Masterat Psihologie Educaţională şi ConsiliereDisciplina Psihologia transculturală a dezvoltării

Anul II – Suport curs

Diversitatea transculturală a ontogenezei. Premise antropologice, sociale, demografice şi medicale

Selecţia, adaptarea, co-traducerea textelor, formularea execiţiilorprof. dr. Luminiţa Iacob

2012

1

Notă. Disciplina Psihologia transculturală a dezvoltării propune studenţilor o acoperire complementară a conţinuturilor sale astfel :

- Debutul ontogenetic şi dezvoltarea primară a principalelor componente ale psihismului uman (recapitulare introductivă, prin autoevaluări şi filme didactice comentate);

- Specificul abordării inter/transculturale (individual, temă din bibliografia obligatorie – predare în săptămâna a-10-a);

- Premisele transculturale ale diversităţii dezvoltării ontogenetice

(pe baza suportului de curs – test docimologic în sesiune);

- Expresii transculturale ale diversităţii ontogenetice şi cercetarea acestora

(prezentări ale cursanţilor pe baza materialului bibliografic oferit – evaluare pe parcurs).

2

3

strămoş comun) îşi asumă în mod colectiv responsabilităţile faţă de noul-născut. Mama şi

rudele sale îşi văd atribuite roluri recunoscute pe plan afectiv, dar nu şi pe plan social; doar

grupul patern îşi asumă o legitimitate asupra copilului prin intermediul numelui, al dreptului

la rezidenţă în grupul rudelor de sânge pe linie paternă, eventual al unui titlu, al unei poziţii în

societate. Absenţa unei paternităţi revendicate determină inconfortabilul şi uneori durerosul

statut de bastard. Pe lângă asta, divorţul implică pentru mamă redarea tânărului urmaş fostului

soţ sau familiei acestuia din urmă, după ce copilul a fost înţărcat; ea nu dispune de dreptul de

tutelă asupra lui. De la cea mai fragedă vârstă, copilul percepe familia mamei ca fiind diferită

şi mai puţin importantă decât cea a tatălui.

Caseta nr. 1 RAMURA FAMILIALĂ A DATORIEI, RAMURA FAMILIALĂ A IUBIRII

La tribul Kotokoli din centrul statului Togo, tânărul descendent este un membru cu titlu deplin al grupului de consanguini ai tatălui şi este perceput ca un vizitator mult-iubit în rândurile celui matern. Unchii şi mătuşile pe linie paternă sunt severi, exigenţi faţă de el; în schimb, fraţii şi verii mamei sale, ca şi surorile acesteia, sunt amabili, drăguţi, indulgenţi şi glumeţi cu el. Rezultă că un copil încredinţat rudelor paterne va fi tratat mai degrabă cu duritate; încredinţat rudelor mamei, va fi considerat ca demn de invidie. Însă el ştie, încă de foarte mic, că în familia tatălui are dreptul la bunurile comune; în schimb, în timpul vizitelor sale la bunicii şi unchii materni se dedă unui adevărat jaf ritualic: aceştia nu-i vor lăsa drept moştenire absolut nimic. Astfel, se schiţează, datorită comportamentelor celor două grupuri, întărite şi prin sistemul de apelative, o viziune juvenilă specifică asupra rudeniei paterne care cere respect, presupune o ierarhie a copiilor mai mari şi mai mici; în mod complementar, ramura maternă va fi percepută ca egalitară, afectuoasă şi mai plăcută pentru copil.

Pe planul reprezentării formării fetusului, ideologia familială atribuie adesea ramurii

masculine a familiei şi partenerului sexual masculin responsabilitatea venirii pe lume a

copilului. Teza aristotelică care privilegiază modelarea paternă şi minimalizează rolul mamei,

simplă purtătoare a viitorului nou-născut, se regăseşte în foarte multe şi diferite puncte

patrilineare ale globului. Se consideră că doar tatăl transmite viaţă sau, conform variantei sud-

sahariene, strămoşii tatălui sunt cei care „revin” să efectueze un nou cursus terestru în

persoana nepoţilor lor (din partea fiului) sau a nepoţilor de fraţi pe linie masculină.

În zonele în care cultul strămoşilor este important, străbunul care se reîncarnează în copil

sau îl protejează pe acesta este, bineînţeles, în cea mai mare parte, un defunct pe linie paternă.

Totuşi, aşa cum observă Leach (1968), antropolog specialist în legături de rudenie, adesea

protecţiile spirituale sau, dimpotrivă, blestemele rostite de un membru al familiei materne –

chiar de mama însăşi – sunt considerate mai puternice, mai preţioase sau mai periculoase

decât cele ce emană dinspre ramura paternă. Dacă descendenţele paterne se dovedesc de

4

neocolit pe plan material, în schimb consanguinii materni dispun, după părerea lui Leach, de o

„influenţă mistică” considerabilă asupra copilului.

1.1.2. Filiaţie matrilineară Mai puţin frecvent întâlnit, acest sistem tinde să disocieze funcţiile de părinte şi de tată social. Copilul îl identifică pe cel care i-a dat naştere cu tovarăşul (însoţitorul) mamei sale; dar îi datorează respect şi supunere celui care se ocupă de educaţia sa, îi furnizează resursele necesare existenţei şi pe care îl va moşteni – de obicei un frate al mamei sale sau un unchi al acesteia. De la tatăl său, copilul nu se aşteaptă la mare lucru din punct de vedere material deoarece acesta din urmă trebuie să se dedice copiilor propriei sale surori; el nu va primi nici o prerogativă socială, nici o moştenire din partea autorului vieţii sale sau a consanguinilor acestuia. Ramura paternă a familiei unui tânăr are în general puţină importanţă economică: în schimb, rudele dinspre partea mamei constituie centrul de achiziţie a bunurilor şi a statutelor utile inserţiei sale sociale. În arhipelagul Trobriand, tatăl îi este copilului un fel de baby-sitter, afectuos şi amabil; în schimb, unchiul matern stârneşte teamă şi respect. Acest sistem se regăseşte şi în alte părţi din Oceania, dar şi în Africa, în „centura matrilineară” din centrul continentului, ca şi pe coasta de vest (lagunele Coastei-de-Fildeş, Ashanti din Ghana) sau de est (Makhuwa din Mozambic); în Asia de sud-est, este semnalat în centrul Sumatrei, în Indonezia, la populaţia Minangkabau, ca şi în Malaiezia. În America de Nord a fost întâlnit în anumite rezervaţii (Haida, Tlingit). Pe planul reprezentărilor fecundităţii şi a atribuirii eredităţii copilului, adesea bărbatul nu

este perceput ca procreator. În cel mai bun caz, el „deschide calea”, considerându-se că actul

sexual facilitează mai târziu naşterea sau, ca la populaţia din Trobriand, că îl formează pe

copil după asemănarea tatălui său: dar nu se consideră că tatăl a determinat venirea pe lume a

copilului. Se crede că strămoşii materni şi forţele onorate de această ramură a familiei sunt cei

ce au provocat formarea fetusului şi cei ce asigură protecţia copilului.

1.1.3. Filiaţie naturală sau nediferenţiată Acest regim de transmitere a bunurilor şi statutelor asociază cele două ramuri ale familiei

copilului, acordându-le funcţii identice. Pentru tânărul descendent, rudele materne şi paterne

sunt surse egale de afecţiune şi de bunuri materiale: el îi va moşteni în acelaşi mod şi pe

bunicii din partea tatălui şi pe cei din partea mamei şi întreţine acelaşi tip de relaţii afectuoase

cu unchii şi mătuşile din partea ambilor părinţi. Întâlnit la eschimoşi, la hawaieni, la populaţia

Ahmara din Etiopia, la Lozi din Zambia, acest tip de filiaţie menţine simetria, egalitatea, chiar

analogia între consanguinii din partea tatălui şi a mamei. El este şi cel al populaţiilor de

origine europeană din America de Nord şi cel întâlnit în Europa.

Filiaţia naturală, ce respectă legile eredităţii, se inspiră din civilizaţia noastră, din

concepţiile lui Hippocrate şi ale lui Galen conform cărora copilul este fructul unei combinaţii

de umori ale bărbatului şi ale femeii în aceeaşi măsură; ea propune o viziune în general

echitabilă asupra intervenţiei unuia şi altuia dintre sexe în crearea fetusului.

5

1.1.4. Filiaţia bilineară Acest tip de regim familial este mult mai rar; într-adevăr, cele două ramuri familiale din

care provin tatăl şi mama îi acordă fiecare copilului caracteristici sociale deosebite, bunuri sau

puteri diferite. Acest lucru se întâmplă la populaţia Yako din Nigeria, la Lobi din Burkina

Faso ca şi la alte populaţii.

Caseta nr. 2 O POPULAŢIE BILINEARĂ

La populaţia Gouin-Tyerma din vestul statului Burkina-Faso (Dacher şi Lallemand, 1992), un băieţel primeşte mai multe nume la naştere; ele îi sunt date de diverşi membri ai familiei, printre care tatăl său şi fratele mamei sale; aceste prenume, adesea triste, provoacă la fel de multă compasiune dacă copilul se numeşte „Orfan-de-Tată” sau „Orfan-de-Unchi–Matern”. Din partea tatălui, el primeşte dreptul de a-i folosi bunurile şi ştie că va primi moştenire casa şi pământurile. De la unchii săi materni şi de la cei ai mamei sale, va obţine bani şi turme de vite. În cadrul acestei populaţii, toate bunurile mobile se transmit deci prin familia mamei, iar cele imobile, prin cea a tătălui. Încă din copilărie, petrecută în mediul rural, indivizii lucrează împreună cu tatăl lor, dar îi datorează o parte din muncă şi din câştig şi fratelui mamei. Pe planul ritualului religios, soţul şi soţia, în calitate de reprezentanţi ai ascendenţilor paterni şi materni, îşi împart copiii: primul, al treilea, al cincilea dintre copii vor fi iniţiaţi în acelaşi loc în care a fost iniţiat şi tatăl lor; al doilea, al patrulea, al şaselea copil vor fi duşi de unchiul matern, la fostul său loc de iniţiere. Numele definitive care le sunt date atunci copiilor se inspiră din cele două grupe de strămoşi diferiţi. În acelaşi mod, în alternanţă, drepturile matrimoniale asupra descendenţei feminine îi revin tatălui şi mamei, aceasta acordându-i bunicului matern dreptul de a alege soţul primei sale fiice, ea alegând apoi ginerele pentru cea de-a treia şi a cincea fată; drepturile asupra celei de-a doua, a patra şi a şasea fiică sunt acordate ascendentului lor direct (tatălui).

Pe planul reprezentării religioase a strămoşilor familiali, găsim un număr egal de copii

ce se consideră că provin din strămoşii materni ai tatălui ca şi din cei ai mamei.

ACTIVITATE: Reluaţi paragrafele 1.1.3 şi 1.1.4. pentru a identifica ce deosebeşte filiaţia

nediferenţiată de cea bilineară.

1.1.5. Filiaţii paralele Într-un număr foarte mic de societăţi, la populaţia Aïnu din Japonia şi la Apinayé din

Brazilia, bărbaţii îşi transmit bunurile fiilor, iar femeile, fiicelor: în acest caz, bărbaţii ar

respecta regimul patrilinear, iar femeile pe cel matrilinear. Acest tip de descendenţă a fost

totuşi contestat de mulţi antropologi care estimau că, în aceste două cazuri, regimul majoritar

se dovedeşte a fi cel al patrilinearităţii, femeile dispunând de bunuri transmisibile de folosinţă

şi de valoare inferioare celor ale bărbaţilor. În afară de asta, specificitatea iniţială a acestui

sistem nu este demonstrată: la populaţii ce practică sisteme de filiaţie diferite este ceva

obişnuit ca bunurile personale ale defuncţilor, adesea modeste, dar cu o puternică conotaţie

6

afectivă şi simbolică, să fie transmise de la tată la fiu (arme, unelte, haine) şi de la mamă la

fiică (stofe, ustensile casnice, podoabe), uneori dublând, alteori opunându-se formelor

preeminente de succesiune locală.

1.1.6. Filiaţia alternată La populaţia Mundugumor din Noua-Guinee, etnologul M. Mead (1935) a reperat un

proces rar: băiatul primeşte bunurile de la mamă şi, odată devenit adult sau la moartea sa, le

va lăsa moştenire fiicei: aceasta le va trece ulterior descendenţei sale masculine. Această

alternanţă se justifică prin faptul că în cuplurile de părinţi-copii de acelaşi sex, tată şi fiu,

mamă şi fiică, sunt cultivate aşteptări sociale de ostilitate şi de rivalitate reciprocă. Băiatul nu

simte decât neîncredere faţă de tatăl său, împotriva căruia mama sa l-a pus în gardă. Aceeaşi

situaţie, în oglindă, în ceea ce o priveşte pe fiică, ostilă celei ce i-a dat naştere. Deşi acest

sistem de filiaţie nu a mai fost reperat şi în alte părţi, el are avantajul de a scoate în evidenţă

plasticitatea relaţională a copilului faţă de rudele de sânge apropiate; el demonstrează

capacităţile unei culturi de a codifica excluderi şi rupturi acolo unde alte societăţi au creat,

dimpotrivă, legături foarte strânse între membri.

ACTIVITATE: Identificaţi trei asemănări şi trei deosebiri între filiaţia naturală /

nediferenţiată şi cea alternată.

1.2. Corective ale filiaţiilor Aceste sisteme de transmitere a bunurilor familiale cărora le-am sublinait asimetria,

datorată caracterului unilinear al unora dintre ele, sunt susceptibile de a suferi ponderaţii

importante. Astfel, la patrilineari, este rar ca familia mamei, atunci când este bine situată din

punct de vedere social, să se abţină de a juca un anumit rol social sau religios în privinţa

poziţiei viitoare a copilului; pe lângă asta, casa ei constituie adesea un loc primitor pe care

copilul, în ciuda legăturilor patrilineare preponderente, îl poate accepta şi pe care, poate, până

la urmă, să nu-l părăsească niciodată. În sfârşit, în caz de conflict grav între un tânăr şi “taţii”

săi, rudele materne (unchi şi nepoţi) sunt de obicei intermediari ştiind să aplaneze conflictul

prin cuvânt sau prin organizarea unor ritualuri religioase.

Regimurile de filiaţie evoluează şi ele. De câteva decenii încoace, la matrilineari, dacă

băieţii dintr-o provincie din Malaezia le lasă surorilor moştenirea ogoarelor de orez pentru

subzistenţă, ei revendică în schimb proprietatea asupra plantaţiilor de hevea, cu un randament

7

mult superior. Şi în Burkina, populaţia Gouin-Tyerma, instalată la oraş, încearcă să-şi lase

moştenirea bunurilor mobile pe care a putut să le achiziţioneze, fiilor şi nu nepoţilor.

Chiar şi într-un context mai tradiţional, a doua filiaţie, numită “reziduală” sau

“complementară”, ia în sarcina sa în mod perceptibil destinul urmaşilor unei rude de sânge din

partea paternă, la matrilineari, sau pe cel al unui tânăr consanguin dinspre mamă, la

patrilineari.

ACTIVITATE: Care dintre marile aspecte ale dezvoltării unui copil (afectiv, cognitiv, fizic,

moral, motor, sine, social) credeţi că va fi mai puţin influenţat de tipul filiaţiei caracteristic

mediului său cultural ? De ce?

2. Reşedinţa

Pentru cuplul care se formează, ca şi pentru copil, există reşedinţe aşa-numite „armonice”

– în societatea patrilineară, patrilocalizarea (atunci când copilul rămâne în locuinţa rudelor

dinspre tată), iar în societatea matrilineară, matrilocalizarea (dacă trăieşte la rudele dinspre

mamă, mai ales la mama mamei sale) - ; pe vremuri, la Accra în Ghana, existau taţi, soţi

vizitatori care, la căderea serii, se deplasau pentru a-şi vedea copiii şi soţiile. Acestea locuiau

împreună cu mamele şi verişoarele lor materne sau cu cu fraţii şi verii proveniţi dintr-o bunică

comună.

În cazul regimului „dizarmonic”, matrilinearitatea poate fi asociată, de exemplu, cu

neolocalizarea (cuplurile care şi-au părăsit ascendeţii respectivi pentru a-şi fonda propria

reşedinţă). Copilul este, sau era pe vremuri, încurajat să aleagă locuinţa unchiului matern pe

care trebuia să-l moştenească, la adolescenţă ori chiar în timpul copilăriei, cum se întâmpla de

multe ori. La populaţiile Mayombé din Zair, în caz de conflict între tată şi fiu, mama îi

aminteşte soţului că nu are autoritate asupra copilului: ea sugerează că a venit poate timpul ca

acesta să plece la locuinţa unchiului său dinspre mamă – ceea ce şi va face, obligatoriu, cel

mai târziu cînd se va căsători. (Richard, 1953)

La populaţiile oceanice numite nediferenţiate sau naturale, instalarea într-o reşedinţă pare

opţională: adesea, la sfârşitul copilăriei, individul alege în ce parte a familiei provenite din cei

patru bunici doreşte să trăiască şi să muncească definitiv; făcând acest lucru, el pierde

drepturile virtuale de exploatare şi de reşedinţă de care dispune pe lângă celelate trei grupuri.

3. Figuri şi funcţii principale ale membrilor din anturajul copilului.

8

3.1. Apelările de rudenie În studiile lor asupra familiei, etnologii disting termeni de referinţă (se desemnează o

persoană care nu este prezentă, de exemplu, „mama mea”) şi termeni de adresare (persoana

este interpelată direct, prin: „mămico”). În primul caz, se diferenţiază terminologiile

descriptive ce precizează detaliul relaţiei („sora tatălui nepotului meu”), de clasificările ce

integrează persoana desemnată într-o largă categorie familială, în care rudele de sânge

apropiate sunt puse adesea împreună cu cele prin alianţă sau chiar cu cele ce nu sunt rude: de

exemplu, apelativul „mamă” ce poate desemna şi pe a doua soţie a tatălui, şi pe mama soţului

şi, în semn de respect, chiar o străbunică.

În Occident, familiile fiind mici, iar termenii ce desemnează rudenia opunând în mod

clar familia celulară familiei lărgite, un termen tinde adesea să se refere la o singură persoană

sau cel puţin la un mic număr de persoane, conotând astfel intimitatea grupului şi limitele

strâmte ale apartenenţei şi solidarităţii acestuia. Astfel, termenul de „tată” este unic în plan

literal, iar „frate” şi „soră” nu fac trimitere, în experienţa de viaţă a copilului european, decât

la un număr foarte limitat de indivizi. Nu acelaşi lucru se întâmplă în nomenclatura hawaiană

în care sunt numiţi „taţi” toţi membrii familiei din generaţiile anterioare, „mame” toate

femeile de vârsta mamei copilului, „fraţi” sau „surori” toţi indivizii din propria generaţie din

cercul familial extins. Această terminologie, care nu ia în calcul decât una sau două

dimensiuni ale familiei - pe cea a diferenţei de sex şi pe cea a cronologiei generaţiilor

succesive de rude de sânge-, duce la imposibilitatea ca un copil să distingă cu uşurinţă între o

soră a tatălui şi una a mamei sale biologice, de exemplu.

Alte nomenclaturi de rudenie şi de alianţă opun, în conformitate cu sistemele unilineare,

ramurile materne de cele paterne ale familiei unui tânăr. Astfel, la populaţia Kotokoli din

Togo, patrilineară, ce foloseşte terminologia numită omaha, tatăl şi fraţii copilului, verişorii şi

verii generaţiei anterioare răspund cu toţii la numele comun de „tată”; cu alte cuvinte, ca şi în

tipul hawaian, tatăl biologic şi unchii paterni nu sunt diferenţiaţi. În schimb, ar fi nepotrivit

din partea copilului să le spună „tată”, fraţilor şi verilor mamei sale; aceştia, ca şi bunicul şi

verii materni, primesc toţi aceeaşi denumire ce s-ar putea traduce prin „omul născut în familia

mamei mele” sau, pe scurt, „ruda mea dinspre mamă”; în această ramură familială se ţine cont

de sex, dar nu şi de diferenţele dintre generaţii. O altă trăsătură specifică, prezentă în multe

sisteme de apelare: micul kotokoli, când îi denumeşte pe fraţi şi surori, pe verii şi verişoarele

dinspre tată, va trebui să spună, înainte de a preciza sexul acestui ansamblu de „surori şi fraţi”,

„mezinul meu”, chiar dacă aceştia sunt născuţi înainte sau după el; este un termen care se

9

aplică tuturor, ca un substantiv neutru. Dacă locutorul doreşte, poate preciza: „mezinul meu –

fată” sau „mezinul meu – băiat”. Această particularitate de denumire a consanguinilor paterni

se opune celei prin care sunt desemnaţi verii dinspre mamă care, dacă sunt băieţi, vor fi

numiţi „rude materne”, iar dacă sunt fete, se vor auzi chemate „mici mame”.

ACTIVITATE: a) Enumeraţi cât mai mulţi termeni de referinţă din categoria apelativelor

de rudenie româneşti; b) Căutaţi echivalentul lor ca termeni de adresare.

3.2. Interpretarea acestor diferenţe de apelare Dintre diferiţii specialişti care s-au ocupat de antropologia rudeniei, funcţionaliştii englezi

au lansat ipoteza că aceste decupaje şi regrupări operate în terminologie semnifică rolurile

indivizilor, categorizaţi astfel. Aceşti termeni corespund fie unor rupturi efectuate într-o linie

de consanguitate, precizând limitele anumitor funcţii parentale, fie, din contra, indică

deschiderea spre un grup larg a unei prerogative familiale pe care Occidentul a limitat-o în

mod deliberat. În termeni prozaici, Radcliffe-Brown şi Forde îşi rezumă astfel demersul:

„ Noi dăm acelaşi nume unui anumit număr de lucruri atunci când credem că ele sunt

asemănătoare printr-un caracter important.” (1953: 28)

Cât despre antopologii marxişti, ei au estimat că analogiile în raporturile de producţie pot

explica anumite similitudini ale termenilor de apelare. În opinia lui Meillasoux (1975), ţinând

cont de dreptul tatălui asupra muncii fiului, membrii familiei numiţi în acelaşi fel sunt

destinatari şi respectiv producători potenţiali ai bunurilor economice.

