Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-NapocaFacultatea de Teologie Ortodoxă

Secţia Teologie Pastorală

TAINA IUBIRII

Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe

Paul Evdokimov

- Lucrare de seminar-

Îndrumător: Pr. Prof. Univ. Dr. Student: Vidican Olimpiu Ioan (TP II)

Cluj-Napoca

2011

IUBIREA ŞI TAINA IUBIRII

LINIILE ARMONICE ALE IUBIRII

Nici unul dintre marii gânditori nu au aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea?

Îi putem urmări evoluţia dar nu putem spune nimic despre nasterea ei, pe culmea ei sufletul

devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla

însăşi formula omului. Pentru a ne vorbi despre o esenţă iraţională, când toate săgeţile inteli-

genţei s-au epuizat, mai rămâne una, cea a mitului. Aşa face Ramuz în Adam şi Eva: „Unul şi cu

unul încetează de a mai fi doi şi rămân unul”. „Ei nu devin, ci rămân unul, adică îşi regăsesc şi

îşi reconstituie adevărul lor iniţial, tainic”. Cabala vede în femeia iubită o arătare a Slavei

dumnezeieşti.

Pentru a ne da seama ce este, sau pentru a vedea puţin ce este iubirea , trebuie să ajungem

dincolo de ea, până în adâncul sufletului unde pasiunea trupească, senzualul nu îşi pierd din

bogăţia conţinutului, devin parte din iubirea adevărată , acesta dând trupului o profunzime

nebănuită. În ebraică cuvântul yada înseamnă în acelaşi timp a cunoaşte şi a lua în căsătorie,

astfel încât a iubi înseamnă cunoaşterea desăvârşită: „Adam a cunoscut-o pe Eva”.

Mulţi scriitori îşi expun ideea lor despre iubire, Durrell descrie Erosul ca pe o teribilă

călăuză pe cărările suferinţei, Dostoïevski spune că „ vederea nemijlocită a frumuseţii este Duhul

Sfânt”. Fiinţa iubită nu este un dumnezeu, ci un dar împărătesc strălucind de prezenţa

Dăruitorului. O spune Dante foarte simplu: „ea Îl privea pe Dumnezeu şi eu Îl priveam prin ochii

ei, şi cerul devenise mai albastru”. „Să iubeşti ce n-ai să vezi nicicând de două ori”; a iubi în

această noutate mereu virgină, înseamnă a vedea împreună Răsăritul.

Denis de Rougemont face analiza mitologică a iubirii moderne, a iubirii pasiune arătând că-şi

are obârşia în mitul iubirii dintre Tristan şi Isolda şi cel al lui Don Juan, acţiunea acestor două

mituri se petrece în viaţa reala a cuplurilor şi declanşează crize.

Marx, Freud s-au străduit să smulgă măştile romantice ca să descopere în locul iubirii

realitatea brutală a concupiscenţei ascunse, exploatarea unuia de către celălalt, fiinţele dezvăluite

au fost degradate în masculi şi femele.

Marele mistic iranian Ruzbehân Baglî din Shîrâz, în cartea sa Iasminul credincioşilor în

dragoste, vede în iubirea omenească trăită de acesta iniţierea necesară în iubirea divină. Nu e o

convertire monahală a erosului, ci transfigurarea lui. În fiecare fiinţă iubită se întâlneşte singurul

Iubit, aşa cum în fiecare Nume divin se regăsesc toate Numele, graţie acelei unio sympathetica.

Frumuseţea nu se percepe ca hierofanie (manifestare a sacrului) şi teofanie (manifestare a lui

Dumnezeu) dacă iubirea divină nu este trăită într-o iubire umană, element de transfigurare şi de

supra-înălţare.

REVELAŢIILE PROFETICE ŞI PREZENTUL ETERN

Prin atracţia violentă şi irezistibilă a îndrăgostiţilor, erosul recunoaşte obiectul deja iubit al

viselor sale. Am putea vorbi de o oarecare anamneză, de o misterioasă reminiscenţă, existând în

orice iubire adevărată. Orice bărbat o poartă în el pe Eva lui, trăieşte în aşteptarea posibilei sale

parusii. Acest presentiment dă toată frumuseţea şi puritatea viselor poetice ale adolescenţei. Omul

atent poate presimţi o anumită predestinare pentru o iubire adevărată, dacă acesta este destinul

lui. Se spune că iubirea este oarbă, şi totuşi ea te face să vezi. Revelaţia este transsubiectivă, dar

câtuşi de puţin iluzorie, căci ţine de chipul lui Dumnezeu.

