul Constantinopol joacă un rol esenţial, numindu-l „Imperiul lumii”. Cheia „imperiului lumii” o deţinea cel care stăpânea cele două principate. De aceea Napoleon a refuzat propunerea ministrului de externe francez, Talleyrand, de a oferi Austriei Ţara Românească şi Moldova, drept compensaţii pentru pierderile teritoriale suferite în favoarea Franţei.

Memorii boiereşti Boierii români au reacţionat faţă de pierderea monopolului asupra puterii politice şi faţă de noul statut politico-juridic al Ţărilor Române prin redactarea de memorii adresate Marilor Puteri, în care revendicau:

- revenirea la domniile pământene;- recunoaşterea privilegiilor marii boierimi;- limitarea dominaţiei otomane;- libertatea comerţului (înlăturarea monopolului comercial otoman, prin care Imp.

Otoman controla comerţul Ţărilor Române, instituind diferite interdicţii pentru exporturi şi cumpărând produse la preţuri mici);

În anul 1772, în timpul negocierilor de pace preliminare de la Focşani, delegaţia boierilor munteni şi moldoveni cerea autonomia Ţărilor Române, protecţia Marilor Puteri, respectarea vechilor tratate cu Imp. Otoman (capitulaţii). În 1791, în cadrul Păcii de la Şiştov, boierii au solicitat: autonomia, alegerea domnului de către ţară, garanţia Austriei şi Rusiei, libertatea comerţului.

4

Anul 1821 Cauzele mişcării

- fiscalitatea excesivă datorată regimului fanariot şi a încălcării autonomiei Ţărilor Române de către puterea suzerană (Imp. Otoman)

- obligaţiile în muncă tot mai mari ale ţăranilor;- abuzurile administrative;- boierimea dorea să pună capăt regimului fanariot şi dominaţiei otomane;- formarea Eteriei în 1814 – societate secretă a grecilor, constituită pe teritoriul Rusiei,

la Odessa. Condusă de Alexandru Ipsilanti, general în armata rusă. Aceasta era sprijinită tacit de ţarul Alexandru I, care urmărea răscularea grecilor pentru obţinerea independenţei acestei ţări. Conform planurilor Eteriei, Tudor Vladimirescu urma să declanşeze o amplă revoltă în Oltenia, care să permită armatei eteriste traversarea Moldovei şi a Ţării Româneşti către Dunăre.

În aceste condiţii, s-a declanşat revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Programul mişcării este expus în mai multe documente, dintre care cel mai complet este numit Cererile norodului românesc (februarie 1821):

- desfiinţarea privilegiilor de clasă;- reforma administrativă – dregătoriile (funcţiile) trebuiau să se acorde după merit şi nu

în funcţie de originea socială;- reforma şcolară – prin extinderea reţelei de şcoli pe cheltuiala Bisericii;- reînfiinţarea armatei naţionale;- desfiinţarea vămilor interne;- realizarea unei reforme fiscale – impunerea la bir (impozit) şi a categoriilor scutite de

plată până atunci; În legătură cu statutul internaţional al Ţării Româneşti, revoluţia urmărea câştigarea unei

autonomii reale în relaţiile cu Imp. Otoman. Revoluţia a fost declanşată în ianuarie 1821 în nordul Olteniei. Armata revoluţionară, formată mai ales din panduri, a jucat şi rolul unei „adunări a norodului” (adunarea poporului), cu funcţie de organ reprezentativ. Aceasta s-a deplasat către Bucureşti, unde Tudor Vladimirescu a împărţit puterea cu un Comitet de Oblăduire format din boieri. Concomitent, venind din Rusia, armata eteristă a trecut prin Moldova şi a ajuns la Bucureşti. rusia a retras sprijinul acordat Eteriei, iar între Ipsilanti şi Tudor au intervenit neînţelegeri grave cu privire la scopul acţiunilor fiecăruia. Din acest motiv, Tudor a fost ridicat din tabăra de la Goleşti şi executat de eterişti la Târgovişte (iunie 1821). Acest moment a dus la risipirea armatei de panduri. Armata eteristă a fost ulterior înfrântă de trupele otomane. Principala consecinţă a mişcării conduse de Tudor Vladimirescu a fost renunţarea de către Imp. Otoman la regimul fanariot şi revenirea, din 1822, la domniile pământene, inaugurate de Grigore Dimitrie Ghica (Ţara Românească) şi Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova).