Zecile de indivizi din aceeaşi generaţie familială de fraţi şi veri, mai mult sau mai puţin

îndepărtaţi, pe care patrilinearii din societăţile din Mali, Nigeria sau din jumătatea de nord a

Burkinei îi numesc taţi, sunt în mod efectiv capabili să îndeplinească rolul de pater al unui

copil. Ei se implică uneori în mod complementar, asociindu-şi eforturile în scopuri

pedagogice, pregătindu-şi urmaşi în diferitele lor domenii de competenţă, iar alteori

procedează în mod substitutiv, intervenind doar atunci când tatăl biologic decide să le lase

locul în mod voluntar sau când se află în incapacitatea de a folosi dreptul de părinte. Această

multipaternitate poate rămâne virtuală sau se poate actualiza în taţii asociaţi.

Responsabilităţile şi conduitele ce decurg din funcţia paternă se dovedesc a fi foarte

diferite de comportamentul ce se aşteaptă din partea unui ascendent al mamei, de la un văr sau

nepot al acesteia, care se arată extrem de blânzi şi indulgenţi cu tânăra lor rudă de sânge

provenită dintr-o altă ascendenţă paternă. Indicarea situaţiei de întâi născut sau de mezin în

familia tatălui are o funcţie explicită: aceea de a schiţa o relaţie ierarhică internă cu acest grup

10

de consanguini, obligaţi să coabiteze şi să producă împreună; în schimb, ea apare ca puţin

necesară în familia maternă, loc de delicii trecătoare pentru copil.

Terminologia clasificatoare ce împarte membrii unui grup familial în categorii largi,

minimalizând apropierea consanguină, este indiciul deloc neglijabil al unui statut împărtăşit

de indivizii ce sunt numiţi în acelaşi fel. Ea indică pluripaternitatea, un fapt frecvent în

societăţile ne-occidentale, şi autorizează indivizii să împartă drepturile şi datoriile faţă de

tinerii reprezentanţi ai noii generaţii dintr-o linie de ascendenţă. Ne putem, de asemeni,

întreba care sunt limitele acestor diferenţe, din punctul de vedere al adresării, în ansamblul

familial.

Aceste indistincţii verbale, tulburătoare pentru europeni, trebuie totuşi să fie confirmate

de observarea realităţii: de exemplu, ascendenţii şi descendenţii direcţi ai tribului Makhuwa

(vezi caseta nr.3) nu au oare comportamente de o intensitate şi o intimitate relaţională ce intră

în contrast cu lacunele întâlnite în modul lor de adresare? Să precizăm că această ţinere la

distanţă, operată de societate în sistemele sale de apelare, ar putea fi parţial compensată, chiar

la nivelul limbii, în alte registre ale limbajului; astfel, termenii de adresare ce fac distincţie

între „taţi” şi „tătic”, cum este cazul în sistemele din Africa de Vest, ca şi relaţia biologică a

copilului cu cel denumit „tătic”, rezervă uneori surprize.

ACTIVITATE: Gândindu-vă la familia dv. lărgită, identificaţi pe care dintre termenii de

rudenie, dumneavoastră personal nu l-aţi folosit nicidată ca formulă de adresare

diminutivată (ex. soţ – soţiorule!). Dar copiii dv. sau copiii din anturajul dv.familial sau

profesional ?

Caseta nr. 3 ŞI DACĂ TATĂL ŞI MAMA NU AR EXISTA?

Populaţia Makhuwa din Mozambic, uxorilocală (tatăl copilului a venit să locuiască la soţia sa) şi matrilocală (soţia, la rândul ei, trăieşte la mama ei) dispune de termeni de rudenie şi alianţă ce dau următoarele informaţii: ei desemnează în mod identic pe cei ce aparţin de două generaţii alternate, cea a generaţiei superioare locutorului (părinţi) şi cea inferioară lui (copii). Aceste clasificări ale indivizilor, alăturând, din punct de vedere nominal, generaţii pe care Occidentalii le separă cu grijă, conduc, conform lui Geffray, la o nomenclatură care nu izolează deloc, în plan verbal, relaţia mamă-copil: „Reprezentarea care însoţeşte pronunţarea cuvântului maama de către un locutor makhuwa nu poate corespunde nuanţelor reprezentărilor ce sunt evocate atunci când noi spunem pe rând: „mamă”, „fiică” etc. sau chiar „cea ce dă naştere”, „progenitură feminină” etc., în ordinea consanguină. Cuvântul semnifică deci altceva, ce nu se poate traduce prin „mamă”. Nu există „mamă” în zona locuită de Makhuwa, ci doar femei din celălalt sub-grup căruia îi aparţine locutorul”. Acelaşi lucru şi în aceea ce priveşte relaţia patern-filială: „în termeni proprii, figura socială paternă cum o vedem noi nu este simbolizată şi nici verbalizată (nici măcar gândită) în acelaşi mod în ţinutul makhuwa, unde ea este lipsită total de semnificaţie. Nu există taţi în acest ţinut, nu sunt decât persoane înrudite (aliate prin căsătorie) din celelalt sub-grup de apartenenţă.” (1990: 105 şi 154)

11

Analogia între aceste tipuri de apelare uniformizante şi raporturile obiective intra-

familiale poate fi foarte slabă, aşa cum o arată, la un mare număr de societăţi africane

poligamice, termenul de „mamă”: el este obligatoriu utilizat de către copil pentru a desemna

(atât în termeni de referinţă, cât şi de adresare) pe soţiile comune ale tatălui, care sunt, de

multe ori, departe de a suscita sentimente filiale comparabile cu cele pe care le inspiră mama

sa biologică; totuşi, aceste femei pot ocupa ocazional sau regulat funcţiile de întreţinere, chiar

de educaţie a copilului.

3.3. Sistemele de atitudini Conţinutul relaţiilor dintre ascendenţi şi rudele colaterale, atât între ele cât şi faţă de

copil, în interiorul familiilor ne-occidentale, poate fi diferit de cel pe care-l cunoaştem. Într-o

serie de scheme celebre, Lévi-Strauss (1958) a arătat că în multe societăţi „elementul de

rudenie”, adică ansamblul tată – mamă - frate al mamei dintr-o primă generaţie, şi copil, în

acelaşi timp fiu şi nepot biologic, dintr-o a doua generaţie, constituia o structură ce implica

elemente complementare, din care o parte se dovedeau predictibile. Mai ales în societăţile

matri- sau patrilineare, dacă relaţiile dintre tată şi copil sunt pozitive, afectuoase şi destinse,

legăturile dintre unchi şi nepotul dinspre mamă nu sunt deloc aşa, şi invers. Intr-adevăr,

normele şi aşteptările locale fac ca indivizii care ocupă aceste poziţii familiale să nu aibă nici

un fel de obligaţie în ceea ce priveşte buna armonie în familie sau demonstrarea unui

ataşament mutual faţă de copil; unui tată distant îi corespunde un unchi dinspre mamă

apropiat, sau, dacă unchiul este sever, tatăl biologic este indulgent.

Nu ar trebui să neglijăm nici o altă sursă de contraste familiale frecvente: legăturile între

generaţii. Adesea, relaţiile dintre două generaţii de consanguini succesivi (părinţi-copii) sunt

marcate de autoritatea uneia şi de supunerea celeilalte: un tată îşi respectă propriul părinte şi

vrea să fie respectat de fiul său. Între generaţii alternate (bunici/ nepoţi) egalitatea tinde să se

restabilească. Astfel, într-o familie Mossi din Burkina, şeful familiei mănâncă separat de

grupul bărbaţilor maturi: fiii săi au prea multă consideraţie şi reţinere pentru a se apropia de el

atunci. În schimb, nepoţii săi de-abia înţărcaţi sunt încurajaţi să se joace cu el şi să ia parte la

mesele sale.

3.4. Exprimarea relaţiilor cu rudele prin alianţă▲ Alianţa „glumeaţă” Trebuie să menţionăm, în ansamblul legăturilor dintre copil şi membrii anturajului său

familial, anumite forme de expresie foarte diferite de ale noastre. În societăţile din savana

africană, un copil trebuie să înveţe că, atunci când mama sa se ceartă violent cu unul dintre

12

„tăticii” săi (fratele mai mic al tatălui său biologic), el nu trebuie să se sperie, ci să râdă:

simularea teatrală a conflictului acut face parte din comportamentul care se impune între

anumite tipuri de rude (prin alianţă). El însuşi va ajunge să-şi bată joc de soţiile fraţilor săi

mai mari ca şi de soţiile unchilor săi materni şi să suporte, la rândul său, injuriile acestora –

ceea ce nu-l va împiedica să simtă complicitate şi tandreţe faţă de aceste persoane.

▲Relaţiile între”donatorii” şi destinatarii soţiilor

În societăţile în care distincţia dintre „donatorii de soţii” şi „primitorii” acestora poate

implica o legătură de subordonare a celor din urmă faţă de cei dintâi, cum se întâmplă la

populaţia Batak din Indonezia, copilul învaţă repede că un „primitor” (soţul unei surori mai

mari sau al unei mătuşi dinspre tată) este o persoană care poate fi tiranizată fără ca ea să se

supere, că i se pot cere bunătăţi şi cadouri pe care se va grăbi să le ofere cu zâmbetul pe buze.

În sens invers, rudele dispre mamă sunt pentru el distribuitori de viaţă căci ei au fost odată,

pentru ascendenţa paternă, „donatori” ai mamei sale. Copilul trebuie să înţeleagă foarte

devreme că rudele dinspre mamă sunt aliaţii cărora le datorează recunoştinţă: aceştia îl

consideră ca pe un tânăr subordonat ce aparţine grupului de „primitori” de soţii; el va trebui să

fie atent să nu-i supere, se va arăta serviabil, va evita orice disensiune cu ei.

▲ Relaţiile dintre copii şi viitorii soţi

Tot la populaţia Batak, un copil de 5 – 6 ani, zărind o fetiţă mai mică, o va lua la fugă

strigând; ea este impal, verişoara sa pe linie matrilaterală, despre care i s-a spus că o va lua de

soţie când va fi mare. În alte locuri, la multe din populaţiile africane în care promisiunile de

căsătorie se fac foarte devreme, o fetiţă poate fugi să se ascundă la sosirea vreunui tânăr – ce

i-a fost promis drept soţ – atunci când acesta îi vizitează pe viitorii săi socri (la populaţia

Mossi). Cercul consanguinităţii îl întrerupe astfel pe cel al alianţei conjugale, la multe dintre

popoare, şi include fie veri încrucişaţi (fiu de soră şi fiu de frate reali sau rude clasificatoare 1

în anumite societăţi din Africa sub-sahariană, din India etc.), fie veri paraleli (fii şi fiice de

fraţi sau de veri, la diferite populaţii din Maghreb, din Orientul Apropiat şi Mijlociu).

Viitoarea uniune dintre tineri este adesea anunţată celor interesaţi la o vârstă foarte fragedă şi

din partea lor se aşteaptă să respecte anumite coduri comportamentale.

Este evident că registrul de noţiuni şi atitudini impuse tinerilor membri ai familiilor ne-

occidentale este mai variat decât cel ce caracterizează rudenia şi alianţa copilului în societatea

industrială. Copilul african, de exemplu, trebuie să înveţe să înţeleagă şi să folosească o reţea

relaţională familială mai densă şi adesea mai complexă decât cea a omologului său european

1 Rudenie clasificatoare: fondată pe criterii şi raporturi sociale ce neutralizează distincţia dintre rude directe şi colaterale (tată – unchi etc.)

13

sau nord-american, cu toate nuanţele pe care aceasta le implică (de exemplu, pentru copil un

„tată mai mic”, mezin al familiei tatălui său biologic, trebuie să fie mai puţin respectat decât

acesta, dar mai mult decât ar fi un frate sau un văr „mai mare”), cu toate contradicţiile

aparente (în sistemul patrilinear numit omaha, fiul unei mătuşi dinspre tată este un „nepot”,

fiind coborât în generaţia inferioară şi nu mai face parte din linia de ascendenţă). Dar acest

registru conţine şi zone puternice de tranzitivitate ca un sistem patrilinear în care nepotul unui

văr al străbunicului este unul dintre taţi, iar copiii acestuia sunt fraţii tânărului locutor.

3.5. Imagini ale legăturilor parentale Din cauza problemelor legate de filiaţie şi de terminologia de rudenie, se pune problema

nerealismului universalizării experienţei familiale a copilului, a extinderii rezultatelor obţinute

până acum doar pe baza analizării copiilor occidentali. Între altele, descrierea freudiană a

relaţiei triunghiulare (complexul Oedip), care uneşte copilul de mama şi tatăl său, a pus, într-o

anumită perioadă, o problemă pe care a ridicat-o Malinowski (1927). Pe de o parte, chiar şi

universalitatea naturii, iniţial exclusivă, a relaţiei cu mama, în prima parte a copilăriei, deşi

mai puţin contestată, pare să fi fost combătută de diverse observaţii ale etnologilor şi

psihologilor ce recuză acest „duo simbiotic” prnind de la societăţile în care copilul este în

grija unui grup de mame”. Şi mai stânjenitoare, pentru generalizările teoretice ale relaţiilor cu

părinţii, se dovedeşte a fi ignoranţa - reală sau simulată din punct de vedere social – a

procesului de procreare, ca de ex. la populaţia Trobriand, dar şi în alte culturi, în care tatăl

biologic nu are prerogative de pater.

În general, fie pe planul instituţiilor familiale, fie pe cel al practicilor religioase,

reprezentarea ascendenţilor este plurală şi se deosebeşte de a noastră; aici intră, de exemplu,

paternitatea separată a soţului mamei şi a unchiului dinspre mamă la matrilinearii de tipul

trobriand, ascendentul, nemarcat din punct de vedere nominal, al populaţiei Makhuwa sau

nenumăraţii taţi din societăţile patrilineare din Africa sub-sahariană; sau, tot la aceştia din

urmă, ansamblul generaţional vertical al taţilor–strămoşi, în cadrul căruia, după Ortigues

(1973), trebuie să facem distincţie între locul preeminent al tatălui simbolic, strămoşul

defunct, garant al obiceiului, al legitimităţii şi al numelui, şi locul modest ocupat de tatăl real.

ACTIVITATE: Cineva, care răsfoieşte acest suport de curs, vă roagă să-i explicaţi la ce

se referă ceea ce tocmai aţi citit „ascendentul, nemarcat din punct de vedere nominal, al

populaţiei Makhuwa.”

14

4. „Circulaţia” copiilor

Studii răzleţe au arătat că, în afara lumii occidentale, copiii nu locuiau, în mod sistematic,

în căminul părintesc, la ascendenţii lor direcţi. Statisticile disponibile sunt disparate şi nu

foarte recente; să nu uităm că sistemele clasificatoare ale apelărilor gradelor de rudenie

îngreuiază uneori distincţia între ascendentul direct şi tânărul consanguin mai îndepărtat; ele

au fost efectuate la unele grupuri, mai degrabă pe scară regională decât naţională. În Ghana,

acum două decenii, în jur de 20% dintre copii erau crescuţi în afara căminului părintesc; în

Liberia, 40% dintre mame menţionau existenţa unuia dintre copii crescut în exteriorul

căminului. După Isaad şi Conrad (1985) în Sierra Leone, în regiunea Mende, 44% din copii

erau crescuţi de rude colaterale ale părinţilor, iar 29 % dintre ei, în afara regiunii. La Ibadan,

în Nigeria, conform Isingo-Abanihe (1982), 32% dintre bărbaţi şi 24% din femei îşi

încredinţaseră copiii altuia; iar 37% din bărbaţi şi 33% dintre femei adăposteau sub acoperişul

lor progenitura altora. La eschimoşi, date mai vechi ale antropologilor, mai ales ale lui

Guemple (1979), estimează la 30 – 40% circulaţia copiilor pe coasta de vest a golfului

Hudson. În Oceania, studiile efectuate de Ottino în Insulele Tuamotu, acum cinci decenii,

precizează că în 74% din cămine are loc oferta sau primirea a cel puţin unui copil. În insulele

Noile-Hebride, la Vlaat, 68% din totalul populaţiei a făcut subiectul unor astfel de transferuri,

cf. Tonkinson (1976).

Cu toate acestea, în timp ce în anumite mici societăţi se obişnuieşte transferul de copii, în

altele, foarte apropiate cultural şi geografic de primele, acest lucru nu se întâmplă: de exemplu

compatrioţii tribului Gonja din Ghana, Tallensi, nu trimit decât 2% dintre copii în afara

căminului părintesc.

4.1. Proprietatea asupra copilului Dacă în Europa, copilul este considerat ca proprietate a părinţilor biologici, nu acelaşi

lucru se întâmplă pe alte continente unde deciziile majore care îl privesc pe copil nu sunt luate

numai de cei ce i-au dat viaţă. Aşa cum spune un proverb Mossi, „copilul este al tuturor” şi în

cercul familiei extinse, chiar în reţeaua relaţională a părinţilor, diferiţi membri, având sau nu

legături de sânge cu acesta, pot emite pretenţii la prezenţa, la educaţia, chiar la munca depusă

de copil; pot chiar să ceară ca, mai târziu, unul din descendenţii acestuia să-l înlocuiască în

familia lor.

Au fost diferenţiate două tipuri de transferuri de copii (Goody, 1982), în manieră aproape

opusă, deşi adesea se deosebesc foarte puţin pe teren: adopţia şi îngrijirea sau

supravegherea (fosterage). Primul are un caracter oficial, poate implica secretul originilor, se

15

consideră ca este de durată, nereversibil şi îi privează pe părinţii biologici de drepturile şi

datoriile faţă de copil, în favoarea tutorilor. În schimb, al doilea are un caracter momentan, se

adaptează la împrejurări pentru că presupune partajul sau alternanţa prerogativelor părinteşti

între ascendenţii direcţi şi supraveghetori. Majoritatea regiunilor dispun de aceste două forme

de transfer de copii dar nu le folosesc în mod egal.

Caseta nr. 4 ADOPŢIE ŞI ÎNGRIJIRE

Aşa cum remarcă Goody, în Africa, deplasările de copii în cadrul familiei extinse se fac în cea mai mare parte conform normelor de îngijire. Mai ales în Ghana, bunurile familiei sunt adesea indivizibile, consumul - colectiv, moştenirea trece de la fratele mai mare la mezin, sau se împarte între fraţi şi veri; noţiunea de linie de ascendenţă nu este deloc afirmată; în aceste condiţii, cedarea unui copil, care să implice o ruptură absolută între părinţii biologici şi părinţii adoptivi, nu ar avea nici un sens. În schimb, în China, cel puţin în ceea ce priveşte băieţii, prevalează procesul de adopţie: moştenirea materială şi religioasă se transmite de la tată la fiu, acesta din urmă devenind oficiant al cultului strămoşilor care–l va include şi pe tatăl său, la momentul decesului acestuia. În acest ultim caz, bărbatul fără copii trebuia să-şi procure unul din afară, dar putea şi să ceară unul de la fraţii săi mai mici. Trebuie să adăugăm la acest tablou că, dacă băieţii făceau destul de rar obiectul unor adopţii, fetiţele erau în mod sistematic date în îngrijire, cu titlul de „mici-nurori-crescute de suflet” în familia viitorilor soţi.

Şi în Oceania, se practică pe cale destul de largă obiceiul de a da copilul spre îngrijire

(fosterage). Totuşi, Brady (1976) propune pentru această parte a lumii, o tipologie a adopţiei

făcând să intervină diverse forme intermediare în acest univers limitat în care coexistă

fosterage-ul ambiguu, cel explicit, adopţia inclusivă şi cea exclusivă; el remarcă că, în aceeaşi

societate, adopţia poate pune pe picior de egalitate anumite drepturi şi datorii ale părinţilor

biologici şi ale celor sociali (adopţia inclusivă) sau, din contra, poate să restrângă intervenţia

părinţilor biologici (adopţia exclusivă), în cazul altor drepturi: de exemplu moştenirea poate fi

oferită de familia părinţilor biologici şi de cea a tutorilor, dar autoritatea asupra copilului este

deţinută doar de cei din urmă.

După Carroll (1970), specificităţile acestor transferuri de copii ar fi următoarele: putem

opune, în toate privinţele, caracteristicile părinţilor europeni şi ale celor oceanieni. Părinţii

adoptivi din societăţile noastre sunt oameni altruişti ce se bucură de poziţii sociale onorabile

şi de venituri substanţiale; în ceea ce-i priveşte pe ascendenţii deposedaţi de copii, acesştia

sunt în general rău văzuţi, având adesea grave probleme sociale, judiciare sau financiare. Or,

în Oceania, ca şi în Africa, părinţii reali deţin adesea poziţii socio-economice mai bune decât

tutorii; primii le oferă un dar generos celorlalţi; „donatorii” fac astfel un act de prestigiu ce le

asigură consideraţia şi recunoştinţa partenerilor lor.

16

O altă diferenţă: în Occident, serviciile administrative şi diverse instituţii îi separă pe

părinţi de tutori, relaţiile dintre ei fiind considerate antagoniste. Or, în Oceania, acest

anonimat este de neconceput – faptul că între ei există o relaţie pozitivă iniţială, anterioară

transferului, face ca acesta să devină posibil.

În sfârşit, aranjamentul, întotdeauna intermediat de instanţe oficiale în Europa, este, în

Oceania, o afacere între indivizi, adesea fără martori, acordul dându-se între partenerii

implicaţi; este vorba câteodată de o decizie ce implică doi indivizi sau două familii, dar,

uneori, poate implica trei interlocutori, dorinţa de mobilitate putând proveni chiar de la copil;

acesta este cazul Inuiţilor (Eschimoşi) din Canada, a tribului Kotokoli din Togo, a populaţiei

Mossi din Burkina.

