Tacerea si cuvantul
-
Upload
vasile-negus -
Category
Documents
-
view
5 -
download
1
description
Transcript of Tacerea si cuvantul
UNIVERSITATEA ,,VALAHIA” TÂRGOVIŞTE
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
TÃCEREA ŞI CUVÂNTUL
ÎN VIZIUNEA SFINŢILOR PÃRINŢI
COORDONATOR:
Pr. Prof. Dr. Comşa Petre
SUSŢINĂTOR:
Neguş Vasile
TÂRGOVIŞTE
2014
INTRODUCERE
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe
care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii.” (Matei 12, 36)
Lucrarea lui Dumnezeu spre om, pe lângă o revelare a Sa prin cuvinte, al discursului în
sens catafatic, este şi o manifestare a tainei apofatice, a tăcerii de dincolo de cuvânt!. Astfel,
şi lucrarea omului spre Dumnezeu dar şi spre aproapele său, poate de asemenea, să se
folosească pe drumul desăvârşirii de aceste două căi ale cunoaşterii. De aceea, omul poate
învăţa şi trăi chemarea sa, când mai mult prin tăcere şi mai puţin prin cuvânt, când mai mult
prin cuvânt şi mai puţin prin tăcere, acestea fiind, deşi aparent în contradicţie, totuşi ele
coexistă împreună, fiind complementare. Din Sfânta Scriptură aflăm, că Dumnezeu a creat
lumea, atât cea văzută cât şi cea nevăzută, din nimic şi cu puterea cuvântului, iar una din
Persoanele Sfintei Treimi, Domnul Iisus Hristos, mai este numit şi Cuvântul lui Dumnezeu
sau Dumnezeu Cuvântul (Ioan 1, 1), iar la rândul nostru, noi oamenii, folosim cuvinte pentru
a ne exprima unii către alţii şi mai ales în rugăciune lui Dumnezeu, acestea însemnând, pe
deoparte, capacitatea dialogică şi revelatoare a cuvântului, a unei persoane cu o altă persoană,
dar deopotrivă o putere cu o încărcătură spirituală, creatoare şi generatoare de relaţii menite
să stabilească o tot mai mare apropiere şi înţelegere a acestor persoane, dar mai ales al
descoperirii sensului şi tainei iubirii adevărate, din care şi pentru care am fost creaţi. Cea mai
accesibilă şi mai pătrunzătoare formă de comunicare între persoane este cuvântul direct,
nescris, viu, modalitate pe care însuşi Mântuitorul Hristos a abordat-o în transmiterea
mesajului Său evanghelic, de aceea putem deduce de aici că simbolistica cuvântului este una
dumnezeiască, prin care dintru începuturi El ni s-a făcut accesibil, căci omul nu poate sesiza
pe Dumnezeu decât prin imagini, prin simboluri, iar forma cea mai desăvârşită a manifestării
cuvintelor în acest sens, se află şi se poate sesiza în Liturghie, în jertfa Euharistică. 1 Omul
legat prin trup cu lumea neînsufleţită, cu tot universul văzut, a fost creat de Dumnezeu şi cu
suflet înţelegator şi vorbitor, căci El vrea ca împreună cu acesta, pe toate să le sfinţească şi să
le adune în Sine, prin aceasta arătându-se că chiar şi materia este făcută cu o anumită
capacitate de a putea fi mediu şi simbol prin care să lucreze El pentru om şi omul pentru
Dumnezeu.
