ROLUL SUVERANULUI ÎN ORIENTUL ANTIC

Întorcându-ne privirea înspre trecut vom găsi rădăcinile lumii de azi.

Printre marile curiozităţi ale trecutului este şi cea legată de apariţia organizărilor

sociale complexe, culminând cu apariţia statului. În paralel cu aceasta trebuie

analizat, datorită relaţiilor interconexe, şi rolul suveranului.

Apariţia statului s-a datorat unor schimbări complexe apărute în viaţa

oamenilor, care, trecând de la vânătoare şi cules la îndeletniciri specifice unei

economii productive vor ajunge la sedentarizare, apariţia unor meşteşuguri

specializate, schimbul de resurse şi formarea unor aşezări cu caracter

protourban. Având în vedere şi alte realităţi istorice precum apariţia scrisului şi

evoluţiile de la nivelul mentalităţilor se înţelege cu uşurinţă fenomenul, în cele din

urmă necesar, al apariţiei unei organizări statale (complexă şi unitară) a

comunităţilor umane. Analizând mecanismele care au dus la apariţia statului

istoricii au formulat două teorii. Dintru început trebuie însă amintit faptul că,

datorită complexităţii vieţii în sine şi a multiplelor mişcării şi evoluţii din viaţa

umană ce decurg din această complexitate, nu se poate susţine un model

simplist. Mai întâi, există modelul marxist care suţine ca având rol primordial în

organizarea statului antic forma politică a despoţiei orientale înţeleasă ca o

conducere absolută a unui suveran. Acesta are două prerogative care îl

transformă într-un conducător absolut, şi anume, originea divină şi proprietatea

asupra întregului pământ, acestea cauzând supunerea faţă de el a tuturor

locuitorilor. Cel de-al doilea model (apărut ca o reacţie la primul) atrage atenţia

asupra faptului că posesia asupra întregului pământ nu este o realitate a acelor

vremuri. Şi aceasta deoarece contractele de cumpărare de loturi de pământ

arată faptul că există proprietăţi care scapă controlului suveranului. Apoi, există

comunităţi care sunt libere şi nu datorează suveranului decât o parte din munca

lor. Prin urmare, potrivit acestui model, două sunt tipurile de stat (în funcţie de

geneza acestora): state hidraulice (bazate pe sisteme de irigaţie) şi state de

cucerire (bazate pe acţiunea militară a suveranului fondator).

Oricum, elementul esenţial de închegare a structurilor statale a fost

suveranul. Încercându-se o tipologizare a monarhului-suveranului oriental se

poate porni mai întâi de la criteriul transmiterii puterii. Vom găsi, astfel, monarhii

elective sau semi-elective precum este cazul hitiţilor sau a indo-europenilor

vedici. Hitiţii, de exemplu, în perioada Regatului Vechi (1700-1500 î.Hr.) vor fi

unificaţi într-un stat de Labarnas (Tabarnas) care a rămas în ochii posterităţii ca

fiind atât de important încât numele său (ca Caesar sau Augustus) va deveni titlu

dinastic. Suveranul (labarna) era judecător, preot şi conducător militar suprem

(urmând să fie zeificat după moarte) dar depindea mult de nobilimea militară

extrem de puternică (de aceea, pentru a contracara aceasta Labarnas s-a bazat

mult pe aparatul funcţionăresc şi pe preoţime). Telepin, ultimul suveran al

ragatului vechi hitit (1525-1500 î. Hr.) este cel care a iniţiat o reformă menită să

înlăture arbitrarul în determinarea succesiunii la tron, stabilită acum pe linie

bărbătească directă numai în cadrul familiei domnitoare. Ca o “concesie făcută

aristocraţiei el recunoaşte adunării tuturor războinicilor (pankus) importante

atribuţii judecătoreşti si politice, inclusiv dreptul de a-l confirma pe noul suveran”1