4.2. Motive „A da părinţi orfanilor şi copii, cuplurillor sterile” pare să fie preocuparea dominantă a

oamenilor care, în societăţile industriale, se ocupă cu înfierea copiilor. Această voinţă de

reechilibrare a ansamblelor familiale nu este absentă nici în societăţile tradiţionale – deşi în

Noua-Britanie, din Oceania, nu se încredinţează niciodată un copil unei femei care n-a putut

avea unul şi care, deci, l-ar creşte rău (Jeudy-Ballini, 1992) – dar nu pare deloc preeminentă.

Mai frecvent este demersul ce permite asigurarea unei descendenţe potrivite din punct de

vedere sexual: se reclamă fete atunci când familia nu a avut, ca în Malaezia, sau băieţi, ca în

China pre-maoistă. Anumiţi informatori vorbesc de asemeni de strategie educativă, ca în cazul

rudelor din Ghana, care-i consideră pe părinţii biologici prea tineri pentru a fi nişte buni

pedagogi şi-şi asumă această sarcină; în Franţa şi în Europa de altădată, se regăseşte acest tip

de alegaţie.

Mai pot interveni şi motive magico-religioase: în mai multe locuri din Asia, tinerii

căsătoriţi îşi procură o fetiţă care va fi considerată ca sora mai mare a propriei progenituri.

Sau, cedarea unui nou-născut poate avea ca efect protejarea acestuia atunci când fratele său

mai mare a murit: el este încredinţat unui cuplu care a dus la bun sfârşit dezvoltarea propriilor

copii.

Mai importante sunt însă motivele de solidaritate inter-familială prin care consanguinii,

reînnoind unitatea grupului, se dedică creşterii odaslelor. Ţinând cont de căsătoriile

preferenţiale sau prescriptive din interiorul familiilor extinse, ne putem gândi că, odată

transferat, copilul nu provoacă o demonstraţie de simulare a rudeniei, prin care să devină un

descendent direct al celor ce-l îngrijesc, cum se întâmplă în Europa; dimpotrivă, rudenia sa

17

biologică este recunoscută, iar funcţia sa se restrânge doar la alianţa matrimonială

(Lallemand, 1993, 1994). Articularea acestor două instituţii este modulată de cazuri diferite:

- transferul copilului se efectuează în vederea unei căsătorii ulterioare („micile nurori

adoptate” din China pre-maoistă) sau facilitează uniunea;

- copilul face parte din ansamblul de prestaţii matrimoniale; el constitue un element ocultat –

deoarece celelalte elemente privitoare la preţul soţiei sunt stabiliate înaintea căsătoriei

(triburile Baoulé şi Agni-Bona din Coasta-de-Fildeş, Gonja din Ghana, Mossi din Burkina

etc.);

- copilul face parte din reparaţia cuvenită familiei soţiei atunci când prestaţiile matrimoniale

nu au fost complet achitate (populaţia Yao din Thailanda);

- copilul este transferat acolo unde o căsătorie preferenţială ce ar fi trebui să aibă loc, nu a mai

fost efectuată (Kotokoli din Togo, Yatmul din Noua-Guinee);

- copilul este adoptat acolo unde consanguinii nu pot reitera o căsătorie între două segmente

familiale sau între două familii. La multe din populaţiile oceanice, uniunea interzisă pare să

fie înlociută cu circuite repetitive de daruri sau de schimburi de copii între aceleaşi grupuri;

efectuate timp de mai multe generaţii, ele evocă anumite sisteme matrimoniale specifice ale

societăţilor tradiţionale. Poate fi vorba de un schimb reciproc la două grupuri de parteneri:

trimiterea unui copil de la familia A la familia B în timpul generaţiei 1, apoi trimiterea unui

copil de la familia B la familia A în timpul generaţiei următoare. Poate fi vorba şi de un

schimb generalizat, implicând o schemă de rotaţie univocă între mai multe familii: trimiterea

unui copil din familia A în familia B, a unuia din familia B în familia C, a unuia din C în A ,

la generaţii diferite.

4.3. Cei ce „au dreptul” În interiorul familiilor, anumite poziţii sunt suficient de importante pentru ca o cerere de

îngrijire a unui copil să fie considerată ca normală. Cazul populaţiei Gonja din Ghana, cu

regim mai degrabă nediferenţiat, dar mai accentuat patrilinear, a fost descris de Goody (1982):

el arată drepturile reciproce ale fraţilor şi surorilor asupra progeniturilor respectivei familii:

prima fată se duce la sora tatălui, al doilea sau al treilea fiu, la fratele mamei, alţi băieţi sunt

atribuiţi fratelui (sau fraţilor) tatălui, iar a treia fiică, numită „copilul pântecelui”, ajunge la

mama mamei ei. Dar atunci când un cuplu oferă trei sau patru descendenţi apropiaţilor, nu

trebuie să uităm că va cere, la rândul său, să primească copii din partea altor membri ale celor

doua familii în cauză şi că-i va obţine fără îndoială.

18

La populaţia Kotokoli din Togo, patrilineari ce acordă un loc foarte important familiei

paterne a mamei, se regăseşte preminenţa cuplului de schimb frate-soră (sau văr-vară dinspre

partea taţilor), dar cu o reciprocitate mai mică: fratele îi dă o fetiţă surorii sale, dar primeşte de

cinci ori mai puţini băieţi din partea acesteia. Bunicii (mama mamei, mama tatălui, tatăl

tatălui şi tatăl mamei) reclamă şi obţin şi ei un număr foarte substanţial de copii. La multe alte

populaţii, copiii împrumutaţi sau dăruiţi fac parte, cum am văzut, din ceea ce i se datorează

familiei soţiei. Mai precis, ei sunt oferiţi bunicii dinspre mamă (a treia fată la tribul Gonja este

numită „copilul pântecelui” din acest motiv); acesta este şi cazul primei fete la populaţia

Agni-Bona din Coasta-de-Fildeş (Eschlimann, 1982) care trebuie să fie dată sau măcar

propusă spre îngrijire bunicii materne. Şi în Malaezia darurile de fete către bunică sunt

frecvente (Massard, 1983).

4.4. Momentul şi împrejurările plecării copilului În Oceania, este des întâlnită o formulă de disjuncţie iniţială: părinţii decid foarte des

soarta copilului înaintea naşterii acestuia; dacă a fost promis, este oferit supraveghetoarei sale

în zilele următoare naşterii. Astfel, în Hawaï, 81% din adopţii se efectuează între naştere şi

vârsta de 1 an, cea mai mare parte având loc între prima săptămână şi prima lună de viaţă a

copilului. Acelaşi proces se regăseşte şi în Insulele Societăţii unde practica generală a alăptării

artificiale îi asigură reuşita.

În Africa, sfârşitul perioadei de alăptare de către mamă este cel ce marchează, la

majoritatea populaţiilor, posibilitatea ca un copil să părăsească căminul părintesc iniţial. Dacă,

aşa cum se întâmplă la tribul Gonja, noul născut este râvnit de mai mulţi doritori îndreptăţiţi,

tutorele virtual are interes să se manifeste încă de la botez. El plăteşte atunci, în locul

părintelui biologic, o parte a cheltuielilor festivităţii (prima tăiere ceremonială a părului

copilului sau un obiect de podoabă pentru acesta). În anii ce urmează înţărcării, el va veni să

caute copilul pentru a-l duce la el acasă. Decalajul între luarea deciziei şi punerea sa în

aplicare poate fi mai mare, dat fiind că partenerii nu sunt obligaţi să se revadă în timpul

perioadei intermediare, de primă educaţie, a tânărului individ.

La unele populaţii, se iau anumite menajamente faţă de mama care este despărţită de

copilul său: la Mossi din Burkina, este bine să i se promită femeii o nouă naştere în momentul

în care primul născut îi este luat. Alţii procedează cu o oarecare bruscheţe, ca la tribul

Kotokoli din Togo, unde unii taţi îşi dau imediat fiica surorii lor care o reclamă. Unele

persoane îndreptăţite să ia copiii, procedează uneori cu şi mai multă hotărâre, precum acele

mătuşi dinspre tată din tribul sulka din Noua-Britanie (Oceania), care sunt atât de sigure de

19

drepturile lor de tutor încât iau copilul fără a-i preveni măcar de acest lucru pe fraţii lor,

părinţii biologici: „acest transfer este atât de informal încât poate avea loc chiar şi fără ştirea

părinţilor” (Jeudy-Ballini, 1992), din cauza imposibilităţii morale a ascendentului biologic de

a contraria dorinţa unei terţe persoane care doreşte să fie părinte adoptiv. În acest caz, autorul

defineşte procesul ca renunţare parentală, făcută nu din obligaţie de partaj, ci din cauza unei

datorii familiale atât de imperative încât părinţii biolgici nu i se pot sustrage.

4.5. Familia recompusă şi copilul Aceste rudenii clasificatorii, aceste fenomene de multipaternitate şi de împrumuturi-dăruiri

de copii explică analogia clasicelor „familii lărgite” de pe alte continente cu recentele noastre

„familii recompuse” moderne. Ele au în comun non-unicitatea funcţiilor părinteşti şi le cer

adulţilor aptitudinea de a prelua roluri neprevăzute de societatea occidentală. Dar, datorită

unei definiţii mai largi date ansamblului de consanguini şi aliaţi, datorită unui exigenţe sporite

asupra obligaţiilor solidare din partea acestora, ele dispun de o mai mare latitudine de decizie,

în caz de nevoie.

Pe de o parte, s-a arătat că anumite populaţii îşi construiesc de la început familia în aşa fel

încât un copil să nu poată fi luat în întreţinere de cei doi părinţi biologici în acelaşi timp;

acesta este cazul populaţiei Samo din Burkina unde, din cauza a două uniuni succesive (prima

cu o persoană agreată, iar a doua cu un soţ definitiv), copiii din prima uniune nu sunt

niciodată educaţi de tatăl lor biologic, ci de al doilea partener conjugal al mamei, considerat

ca destinatarul legitim al tuturor copiilor acesteia. Pe de altă parte, „alegerile” de rudenie sunt

licite şi mai uşoare în cadrul acestor familii lărgite. Atunci când un cuplu se destramă, sau

unul din partenerii conjugali dispare, multe societăţi cu vaste resurse familiale îi oferă

copilului două feluri de părinţi sociali apţi să se substituie defunctului sau absentului, tată sau

mamă. Copilul poate fi remis noului tovarăş de viaţă al mamei sau tatălui sau unui alt soţ, în

societăţile poligamice. Cum poligamia poate lua forme diferite, se va vorbi de societate

poligină - cu mai multe soţii simultane pentru un singur bărbat - ca în Africa, în Orientul

Mijlociu sau în anumite părţi ale Asiei; vom spune despre o societate că este poliandră -cu

mai mulţi soţi simultani - ca în Indii sau în Tibet; o vom numi apoi poliginandrică - atunci

cînd femeile şi bărbaţii dispun simultan de mai mulţi parteneri matrimoniali - ca în anumite

regiuni din Nigeria, India sau Tibet; în acest ultim caz, părintele nu este identificat în mod

necesar şi nici nu are cum să fie. Totuşi, soluţia partenerului de schimb este câteodată

discreditată în mediul poliginic, pentru că rivalitatea dintre femeile aceluiaşi soţ se transmite

20

adesea prin intermediul copiilor biologici ai fiecăreia; orfanul de mamă sau copilul unei femei

divorţate poate avea soarta Cenuşăresei.

În sfîrşit, datorită existenţei consanguinilor şi a aliaţilor cu funcţie solidară, membrii

generaţiilor anterioare din cele două sau patru familii ale copilului pot să-l ia în întreţinere:

mai ales fraţii şi verii tatălui împreună cu soţiile lor (numiţi „taţi” şi „mame” la patrilineari şi

susceptibili să-şi asume aceste funcţii); sau surorile şi verişoarele mamei, ca şi partenerii lor

conjugali (aceste rude sunt de asemeni numite „mame” în mai multe tipuri de filiaţie). Se pare

că această posibiliate este adesea privilegiată, cel puţin pe planul enunţării verbale.

ACTIVITATE: Enumeraţi trei avantaje şi trei dezavantaje pentru dezvoltarea copilului, pe

care le apreciaţi ca fiind generate de fenomenul multiparentalităţii

5. Practici de maternaj2

5.1. Importanţa teoretică Începând cu Malinowski (1927), antropologii aflaţi în ţări exotice s-au interesat de modul în care diferite populaţii îşi educă copiii, începând îmediat după naştere. Descriind o copilărie în cadrul tribului Trobriand, puţin reprimată, în care categoriile de decent şi indecent nu se opun decât de formă, în care tatăl joacă rolul doicilor atente, iar adulţii privesc cu simpatie „jocurile copulaţiei” la copiii lor, acest autor compară permisivitatea din prima fază a vieţii micului insular din Oceania cu severitatea cu care erau crescuţi copiii în Occident. El insistă, de altfel, pe interesul unei cunoaşteri aprofundate şi a unei confruntări între viaţa adultă şi copilărie: „Modul în care bărbaţii şi femeile îşi aranjează viaţa comună şi pe cea a copiilor lor are influenţă asupra vieţii de cuplu şi niciuna din aceste două faze nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea celeilalte”. (1930: 20) Această exigenţă comparativă, ce critică perspectiva freudiană şi uniformizarea implicită

a procesului de dezvoltare juvenilă, ca şi a cadrului parental în care acest proces are lor, se va

lărgi în curând. Căci, în antropologia americană apare mişcarea „cultură şi personalitate” la

care aderă, între alţii, Margaret Mead care va scrie numeroase monografii despre populaţiile

din Noua-Guinee (1935), Samoa sau a populaţiei din Bali. Ideea de bază este aceea că există o

condiţionare culturală (ce începe să se exercite încă din prima copilărie) care explică apariţia

sau menţinerea, într-o populaţie dată, a unui tip precis de individ. Acest demers, ce încearcă să

dovedească imposibilitatea existenţei „culturalul înnăscut”, se axează pe examinarea

practicilor care se află la baza diferenţelor de comportament ale bărbaţilor şi femeilor, în

special cele relative la prima educaţie.

În 1939, A. Kardiner propune de asemeni un demers antropologic cu nuanţe psihanalitice

în lucrarea intitulată Individul în societatea sa, în care caută să discearnă elementele primare,

2 Ansamblul de îngrijiri ce i se aduc copilului în primele luni de viaţă

21

constitutive ale unei „personalităţi de bază”, specifică pentru o cultură; acestea sunt

„instituţiile primare” ce le pregătesc pe cele care derivă din ele – „instituţiile secundare”. În

primele, el include „disciplinările de bază”, adică îngrijirile distribuite şi învăţăturile acordate

în timpul copilăriei; această rubrică cuprinde condiţionările privitoare la dependenţa şi

autonomia infantilă, modalităţile de alăptare, exigenţa sau indiferenţa adulţilor faţă de

momentele şi locurile de micţiune-defecaţie ale odraslelor, toleranţa sau reprimarea faţă de

exprimarea sexualităţii infantile. Aceste elemente de informare devin materiale indispensabile

pentru constituirea unei teorii generale a personalităţii, în funcţie de analizarea unor anumite

societăţi. Printre alţi antropologi, R. Linton îi va oferi acestui teoretician un studiu bogat

despre o populaţie din Madagascar care i-a permis să-şi susţină demonstraţia. Aceasta s-a

dovedit promiţătoare în ceea ce priveşte stabilirea relaţiilor între anumite forme de

condiţionare din prima copilărie şi unele comportamente religioase, sau între unele forme de

educare juvenilă şi comportamentele ulterioare în caz de boală. Nici această metodologie nu a

fost scutită de critici, mai ales în ceea ce priveşte criteriile de distincţie între instituţiile

„primare” (cauzale şi formatoare) şi cele „secundare” (consecinţele primelor).

Puericultura, instituţie considerată primară, fiind în mod logic şi cronologic anterioară,

după părerea lui Kardiner, nu ar putea fi clasată, datorită sensibilităţii ei faţă de alte

ansambluri de norme şi de practici sociale, ca fiind de fapt secundară? Curiozitatea privitoare

la „personalitatea de bază” s-a stins până la urmă, după ce mai întâi a determinat organizarea

de anchete cuantificate asupra diferenţelor dintre practicile relative la prima copilărie, ce

puteau permite comparaţii între populaţiile africane, oceanice, americane; ancheta lui Whiting

şi Child (1953) încearcă să scoată în evidenţă variaţiile relative la înţărcare, la autocontrolul

sfincterelor, la exprimarea agresivităţii, la manifestările sexualităţii infantile, la menţinerea

sau eliminarea dependenţei. I s-a reproşat un comparatism temerar bazat pe date disparate şi

improprii cuantificării. Ancheta va fi totuşi urmată de multe studii asemănătoare în Statele-

Unite.

Apoi conţinutul studiilor interculturale relative la copilărie se modifică în cursul

deceniilor şi tinde să se fragmenteze în studii relative la dezvoltare, la schimburile sociale, la

noţiunea de identitate la copii. Totuşi, integrarea tânărului într-o societate dată, prin

intermediul instituţiilor locale de creştere şi educare, constitue un domeniu de studiu a cărui

metodologie trebuie încă elaborată. Anumite părţi ale edificiului social sunt construite

conform unor norme şi sisteme de valori care se repetă de la un nivel la altul. Astfel,

puericultura se prezintă ca metonimie – parte a unui tot - a ansamblului social care i-a dat

naştere; ea este în acelaşi timp un microcosmos, deci o metaforă a grupului regional sau

22

naţional din care emană. În aceste condiţii, este mai puţin important să constatăm ipotetica

uniformitate a unei şlefuiri de „temperamente” sau formări de „caractere” decât să fixăm

obiectivele societăţii care le prescrie. Dacă eficacitatea omogenizării culturale în termeni de

educaţie nu poate fi decât relativă, în schimb conţinutul însuşi al ansamblului de coduri

culturale, vehiculat de diversele instanţe pedagogice, trebuie să stârnească interes şi să capete

sens în societatea globală.

5.2. Mizele şi forţele contrarii ale maternajului Proces dialectic, prima educaţie trebuie să fie concepută ca un loc în care se înfruntă,

articulându-se conform unor compromisuri necesare, diverse imperative biologice şi mai ales

sociale. Pot să se înfrunte procese de producţie şi de reproducţie, domeniile sexualităţii şi al

abstinenţei parentale, cel al numărului sau al calităţii perioadelor de maternitate efectuate.

5.2.1. Concentrarea sau dispersia maternajului Venirea pe lume a unui copil implică o reorganizare internă a sarcinilor membrilor

familiei sau ale unui grup mai extins. Fie i se deleagă unui singur individ ansamblul

îngrijirilor ce privesc copilul, fie se asociază mai multe persoane pentru a îndeplini această

sarcină. Aceste persoane pot fi din diferite generaţii, de sex şi cu statut social diferit.

În păturile de mijloc ale societăţii occidentale, în familia restrânsă şi cu reşedinţă

neolocală (descendenţii adulţi nu coabitează cu părinţii lor), majoritatea îngrijirilor cade în

sarcina mamei, în prezent ca şi în trecut, în ciuda unei anumite participări a tatălui. Pe alte

continente, în familia extinsă, intervenţia anturajului este progresivă, dar substanţială. Un

studiu asupra prezenţei şi intervenţiei anturajului în mediul Dogon din Mali (Pisani, 1988),

cuantificat temporal, făcut pe 4 copii de vîrste diferite, arată că, dacă contactul cu mama este

predominant, chiar exclusiv timp de 8 zile în timpul perioadei de recluziune a mamei, nu

acelaşi lucru se întâmplă şi la 4 luni; la această vârstă copilul este în grija celorlalţi copii, a

bunicii şi a vizitatoarelor, la fel de mult ca şi a mamei sale; la doi ani, importanţa acesteia pare

eclipsată de intervenţia terţilor; la doi ani şi jumătate, după înţărcare, tatăl pare să aibă cel mai

mult contact corporal cu progenitura masculină, urmat de ceilalţi copii care interacţionează

social cu mezinul. Mama, adesea prezentă, nu mai intervine decât punctual pe lângă tânărul

individ. Orice ar fi, pe măsură ce trece timpul, numărul şi calitatea intervenţiilor, care nu mai

sunt toate ale consanguinilor apropiaţi, ci şi cele ale bărbaţilor şi femeilor din exterior,

saturează universul relaţional al copilului.

Relativei solitudini a tinerei mame Dogon din Mali, închisă pentru moment în spaţiul său

de locuit împreună cu noul-născut, i se opune cvasi-imediata intervenţie tactilă, corporală,

23

alimentară a femeilor din zona pigmee Efe din Centrul Africii. Observaţii cantitative arată că

avem de-a face cu un sistem de îngrijiri cu intervenienţi multipli: răspunsurile la neplăcerile

copilului (plânsete) sunt imediate, atât din partea mamei ca şi din a celorlalte femei prezente;

de asemeni, majoritatea copiilor sunt co-alăptaţi de mai multe femei din grup; fiecare sugar

experimentează între trei şi opt transferuri de persoane pe oră la vârsta de 3-18 săptămâni; o

medie de 14 persoane veghează mai mult sau mai puţin activ la soarta sa. Acestă creştere

colectivă face obiectul unei revendicări culturale explicite a grupului pigmeu: este important

să fie sudată comunitatea confruntată cu dificultăţile de supravieţuire din pădurea primară, să

se dezvolte valorile de cooperare, de ajutor reciproc şi de comunitate a grupului (Tronik şi

alţii, 1987).

Anturajul maternal poate deci interveni în diverse feluri: să o înlocuiască punctual pe

mamă, să se substituie complet acesteia, să vegheze ca aceasta să-şi îndeplinească integral

funcţia de hrănire sau de educaţie care i-a fost încredinţată. Astfel, la populaţia Mossi din

Burkina, soacrele, dar mai ales surorile şi verişoarele tatălui, au funcţia de a o informa pe

mamă şi de a supraveghea calitatea maternajului său ca şi de a o seconda direct.