1 Pr.Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 41;
Iar aceasta nu poate să se facă decât prin comunicarea şi comuniunea tainică şi vie a harului
Sfântului Duh, prin persoana Mântuitorului Hristos, Cuvântul Ȋntrupat, care S-a făcut ca unul
din noi, în afară de păcat, să poată intra în dialog cu noi la modul cel mai intim, dumnezeiesc
şi omenesc posibil, la modul cel mai desăvârşit, astfel încât şi omul cel cuvântător, să aibă
putinţa prin El să-şi înalţe cuvântul, rugăciunea, dialogul, până la Dumnezeu. De aceea, nu
este loc pentru „cuvântul deşert”, nici în dialogul dintre persoane, oameni, nici dintre om şi
Dumnezeu. Ȋn acest dialog al omului, atât pe orizontala lumii cât şi pe verticala ei, dar care în
sens ontologic el trebuind să le unească pe amândouă, cel mai deplin s-au remarcat Sfinţii
Bisericii, iar ei au învăţat să şi vorbească când trebuie, cum trebuie şi cât trebuie cu oamenii,
dar au învăţat prin harul lui Dumnezeu şi când să tacă şi când să vorbească, si mai ales au
învăţat tăcerea întru rugăciune, tăcerea noastră regasită în noi înşine, unde este Ȋmpărăţia
Cerurilor, tăcere în care El poate să vină cu adevărat când noi începem să tăcem cu adevarat,
şi să ne vorbescă, fiind Singurul care ştie de ce avem nevoie, şi care are hrana cea vie, unde
nu mai este loc de flecăreală!...2
Fără îndoială, că un anume dialog există între creatură şi
Dumnezeu, însă unul duhovnicesc, al tăcerii spirituale, aşa cum şi îngerii comunică între ei
într-un fel inteligibil, şi aceasta înseamnă că făptura trebuie să se afle în relaţia cu Dumnezeu
într-un permanent dialog spiritual prin rugăciune, căci şi El este la rândul Lui o comuniune
desăvârşită, treimică, de Persoane, dar Unul şi acelaşi în fiinţă, unde există un dialog al iubirii
desăvârşite mai presus de orice formă de dialog pe care făpturile ar putea să-l cunoască, şi
dacă este să ne referim doar la Facere, vedem că acolo există totuşi un dialog, când se spune:
“Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră…”(Facere 1, 26), deci comunicarea
este specifică numai Persoanei şi persoanelor între ele, iar Părinţii Bisericii când vorbesc
despre un contact direct al minţii cu realitatea spirituală a lui Dumnezeu, nu vorbesc despre o
simplă cunoaştere a Lui de la distanţă, ci de ceva analog ca înţelegerea unei persoane cu care
eşti în contact, faţă de care cuvintele, imaginile, actele, rămânând forma posibilă de
comunicare după cădere, arătăm că am fost creaţi dintru început, ontologic vorbind, pentru
comuniune, din iubire şi pentru iubire. 3
2 Sfântul Ioan Scărarul, Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului, în Filocalia, vol. IX, trad. de pr.
Dumitru Stăniloae, pp. 379-381; 3 Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 21;
Cuvântul, ca mod de exprimare şi ca simbol al spiritului, are puterea să unească fără să
confunde, materialitatea sunetului cu înţelesurile unei cugetări, la fel cum poate şi faţa
omenească să facă transparent spiritul din om prin materialitatea ei, deci, puterea cuvântului
înţeles ca taină a dialogului dintre două persoane, poate produce legătura celor două lumi,
spirituală şi materială, posibilitatea întrepătrunderii lor reciproce, fără ca să se confunde. Şi
totuşi, care este legătura dintre tăcere şi cuvânt, care sunt stări aparent antinomice, ca specific
al universului inepuizabil al persoanei, şi care arată o complementaritate a lor, dacă avem în
vedere atât legătura persoanelor umane, create, între ele, dar şi în mod existenţial, legătură
care defineşte persoana umană, legătura cu persoanele „de-o fiinţă” din sânul Sfintei Treimi,
care luate împreună, de fapt sunt singură legătură vie, inepuizabilă şi mântuitoare, dintre
Dumnezeu, om şi semenii lui, deci privite toate acestea în sens catafatic şi apofatic, care ar fi
legătura dintre tăcere şi cuvânt şi cum pot fi definite şi înţelese aceste stări pentru folosul
nostru?...Pe scurt, la modul introductiv, căci subiectul nu poate fi epuizat vreodată, putem să
ne închipuim legătura dintre cuvânt şi tăcere, ca o evoluţie şi un urcuş precum urcuşul lui
Moise pe muntele Sinai, tema cea mai preferabilă a Sfinţilor Părinţi, când porneşte de la cele
pământeşti, materialnice, care sunt raţiunile plasticizate ale lui Dumnezeu şi despre care poate
să vorbească cel mai bine omul prin cuvinte ca simboluri ale acestor raţiuni, şi ajunge în
ascensiunea sa, prin contemplaţie, tot mai aproape de tenebrele incognoscibilităţii lui
Dumnezeu, lăsând în urma sa tot ceea ce poate fi cunoscut şi văzut, materializat şi cuantificat
prin cuvânt sau alte simboluri, căci ceea ce este în tenebre este Dumnezeu, este un apofatism
al tăcerii, tăcerea în înţelesul ei cel mai mistic sau poate acea tăcere ca taină a veacului ce va
să fie!...Deci, aşa cum putem spune că nici tăcerea ca lipsă a cuvântului, pe care omul o
foloseşte cu un scop sau altul când vrea să se exprime faţă de un alt om, nu este o tăcere
adevărată, absolută, căci în această tăcere omul vorbeşte cu el însuşi prin gând sau imaginaţie,
nici tăcerea mistică în care omul purificându-se şi negând orice înţeles despre Dumnezeu,
pentru a se goli pe sine în totalitate ca să poată intra El, nu este o tăcere în sensul că omul
devine inconştient faţă de ceea ce se întâmplă cu el, o tăcere absolută, un neanţ nirvanic, ci
sufletul fiind în această stare şi dorind-o tot mai mult, el nu încetează a creşte mereu, căci
ascensiunea devine infinita iar dorinţa nesăturată. 4
4 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp.192-193;