Regulamentele Organice

Ocupaţia militară otomană, invocată ca necesară pentru lichidarea mişcării eteriste, şi numirea domnilor pământeni în 1822, au nemulţumit Rusia, care considera că viitorul celor două principate româneşti era o chestiune rusească. În 1826, prin Convenţia de la Akerman, semnată între Imp. Otoman şi Rusia, acesteia i se recunoştea statutul de putere protectoare în Ţările Române, iar domnii erau aleşi de către Divan dintre boieri, pe o perioadă de 7 ani.

5

Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), Rusia era întărită de Imperiul Otoman ca putere „protectoare” a Ţărilor Române. În timpul ocupaţiei ruse (1828-1834), sub supravegherea administratorului general al Ţărilor Române, generalul rus Pavel Kiseleff, două comisii boiereşti în colaborare cu autorităţile ruse au redactat, pentru Ţara Românească şi Moldova, primele legi fundamentale cu rol de Constituţie numite Regulamente Organice. Regulamentele Organice, intrate în vigoare în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova, au modificat fundamental viaţa politică, socială, economică şi culturală a românilor. Acestea au înzestrat Ţara Românească şi Moldova cu instituţii aproape identice, contribuind astfel la unirea celor două ţări. Regulamentele Organice prevedeau:- instituirea, pentru prima dată, a principiului separării puterilor în stat:

- puterea executivă – deţinută de - domn(ales de o Adunare Obştească Extraordinară, formată din boierii „cei mai de încredere”) - şi Sfatul Domnesc;

- puterea legislativă – deţinută de o Adunare Obştească – formată numai din boieri;

- puterea judecătorească – deţinută de instanţele judecătoreşti şi de Înaltul Divan Domnesc (instanţa supremă);- se introduce impozitul unic numit capitaţie – plătit pe cap de locuitor;- se desfiinţau vămile interne şi se stabilea libertatea industriei şi a comerţului;- se prevedea înfiinţarea unei „miliţii naţionale” (nucleul viitoarei armate a ţării);- constituirea bugetului statului (balanţă de venituri şi cheltuieli);- se înfiinţau Arhivele Statului;- înfiinţarea corpului de avocaţi şi a Procuraturii;- învăţământul public în limba română;- se confirma desfiinţarea şerbiei, dar se recunoştea stăpânirea deplină a boierilor asupra unei treimi din moşie. Ţăranilor li se acorda pământ în folosinţă (nu în proprietate) în funcţie de numărul de vite. În schimbul acestuia se stabilea un număr de zile de clacă 12/an în Ţara Românească şi 24/an în Moldova. Prin aceste prevederi boierimea îşi asigura menţinerea privilegiilor sale.

Concluzii

În ansamblu, Regulamentele Organice au avut un rol pozitiv, pregătind modernizarea Ţărilor Române şi anticipând unirea lor. În acelaşi timp, însă prin aceste documente, Rusia şi-a întărit controlul asupra celor două ţări româneşti. Mai mult, Imp. Otoman şi Rusia şi-au rezervat dreptul de a cenzura eventualele schimbări din textul acestor legi fundamentale. Pe de altă parte, Regulamentele ofereau în continuare scutiri de impozite boierilor şi Bisericii, păstrând obligaţiile ţăranilor faţă de boieri. Punerea lor în practică a fost asigurată prin administraţia rusească. Regulamentele Organice au rămas în vigoare până la Convenţia de la Paris (1858). Pe baza Regulamentelor Organice au domnit:

- Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) – Ţara Românească;- Gheorghe Bibescu (1842-1848) – Ţara Românească;- Mihail Sturdza (1834-1849) – Moldova;

În perioada acestor domnii s-au făcut eforturi de modernizare a sistemului juridic, administrativ, a celui sanitar şi de comunicaţii, a transporturilor şi a învăţământului.

6