Pe linia aceleiaşi tipologii vom găsi şi monarhii ereditare cum este cazul

Palestinei sau a Egiptului. Vor rămâne în istorie suverani şi fii ai lor care au

schimbat cursul istoriei (să amintim doar pe David şi Solomon la israeliteni şi

faraonul Sesostris III şi fiul său Amenemhet III la egipteni). Dacă ar fi să realizăm

o tipologie a monarhilor orientale după criteriul naturii puterii vom găsi o firească

diversitate de forme datorită condiţiilor sociale şi culturale locale. A existat tipul

monarhiei divine în cazul Egiptului, unde faraonul era de origine divină: “<<Rege

de drept divin>> este o expresie insuficientă pentru a-l desemna pe faraon,

începând cu Imperiul Vechi, el este zeu, el este Horus. (...) apoi fiul lui Ra (...)

caracterul sacru rămâne permanent legat de fiinţa sa. Cultul va fi întotdeauna

practicat în numele şi în locul regelui.”2 Apoi, erau monarhiile charismatice în

cazurile în care suveranii ajungeau la conducere pentru că erau favoriţi ai zeilor 1 Horia C. Matei, O istorie a lumii antice, Editura Albatros, 1984, p. 832 Robert Cohen, Egiptul faraonilor, Editura Prietenii Cărţii, p. 14

(Sumer, Akkad, Babilon, Israel, China) – aşa, înfloritoarele oraşe-state, de sine

stătătoare, ale Sumerului (Ur, Uruk, Lagaş, Umma, Nipur etc.) aveau fiecare un

despot cu prerogative politice şi religioase, numit lugal (rege), patesi sau ensi

(principe) ce conducea cu voia zeilor. Mai erau monarhiile ridicate prin putere

militară, aici putând fi amintite zecile de expediţii militare ale monarhilor asirieni

(Şamşi-Adad I, Adad-Nirari I, Şalmanasar I, Tukulti-Ninurta I sau Tiglatpalasar I -

care aduce Asiria la rangul de primă putere militară a Orientului Apropiat,; cu toţii

au fost cunoscuţi şi datorită cruzimii şi brutalităţii campaniilor militare) sau

monarhia teocratică din Egipt, din timpul dinastiei Marilor Preoţi.

Imaginea suveranului din lumea antică se completează în momentul în

care aprofundăm rolul pe care acesta îl deţinea în viaţa comunităţii. Putem fi

siguri că întâi de toate suveranul avea rolul de a conferi unitate comunităţilor.

Unicitatea propriei sale persoane intercondiţiona unitatea regatului. Suveranul

“oferea o autoritate centrală puternică iar în momentul slăbirii acesteia autonomia

provincială renăştea (...) întărindu-se particularităţile locale”3 – perioadele de

centralizare erau asociate de cele mai multe ori cu înflorirea economică şi

culturală pe plan intern şi uneori expansiune pe plan extern iar cele de fărâmiţare

statală cu decadenţă şi invazii străine. O importantă funcţie era cea religioasă.

Adevăratul rege al oraşelor şi popoarelor este zeul; iniţial suveranii se proclamau

doar locţiitorii lui pe pământ. Ca locţiitori ai zeilor, regii erau aleşi de divinitate şi

suveranii nu uită să facă aluzie la această alegere. Sargon II, care a domnit

peste asiro-babilonieni în secolul VIII î. Hr. se proclamă "păstorul legitim ales de

Marduk”4; această alegere fusese hotărâtă înainte de naşterea regelui. Dacă

acesta este ales de zei, această origine îi creează şi datorii. Pentru că zeii i-au

creat pe oameni cu scopul de a le face un cult, prima obligaţie a regelui era de a

organiza ceremoniile, de a repara templele şi de a construi altele noi.