Fiinţa umană dă dovadă de cea mai mare vulnerabilitate în redutabila luptă cu durata şi cu

ucigătoarele repetiţii. Sufletul se înspăimântă de inevitabilele sale căderi şi eşecuri, iată de ce

căsătoria nu-şi află locul nici în moral, nici în estetic, ci în religios. Prin harul Tainei, eşecurile nu

sunt răni mortale, nici nestatorniciile condamnări fără drept de apel.

CHIPUL LUI DUMNEZEU

Nu există decât o suferinţă, aceea de a fi singur. Un Dumnezeu o singură Persoană n-ar fi

iubire. El este Treime, unul şi treime în acelaşi timp. Relatarea biblică numeşte femeia „ajutor”,

fiinţa umană este de la început, o fiinţă conjugală: „Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi

le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut” (Fac.5,2). Crearea lui Adam a fost dintr-odată

crearea unui întreg omenesc, în ebraică cuvântul Adam-om e un termen colectiv. Facerea spune

literal: „Să facem om (ha adam, la singular)... ca să stăpânească ei (la plural); şi Dumnezeu 1-a

făcut pe om (la singular) - şi a făcut om-masculin şi om-feminin”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne

spune că: „Iubirea are asemenea calităţi încât iubita şi iubitul nu mai formează două fiinţe, ci una

singură... ele nu sunt doar reunite, ci sunt una, adică bărbat-femeie, un adam în sensul biblic,

căci ...iubirea schimbă însăşi substanţa lucrurilor”.

Ritualul încoronări din Taina cununiei vesteşte că mirii sunt încununaţi cu slavă, slava

însemnând manifestareaa Duhului Sfânt. Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai

par ceva pământean, ci chip al lui Dumnezeu însuşi”. Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur

ne face să vedem în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o „teofanie”.

FINALITATEA PROPRIE CĂSĂTORIEI

Distincţia occidentală modernă dintre finalitatea obiectivă a căsătoriei (procreaţia) şi

finalitatea subiectivă (comunitatea conjugală) nu este suficientă, pentru că nu ţine cont de ierarhia

fundamentală.

Mitropolitului Macarie dă această definiţie, „Căsătoria este un rit sacru: soţii îşi

făgăduiesc fidelitate reciprocă înaintea Bisericii, harul dumnezeiesc le este dat prin

binecuvântarea slujitorului Bisericii. Harul sfinţeşte unirea lor şi le dă demnitatea de a reprezenta

unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica”.

Sfântul Ioan Gură de Aur declară încă din secolul al IV-lea: „Sunt două raţiuni pentru

care a fost instituită căsătoria. .. pentru a-l face pe bărbat să se mulţumească cu o singură femeie

şi pentru a face copii, dar principala e cea dintâi... Cât priveşte procreaţia, căsătoria nu o aduce

neapărat după sine... dovadă numeroasele căsnicii care nu pot avea copii. De aceea prima raţiune

a căsătoriei este orânduirea vieţii sexuale, mai ales acum, când omenirea a umplut tot pământul”.

Maternitatea este o formă particulară a chenozei feminine. Mama se dăruieşte copilului său,

moare parţial pentru el, urmând iubirii lui Dumnezeu care se smereşte şi pogoară, repetând într-

un fel cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez”.

BISERICA FAMILIALĂ

Sfântul Clement al Alexandriei numeşte căsătoria „casa lui Dumnezeu” aplicându-i cuvântul

Mântuitorului despre prezenţa Sa: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20), iar după

Sfântul Ignatie din Antiohia: „unde este Hristos este şi Biserica Lui”, ceea ce face să se vadă lim-

pede natura eclezială a comunităţii conjugale.

Prezenţa lui Hristos le face logodnicilor un dar sacramental. Despre aceasta vorbeşte Sfântul

Pavel când spune: „Dumnezeu împarte darul fiecăruia deosebi”. Sub lucrarea prezenţei Sale apa

pasiunilor fireşti se transformă în „acest fruct al viei”, vinul nobil care semnifică preschimbarea

în „iubirea cea nouă”, harismatică iubire care ţâşneşte până în Împărăţia Cerurilor. În Cana

Galileii, Hristos „Şi-a arătat slava Sa” în incinta unei ecclesia domestica. Această nuntă, în fapt,

este nunta mirilor cu Hristos. Hristos prezidează nunta din Cana Galileii şi, după Sfinţii Părinţi,

El prezidează toate nunţile creştine. El este singurul şi unicul Mire al cărui prieten se bucură cu

bucurie de glasul Lui.