ACTIVITATE: Deduceţi din descrierile acestui ultim exemplu ce tip de filiaţie este

caracteristică populaţiei Mossi.

5.2.2. Obiceiuri la rudele de sânge (consanguini) Aceste obiceiuri le poate privi pe surorile mai mari sau pe bunici. La populaţia Gouin-

Tyerma pare important, pentru a le permite femeilor să-şi reia cât mai repede munca de

producţie, să li se procure tinerelor mame un copil care se va ocupa să poarte nou-născutul,

să-l păzească, să-l distreze, şi să nu i-l ducă mamei decât pentru alăptare; dacă între copiii

cuplului nu există un copil mai mare care să poată efectua aceste treburi şi nici în familia

extinsă, se va recurge la o fetiţă din vecini care va fi remunerată. Un număr foarte mare de

alte societăţi au acest obicei de a recurge la foarte tineri îngrijitori familiali; la unele se

folosesc copii de ambele sexe, altele nu recurg decât la fetiţe.

La tribul Kotokoli din Togo, bunica dinspre mamă asigură în mod voluntar, atunci când

locuieşte în acelaşi sat, funcţia de îngrijire zilnică a nepoţilor. Mama tatălui este câteodată

acceptată. S-a văzut înainte că aceste rude aveau de asemeni dreptul de acapararare a

copiilor; pe lângă asta, în planul codurilor de exprimare a raporturilor familiale ne amintim că

există adesea o „relaţie destinsă, de glumă” între bunici şi nepoţi şi că glumele bunicii la

adresa nepoţilor pe care îi tratează drept „mici soţi” şi care, la rândul lor, o fură sau îi

24

deranjează lucrurile, conotează o afecţiune specială între aceşti membri ai generaţiilor

alternate.

5.2.3. Activităţi economice, activităţi de maternaj Dacă societatea îi atribuie tinerei mame responsabilitatea îngrijirilor acordate sugarului,

ea poate, fie să o scutească de orice altă sarcină, fie să-i ceară să împletească muncile sale

anterioare – munci agricole, artizanat, transportul mărfurilor şi comercializarea acestora,

muncă domestică în Africa de Vest – cu noua însărcinare. În zona rurală, pe majoritatea

continentelor, cea care prevalează este a doua soluţie. Din această perspectivă, este concepută

miza pe care o reprezintă, între alte îngrijiri, durata alăptării; ea poate fi resimţită de cele

interesate ca o plăcere şi / sau ca un obstacol în îndeplinirea muncilor exterioare casei.

Acestea pot fi necesare din punct de vedere social sau, din punct de vedere individual,

aducătoare de profit. După caz, disponibilitatea mamei poate fi totală sau temperată,

reflectând contradicţiile inerente grupului.

5.2.4. Maternaj sau sexualitate. Abstinenţă sau fecunditate La anumite populaţii, cuplul mamă-copil se poate substitui celui bărbat-femeie ; cel puţin

pentru soţie, alăptarea este sinonimă cu contactul corporal intens cu sugarul, dar şi de

abstinenţă sexuală conjugală sau extra-maritală. Pe moment, există opoziţia între maternaj şi

copulaţie, între legătura conjugală şi legătura de filiaţie.

Adesea, datorită duratei alimentaţiei la sân, asociată cu obligaţia castităţii mamei, apare o

contradicţie între obiectivul de sporire a natalităţii al grupului şi ceea ce seamănă cu un

procedeu tradiţional de limitare a naşterilor. Totuşi, acesta din urmă nu este nici prezentat nici

gândit ca atare: folosirea maximă a posibilităţilor de fecunditate a ascendenţilor este percepută

ca un risc de deces pentru copilul viu; intervalul mai mare dintre naşteri îi dă acestuia

posibilitatea de a dispune cât mai mult de corpul mamei, de exclusivitatea îngrijirilor ei, care

sunt o garanţie a supravieţuirii sale. Alternativa percepută de părinţi se situează deci între

cantitatea de naşteri şi calitatea maternajului. Orice punere în discuţie a lungimii alăptării se

prezintă ca o opţiune în favoarea sexualităţii adulte şi a creşterii numerice a progeniturii în

detrimentul securităţii fiecărui sugar în parte.

5.2.5. Frustrări voluntare şi involuntare Fiecare societate dispune de un ansamblu de norme morale şi religioase care deosebesc

copilul bun de cel rău şi pe mama eficientă de cea incapabilă. De asemeni, fiecare comunitate

se caracterizează printr-un mod specific de a răspunde nevoilor copilului care depinde, în

partea superioară, de reprezentarea simbolică a tânărului (strămoş, emanaţie de geniu, veche

25

sau nouă fiinţă umană) şi, în partea inferioară, de exigenţele sistemului etic local de care noul

membru al grupului trebuie să fie impregnat. Toţi itemii maternajului se pot modula pe un ax

care merge de la indulgenţa părintească până la autoritarism, de la supunerea rapidă a

adultului la nevoile copilului, până la indiferenţă şi care poate, în timp, fie să inverseze acest

raport, fie să-l continue.

5.3. Câţiva itemi de puericultură

5.3.1. Modalităţi de alăptare

În societăţile non-industriale, perioadele de alimentaţie la sân sunt întotdeauna mai lungi

decât ale noastre. În Oceania, în Insulele Samoa, ele durau doi sau trei ani, în prima parte a

secolului nostru. În Africa de Vest acest timp era de asemeni acceptat acum două generaţii,

mai ales la Mossi. El era identic cu cel din Estul Asiei, mai ales din Malaezia continentală.

Diverşi factori modulau această perioadă de alăptare: uneori sexul copilului (la Kotokoli

din Togo, băieţii, cunoscuţi ca fiind mai fragili, aveau dreptul la 4 ani, iar fetele la trei ani de

hrană lactată). Dar înainte, ca şi acum, o nouă sarcină determina oprirea alăptării: într-adevăr

laptele unei femei însărcinate este considerat ucigător, pentru viitorul copil deoarece îi ia din

raţiile ulterioare (Africa sub-sahariană), iar alteori pentru copilul mai mare, căruia fetusul,

deja gelos, i-ar otrăvi lichidul hrănitor (Africa de Nord).

În schimb, mezinii beneficiază de accesul la sân timp de mai mulţi ani, până în momentul

în care ei înşişi ar decide să renunţe. Totuşi, toleranţa maternă nu mai este ce-a fost, pentru că

la multe populaţii africane, imaginea dezvoltării intelectuale a copilului ţinut, până la trei ani

sau mai mult, în poala mamei este tot mai negativă.

În Africa de Vest, ansamblul perioadelor acordate alăptării este în curs de diminuare şi

tinde să aibă ca reper intern, în cadrul cuplului, perioada de reluare a sexualităţii părinteşti: în

jur de un an (la Mossi din Burkina) sau doi (la Dogon din Mali). Aceasta are drept criteriu

extern învăţarea mersului de către copil, ce are loc puţin mai devreme decât în Europa. În

timpul procesului de reluare a legăturilor carnale, în mediu poligin, femeia nu are, în mod

tradiţional, iniţiativa; de altfel, este de bonton ca ea să reziste un moment la solicitările

soţului-tată, în numele nevoii de lapte a copilului. Există deci o opoziţie simbolică (ce

condiţionează practici) între sexualitate şi alăptare, între copilul precedent şi cel următor.

Alăptarea se poate face „la cerere” sau poate să fie dirijată. Observatorii au încercat să

numere de cîte ori suge copilul ce face obiectul unei alăptări la cerere. Unii dintre ei au trebuit

să grupeze alăptările separate care aveau loc la mai puţin de 30 de minute, într-atât erau de

numeroase. Observarea unui copil Bassari din Senegal, în vârstă de şaptesprezece luni, indică

26

zece perioade de supt în timpul zilei şi între şapte şi nouă noaptea. La copiii mai tineri din

această regiune, cu vârste între una şi două luni, suptul are loc de şapte până la unsprezece ori

în timpul zilei şi între trei şi şase ori noaptea.

Aceste multitudini de prize de alimentaţie lactată se explică prin aspectul multifuncţional

al sânului matern: consolator – i se dă copilului care a căzut sau s-a lovit-, ludic – este lăsat la

dispoziţia copilului care-l apucă, atât ca să bea, cât şi ca să se joace cu el -, liniştitor, calmant

– serveşte la adormirea copilului, în Africa ca şi în Asia.

Totuşi, această generozitate este, pentru femeile care muncesc, limitată de imperativele

muncii lor. În anotimpul uscat (din ianuarie până în iunie), mamele Mossi stau la dispoziţia

sugarului şi nu încearcă să contabilizeze momentele suptului. Dar în perioada de ploi, moment

al marilor lucrări agricole, ele îşi restricţionează darul. După şase luni, bebeluşul are drept la

trei perioade de supt dimineaţa şi trei seara, iar către vârsta de 12 luni, doar la trei supturi pe

zi. Acest tip de restricţie este practicat şi de comerciantele rurale din tribul Kotokoli din Togo

care-şi încredinţează unor supraveghetori, pentru o jumătate de zi, bebeluşii de opt luni,

aceştia fiind prea grei pentru a fi duşi în spate împreună cu încărcăturile de mărfuri propuse

spre vânzare în satele vecine.

Aceste lungi perioade de hrănire la sân sunt totuşi marcate de o progresivă varietate

alimentară. Ea este puţin importantă la Mossi. Copiii din această societate, apropiaţi de mama

lor în timpul meselor adulţilor, decid în mod spontan momentul când vor încerca hrana solidă

şi cînd se vor alătura mesei colective: nu este impusă o vârstă precisă, iar mamele nu

păstrează în minte reperele acestui moment.

În schimb, copiilor Kotokoli le sunt propuse tipuri de hrană intermediară concepute

pentru ei (fiertură pe bază de cereale) sau feluri de mâncare îndrăgite de toate vârstele

(bunătăţi pregătite şi vândute dimineaţa în sat ). Nici accesul lor la hrana adulţilor nu face

obiectul unui marcaj temporal precis.

5.3.2. Legături apropiate – la distanţă Majoritatea specialiştilor în copilăria din zonele aflate în afara ţărilor industrializate au

insistat asupra ideii de „corp lângă corp” şi de „piele lângă piele” a cuplului mamă-copil. În

timpul zilei, în multe regiuni, portul copilului în spate, şi nu într-un cărucior, implică un

contact continuu al ascendentei cu descendentul său. În Africa, este frecvent să vezi bebeluşul

trecînd din spate, la sân, apoi în poala unei femei care face o treabă activă în timp ce este

aşezată. Şi dacă acest contact corporal dă impresia că este continuu doar în timpul zilei, el este

şi noaptea deoarece prohibiţia relaţiilor sexuale face ca soţul să fie absent din patul conjugal

27

unde copilul este prezent. Acest contact strâns, diurn şi nocturn, cu mama va fi rupt în timpul

perioadei de încetare a alăptării.

ACTIVITATE: Ce credeţi acest tip de contact fizic avantajează sau nu copilul?

Argumentaţi.

5.3.3. Înţărcarea În ceea ce priveşte Africa, dezbaterile au opus două serii de observatori: unii asigură că

înţărcarea este aici efectuată brutal şi că antrenează o dublă ruptură, alimentară (trecerea de la

lichid la solid) şi psihică (separarea de mamă). Consecinţele sale ar putea justifica o

importantă mortalitate infantilă. Alţi specialişti asigură că, dimpotrivă, contactul cu

alimentaţia solidă şi chiar practica acesteia, se efectuează cu mult timp înaintea acestei etape

şi că, în ciuda faptului că mama şi copilul nu mai formează un cuplu inseparabil, primirea

celui din urmă în grupul său de vârstă şi deschiderea familiei extinse faţă de el compensează

pe deplin pierderea unei relaţii iniţial foarte strânse.

Examinarea puericulturilor exotice arată înţărcări puţin traumatizante – progresive,

efectuate cu înţelegere şi încercare de recompensă (propunerea unei hrane plăcute pentru

copii) – care se opun altora, estimate ca frustrante: aplicarea de ardei iute sau a unor substanţe

amare pe mamelonul matern, aşezarea unui colier de păr care maschează sânul etc.

Insistenţele de a lua sânul pot da loc unor consolări sau unor ameninţări. Copilul poate de

asemeni rămâne în timpul acestei perioade lângă mama sa sau poate fi trimis pe lângă o altă

femeie. În sfârşit, decizia părintească poate fi rigidă sau să se moduleze în funcţie de

dificultăţile resimţite de copil.

Uneori, înţărcarea face obiectul unui marcaj socio-religios: la populaţia Wolof, musulmani

din Senegal, data ceremoniei este fixată de către tată. Un ascet musulman primeşte sugarul pe

care i-l aduce o femeie (bunica, una din co-soţiile tatălui, sora mamei, o soră mai mare a

copilului, o vară aflată în grijă) care se ocupă de el. Preotul îi dă să mănânce o plăcintă de mei

asupra căreia a recitat o scriere sau un verset din Coran. Însoţitoarea şi copiii înţărcaţi

mănâncă şi ei din acea plăcintă în timp ce mama se abţine. Începând din acel moment se

consideră că acel copil poate abandona poala maternă pentru a-i urma pe toţi cei care au

mâncat pâinea respectivă. Rabain, care a consemnat acest ritual, descrie un altul din aceeaşi

ţară. La tribul Sérères, oficianta scuipă pe degetul mic al copilului care trebuie înţărcat şi i-l

pune în ureche de trei ori dacă e fată şi de patru ori dacă e băiat. Prăjitura de mei este

împărţită în acelaşi fel, folosind aproximativ, cuvintele următoare: „Astăzi, copilul cutare este

28

înţărcat, astăzi el se separă de mama sa şi trebuie să-l urmeze pe cel care mănâncă mei. Acum

că a crescut, să se ducă să muncească”. Dacă este vorba de un băiat, ea precizează: „Lasă

sînul şi du-te şi cultivă, lasă-l, şi du-te şi păzeşte turmele” iar pentru o fată: „Lasă sânul şi du-

te cu meiul, lasă-l, şi du-te şi caută lemne uscate, lasă-l, şi du-te şi scoate apă din fântână”

(1979:43-44).

Ritul marchează, deci, încheierea unei faze de intimitate dintre ascendentă şi descendent

şi o înlocuieşte cu o fază de deschidere căre un anturaj relaţional mai extins şi îi încredinţează

copilului un rol social diferenţiat, în funcţie de sex.

Populaţia Mossi face mare caz de un rit pre-islamic: familia pregăteşte două plăcinte din

mei gros şi mărunt, câte una pentru fiecare sân al mamei care alăpează. Se depune o picătură

de lapte matern pe fiecare dintre ele, apoi sunt amestecate într-o singură plăcintă. Aceasta este

depusă într-un urcior până a doua zi cînd va fi oferită ca hrană copilului, unsă cu zahăr. După

ce o va mânca, copilul nu va mai vrea să sugă. Rit în care, în comparaţie cu celălalt, nu este

prezentă decât închiderea – imposibilitatea ulterioară de a avea acces la corpul mamei.

Vom remarca că aceste rituri, care nu au loc decât o singură dată în viaţa unui tânăr

individ, au un caracter incitativ – lingviştii ar spune ilocutiv: ele creează situaţia conflictuală

pe care îşi propun să o reducă, îi somează pe adulţi şi pe copii să se pregătească să depăşească

o etapă pe care o marchează şi îi determină, în afară de conţinut, caracterul ireversibil, aşa

cum indică solemnitatea cu care sunt organizate.

ACTIVITATE: Cunoaşteţi practici sau ritualuri legate de înţărcare în mediul tradiţional

românesc?

5.3.4. Decocturi La diverse populaţii din Vestul Africii, femeile colectează vegetale pe care le pun la fiert

sau la macerat în cantitate suficientă pentru o serie de situaţii de uz cotidian. Asamblarea lor

variază în funcţie de familie. De exemplu, într-un segment patrilinear mossi din Yatenga,

tradiţia le făcea pe femei să adune frunze de răşinoase (lannea oleosa), ramurile şi frunzişul

arborelui feretia canthioides, tufele unui parazit al copacului karite (loranthus), rădăcinile

arborelui fructifer ziziphus jujubia etc. Preparatul obţinut este administrat pe cale orală şi

anală sugarului, ca şi prin stropire corporală şi asta, încă de la naştere. La început, compus din

apă în care s-au fiert seminţe de bumbac, decoctul este înlocuit, din a doua săptămână, cu

compoziţia de mai sus. Băutura şi spălăturile durează până la un an şi jumătate, moment în

care, se spune, copilul este destul de puternic pentru a se zbate şi a scăpa de mama sa care

29

încearcă să continue tratamentul. Considerat indispensabil pentru buna dezvoltare a copilului,

el îi permite mamei să obţină o defecaţie rapidă căreia îi limitează neplăcerile casnice (nu

există pampers nici scutece) şi căreia îi evaluează normalitatea: nişte scaune prea lichide sunt

urmate de o variaţie a compoziţiei vegetale a decoctului, fie de moment, fie permanentă. Orice

altă maladie presupune recurgerea şi la alte plante sau copaci ale căror elemente sunt

introduse în compoziţia decoctului. Această compoziţie, fortifiantă sau curativă, face obiectul

unei ştiinţe deţinute de bătrânele satului.

Acelaşi decoct se regăseşte, cu câteva variante, şi la Kotokoli din Togo; el cuprinde între

două şi şapte substanţe, dar nu este administrat decât pe cale orală. Tratamentul începe

imediat după cicatrizarea cordonului ombilical şi se sfârşeşte atunci când „copilul nu mai

vrea”, ceea ce se întâmplă la vârste variabile, dar câteodată mai repede decât la Mossi. De

altfel, mama însăşi este cea care dispune de arsenalul de plante necesare sănătăţii copilului, nu

familia soţului.

Această practică este foarte răspândită în Africa unde folosirea terapeutică a vegetalelor,

mai ales prin aspersie şi absorbţie orală, se aplică şi adulţilor. Aspectele sale simbolice şi

socio-familiale au fost studiate de Cros (1991), care insistă asupra exprimării rivalităţii dintre

bărbaţi şi femei care are loc la tribul Lobi din Burkina: „suprahrana” decocturilor a cărei

compoziţie obişnuită este deţinută de grupul familial al tatălui copilului, opune inserţia socială

pe care o implică, calităţile benefice pe care le conferă noului membru al familiei, hranei,

considerată săracă şi puţin elaborată, distribuită de mamă (laptele). Tatăl şi ai săi apar astfel ca

hrănitori din punct de vedere cultural şi integratori din punct de vedere social.

5.3.5. Controlul vezicii şi al sfincterelor Actul de a urina şi de a defeca la momentul şi în locul convenabil face obiectul unor

tratamente contrastante în diferite societăţi. Unele, precum societatea Mossi, se arată destul de

severe în această privinţă. S-a văzut că practica folosirii decocturilor sub formă de spălături o

făcea pe mamă să fie pe moment stăpână asupra absorbţiilor şi expulzărilor progeniturii ei.

Dar această autoritate se aplică şi atunci când, pe la vârsta de 1 an, copilul aşezat foarte

aproape de mamă, în poală sau în spatele ei, se agită, dând din mâini şi din picioare. Imediat

femeia îl ia, îl aşează în poziţie, în curte, cu picioarele desfăcute, continuând să-l ţină în braţe.

Mai târziu, cînd copilul ştie deja să meargă, fraţii mai mari trebuie să-l convingă să se ducă la

locul stabilit destinat acestor practici. Dacă se arată recalcitrant după vârsta de 18 luni, poate

fi certat, înjurat, ameninţat cu bătaia. Avem, deci, de-a face, cu un mod de învăţare atent,

exigent, chiar coercitiv.

30

În schimb, la populaţia Kotokoli din Togo nu copiii sunt cei dresaţi, ci câinii: aceştia

învaţă să înfulece rezultatul defecaţiilor bebeluşului. De altfel, jeturile de urină ale sugarilor

sunt primite cu amuzament chiar dacă ating haina vreunui adult. Noaptea, în mediul rural,

serviciile canine sunt înlocuite cu amenajările interne ale camerei în care dorm mama şi

copilul: centrul, aflat în pantă faţă de pereţi, este prevăzut cu un recipient către care se scurge

urina copilului. La această populaţie, se utilizează animale domestice, se amenajează spaţiul

în vederea eliminării dejecţiilor copiilor şi nu se face presiune asupra copilului pentru

învăţarea rapidă a controlului vezico-sfincterian. El nu este perceput ca o etapă semnificativă

şi valorizantă a creşterii. Şi, la fel cum în materie de alimentaţie solidă iniţiativa şi momentul

încercării ei sunt lăsate la latitudinea tânărului interesat, părinţilor le vine destul de greu să

fixeze o vârstă la care această aptitudine trebuie să fie învăţată şi nici nu ştiu să precizeze

vârsta la care copiii lor au dobândit-o.

5.3.6. Masaje şi gimnastică Mai puţin celebre decât cele din Indii, masajele copilului în Africa sunt foarte răspândite

şi variate. Diferite documente vizuale o demonstrează (Bril., 1988). Etnopsihologii sugerează

că ele întăresc relaţia dintre adult şi copil, constituind o apreciabilă stimulare corporală ce-i

facilitează copilului învăţarea limitelor sale corporale.

Există diferite tipuri de gimnastică pentru bebeluşi, aşa cum arată „aruncările de copii”

practicate în Senegal, în afara unei întregi serii de gesturi de impulsionare făcute de mamă

sau, mai des, de o bunică a copilului. Există mai multe filme documentare cu acest subiect.

Aceste exerciţii au scopul, asigură femeile care le practiă, să-i împiedice pe copii să devină

nişte adulţi temători. Este posibil, ca şi în cazul masajelor, să stimuleze o reprezentare precisă

şi precoce a corpului şi a posibilităţilor senzoriale ale copilului ca şi o mai mare uşurinţă în

mişcare.