Asarhaddon aminteşte că zeii l-au ales pentru a restabili ordinea;

Nabucodonosor II proclamă că Marduk l-a chemat pentru "a întemeia oraşe şi a

3 Horia C. Matei, op. cit., p.144 Walter Krauss, Civilizaţia Asiro-Babiloniană, Editura Prietenii Cărţii, Traducere şi note Constantin lonescu Boeru, Bucureşti, 2001 – a se vedea capitolul al VIII -lea despre instituţiile asiro-babiloniene

înfrumuseţa sanctuarele". Ca urmare, regele va fi primul dintre preoţi; el va

conduce marile sacrificii. Aceste raporturi strânse cu divinitatea au o consecinţă:

regii sfârşesc, în unele perioade, prin a se considera ei înşişi zei; desigur,

această pretenţie variază în intensitate de la o zonă la alta. De altfel, regele

primeşte de la zei însemnele materiale ale puterii. Suveranul era şi legiuitor căci

legea era văzută ca o expresie a voinţei lui şi pentru aceasta erau date anumite

decrete regale (este arhicunoscut Codul de legi a lui Hammurabi cu cele 282 de

articole ale lui) şi ca urmare avea şi demnitatea de întâi judecător. El era şi

conducătorul armatelor şi protector al locuitorilor. Spre a exemplifica, dintr-un

monument foarte cunoscut, din perioada care urmează după prima dinastie din

Ur, - Stela Vulturilor descoperită la Tello, spartă în mai multe bucăţi (azi la

muzeul Luvru) ne oferă amănunte. Ea era destinată să comemoreze un tratat

între oraşul Lagash şi oraşul vecin Umma, ca urmare a victoriei regelui

Eannatun, care a fost probabil, ultimul rege a primei dinastii din Ur. Pe o faţă a

stelei, apare Nin-Girsu, zeul din Lagash, uşor de recunoscut după emblema sa,

vulturul cu aripile întinse ţinând în gheare leii. Cu mâna dreaptă, zeul flutură o

grămadă de arme, un fel de măciuci (săpăturile au pus în evidenţă un număr

mare de astfel de arme). În faţa lui, într-un fel de cuşcă (în realitate o plasă), sunt

îngrămădiţi prizonierii. "Dacă într-o zi vor trece frontiera, marea plasă a zeului să

se abată asupra lui Umma" este scris pe stelă.5 Pe un fragment apare desenat

un acoperământ de cap împodobit cu nişte coarne de taur; din mijloc ies pene

sau mai curând frunze de palmier; un mic cap de taur este aşezat în faţă. Este

tipul de coif care va apărea mereu în arta asiro-babiloniană şi care va fi purtat de

zei şi suverani: tiara cu coarne. Şi pe Stela regelui Naram-Sin (luată ca trofeu de

regele Elamului, Shutruk-Na-hunte (spre anul 1100 î.H.) şi găsită la Susa) se pot

vedea războinicii, cu regele în frunte purtând o cască de război, împodobită cu

coarne.

Iată că am evidenţiat deja anumite semne distincte ale suveranului care

au devenit simboluri ale autorităţii lui. La fel, în zona Egiptului, faraonul avea ca

simbol al puterii şi al măreţiei sale, piramidele (cele mai cunoscute fiind cele de la

5 Walter Krauss, op. cit., p.63

Giza, ridicate se pare în timpul celei de-a IV-a dinastii – 2613-2494 î. Hr.) În

general, construcţii măreţe au ridicat mulţi suverani antici pentru a-şi arăta

puterea şi autoritatea (am putea aminti aici şi Templul lui Solomon, măreţele

zigurate ale Sumerului sau Marele Zid Chinezesc).

Trebuie să rămână în conştiinţa noastră istorică adevărul că suveranii din

Orientul antic au avut un rol definitoriu pentru întreaga evoluţie a lumii de atunci.

Implicit lumea de acum s-a făurit aşa cum este şi datorită lor. Tuturor li se

potrivesc cuvintele din Cartea Morţilor pe care preoţii-recitatori le spuneau acum

trei mii de ani în Egipt:

„Ziua de ieri m-a zămislit.

lată-l pe Astăzi

Eu creez Ziua de mâine".