TAINELE

Marele liturgist din secolul al XIV-lea, Nicolae Cabasila, defineşte astfel Sfintele Taine:

„Aceasta este calea pe care a rânduit-o Domnul când a venit la noi şi aceasta este uşa pe care ne-a

deschis-o tot El când a intrat în lume, iar când s-a înălţat la Tatăl n-a găsit cu cale să le închidă, ci

de acolo din slava Sa tot pe aceeaşi cale şi pe aceeaşi uşă coboară între oameni”. În practica

veche toate Tainele conduceau spre Euharistie care, prin desăvârşirea ei desăvârşea mărturia

Bisericii. Materia Sfintelor Taine nu este doar un „semn văzut”, ci substratul natural care se

schimbă în loc al prezenţei energiilor divine. În Taina căsătoriei, materia este iubirea bărbatului

şi a femeii. După Iustinian „căsătoria se împlineşte prin dragoste curată” (Novela 74, cap. 1), iar

pentru Sfântul Ioan Gură de Aur iubirea este cea care-i uneşte pe îndrăgostiţi unindu-i cu

Dumnezeu.

INSTITUIREA PARADISIACĂ

Instituirea căsătoriei în Rai este afirmată de o tradiţie veche foarte sigură. Clement al

Alexandriei o spune şi el foarte limpede: „Fiul n-a făcut decât să confirme ceea ce Tatăl a

instituit” . În facerea omului, Clement vedea Taina Botezului, iar în comuniunea de iubire a

primului cuplu, instituirea divină a Tainei căsătoriei. Clement spune chiar mai mult: „Dumnezeu

l-a făcut pe om: bărbat şi femeie; bărbatul îl reprezintă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica.

BUCURIA

Anamneză (amintirea) Raiului este mai mult decât o simplă aducere aminte, harul ei

răscumpărat explică o bucurie cu totul aparte, inerentă nunţii: „Să ne bucurăm şi să ne veselim”,

„Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!” (Apoc. 19, 7 şi 9), Slujba cununiei repetă în mod

constant acest lucru şi declară fără echivoc: „pentru ca să se veselească ei”, „să vină peste ei

bucuria”, Isaie, dănţuieşte”, „şi tu, mireasă, să te veseleşti ca Rebecca... veselindu-te cu bărbatul

tău”. La Cana Galileii, în casa primului cuplu creştin, Cuvântul şi Duhul sunt Cei care prezidează

sărbătoarea şi de aceea se bea vinul cel nou, vin miraculos dătător al unei bucurii care nu mai este

de pe acest pământ. Bucuria Tainei se ridică la nivelul bucuriei dumnezeieşti.

SLUJITORUL TAINEI

Sfântul Ignatie al Antiohiei învaţă în epistola sa către Policarp166 că „cei ce se căsătoresc să

nu contracteze unirea lor decât cu aprobarea Episcopului”. Episcopul supraveghează Euharistia şi

asistă la Mesa nupţială. La sfârşitul secolului al IV-lea intervine Biserica direct în căsătoria

credincioşilor ei, la făgăduinţele pe care şi le fac logodnicii se adaugă: primirea inelelor, sărutul,

prinderea mâinilor de către preot şi „cupa comună”,

Binecuvântarea capătă valoare juridică şi dimensiunea religioasă o aduce către 895 şi în

legislaţia civilă care va cere de acum înainte actul bisericesc pentru validitatea căsătoriei:

Căsătoria îşi are puterea de la binecuvântarea religioasă, aşa încât de se va căsători cineva fără

această binecuvântare, căsătoria va fi nulă. în Tratatul celor şapte Taine, al călugărului Iov

Iazitul, de la sfârşitul secolului al XIII-lea, slujitorul Tainei este preotul sau episcopul.

Bogăţia puţin obişnuită a numeroaselor ritualuri ale Tainei Cununiei în Biserica Ortodoxă,

bizantine şi nebizantine, grija acordată „cântării Tainei cu vrednicie” arată limpede locul privilegiat pe

care îl acordă Răsăritul iubirii conjugale.

166 V, 2: Test Domini II, 1; Can. Apost. 18.