5.3.7. Adormirea O cercetare animată de folosirea frecventă a medicamentelor în societatea occidentală în

cazul dificultăţii de a adormi copiii, a arătat, într-o lucrare colectivă, Ritualuri de culcare a

copilului, condusă de Stork (1993), că tehnicile de liniştire prealabile adormirii nu necesitau

deloc recurgerea la medicamente în societăţile tradiţionale. Trecând din spatele mamei în

braţele înlocuitorilor acesteia, bebeluşii tribului Peul din Senegal, suferă puţine frustrări. A-şi

lăsa sânul în posesia copilului, a recurge la legănare ca şi la lungi melopee transmise de la

mamă la fiică, pare să constitue tehnicile de adormire folosite de mamele sugarilor algerieni.

Tranziţia blândă de la corpul matern spre contactul cu hamacul este, după Mota (1993),

31

secretul somnului profund al locuitorilor din regiunea Nordeste din Brazilia. „Copilul-zeu”

din Japonia, descris de Jugon (1993), beneficiază şi de un ansamblu de gesturi specifice,

asociate cu posturi de tip proximal din partea persoanei care-i poartă de grijă.

În Insulele Reunion, în mediul de origine Tamoul, teama de plânsetul copilului (foarte

răspândită în societăţile non-occidentale) suscită mângâieri şi legănări. Acestea sunt incluse

într-un ritual care celebrează, într-a şaisprezecea zi, sfârşitul retragerii mamei şi a nou-

născutului, în cursul căruia un preot invită pe toţi părinţii să contribuie şi ei la adormirea şi la

somnul copilului: fiecare din membrii familiei, în ordinea vârstei şi a apropierii de rudenie,

vine să ţină o parte a cuverturii şi să aşeze cadouri (bani, bijuterii sau haine) lângă tânărul ce

doarme, după Govindama (1993).

5.3.8. Dezvoltarea aptitudinilor deosebite

Chiar dacă pedagogii societăţilor occidentale nu ignoră faptul că anumite tipuri de

cunoştinţe pot fi comunicate cu succes încă de la o vârstă precoce, precum învăţarea

instrumentelor muzicale sau a limbilor străine, în ceea ce priveşte dezvoltarea unor aptitudini

fizice, efectuată la începutul ciclului de viaţă, suscită neîncredere şi incredulitate. A fortiori,

obiectivele pe care o comunitate dată, profesională sau regională, şi le fixează ca posibile

pentru majoritatea tinerilor săi descendenţi, pot părea inacceptabile, chiar periculoase

observatorilor din exterior. Etnoteoria (aşteptările unei comunităţi) se confruntă atunci cu

etnocentrismul (atitudine de repudiere a valorilor străine colectivităţii). Totuşi, multe grupuri

umane tind să stimuleze şi să-şi dezvolte, în funcţie de particularităţile lor geografice sau de

funcţiile laborioase exersate în activităţile tradiţionale, tehnici corporale şi moduri originale

de muncă, integrate foarte devreme. Astfel, vorbind despre copilul Manus ce trăieşte pe o

insulă din Oceania, Mead consemna, în 1930, lucruri uimitoare:

Caseta nr. 5 COPII ACROBAŢI? „Oamenii circulă în pirogă, casele aşezate pe stâlpi se află în mare, podeaua este făcută din împletituri de şipci, în genul storurilor veneţiene. Aceste şipci se pot desface, plia, şi aluneca, deschizând mari găuri în podea. Un copil imprudent sau al cărui părinte este neglijent poate să se târască spre una din aceste găuri, să alunece prin ea şi să cadă în apa rece...(...) Deşi copiii trec des prin acele găuri, n-am auzit niciodată de vreun caz de înec (...) Grijii şi atenţiei părinţilor i se adaugă exigenţa ca, de mic, copilul să facă el însuşi efortul de a dobândi cât mai multă abilitate fizică. Fiecare progres al copilului este notat şi i se cere mereu să-şi depăşească recordul. Micuţului care s-a poticnit i se reproşează neîndemânarea şi dacă a făcut o prostie cu adevărat mare, are „dreptul” şi la o palmă pe deasupra (...). Împiedicându-l să-şi plângă de milă, este provocat să încerce din nou. Această atitudine severă şi puţin simpatică la prima vedere, îi permite copilului să-şi dezvolte calităţile motrice.” De fapt, tânărul Manus învaţă să înoate la fel de bine cum merge, cum conduce pagaia, cum mânuieşte prăjina, cum se caţără în mod remarcabil. „Noi estimăm că a aştepta de la un copil să înoate de la vârsta de trei ani şi să se caţăre ca maimuţa înainte de a împlini această vârstă, înseamnă să-l

32

forţăm prea mult; de fapt este vorba de a-l obişnui, cu o blândă insistenţă, să-şi folosească şi cea mai mică parte din energia şi din forţa de care dispune” (p. 35 – 36). Acest tip de educaţie care poate să ni se pară exigent, chiar excesiv şi periculos, este un exemplu a ceea ce numim etnoteorii, adică aşteptările parentale ale unei comunităţi date, care se investesc în funcţie de aptitudini socialmente necesare şi care tind să încetinească sau să grăbească depăşirea etapelor de măestrie scontate. Astfel, unele aptitudini nefolositoare nu se vor actualiza într-un grup dat, în timp ce în alt grup ele vor fi cerute la o vârstă precisă tuturor tinerilor membri. Oameni din culturi diferite îşi fixează deci, în funcţie de activităţile specifice, exigenţe care, percepute ca fiind uimitoare şi exagerate de observatorul provenit dintr-o altă cultură, sunt indispensabile vieţii zilnice a individului. Criteriile de abilitate fizică cerute în mod presant unor copii foarte mici pot să nu fie atinse de adulţii cu o altă origine socioculturală, în timp ce aproape toţi copiii supuşi aceleiaşi ucenicii ajung să se ridice la nivelul cerut. La Manus, neîndemânarea, lipsa de siguranţă fizică şi de echilibru sunt necunoscute la adulţi, conform observatoarei lor.

ACTIVITATE: Identificaţi în literatura românească etnologică, antropologică, sociologică,

pedagogică, istorică etc. trei titluri care includ practici de puericultură tradiţională

Aceşti câţiva itemi de puericultură insistă pe diferenţele dintre societăţi. Alăptarea apare,

de departe, foarte variabilă; deprinderea curăţeniei şi decocturile, masajele şi gimnastica pot fi

prezente sau complet absente din tabloul de îngrijiri şi tehnici de care are nevoie un copil mic.

Dar aceste modulări ale timpilor de îngrijire necesari supravieţuirii ca şi adăugarea

procedurilor neindispensabile creşterii sale capătă sens unele în raport cu celelalte. Astfel,

Mendel, examinând în 1972 anumiţi itemi de puericultură prezentaţi în studiul intercultural al

lui Whiting şi Child (1953), consacrat relaţiilor dintre formarea personalităţii şi deprinderile

din prima copilărie, precum înţărcarea şi învăţarea curăţeniei, remarca că, în ansamblul

societăţilor investigate, tradiţionale şi industriale, acestea din urmă se arată cel mai puţin

„indulgente”.

După cei doi autori americani, această calitate (indulgenţa) se operaţionalizează astfel:

puţine sarcini pentru mamă care să interfereze cu îngrijirile acordate copilului, prezenţa

continuă a acesteia lângă copil, hrănirea atunci când copilului îi este foame şi, în general,

potolirea lui ori de câte ori simte neplăceri care nu pot fi evitate.

Este posibil ca cerinţele reclamate de puericultura deceniilor 1950 – 1970, în societatea

occidentală, să fie expresia unui proiect ce valorizează precocitatea în detrimentul

sentimentului de securitate al copilului. Proiect care demarca această formă de societate de

alte regiuni ale lumii, mai puţin preocupate de un decupaj restrictiv al temporalităţii

activităţilor copilului şi bazat pe o tehnicitate exigentă.

În afara acestor criterii amestecate de disponibilitate / indisponibilitate, recompensă /

coerciţie, permiţând aprecierea calităţii itemilor de puericultură, se mai pot propune şi altele:

aspectul nu neapărat necesar, dar foarte important din punct de vedere cultural, al unor

anumite domenii a căror caracteristică este de a nu fi prezente în întreaga societate –

33

decocturi, masaje, gimnastică – indicator al unui voluntarism modelator, transformator, al

unei prime educaţii date. S-ar putea deci opune puericulturile non directive, ce lasă copilului

iniţiativa dorinţei şi a gesturilor specifice şi care se mulţumesc să însoţească efortul întreprins

sau să constate progresul dezvoltării, celor din societăţile mai ambiţioase din punct de vedere

pedagogic, care devansează, provocându-le, gesturile aşteptate şi care par să presupună că,

fără acestă intervenţie, stadiul aşteptat nu s-ar produce. În sfârşit, pe planul specificităţilor,

este important să indicăm modul variat, activ şi aparent precoce în care diferitele societăţi pot

folosi plasticitatea acestor capacităţi fizice şi intelectuale ale copilului.

ACTIVITATE: Prin intermediul celor trei scale, faceţi evaluarea formelor de îngrijire

menţionate (a, b, c).

0% 25% 50% 75% 100%

1. puericultură nondirectivă

2. puericultură a precocităţii

3. pericultură a securităţii afective

a) îngrijirea copilului în mediul tradiţional românesc;

b) îngrijirea pe care dv. personal aţi primit-o ca bebeluş;

c) îngrijirea pe care aţi acordat-o copiilor dv. (unde este cazul) / pe care o

preconizaţi pentru viitorul dv. copil.

6. A doua etapă a copilăriei

6.1. Socializarea copilăriei

În Africa, până la apariţia şcolii, instanţele socializante însărcinate cu elaborarea codurilor

de comportament utile relaţiilor inter-grupuri şi inter-individuale, şi disponibile pentru a

învăţa deprinderile practice şi intelectuale erau: familia, clasele de vârstă, asociaţiile,

societăţile de iniţiere.

6.1.1. Familie şi adult în miniatură În mediul părintesc, după înţărcare, copilul pierde o parte din statutul puternic de care

beneficia. În Africa, ieşit dintr-un strămoş, la contactul cu lumea invizibilă şi susceptibil de a

se întoarce acolo, copilul se rupe de acel prim univers pentru a participa din plin la lumea

umană. Populaţia Mossi din Burkina ne asigură că acesta este cazul copilului care a depăşit

etapa mersului, a înţărcării şi a învăţării cuvântului. Atunci nu mai este o fiinţă participantă la

lumea supranaturală, el este de-acum înainte mezinul familiei: adică este individul cel mai

34

puţin favorizat, pentru că nimeni nu-i dă ascultare, pe când el datorează respect tuturor

celorlalţi.

6.1.2. Clase de vârstă În anumite societăţi, cu puternică organizare sătească, în care o putere centrală de tip

vertical (regalitate) nu s-a manifestat prea puternic, regăsim o altă structură socio-politică,

orizontală, care administrează oamenii după apartenenţa lor generaţională sau după grupele de

vârstă (Abélès şi Collard,1985). Totalitatea locuitorilor unei comunităţi se regăseşte aici. În

vârful piramidei vârstelor şi a puterii, figurează Sfatul Bătrânilor, ce gestionează treburile

comunităţii: avansarea în vârstă este solemnizată şi doar bătrânii pot accede la autoritate. La

baza piramidei, copiii după înţărcare formează prima clasă de vârstă cuprinzând indivizi de

trei, patru ani (mai ales în Mali). Această grupă de vârstă ce are statutul cel mai de jos, va

trebui să parcurgă o serie de garde mai mult sau mai puţin uşor de obţinut. Egalii de vârstă îşi

vor menţine tot timpul vieţii apartenenţa şi solidaritatea internă, chiar dacă există, în interiorul

acestei structuri orizontale, diferenţe de statut, de responsabilitate şi de prestigiu.

Copilul înţărcat se integrează deci cu uşurinţă grupului de copii din satul şi din clasa sa de

vârstă. Împreună cu aceştia se pregăteşte să suporte probele iniţiatice; contribue la formarea

unui grup de jocuri, de activităţi agricole, de practici religioase, de celebrare a sărbătorilor.

Această comunitate juvenilă este dotată cu o organizare proprie, chiar dacă responsabilii săi

(adesea un şef şi un fel de trezorier) sunt desemnaţi de adulţii care-i supraveghează în

permanenţă. Ultimul sosit în această structură ierarhizată, copilul se găseşte astfel la baza unei

scări sociale pe care timpul şi transformările sociale pe care le generează îl vor face să o urce

încet.

6.1.3. Munci masculine şi feminine Aşa cum spune etno-psihanalistul Devereux, orice societate este interesată să-şi

masculinizeze băieţii şi să-şi feminizeze fetele. Este vorba de un proces construit ale cărui

elemente variază în funcţie de cultură. Mead deplânge faptul că nu se mai întâlneşte nici o

cultură care „să afirme că toate trăsăturile sale specifice de caracter – prostie şi inteligenţă,

frumuseţe şi urâţenie, prietenie şi ostilitate, iniţaitivă şi pasivitate, curaj, răbdare şi

generozitate - să fie simple trăsături umane” (1988: 15). Ele servesc ca marcatori suplimentari

la diferenţa iniţială între bărbaţi şi femei. Iar autoarea remarcă că un rol atribuit în mod

imperativ unuia dintre sexe, în cadrul unei societăţi, poate să-i fie refuzat în alta. Reluând

această investigaţie, Godelier constată că, dacă evantaiul de munci feminine prezintă foarte

multe contraste, valoarea care le este atribuită este în schimb mai uniformă: în toate culturile,

35

sectorul de activitate asumat de elementul feminin este considerat socialmente secundar. În

societatea tradiţională, dobândirea trăsăturilor şi activităţilor specifice unuia sau altuia dintre

sexe începe încă din copilărie, uneori chiar de la naştere. Din momentul când se anunţă în sat

sosirea noului-născut – „este un războinic” sau „este o bucătăreasă” – este uneori îngăduit să

se asocieze, în mod stereotip, genul copilului şi sarcina atribuită în sânul aceluiaşi ansamblu

cultural. Marcajele estetice sau religioase (găurirea urechilor, coafuri, podoabe pentru copii),

determinarea pudorilor corporale, stabilind zonele de nuditate sau de disimulare vestimentară,

atitudinile, posturile, permit în majoritatea regiunilor să se facă imediat deosebire între băieţei

şi fetiţe.

Muncile juvenile în cadrul familiei, exigibile în mod tradiţional începând cu vârsta de

patru – cinci ani, continuă şi desăvârşesc munca de interiorizare a acestor distribuiri de sarcini

sociale, construite pe câteva caracteristici psihologice. Am văzut în vestul Africii rurale că

fetiţelor le sunt încredinţate, încă de foarte tinere, de către mame, sarcini de îngrijire a

copilului, ajutor la treburile casnice, de bucătăreasă, de vânzătoare a produselor făcute în casă,

de ţesătoare etc. La rândul lor, băieţii se ocupă de vitele mici, supraveghează culturile

împotriva mamiferelor şi păsărilor distrugătoare, ară câmpuri de dimensiuni reduse, observă şi

îşi ajută fraţii mai mari, meşteşugari sau reparatori.

În Asia de Sud, la tribul Toraja din Célèbes (Indonezia), mărturiile adulţilor culese de

Nooy-Palm (1994) scot în evidenţă că fetiţele între patru şi şase ani ajută la scoaterea apei

ducând pe umeri recipiente lungi de bambus, participă la pisarea orezului, se duc să culeagă

legume cultivate sau sălbatice, merg la pescuit, participă la recoltare şi sunt retribuite; îşi

secondează mamele la creşterea animalelor domestice (porci) şi primesc o gratificaţie

monetară atunci când unul dintre ei este vândut. Ele îşi supraveghează şi fraţii mai mici – veri

primari, veri mai îndepărtaţi sau vecini - îi hrănesc la cererea acestora. La şase ani se duc la

şcoală. Băieţeii de patru ani păzesc bivolii; când o bivoliţă fată pentru a cincea oară, unul din

viţei îi revine tânărului său paznic. La cinci ani, ei lucrează la orezării. Când acestea sunt

inundate, ei pescuiesc, apoi alungă păsările pe care încearcă şi să le prindă cu beţe unse cu clei

şi să le pună în colivii. Apoi, participă la strângerea recoltelor şi primesc snopi de orez pe

care le vând pe bucăţi de stofă. La şase, şapte ani şi ei merg la şcoală.

Avem de-a face cu o exploatare a muncii juvenile, cu o colaborare bine temperată a

actorilor producţiei familiale sau cu o pedagogie progresivă a activităţilor agricole? Criteriile

jocului ne permit să răspundem doar parţial la aceste întrebări.

36

6. 2. Activităţi ludice Antropologilor le-a luat o bună bucată de timp să deosebească activităţile ludice de

celelalte ocupaţii infantile. Mai întâi, pentru că, aşa cum au arătat diferiţi cercetători (Griaule,

1938, Gaignebet, 1974), jocul se prezintă adesea nu ca o activitate în sine, ci ca un rest

degradat şi parodic al unei celebrări religioase, fragment de rit, de cult sau parodie de

exerciţiu în raport cu dobândirea unei ştiinţe ezoterice.

De altfel, în societăţile tradiţionale, jocurile nu presupun în mod necesar manipularea

jucăriilor şi s-a spus adesea de către psihologi că, din cauza acesteai absenţe, mai ales pe

teritoriul african, mediul înconjurător al tânărului era sărac în simulări intelectuale. Dar, din

nou, nu trebuie să facem din jucăria fabricată de adult singurul punct de sprijin al plăcerii

manipulatoare a copilului: un obiect utilitar poate fi pe moment deviat de la funcţia sa şi

investit cu funcţia de suport al jocului. Iar copilul poate să confecţioneze el însuşi în întregime

ceea ce-i stimulează fantezia; acesta este cazul multor jocuri ale tinerilor din savana africană.

Rabain (1979), inventariază universul obiectelor copilului Wolof din Senegal - fragmente

de materiale, ambalaje abandonate, obiecte utilitare ale adultului, elemente din casă şi jucării

construite (de către copiii înşişi; ele sunt distruse rapid, iar cele de fabricaţie industrială sunt

foarte rare); cercetătoarea examinează manipulările acestor obiecte de copii între doi şi patru.

Remarcă faptul că mai multe game de activităţi le includ: manipularea unui obiect subordonat

unei atenţii vagi îndreptate spre mediul material şi uman: explorarea suprafeţelor aminteşte de

cea pe care copilul o efectuează de obicei pe corpul mamei; sau, atingerea de obiecte

exterioare cu întoarcerea la corpul propriu. Toate aceste activităţi ludice au ca trăsătură

comună faptul că sunt efectuate în grup şi că recurg la obiecte nu ca la un centru de interes

preeminent şi definitiv, ci ca la instrumente de provocare sau de experimentare a corpului

celuilalt. În acest anturaj, obiectul nu focalizează atenţia exclusivă a posesorului său: el

intervine mai ales ca mediator între indivizii ale căror prezenţe fizice şi acţiuni par să

constitue cele mai importante surse de curiozitate şi satisfacţie. După patru ani, natura

jocurilor se modifică, spaţiul, imaginat la început apoi identificat prin intermediul obiectelor

pe care le aduc fraţii mai mari din locurile unde se duc adulţii, va fi pus în scenă în mod ludic,

înainte de a fi însuşit în mod efectiv.

6.2.1. Jocul în raporturile sale cu alte domenii de activitate Există clasificări în materie, precum cea a lui Callois: jocuri de competiţie, de noroc

(zaruri), de simulacru / mascarade, de vertij. Dar se pare că, dacă jocurile sunt adesea fructul

unui supranatural care nu acţionează, ele reintroduc frecvent această dimensiune chiar în

37

exerciţiul însuşi al procesului ludic. Este astfel cunoscut, la tribul Zuni din America de Nord,

că păpuşile Katchina, făcute pentru copii, reprezintă divinităţile.

Caseta nr. 6 PĂPUŞA LA MOSSI DIN BURKINA La fel se întâmplă cu păpuşa la tribul Mossi din Burkina (Lallemand, 1987 b): obiect de lemn sculptat de tâmplar, se consideră că sporeşte fertilitatea femeii care decide s-o cumpere. În timpul naşterii, ea este îngrijită înaintea noului-născut – stropită cu apă, unsă cu unt de karite, umezită cu prima picătură din laptele mamei. După ce l-a atras pe copil în lumea umană, iar apoi l-a protejat în mod mistic în primele zile de viaţă, păpuşa este aruncată la gunoi sau dăruită mai târziu celei pe care a făcut-o să se nască şi să supravieţuiască. Obiectul de lemn şi-a pierdut atunci orice eficacitate magico-religioasă. Totuşi, dacă tânăra sa stăpână o sparge, adulţii ne asigură că ea va fi afectată în capacitatea sa de procreare sau că va avea copii ce vor muri tineri. O altă variantă Mossi a jocului păpuşii: jucându-se cu lut, copii între 7 şi 13 ani construiesc case şi figurine umane pe care le lasă să se usuce la soare. Din când în când, un bunic poate să-i sfătuiască să depună una din acele figurine pe altarul strămoşilor, ceea ce transformă jucăria într-un omagiu adus defuncţilor; sau, şi mai bine, fetiţa poate, confecţionând mai multe păpuşi, să fixeze astfel numărul de copii pe care doreşte să-i obţină mai târziu în timpul vieţii conjugale şi le cere în acest mod ajutorul celor dispăruţi. Pentru observatorul extern, ambiguitatea jocului provine mai puţin din confuzia cu domeniul religios decât cu cel pedagogic. Am putea lua drept pur divertisment ceea ce este activitate stimulată de adulţi în cadrul producţiei colective: astfel praştia tânărului african din savană este utilizată pentru supravegherea câmpurilor împotriva păsărilor prădătoare de seminţe, în timpul semănatului; iar arcul miniatural al tânărului pigmeu rătăcitor îi permite să atingă primul vânat, el care trebuie să devină vânător. Micile vase confecţionate de o fetiţă provenită din grupul în care se transmite din tată în fiu confecţionarea metalelor şi olăritul, în Senagal sau în Mali, nu sunt echivalentul „cinei pentru păpuşi” occidentale, ci primele încercări ale acesteia, la cererea mamei sale, de a învăţa să facă oale de lut. Este adevărat că nici copiii nu împrăştie ambiguitatea pentru că jocurile de imitare a adulţilor par una din cele mai bune distracţii, chiar şi când muncesc: astfel, fetiţele de cinci ani care îi poartă şi îi supraveghează pe mezinii familiilor lor pot, în acelaşi timp, să se joace şi cu o păpuşă de lemn. E adevărat că, deşi este destul de greu să faci distincţia între treburile făcute de copii şi jocurile acestora, diferenţa dintre colaborarea la producţia familială şi exploatarea economică poate trece prin criteriul jocului: copilul se face util familiei după un ritm respectat în general de către adult, el îşi administrează timpul muncii şi include fără gălăgie unele episoade neprevăzute în descrierea sarcinii sale. De altfel, cum remarcă Balandier (1968), jocurile şi artele nu sunt niciodată disociate în Africa. Jocul celor 12 căsuţe în Coasta-de-Fildeş, care aminteşte de jocul de dame, este cioplit din lemn ales, fabricat cu multă grijă, ceea ce-i conferă o mare valoare estetică. Dar dacă arta turistică a pus mâna pe cele mai minunate creaţii anonime copilăreşti – elicopetere, camioane şi biciclete din nuiele de mei sau din sârmă – înlocuindu-le cu materiale mai rezistente, i-a fost mai greu să înfrunte celelalte forme de expresie ludică care sunt raporturile sociale puse în scenă, verbalizate: jocul este parodie, o teatralizare a practicilor adulte. Un exemplu sunt serile de întrebări-ghicitori şi de răspunsuri ce pot, în mod neglijent şi grosolan, să permită copiilor Tanosy din sudul Madagascarului să vorbească despre viitoarea lor sexualitate şi să încalce regulile de bună–cuviinţă şi precauţiile care îi înconjură pe cei ce o respectă, chiar dacă aceştia sunt apropiaţii lor: -”Stâlpul spânzurătorii? - E sexul bunicului tău de cinci kilograme”, - „Uşa se clatină în balamale? – E sexul mamei tale zbanghiu” (Sambo, 1994) În acelaşi fel, ascultarea sau povestirea bogatelor creaţii ale literaturii orale, mai ales ciclurile de povestiri ale Iepurelui în savană sau ale Păianjenului în pădure, până la introducerea masivă a radiourilor şi televiziunilor, constituiau un divertisment foarte apreciat de către copiii africani. Numai că, aşa cum ne asigură tradiţia Dogon, aceste povestiri intră în categoria „cuvântului neglijabil”, constituind deci o formă de enunţ de calitate intermediară între „ cuvântul din faţă”, superficial şi fără greutate de cunoaştere şi fără valoare de adevăr, şi „cuvântul din spate” care este cel din urmă, dobândit de cel înţelept după multiple treceri iniţiatice

38

7.3. Copilul care trebuie iniţiat Pe majoritatea continentelor, înaintea înfiinţării şcolii şi chiar şi astăzi, la populaţii

neindustrializate, se celebrează iniţierea. Este vorba de cel mai imporant „rit de trecere” sau

rit de pubertate care vizează integrarea individului, copil sau adolescent, într-un grup sau o

categorie socială căreia nu-i aparţine încă (în acest caz cea a adulţilor având acces la

căsătorie). Alte iniţieri ulterioare la diverse societăţi ce oferă cunoaştere şi putere, pot fi de

asemeni efectuate în mod deliberat. După Van Gennep (1909), această instituţie comportă trei

secvenţe: separarea, marginalizarea, apoi reunirea socială. Ea a fost reperată la sfârşitul

secolului trecut, în societăţile africane, amerindiene, oceanice, la care ea prezintă un număr de

caracteristici comune: aspectul organizat al etapelor, probe – încercări, episoade care-i sunt

incluse. Iniţierea poate dura mai multe zile, luni sau ani, sau să se deruleze dintr-o dată, fie să

se fragmenteze în perioade, având loc la intervale regulate (de exemplu, la începutul fiecărui

anotimp secetos, timp de mai mulţi ani). Derularea episoadelor ritualului prezintă un aspect

ezoteric căci acestea sunt întotdeauna situate în afara locurilor de activitate şi a grupurilor

casnice obişnuite. Cât despre iniţiabili, ei se asociază pentru o revelaţie specială, deşi, după

cum spune sociologul Gauffmann, „adevăratul secret ascuns în spatele misterului, este că nu

este nici un secret”. Totuşi acesta trebuie perpetuat faţă de cei ce sunt străini grupului, faţă de

oamenii de celălalt sex şi, mai ales, faţă de copiii ce n-au fost încă invitaţi să suporte iniţierea.

Rezistenţei ce se cere celor iniţiaţi i se acordă la fel de multă importanţă ca şi inscripţiilor pe

corp (picturi, coafuri, tatuaje, scarificaţii) şi mai ales sexului; adesea în cadrul acestui proces

erau şi încă mai sunt incluse mutilări genitale (circumcizie, subincizie, excizie) cu sau fără

alte mutilări minore (ablaţia unei falange sau pilirea unui dinte). Sentimente de frică sunt

provocate în mod sistematic prin simularea intervenţiei divinităţilor, prin intermediul unor

instrumente specifice (lame de lemn ce produc un zbârnâit cînd sunt învârtite) şi măşti

(simulând uciderea neofiţilor). Totuşi, în al doilea rând, iniţierea serveşte adesea la

manipularea umană a sacrului. De altfel, ea mobilizează energie şi afecte până în punctul în

care se consideră că iniţiaţii şi-au uitat întreg trecutul şi trebuie să re-înveţe să vorbească; ei

primesc, de altfel, un nume nou, semn al transformării şi al maturităţii lor. În sfârşit şi mai

ales, în cursul iniţierii, se învaţă deprinderi tehnice, sexuale, religioase, etice. De exemplu, la

populaţia Bobo din Burkina, lungul mit al originii lor trebuie să fie impecabil memorat de

fiecare neofit; la tribul Dogon din Mali, iniţiaţii izolaţi învaţă o limbă secretă; populaţia Beti

din Camerun iau cunoştinţă de codul moral şi de dreptul tradiţioanl al societăţii lor. Un întreg

conţinut intelectual, o reprezentare a lumii, o filozofie sunt transmise astfel.

39

Această instituţie nu pare să practice paritatea sexelor: în afara câtorva societăţi în care

băieţi şi fete sunt supuşi împreună la aceleaşi probe (tribul Lobi din Burkina) sau, deşi

separaţi, efectuează practici simetrice (de ex. Gbaza din Africa Centrală), multe populaţii le

rezervă doar băieţilor pericolele şi darurile iniţierii. În cazul fetelor, uneori căsătoria – cu tot

ce aceasta implică în privinţa fertilităţii feminine – se consideră că poate constitui o

contrapartidă a ritului de trecere efectuat de tovarăşii lor, iar alteori se efectua un scurt proces

de recluziune-ucenicie, eventual centrat în jurul unei mutilări sexuale, ca un ecou estompat a

manifestărilor iniţiatice masculine.

O parte importantă a iniţierii trimite deci la unele activităţi ce ni se pare astăzi că ţin de

instituţia şcolară şi de formarea militară. Dar o altă parte, care face din secret, din suferinţă şi

din frică ingredientele inerente ale acestei instituţii a trecutului, a pus probleme psihanaliştilor

ca şi antropologilor. Primii dintre antropologi care au propus diferite interpretări ale acestor

iniţieri au fost Heusch (1982) şi Ottemberg (1989). În acele tabere de recluziune, copilul de

sex masculin este smuls în mod simbolic de lângă mama sa şi din universul feminin pentru a

fi remis tatălui şi lumii bărbaţilor care îl formează sau, în mod metaforic, îl „nasc” a doua

oară; băiatul, născut din femeie prin intermediul naturii, cu imaginea căreia se asociază

femeia, ar renaşte, de data asta din punct de vedere cultural, datorită mediatorilor săi virili. O

altă explicaţie ar fi să se vadă în durerile impuse, sadismul taţilor şi punerea acestuia în scenă,

urmată de lichidarea ostilităţilor între generaţii. Mutilările sexuale fac câteodată obiectul unor

explicaţii locale trimiţând la mituri originare şi la reprezentări religioase ale persoanei, la

desăvârşirea sau la lipsurile acesteia: astfel, tribul Dogan, în timpul ablaţiei prepuţului, fac

referire la fiinţe iniţial bisexuale ale căror caracteristici se regăsesc încă în sexele omeneşti:

trebuie numai să se îndepărteze partea masculină fetei (clitorisul) şi partea femeiască băiatului

(prepuţul), altfel ei nu ar putea să se completeze în actul de fecundare. Ipotezele pot fi şi

exogene, ca cele, divergente, ale mai multor analize: după Bettelheim (1971), dorinţa

organelor celuilalt sex ar explica aceste tentative de refasonare a părţilor genitale. M.

Bonaparte, la vremea sa, se raliase (în ceea ce priveşte ablaţia clitorisului) mai degrabă

ipotezei geloziei femeilor vârstnice faţă de capacitatea de plăcere a reprezentantelor tinerelor

generaţii. Cât despre Mertens (1978), el se alătură tezei separării definitive a iniţiatului de

universul matern deoarece estimează că rana efectuată la extremitatea sexului reface, material

şi metaforic, vechea tăietură cicatrizată a cordonului ombilical.

Astăzi, din cauza concurenţei instituţiei şcolare, iniţierile se reduc; frecventarea lor de

către cetăţeni nu este deloc asigurată: chiar şi populaţiile rurale se dedică unor cicluri iniţiatice

mult mai scurte decât altădată, iar duritatea probelor tinde să se îmblânzească. Acest

40

ceremonial, de-acum desuet din punct de vedere pedagogic şi religios – marile religii

mondiale au înlocuit cultele locale la tinerele generaţii -, nu este respins în totaliate, mai ales

în Africa, ba chiar cunoaşte în unele locuri un suflu nou, din cauza caracterului său identitar;

în el se exprimă de-acum înainte ataşamentul teritorial ca afirmare a calităţii tradiţiilor

regionale, indici ai nemulţumirii reale a generaţiilor adulte faţă de politicile educaţionale ale

Statului.

La sfârşitul acestei examinări a sistemelor de îngrijire şi de educaţie ale „altuia”, trebuie

acum să căutăm diferenţe şi similitudini cu faptele „noastre”, în trecut şi apoi în prezent. Se va

constata în unele cazuri că situaţia şi demersurile adulţilor însărcinaţi cu îngrijirea copiilor, în

ciuda îndepărtării în spaţiu şi timp, prezintă analogii în planul practicii sau convergenţe ca

sens. Nu întâmplător, în spatele abundenţei de exotism şi al caracterului ireductibil al

specificului situaţiilor, ce asociază membrii unor generaţii diferite, există probleme comune

legate de poziţia de părinţi-educatori ca şi de cea de copii şi pentru a încerca să le rezolvăm,

există doar un număr redus de alegeri eficiente pe plan practic şi simbolic.

BIBLIOGRAFIE

ABELES, M., COLLARD C.(eds.), 1985, Age, pouvoir et societe en Afrique noire, Paris, KarthalaBALANDIER G., 1968, Jeux, in BALANDIER G., MAQUET J., Dictionnaire des civilisations africaines, Paris, Harmattan BETTELHEIM B., 1971, Les blessures symboliques, Paris, PayotBRADY I., (ed.), 1976, Transaction in Kinship. Adoption and fosterage in Oceania, Honolulu, University of Hawai PressCAROLL V., 1970, Adoption in Eastern Oceania, Honolulu, University of Hawai PressCROS M., 1991, Les nourritures d’identite ou comment devenir Lobi, in LALLEMAND S., JOURNET O., (eds), Grossesse et petite enfance en Afrique noire et a Madagascar, Paris, HarmattanESCHLIMANN J-P., 1982, Naître sur la terre africaine, Abidjan, INADESGAIGNEBET C.,1974, Le folklore obscene des enfants, Paris, Maisonneuve et LaroseGEFFRAY C.,1990, Ni pere ni mere. Critique de la parente: le cas Makhuwa, Paris, SeuilGOODY E., 1982, Parenthood and Social Reproduction. Fostering and Occupational roles in Western Africa, Cambridge, University PressGOVINDAMA Y., 1993, Les pratiques d’apaisement et l’interpretation du temps d’endormissement du bebe a l’ile de Ika, Reunion, in STORK H. (ed.), Les rituels du coucher de l’enfant, variations culturelles, Paris, ESFHEUSCH L., 1982, Rois nes d’un coeur de vache. Mythes et rites bantous, Paris, GallimardJEUDY-BALLINI S., 1992, De la filiation en plus. L’adoption chez les Sulka de Nouvelle- Bretagne, Droit et culture, 23, 109-136JUGON J.-C., 1993, L’enfant-Dieu. Une etude sur les berceuses et les pratiques d’endormissement du jeune enfant japonais dans son milieu, in STORK H. (ed.), Les rituels du coucher de l’enfant, variations culturelles, Paris, ESFKARDINER A., 1939, L’individu dans sa societe, Paris, GallimardLALLEMAND S., 1987, La filiation pour les ethnologues, Lieux de l’enfance, 11, 43-57LALLEMAND S., 1993, La circulation des enfants en societe traditionnelle: prets, dons,

41

echange, Paris, HarmattanLALLEMAND S., 1994, Adoption et mariage. Les Kotokoli du centre du Togo, Paris, HarmattanLEACH E., 1968, Rethinking Anthropology, Londres, Athlone PressLEVI-STRAUSS C., 1958, Anthropologie structurale, Paris, PlonMALINOWSKI B., 1927, Sex and repression in savage society, Cleveland, University PressMALINOWSKI B., 1930, La vie sexuelles des sauvages, Paris, PayotMASSARD J., 1985, The new born Malay child. A multiple identity being, Journal of the Malaysian Branch of the Royal Asiatic Society, LVIII, 2, 71-84MEAD M., 1930, Une education en Nouvelle-Guinee, Paris, PaiotMEAD M., 1935, Moeurs et sexualite en Oceanie, Paris, PlonMEAD M., 1988, L’un et l’autre sexes, Paris, FolioMEILLASSOUX C., 1975, Femmes, greniers et capitaux, Paris, MesperoMERTENS J.-T., 1978, Le corps sexionne; essai d’anthropologie des inscriptions genitales, Ritologiques 2, Paris, AubierMOTA G., 1993, Du corps de la mere au hamac, une transition douce, in STORK H. (ed.), Les rituels du coucher de l’enfant, variations culturelles, Paris, ESFNOOY-PALM N., 1994, „Mes jours en or”. Souvenirs d’enfance toraja, in KOUBI J., MASSARD J. (eds.), Enfants et societes d’Asie du Sud-Est, Paris, HarmattanORTIGUES M.C., 1972, Oedip africain, Paris, PlonOTTEMBERG S., 1989, Boyhood Rituals in an African Society, Washington, University PressRABAN J., 1979, L’enfant du lignage. Du sevrage a la classe d’age chez les Wolof du Senegal, Paris, PayotRADCLIFFE-Brown A.R.; FORDE D., 1953, Systemes familiaux et matrimoniaux en Afrique, Paris, P.U.F.RICHARDS A., 1953, Quelques types de structure familiale chez les Bantous du Centre, in RADCLIFFE-Brown A.R.; FORDE D. (eds.), Systemes familiaux et matrimoniaux en Afrique, Paris, P.U.F.SAMBO C., 1994, „Pose la devinette?” Les contes brefs des enfants malgaches, in KOUBI J., MASSARD J. (eds.), Enfants et societes d’Asie du Sud-Est, Paris, HarmattanSTORK H. (ed.),1993, Les rituels du coucher de l’enfant, variations culturelles, Paris, ESFTRONIK E.Z.; MORELLI G.A.; WINN S., 1987, Multiple caretaking of Efe, American Anthropologist, 89, 96-106WHITING J.M.W.; CHILD I.L., 1953, Child training and personality, cross-cultural study, Yale University Press

42

Transformarea datelor demografice şi sociologice şi incidenţa lorasupra dezvoltării psihologice a copilului3

Se poate considera că în ultimii treizeci de ani, două fenomene marcante au modificat

condiţiile de viaţă şi socializarea copiilor mici: este vorba, pe de o parte, de creşterea

activităţii profesionale salariate feminine4, care a determinat tot mai multe familii să caute alte

modalităţi de supraveghere, a căror ofertă s-a multiplicat şi diversificat; iar, pe de altă parte,

este vorba de transformările structurii familiale, ca o consecinţă a creşterii numărului de

divorţuri, aflată la originea dezvoltării familiilor recompuse şi mono-parentale. Aceste

modificări vor fi analizate în ceea ce urmează, încercând să observăm, atunci când datele sunt

disponibile, consecinţele lor asupra dezvoltării psihice a copiilor aflaţi în discuţie. Fiind vorba

de date actuale, în continuă evoluţie, faţă de care nu putem lua distanţa necesară, vom rămâne

prudenţi în ceea ce priveşte concluziile şi perspectivele pe care le putem formula. Atragem de

asemeni atenţia asupra dificultăţii de a evidenţia legăturile de cauzalitate între fenomene

sociologice, ca cele de care este vorba în rândurile ce urmează (de ex.: Avem mai puţin copii

pentru că muncim sau invers?), unde prudenţa se impune de asemeni. Vom face apel la date

statistice relative la copilărie, din care, o bună parte, au fost grupate în două lucrări editate de

INSEE (Institutul Naţional de Statistică şi de Studii Economice): Copiii mai mici de şase ani

(1992) şi Femeile (1995). Să observăm, în sfârşit, că majoritatea datelor disponibile privitoare

la această problemă au fost culese în timpul recensământului efectuat în 1990.

1. Creşterea activităţii profesionale feminine remunerate Femeile au muncit întotdeauna şi peste tot, noutatea este faptul că de data asta, la ora

actuală, este vorba, în majoritatea cazurilor, de o muncă salariată, efectuată în afara

domiciliului. Acest transfer al slujbelor feminine către domeniul salariat este legat în parte de

scăderea activităţii agricole, începând cu anii 1950. De altfel, această creştere a activităţii

feminine le afectează nu numai pe femeile ce trăiesc în cuplu, ci şi pe cele care au copii, a

căror intrare pe piaţa muncii este mai recentă. Într-adevăr, în anii 50, acest procent scădea

brutal după 25 de ani (momentul căsătoriei şi al sosirii copiilor), pe când acum el rămâne de

3 M. Guidetti, S. Lallemand, M-F. Morel, Enfances d’ailleurs, d’hier et d’aujourd’hui. Aproche comparative, Armand Colin, 1997, pp.135-1564 Fenomenul în cauză a fost mult mai devreme prezent în statele fostului sistem comunist, în care munca salariată feminină avea o pondere semnificativă în toate sectoarele de activitate.

43

peste 50% până la 55 de ani. Deci căsătoria nu mai este, ca acum 40 de ani, prima formă de

împlinire socială feminină, locul ei a fost luat de activitatea profesională. Această explozie a

activităţii feminine poate fi datată pe la începutul anilor 60 şi s-a amplificat la începutul

anilor 70. Nici conjunctura economică, nici creşterea şomajului n-au putut să stăvilească o

mişcare ce ţine atât de transformările sistemului de producţie (dezvoltarea sectorului terţiar,

legat de activităţile administrative, comerciale şi artizanale, în detrimentul sectorului agricol

care nu mai ocupă decât o parte minimă a populaţiei active, 5% , cf. Borne, 1992), cât şi de

modificările locului şi rolului femeii în societate. Chiar dacă femeile ocupă 44,7% din

populaţia activă (INSEE, 1995: 114 ), există totuşi o slabă concurenţă între bărbaţi şi femei pe

piaţa muncii: cele 20 de profesii cel mai des practicate de femei ocupă 45% dintre femeile

active faţă de 7% din bărbaţi; 47% sunt funcţionare, 15% muncitoare, 20% au profesii

intermediare, 6% au funcţii de conducere. În sfârşit, 80% din femei lucrează în sectorul terţiar

şi constitue 54% din efectivele sectorului public.

Opţiunea femeilor de a practica o activitatea profesională s-a afirmat în acelaşi timp cu

aceea de a avea mai puţini copii. Dar, în aceeaşi perioadă de timp, femeile care nu lucrează şi-

au redus şi ele fecunditatea; la aceeaşi vârstă, femeile active au mai puţin copii în întreţinere

decât femeile care nu pratică o slujbă, nici nu caută una.

Rata de activitate feminină variază în funcţie de numărul şi vârsta copiilor. Astfel, în

1990, mai mult de două femei din trei (67%), având un copil mai mic de 6 ani, practică o

activitate profesională (INSEE, 1992), dar când cel mai mic dintre copii are mai puţin de 3

ani, 71% din mamele cu 2 copii lucrează şi doar 34% dintre mamele cu 3 copii şi mai mult.

Dacă au un singur copil, rata de activitate feminină se ridică la 81% . Ea variază de asemeni

în funcţie de diploma deţinută de femeie; astfel, femeile care nu au nici o diplomă au o rată de

activitate de 59,6 % când au un copil şi de 35,3% când au trei copii; în cazul celor ce au ajuns

la al doilea sau al treilea ciclu universitar, rata de activitate trece la 88,3% când au un copil şi

la 74,2% când au trei (de Singly, 1992: 141, după datele INSEE din 1989).

ACTIVITATE: Găsiţi trei explicaţii plauzibile ale impactului atât de mare al diplomei (74,2% -

35,3% = 38,9!!!) în opţiunea pentru activitate profesională a mamelor cu trei copiii.

A practica o activitate profesională şi a nu aduce pe lume decât unul sau doi copii, este

astăzi o normă pentru majoritatea femeilor franceze. Indicele de fecunditate (numărul de copii

pe cap de femeie cu vârsta cuprinsă între 15 şi 50 de ani) era în 1996 de 1,72, în creştere după

minimul observat în 1993 şi 1994 (1,65). Tendinţa generală este totuşi aceea de scădere, după

44

sfârşitul a ceea ce sociologii au numit „baby-boom”. Acea perioada situată între 1942 şi 1964

corespunde unei creşteri importante a natalităţii; de la 2,1 în ajunul celui de-al Doilea Război

Mondial (rata minimă ce permite asigurarea reînnoirii generaţiilor), rata de fecunditate a

crescut la 3 între 1946 şi 1949, apoi s-a menţinut peste 2,6 până în 1967 înainte de a începe să

scadă încontinuu. În cifre absolute, numărul de naşteri era mai mare de 630.000 în 1936 şi a

depăşit 800.000 la sfârşitul războiului. Este greu să dăm o explicaţie univocă acestei creşteri

demografice, diverşii factori – acţiunea Statului prin instaurarea alocaţiilor familiale şi a

Securităţii sociale, climatul de optimism şi de încredere după Eliberare....- putând să fi

contribuit la creşterea şi la declinul său. În orice caz, în momentul când primii născuţi din

generaţia „baby- boom” au atins ei înşişi vârsta de a procrea, rata fecundităţii a început să

scadă.

Rata de fecunditate actuală este în Franţa una din cele mai ridicate din Comunitatea

Europeană unde media se situează la 1,43 (în 1995) şi unde se observă de asemeni o scădere

constantă. Femeile franceze sunt printre cele mai active şi fertile din Europa; nu există totuşi o

legătură directă între fecunditate şi activitate profesională, deoarece locuitoarele Germaniei,

pe care politica familială le încurajează să rămână acasă, sunt printre cele mai puţin fertile din

Europa. Rata de fecunditate este moştenirea directă a două fenomene care fac originalitatea

demografică a ţării noastre, încă din secolul al XIII-lea: precocitatea contracepţiei şi

importanţa alăptării copilului de către doici, fapt ce a permis de mult timp femeilor franceze

să-şi lase copilul în grija altuia, făcând astfel compatibilă maternitatea şi munca exterioară

casei.

ACTIVITATE: Pentru fiecare aspect prezentat în paragraful anterior, căutaţi

corespondentul pentru România de azi. O sursă posibilă este site-ul Institutului Naţional de

Statistică.

Dacă rata de fecunditate este acum în creştere, vârsta la care femeile au primul copil

pare să se fi stabilizat la 29 de ani. Într-adevăr, şcolarizarea s-a prelungit, fapt ce întârzie

formarea unui cuplu şi deci şi vârsta la care apare primul copil. La începutul anilor 50,

aproape o treime din băieţi erau deja pe piaţa muncii la 14 ani, în timp ce astăzi mai mult de

60% dintr-o generaţie obţine bacalaureatul. Această prelungire a şcolarizării trebuie să fie

pusă în legătură cu şomajul şi precaritatea slujbelor la momentul intrării în viaţa activă; se ştie

că tinerii cu studii au mai puţine dificultăţi să găsească un serviciu, de aceea se întârzie cât

mai mult intrarea în viaţa activă şi se continuă studiile.

45

Dacă creşterea muncii feminine a contribuit, într-o oarecare măsură şi pentru anumite

categorii de populaţie, la o modificare a rolurilor sociale în ceea ce priveşte îngrijirile acordate

copilului, de care vom vorbi mai târziu, nu este mai puţin adevărat că pentru multe femei

întorcerea seara acasă, înseamnă începutul unei alte zile de lucru. Această muncă dublă

constrânge femeile la o comprimare a timpului liber, profesional şi casnic aşa cum o arată

tabelul de mai jos.

Tabel 1 - Zilele taţilor şi ale mamelor

Mame ce exercită o activitate profesională

Taţi ai căror soţii exercită o activitate profesională

Femei casnice Taţi ai căror soţii sunt casnice

1 copil

2 copii

3 copii şi mai mulţi

1 copil

2 copii

3 copii şi mai mulţi

1 copil

2 copii

3 copii şi mai mulţi

1 copil

2 copii

3 copii şi mai mulţi

Muncă profesională

5h:15 5 h 4h:40 6h:20 6h:10 6h:20 0h:10 0h:10 0 h 6h:20 6h:40 6h:10

Munca casnică, din care îngrijire copii

4h:20

0h:40

4h:40

0h:50

4h:50

0h:50

2:20

0h:15

2h:25

0h:20

2h:05

0h:15

7h:15

1h:25

7h:35

1h:40

8 h

1h:55

2 h

0h:20

2h:05

0h:20

2h:05

0h:15

Timp liber 2h:30 2h:30 2h:25 3h:20 3h:30 3h:30 3h:45 3h:30 3h:25 3h:45 3h:25 4h

Sursă: de Singly, 1992: 140, după o anchetă INSEE din 1985 – 1986NB: orarele prezentate mai sus au fost calculate împărţind la 7 perioadele de timp petrecute în diferite tipuri de activităţi timp de o săptămână completă; este vorba de timp petrecut zilnic, în ore şi minute

ACTIVITATE: Analizaţi datele din tabel şi completaţi consideraţiile deja prezente în text pe

marginea lui cu alte două observaţii personale

Se constată că există o mare disparitate între taţi şi mame, mai ales în ceea ce priveşte

munca în casă. Doar în cazul mamelor, timpul petrecut cu munca casnică creşte în funcţie de

numărul de copii, ceea ce se face în detrimentul muncii profesionale. În general, taţii consacră

mai mult timp profesiei decât mamele. Mamele active au o oră mai puţin de timp liber pe zi

decât ceilalţi părinţi. În ceea ce priveşte munca casnică, activităţile sunt împărţite după sex:

mamele se ocupă de spălat, taţii participă la îngrijirea copiilor mai ales la joacă, dar se ocupă

în schimb de meşterit şi de întreţinerea locuinţei.

2. Transformările familiei

46

Aceste transformări recente privesc scăderea numărului de căsătorii, creşterea „coabitării”

(sau viaţă în comun, în afara căsătoriei) şi multiplicarea numărului de divorţuri, fapt ce se află

la originea creşterii numărului de familii recompuse şi monoparentale.

Tendinţa generală spre scăderea numărului de căsătorii poate fi datată la începutul anilor

70; numărul a scăzut într-adevăr aproape la jumătate între anii 70 şi 90 (de la 416.000 în 1972

la 271.000 în 1992, cf. INSEE, 1995), chiar dacă s-a constatat o creştere substanţială în 1996,

de ordinul a 10% faţă de anul precedent, probabil datorată unei modificări a legislaţiei fiscale.

Această scădere a numărului de căsătorii se însoţeşte de o creştere a „coabitării” ce priveşte

aproape 300.000 de cupluri în anii 60 şi mai mult de 1 milion astăzi. Acest lucru este la

originea exploziei numărului de naşteri în afara căsătoriei: el reprezenta într-adevăr 6% din

totalul de naşteri în 1965, şi mai mult de 38% în 1995. În ceea ce priveşte căsătoria, s-a trecut,

în cursul ultimilor 50 de ani de la un sistem de complementaritate disimetrică (venitul

asigurat de bărbat, întreţinerea căminului de către femeie) la un sistem de asociere simetrică

în care fiecare partener este activ şi păstrează o oarecare autonomie.

ACTIVITATE: Faceţi un scurt inventar a zece cupluri pe care le cunoaşteţi - cinci din

generaţia părinţilor dv., cinci din generaţia dv. – şi determinaţi, în ansamnblul lotului,

ponderea acoperirii formulelor semnalate de conceptele complementaritate disimetrică,

asociere simetrică.

Tendinţa spre o mai mare precocitate sexuală se împleteşte cu apariţia a noi forme de

viaţă de cuplu care, fără să oficializeze relaţia, permit totuşi traiul în doi. În sfârşit,

prelungirea speranţei de viaţă a crescut cu 14 ani pentru bărbaţi în cursul ultimilor 50 de ani

(60 de ani în 1946, 74 de ani în 1996) şi cu 17 ani pentru femei în decursul aceleiaşi perioade

(65 de ani în 1946, 82 de ani în 1996) şi antrenează o prelungire a ciclului familial; cu alte

cuvinte, viaţa medie a cuplului s-a prelungit şi ea, fapt ce trebuie pus în relaţie cu creşterea

numărului de divorţuri.

Numărul de divorţuri s-a multiplicat într-adevăr de trei ori, din anii 60, au loc mai mult

de 100.000 de divorţuri pe an şi se consideră că mai mult de o căsătorie din trei (una din două

la Paris) este susceptibilă să se termine cu un divorţ. Procedura a fost facilitată de apariţia

legii din 1973 ce instaurează diferite cazuri de divorţ (şi nu numai pe cel din culpă), în special

divorţul prin consimţământ mutual, ce reprezintă acum mai mult de jumătate din cazuri.

Majoritatea cuplurilor care divorţează au copii, 64% au cel puţin unul, 34% cel puţin doi

(INSEE, 1995: 30). În 1990, 2 milioane de copii minori nu mai trăiau cu amândoi părinţii lor,

47

adică aproape un copil din patru. În mai puţin de 5 ani, acest număr a crescut cu 8%, în jur de

80% din aceşti copii trăiesc cu mama şi cu noul ei tovarăş de viaţă. Într-adevăr, în jur de 40%

dintre cei divorţaţi se recăsătoresc după un divorţ, acest procent este cu atât mai ridicat cu cât

divorţul intervine mai devreme pe traiectoria viaţii comune; factori ca nivelul de studii

(femeile cu studii superioare se recăsătoresc mai puţin) sau sexul (bărbaţii se recăsătoresc în

număr mai mare) influenţează procentul recăsătoriilor.

ACTIVITATE: a) Ce credeţi cele două cazuri prezentate în ultimele două paranteze se

regăsesc şi în contemporaneitatea românească? b) Ce le-ar putea explica ? Minim două

explicaţii pentru fiecare.

În general, copiii cu părinţi divorţaţi trăiesc cu mama lor; doar 14% din taţii divorţaţi

trăiesc alături de copii. Puţini dintre ei cer custodia copiilor (20%) dar, când o cer, obţin

satisfacţie în 60% din cazuri (INSEE, 1994: 140). Din 1993, legea prevede autoritatea

parentală comună pentru toţi copiii (legitimi sau naturali), oricare ar fi situaţia părinţilor:

căsătoriţi, separaţi sau divorţaţi. În ciuda acestui fapt, în caz de divorţ, aproape un copil din

doi îşi vede tatăl cu care nu locuieşte mai puţin de o dată pe lună.

Pare deci dificil să vorbim de „familie” la singular pentru că ea poate ilustra o extremă

diversitate de organizare: părinţii separaţi pot forma din nou un cuplu cu altcineva, copiii au

atunci părinţi vitregi, eventual fraţi sau surori vitrege sau fraţi şi surori numai dinspre mamă

sau dinspre tată, eventual şi bunici vitregi; se vorbeşte atunci de familie recompusă. Vorbim

de recompunere atunci când un copil locuieşte cu unul din părinţii săi şi cu noul tovarăş de

viaţă al acestuia. Despărţirea sau „ruperea căsătoriei” cum o numeşte Théry (1996), sociolog

specialist în această problemă, inaugurează deci traiectorii familiale şi individuale variate şi

constituite din mai multe secvenţe sau perioade de tranziţie. Insistăm asupra caracterului

mobil de-a lungul timpului al situaţiilor (familia recompusă poate, la rândul ei, să se

descompună...) pe care tocmai le-am descris şi care fac analiza şi mai dificilă (Théry, 1995).

Copiii ce trăiesc în familii recompuse sau care au trăit un timp în acest tip de familie, au locuit

mai întâi cu amândoi părinţii, doar 14 % au ieşit din familii monoparentale. De la sfârşitul

anilor 1960, numărul de copii din familiile recompuse nu a încetat să crească, mai întâi din

cauza multiplicării divorţurilor, apoi din cauza rapidităţii cu care părinţii, mai ales taţii,

reîncep să trăiască în cuplu după o primă ruptură. Este totuşi dificil să le evaluăm precis;

putem încerca acest lucru plecând de la numărul de copii proveniţi din părinţi divorţaţi aşa

cum o arată tabelul de mai jos.

48

Tabelul 2 - Evaluarea recompunerilor familiale

Din 100 de copii cu părinţi divorţaţi85 îşi văd tatăl sau mama intrând într-o nouă relaţie

15 îşi văd tatăl sau mama rămânând singuri

doar mama 21

tatăl şi mama 41

doar tatăl 23

65 copii au cel puţin un frate sau o soră vitreg(ă)dinspre mamă 14

din partea ambilor 19

dinspre tată 32

20 copii n-au nici frate nici soră vitreg(ă)

ACTIVITATE: Un copil care ştie că sunteţi / vă pregătiţi să fiţi consilier vine şi vă pune

următoarea întrebare: „Părinţii mei tocmai au divorţat. Credeţi că am vreo şansă să am

astfel fratele pe care l-am aşteptat atât? De la cine mai probabil?”. Ce îi răspundeţi pe baza

datelor din tabel?

În aceste familii recompuse, asităm la o demultiplicare (raport de reducere, nota trad.)

a rolurilor parentale care duce la reconsiderarea rolurilor, a datoriilor şi a obligaţiilor

fiecăruia. Totuşi, în măsura în care modelul nuclear este dominant din punct de vedere

statistic, aceste familii sunt într-o oarecare măsură lăsate pe cont propriu şi trebuie să

„meşterească” zilnic la moduri proprii de a se organiza, adaptate situaţiei lor complexe,

trebuie să înfrunte zilnic probleme de ordin juridic, psihologic şi practic pe care celelalte

familii nu le cunosc. Nu există totuşi un model de familie recompusă: 1,46 de milioane de

copii sub vârsta de 25 de ani trăiau în Franţa, în 1990, în 660.000 de menaje recompuse,

950.000 de copii erau dintr-o uniune precedentă a unuia din părinţi, 512.000 erau ai cuplului

actual (Meulders-Klein şi Théry, 1993). Familiile recompuse sunt mai numeroase pe măsură

ce coborâm pe scara socială, femeile divorţate se recăsătoresc mai puţin dacă au studii mai

multe şi aparţin unei categorii sociale mai elevate.

ACTIVITATE: Cum s-ar putea explica plauzibil acest ultim fapt?

Ne putem pune întrebări asupra repercusiunilor psihologice ale recompunerilor familiale.

Puţine lucrări au fost realizate pe acest subiect; pe lângă asta, majoritatea se datorează unor

clinicieni, confruntaţi doar cu familii ce au nevoie de ajutor psihologic. Vom găsi o sinteză a

acestora în două lucrări colective, coordonate de Meulders-Klein şi Théry (1993, mai ales

capitolul redactat de Hurstel şi Carré) şi de către Steichen şi Neuter (1995, mai ales capitolul

49

redactat de Decuypère). Din această perspectivă, recompunerea familială este analizată prin

intermediul unei succesiuni de transformări susceptibile să genereze dificultăţi. Cinci perioade

sunt luate în calcul ca tot atâtea momente sensibile; este vorba, mai întâi de separare sau de

divorţ, urmat de o etapă mai mult sau mai puţin lungă de monoparentalitate în care copilul

este, în general, singur cu mama sa. Vom reveni ulterior la această perioadă de

monoparentalitate care este mai frecventă pentru femei şi durează mai mult. Intervine apoi un

al treilea, tovarăş sau tovarăşă de viaţă al părintelui, această fază poate fi însoţită de o

recompunere a ansamblului de fraţi când fiecare din parteneri are copii dintr-o uniune

anterioară. Ea poate fi urmată de o recăsătorie (o căsătorie din 4 este de fapt o recăsătorie

pentru cel puţin unul dintre soţi) şi de naşterea copiilor noului cuplu. Fiecare din aceaste faze

poate fi trăită de fiecare dintre actori ca o perioadă de criză, de doliu sau, dimpotrivă, de

linişte, de calmare. Este greu şi aici să propunem un model general, factori ca vârsta, sexul,

satutul social, putând fi determinanţi asupra modului cum diferiţii parteneri vor trăi

recompunerea familială, fără a mai ţine cont de diferenţele inter-individuale în abordarea

acestei situaţii.

Să evocăm acum tipul de familie ce poate corespunde uneia din fazele tranzitorii, şi nu

numai, ale recompunerii familiale. Este vorba de familiile monoparentale. Definiţia recentă pe

care o dă INSEE a apărut în 1981: este aceea a unei persoane fără tovarăş de viaţă care

trăieşte cu cel puţin un copil în vârstă de sub 25 de ani, celibatar, care trăieşte, la rândul său,

fără soţ şi fără copil. Această situaţie ar corespunde unui număr puţin mai mare de un milion

de persoane adulte ce trăiesc împreună cu două milioane de copii sub 25 de ani, adică

aproximativ 11% din ansamblul familiilor, din care 23% la Paris, şi 10% din copii, din care

mai mult de o treime sunt copii ale unor persoane divorţate de mai puţin de 6 ani. Numărul lor

a crescut cu 63 %, în 20 de ani. În 86 % din cazuri, capul familiei monoparentale este o

femeie ce poate fi ori mamă celibatară (25 % din cazuri), fie divorţată (43 % din cazuri), fie

văduvă (19 % din cazuri), ori măritată, dar separată (15%). Este vorba de un fenomen

esenţialmente urban ce afectează în special regiunea pariziană şi foarte rar regiunile agricole

în care, prin tradiţie, se divorţează mai puţin. Durata „secvenţei” monoparentale după cum

spun statisticienii care au consacrat un volum întreg al INSEE (1994) acestei probleme,

depinde în acelaşi timp de statutul matrimonial şi de vârsta părintelui; astfel, tendinţa de a

forma rapid o altă uniune se datorează acelei părţi dintre mame care nu au trăit niciodată cu

tatăl copilului lor şi unei părţi de mame foarte tinere.

Organizarea familiei poate fi foarte diversă. Este normal să conştientizăm relativitatea

modelul nuclear (tată - mamă - copii) care, chiar dacă rămâne, în cultura modernă de tip

50

occidental, dominant din punct de vedere statistic (oare pentru cât timp încă ?), este relativ

recent pe plan istoric şi puţin frecvent pe plan intercultural. Într-adevăr, societăţile tradiţionale

şi Franţa secolelor trecute au drept caracteristică comună o speranţă de viaţă mult mai scurtă

decât cea din societăţile actuale. Până la Revoluţie (cea din 1789), divorţul era o procedură cu

totul şi cu totul excepţională, fiind „înlocuit” cu o rată ridicată a mortalităţii. Moartea

distrugea, deci, prematur un mare număr de cupluri şi-i dădea supravieţuitorului dreptul, dacă

nu chiar obligaţia, de a se recăsători. De altfel, Biserica încuraja puternic recăsătoriile

văduvilor, chiar în vârstă, din raţiuni sociale dacă nu morale. Alţi doi factori au jucat în cursul

istoriei un rol important în compoziţia familiei; este vorba de un fenomen al abandonului de

copii, o consecinţă, în multe cazuri, a sărăciei şi, pe de altă parte, a datului copilului la doică,

practică rezervată mai întâi burgheziei, dar care se întinde la toate straturile sociale ce trăiesc

la oraş în secolul al XVIII-lea; în amândouă cazurile, mortalitatea infantilă atingea o rată

foarte ridicată.

Pe plan intercultural, antropologii (Lallemand în Meulders-Klein şi Théry, 1993) descriu

în cadrul societăţilor tradiţionale, alternanţa între perioadele de poligamie, ce pot fi urmate de

perioade de monogamie, chiar de singurătate conjugală, acestea precedate la rândul lor de

recăsătorii, fiecare din aceste secvenţe putând fi creatoare de eventuale familii recompuse. De

altfel, şi contrar dreptului occidental ce atribuie proprietatea asupra copilului părinţilor săi,

multe societăţi tradiţionale recunosc mai multe persoane care au acest drept, „co-posesori” ai

copilului. În unele societăţi, copiii pot fi împrumutaţi sau „daţi”. Noţiunea de recompunere,

aşa cum a fost decrisă mai sus, ar putea fi înţeleasă deci în mod mult mai larg, poate am putea

vorbi de „supra-recompunere”, ca în cazul citat de Lallemand (1993), în care soţia unui

poligam se ocupă de copiii co-soţiilor acestuia, moarte sau fugite de acasă, dar poate şi să

asume în mod punctual sau din obişnuinţă, roluri materne faţă de descendenţii celor care sunt

încă prezente în familie. În anumite societăţi, copiii pot să nu cunoască identitatea părinţilor

lor biologici, pot eventual să fie informaţi de asta doar dacă ar ajunge să aibă relaţii sexuale

(interzise) cu o rudă pe care nu o cunosc ca atare.

3. Transformarea existenţei şi socializarea copiilor mici Modificările recente ale datelor demografice şi sociologice ce tocmai au fost descrise au

transformat, fără îndoială, existenţa şi socializarea copiilor; vom dezvolta aici două serii de

lucrări din domenii diferite care ni se par ilustrative în privinţa cercetărilor recente în acest

51

domeniu. Este vorba mai întâi de specificitatea rolului de tată şi apoi de dezvoltarea felurilor

de îngrijire a copilului. Vom încerca să analizăm pentru fiecare din aceste teme, incidenţa

acestora asupra dezvoltării psihologice a copilului mic.

3.1. Specificitatea rolului tatălui în dezvoltarea copilului Fără a merge până la înfiinţarea unui „nou model social de paterniate” cum anunţă Le

Camus (1995; vezi şi Le Camus, Labrell şi Zaouche-Gaudron, 1997), ni se pare totuşi că

transformările sociologice, care au fost evocate mai sus, şi, mai ales creşterea ponderii muncii

feminine, au antrenat noi moduri de relaţii între taţi şi copii. Epoca „noilor taţi” ai anilor 70 –

80, chiar dacă se pare că priveşte doar o parte infimă a populaţiei, este de-acum depăşită.

Indicii ca înlocuirea autorităţii paterne cu autoritatea parentală în 1970, lărgită în 1987 pentru

a cuprinde şi părinţii divorţaţi, arată totuşi că un anumit număr de lucruri s-a schimbat.

ACTIVITATE: Comparaţi cele trei concepte, autoritate paternă, autoritate parentală şi

autoritate parentală lărgită, indicând pe perechi, două asemănări şi două deosebiri.

Trebuie să priveşti cu atenţie cifrele furnizate de demografi şi sociologi pentru a

observa realitatea acestei schimbări. Tabelul cu repartiţia activităţilor casnice şi profesionale

ale taţilor şi mamelor prezentat anterior indică clar faptul că mamele (fie că sunt casnice sau

lucrează) consacră între de două până la de şapte ori mai mult timp decât taţii pentru a se

ocupa de copii şi că timpul consacrat de taţi acestei activităţi nu variază deloc (între 15 şi 20

de minute, în funcţie de numărul de copii), fie că mama lucrează sau nu. Le Camus (1995),

analizând diferitele tipuri de date în acelaşi timp cantitative şi calitative, confirmă remarca

precedentă, dar constată că, dacă luăm în consideraţie timpul petrecut de taţi cu copiii foarte

mici (sub 2 ani), acest timp a crescut cu 50% între 1975 şi 1985. Taţii ar participa deci mai

mult la îngrijirile acordate copiilor; analize mai fine arată totuşi că partajul efectiv al

sarcinilor de „nursing” acordate copiilor între tată şi mamă este doar o caracteristică a

părinţilor tineri şi care aparţin unor categorii sociale specifice ca profesori şi profesiile socio-

educative şi medico-sociale. De altfel, în caz de nursing împărţit, taţii au mai mult tendinţa de

a se angaja în interacţiuni ludice şi atunci când copilul este un pic mai mare în jocuri de tip

„sportiv”, în timp ce mama se focalizează asupra îngrijirilor propriu-zise.

În paralel, s-au dezvoltat de vreo 30 de ani, (primele cercetări sunt cele efectuate de

Lamb, începând cu 1975), lucrări de cercetare în psihologia dezvoltării ce arată care ar putea

fi contribuţia specifică a tatălui la dezvoltarea psihologică a copilului, în raport cu rolul prin

52

tradiţie central şi cvasi unic pe care concepţiile „clasice” (precum psihanaliza şi teoria

ataşamentului) îl acordă mamei.

Cercetările recente analizează rolul tatălui în interacţiunile ludice, limbaj, dezvoltarea

socială şi cognitivă. În ceea ce priveşte înteracţiunile ludice, mai multe lucrări citate de

Labrell (1995) şi Le Camus (1995) arată că taţii se joacă proporţional mai mult cu copiii mici

decât mamele. Aceste jocuri sunt de tip diferit decât cele practicate cu mama; jocurile cu

mama sunt centrate mai mult pe obiecte, sunt în general efectuate la distanţă şi necesită

menţinerea atenţiei vizuale, în timp ce jocurile cu tata sunt mai mult fizice, mai active, şi în

contact direct cu corpul copilului. Este vorba de jocuri în care nivelul de excitaţie este mai

ridicat, precum gâdileli, încăierări, aruncări în aer, simulări de cădere etc. Autorii notează şi

diferenţele dintre jocuri în funcţie de sexul copilului, încăierările, de exemplu, fiind efectuate

mai ales cu băieţii decît cu fetele.

Alte lucrări se referă la incidenţa tatălui în dezvoltarea limbajului, comparând, pe de o

parte, caracteristicile discursurilor paterne şi materne adresate copilului şi analizând, pe de

altă parte, rolul copilului în aceste schimburi când el este în interacţiune cu tatăl sau mama. Se

observa mai întâi că, oricare ar fi vârsta copilului, repertoriul lexical al taţilor este totdeauna

mai bogat decât al mamelor. Acestea înţeleg, se pare, mai uşor decât taţii „jargonul” copilului,

fapt datorat frecvenţei mai mari a interacţiunilor lor cu copilul. Mamele le adresează mai

puţine întrebări de clarificare şi le răspund în mod mai pertinent. Fiind în general mai

cooperante în schimburi comunicative decât taţii, ele ar contribui mai mult la menţinerea

conversaţiei. În schimb, taţii consideră copilul ca pe un individ distinct şi autonom folosind

mai des decât mama prenumele acestuia (Labrell, 1995). În privinţa rolului copilului în aceste

schimburi, sinteza realizată de Marcos arată că ei au tendinţa de a-şi reformula mesajul către

mama, care-i înţelege mai bine, şi de a închide comunicarea cu tatăl. În plus, reformulările

diferă: în interacţiunea cu mama, copiii au tendinţa să-şi modifice mesajul iniţial, pe când

atunci când discută cu tatăl, au tendinţa să-l repete. Copilul îşi adaptează conduita în funcţie

de aşteptările pe care şi le-a format în cursul experienţei rutinei interactive.

ACTIVITATE: Reluaţi paragraful anterior, referitor la rolul celor doi părinţi în

dezvoltarea comunicării, şi inventariaţi, pe coloane, atuurile şi limitele aportului fiecărui

părinte.

În ceea ce priveşte dezvoltarea socială, Zaouche-Gaudron şi Le Camus (1995) studiază

efectele diferenţierii paterne (rolul distinct al tatălui ca autoritate şi în formularea de

interdicţii) asupra subiectivităţii copiilor în vârstă de 9 luni, observaţi în cursul unor

53

interacţiuni ludice, al unor situaţii de separare şi de interacţiune cu un alt copil. Subiectivarea

este definită în acest studiu ca o construcţie a individualizării şi a socializării. La taţii

diferenţiaţi, cei care fac apel la autoritate, dar şi la deschidere către lumea exterioară, se

observă o tendinţă de a susţine interesul copilului şi a răspunde la cererile sale. Copiii tatălui

diferenţiat pot administra mai uşor despărţirea, ceea ce le-ar permite să facă mai uşor

distincţia eu-altul; aceşti copii sunt mai independenţi şi explorează mai mult mediul

înconjurător. Un tată diferenţiat ar favoriza deci procesul de separare şi de individualizare,

înţelegerea lumii sociale, animate sau nu. Diferenţierea paternă ar putea de asemeni să joace

un rol favorizând accesul la identitatea sexuală, copiii taţilor de acest fel ar dobândi

comportamente mai stereotipe faţă de jucării, în alegerea, manipularea şi timpul petrecut cu

explorarea jucăriilor potrivite sexului lor.

Labrell (1995) analizează la modul general aceste diferenţe între interacţiunile paterne şi

materne în termenii punţilor de legătură (pontajul)5, noţiune propusă de Gleason, în legătură

cu dezvoltarea limbajului şi extinsă de Labrell la dezvoltarea cognitivă. Taţii ar avea drept

funcţie de a insera copilul în relaţiile cu mediul exterior, ar servi drept „punte de legătură”

între universul matern, familiar şi securizant, şi universul exterior, nou şi destabilizator,

deoarece este mai puţin cunoscut. După acest autor, patru noţiuni caracterizează „pontajul”:

independenţa, parteneriatul, sfidarea şi noutatea. Conduitele ce vizează să-l facă pe copil cât

mai autonom ar fi mai frecvente în interacţiunile paterne decât în cele materne; de exemplu,

când e vorba de rezolvat probleme, ca în jocurile de construcţie. De altfel, tatăl este un

partener de joc privilegiat al copilului, ei joacă împreună jocuri în care statutele lor sunt

simetrice. O altă caracteristică a interacţiunilor paterne este sfidarea: tatăl destabilizează

copilul atât pe plan cognitiv cât şi emoţional, mai ales tachinându-l, conduită tipic paternă,

luându-i, de exemplu, un obiect pe care-l doreşte. Copilul este pus astfel în situaţii

inconfortabile în care trebuie să înveţe să-şi administreze frustrarea. În măsura în care

stimulările paterne sunt destabilizante, ele furnizaeză un nou mod de interacţiune cu copilul şi

repun în discuţie regulile stabilite în cursul rutinei cotidiene. „Noutatea pe care o relevă

pontajul este faptul că permite o deschidere spre lume în termeni de modificare a structurilor

cognitive existente: în faţa unei noi stimulări, copilul trebuie să înceapă un tip deosebit de

prelucrare care dovedeşte acomodarea” (Labrell, 1995); regăsim aici faptul, deja evocat

plecând de la modelul lui Piaget, că existenţa regularităţii şi a perturbaţiilor sunt amândouă

5 Cuvântul vine din fr. pont = pod, punte (nota trad.)

54

necesare progresului dezvoltării cognitive. Aceste specificităţi ale comportamentului patern

sunt modulate de variabila sexul copilului, fiind mai frecvente când bebeluşul este băiat.

Aceste lucrări pun în evidenţă complementaritatea rolurilor părinteşti cu aportul respectiv

al fiecăruia la dezvoltarea copilului mic şi arată necesitatea de a lua în calcul relaţiile triadice

tată-mamă-copil în calitate de sistem (Fivaz, 1987) pentru o mai bună înţelegere a dezvoltării

psihologice. Ele aduc până la urmă o re-echilibrare în favoarea unui partener important, dar

puţin studiat de către abordările psihologice clasice, din viaţa copilului: tatăl său.

3.2. Dezvoltarea modurilor de supraveghere6

Problema îngrijirii non-parentale a copilului nu este nouă; din toate timpurile şi în

numeroase societăţi, a trebuit să se găsească soluţii pentru „delegarea sarcinilor de maternaj”,

cum spun antropologii, într-un context în care organizarea muncii prevede o separare a

rolurilor între cele două sexe. Aşa cum notează Pierrehumbert (1995), „ceea ce este nou în

societatea noastră este faptul că această problemă a devenit un subiect de politică socială

încetând să mai fie o problemă a femeilor”. Istoria actuală a modurilor de îngrijire (Norvez,

1990) este reflectarea unei duble ambiguităţi:

a) ambiguitate faţă de activitatea profesională feminină: nevoile reale de îngrijire a

copilului au fost subestimate;

b) ambiguitate şi neîncredere faţă de modurile de socializare colectivă, induse de o

reprezentare a copilăriei în care educaţia copilului mic trebuie să fie, înainte de toate,

problema exclusivă a familiei.

▲Organizarea şi caracteristicile modurilor de îngrijireFranţa număra în 1990 2,3 milioane de copii mai mici de 3 ani (INSEE, 1995) puţin mai mult

de jumătate dintre aceşti copii erau îngrijiţi de mamă, 197.000 erau şcolarizaţi, 155.000 erau

îngrijiţi la domiciliu de alte persoane decât mama (tinere angajate în regim de reciprocitate),

140.000 frecventau o creşă colectivă sau grădiniţe cu program redus, 286.000 erau îngrijiţi de

o asistentă maternală agreată7, 80.000 de o persoană ce nu aparţine familiei (asistentă

maternală neagreată, de exemplu), 160.000 de o rudă. Să adăugăm, pentru a fi în concordanţă

cu cifrele relative la munca feminină date mai sus, că o parte destul de importantă a mamelor

ce lucrează majoritatea timpului la domiciliu, ca agricultoarele de exemplu, îşi îngrijesc

singure copiii.

6 Cuvîntul folosit în text este garde = pază, ce a fost tradus prin „supraveghere, îngrijire”7 Agrée în original = persoană calificată, înscrisă în Registrul de recunoaştere a unei meserii

55

∆ STRUCTURILE DE PRIMIRE8 A COPILULUI După o clasificare clasică, structurile de îngrijire în instituţii a copilului mic se împart în cele ce permit o primire colectivă şi cele individuale. Primul caz cuprinde creşele colective, creşele parentale şi grădiniţele cu program redus. Creşele colective primesc, pe timpul unei zile şi, în general, cu program normal, copii de sub 3 ani ai căror părinţi lucrează; în majoritatea cazurilor, sunt administrate de municipalitate. Creşele parentale sunt structuri asociative, adesea cu efectiv mai mic, dar administrate de părinţii ce pot participa ei înşişi la îngrijirea copiilor. Grădiniţele cu program redus primesc copii mai mici de 6 ani pe timp mai scurt sau pe perioade ocazionale şi asigură copiilor ale căror mame nu lucrează o pregătire pentru grădiniţă. Îngrijirea de tip individual este asigurată de asistenţii maternali, personal agreat de consiliul general pentru a primi la domiciliul său cel mult trei copii. Părinţii pot fi ei înşişi angajatorii asistentei maternale sau pot să-i încredinţeze copilul prin intermediul creşelor familiale ce grupează mai mulţi asistenţi maternali agreaţi în jurul unei echipe ce asigură recrutarea şi încadrarea acestora. Aceste dispozitive constituie majoritatea ofertei organizate şi administrate de colectivităţile teritoriale pentru primirea (îngrijirea) copilului mic. Cititorul interesat va găsi în broşura editată de Casa Naţională de Alocaţii Familiale (1996), ce participă la finanţarea lor, un descriptiv precis al acestor structuri în termeni de cost, variabil de la o structură la alta, de condiţii de primire şi de parteneriat, ca şi o listă cu locurile de primire mai inovatoare şi polivalente ca şi casele de copii sau casele deschise. Părinţii pot de asemeni să recurgă la personal pe care-l angajează singuri la domiciliu; reglementări fiscale şi financiare recente au încercat să asaneze această practică.

Mai mult de un milion de copii mai mici de 3 ani a căror mamă lucrează au nevoie de un

mod de primire şi îngrijire în timpul zilei. Instituţia de referinţă este creşa colectivă chiar dacă

această modalitate de primire nu priveşte decât puţini copii (mai puţin de 5% în 1993) şi în

ciuda faptului că înfiinţarea grădiniţei ce poate primi copii de la doi ani în sus face ca

activitatea acesteia să se interfereze cu cea a creşei. Este greu să evaluăm foarte precis nevoile

neacoperite: în 1982, acestea erau estimate la 350.000 aproximativ; în faţa lipsei de grădiniţe,

părinţii se organizează cum pot recurgând eventual la circuite nedeclarate. Acest mod de

îngrijire clandestin, al cărui control este refuzat de colectivitatea organizatoare, poate fi

regăsit şi în cursul secolelor trecute. Se pare totuşi că măsurile recente destinate să–l oprească

(ca AGED – Alocaţia pentru Îngrijirea Copilului la Domiciliu şi mai ales AFEAMA –

Alocaţia destinată Favorizării Slujbei de Asistentă Maternală Agreată) au produs un oarecare

efect.

Alegerea unui mod de îngrijire corespunde rareori preferinţelor părinţilor şi este cel mai

des determinată de locul de reşedinţă, de situaţia profesională, dar mai ales de oferta de locuri

disponibile în structurile de primire ale căror disparităţi regionale, chiar locale, sunt flagrante.

Chiar dacă creşa colectivă, al cărei cost este ridicat şi care este majoritar prezentă în marile

oraşe, primeşte de fapt o minoritate de copii, impactul său este întotdeauna foarte important,

atât asupra părinţilor cât şi al profesioniştilor, pentru analiza situaţiilor în care copilul se

dezvoltă şi se socializaeză. În prezent, preferinţa părinţilor pentru creşa colectivă este totuşi în

8 Accueil în original = primire, găzduire, a fost tradus prin primire sau îngrijire (în cadrul instituţiilor specializate)

56

scădere (INSEE, 1995), după un progres constant în cursul ultimilor zece ani. Un părinte din

trei consideră că soluţia cea mai satisfăcătoare în materie de îngrijire a copilului este asistenţa

maternală. Este posibil ca părinţii să fi exprimat astfel dificultatea de a accede la un mod de

îngrijire colectiv? Subliniem totuşi distanţa observată în mod tradiţional între preferiunţe şi

practicile efective.

Dezvoltarea modurilor de îngrijire a copilului a antrenat o reînnoire şi o profesionalizare

a meseriilor implicând copiii mici. Astfel, faptul că acest personal beneficiază de aceleaşi

drepturi (condiţii de remunerare, de formare) ca şi ceilalţi salariaţi, se datorează faptului că

asistenţii maternali au obţinut un statut adevărat în 1977. Creşele parentale au fost oficializate

în 1981 şi au cunoscut de atunci o dezvoltare rapidă datorită costului lor mai mic (200 franci

cost de funcţionare pentru un copil, pe zi, în loc de 300 de franci la creşa colectivă) şi a

voinţei de implicare a unor părinţi în îngrijirea copilului lor. Foarte recent şi pentru a răspunde

unor situaţii profesionale şi sociale diverse, modurile de instituţionalizare s-au diversificat

pentru a acoperi aşteptările în materie de nevoi temporare şi permanente, de formare, de ajutor

psihologic, aşa cum o arată exemplul citat în frangmantul de mai jos.

ACTIVITATE: Reluaţi subpunctul 3.2. pentru a identifica similitudini şi diferenţe faţă de

sistemul romănesc.

∆ UN EXEMPLU DE ÎNGRIJIRE INOVATOARE: „COPILUL PREZENT”

„Copil prezent” (Lallemand, 1991) este un exemplu de structură de primire înfiinţată pentru a încerca să răspundă problemelor de îngrijire ale familiei şi situaţiei de criză, atât pe plan economic cât şi familial; într-adevăr, creşa colectivă „clasică” răspunde nevoilor copiilor din familiile unde cei doi membri ai cuplului sunt bine integraţi profesional, cu programe de lucru regulate. Când nu mai este cazul acesta (de exemplu într-o familie monoparentală în situaţie de precaritate profesională), nu mai rămâne adesea decât plasamentul familial ale cărui riscuri se cunosc. Se mai ştie şi că aceste situaţii ce pot combina probleme sociale, conjugale, de sănătate şi /sau psihologice tind să devină din ce în ce mai frecvente. „Copilul Prezent”, creat în 1987, într-un cartier din nord-estul Parisului, în care acest tip de situaţie tinde să devină tot mai puţin marginală, a încercat să se adapteze la această evoluţie sociologică. Această creşă familială specializată, concepută de o asistentă socială şi un psiholog, al cărui obiectiv se vrea înainte de toate preventiv, este finanţată de oraşul Paris şi a primt susţinerea Fundaţiei Franţei şi a Centrului Francez de Protecţie a Copilului. Acest mod de îngrijire suplă şi inovatoare a încercat să asocieze avantajele creşei familiale (plata în funcţie de venituri, organizarea unei grădiniţe cu program redus în timpul de formare a asistentelor maternale şi pentru a pregăti copiii pentru grădiniţă) şi tehnicile proprii plasamentului familial (intervenţii pe plan terapeutic şi educativ pe lângă familii, monitorizare psihologică şi medicală a copilului, muncă în legătură cu structurile medico-sanitare) pentru a lua în calcul în acelaşi timp nevoile copilului şi dificultăţile părinţilor. Ea poate primi, la alegere, eventual 24 de ore din 24, 7 zile din 7, 50 de copii între 0 şi 3 ani, datorită unui număr de 20 de asistente maternale agreate şi încadrate într-o echipă pluridisciplinară, compusă dintr-o asistentă socială (directoare), dintr-un psiholog, dintr-un specialist în puericultură, o educatoare specializată şi un pediatru din PMI. Dacă majoritatea copiilor primiţi corespund situaţiilor de precaritate descrise mai sus, 20% din părinţi fac apel la „Copilul Prezent” pentru o problemă de

57

program la locul de muncă ce nu permite primirea copilului în structurile de îngrijire tradiţionale (personal spitalicesc, navigant, ce lucrează în serviciile de alimentaţie publică etc.). Această formulă de primire / îngrijire, prezintă în acelaşi timp avantaje şi inconveniente; de exemplu, asistentele maternale sunt plătite mai bine dacă păstrează mai mult un copil; dacă reuşesc să reintegreze copilul în mediul său familial, ele vor fi mai puţin remunerate. Avantajele sunt supleţea şi o adaptare evolutivă la nevoile familiilor, de exemplu, durata de supraveghere poate fi modificată în funcţie de programul părinţilor. Un bilanţ, după trei ani de funcţionare, evidenţiază că, în ciuda temerilor, nu a existat o derivă spre o primire a copilului pentru o perioadă completă de 24 de ore care nu afectează efectiv decât un sfert din copii; jumătate din copii sunt îngrijiţi toată ziua dar cu orare mai dificile decât într-o structură clasică; sfertul rămas are nevoie de îngrijire la alegere, mergând de la ziua întreagă până la week-end.. Această creşă, ca şi alte locuri de primire a copiilor inovatoare ce au apărut în ultimii ani, joacă şi un rol împortant în ceea ce priveşte prevenţia precoce, coordonând un loc de viaţă obişnuit cu personal specializat.

∆ Efectele unei supravegheri non parentale asupra dezvoltării copilului Aşa cum tocmai am văzut, avem tendinţa de a considera din ce în ce mai mult, că modurile de a

îngriji copiii mici pot avea un rol important în materie de prevenţie a disfuncţiilor, dar şi în dezvoltare

armonioasă a unui copil. Modelele teroetice clasice (Freud, Wallon, Piaget, Bowlby) subliniază

importanţa primilor ani în dezvoltarea ulterioară. De altfel, faptul că mica copilărie reclamă prezenţa

mai multor adulţi (cel mai des femei) nu constituie o noutate în sine. Este, sau a fost cazul bunicilor,

mătuşilor, surorilor mai mari sau al vecinelor, în alte epoci sau în alte culturi. Ceea ce pare nou este

înlănţuirea situaţiilor în care copilul este confruntat cu „substituţi materni pe tranşă orară”, perioade în

care trebuie să se acomodeze cu temperamente şi atitudini diferite. Şi aici este greu să anticipăm în

mod linear şi cauzal efectele modului de îngrijire asupra dezvoltării copilului, putând interveni

multiple variabile, sociale, culturale dar şi psihologice în acelaşi timp.

Lucrări anilor 90 (Pierrehumbert, 1992 şi 1995), ce au încercat să realizeze o sinteză a literaturii

internaţionale pe acste subiect, arată efectiv că nu există un răspuns univoc la această problemă.

Pierrehumbert (1995) rezumă acest lucru: „Acest lucru depinde de ceea ce se înţelege prin îngrijire

non parentală (tipul şi calităţile acesteia), prin dezvoltare (ce aspect al acesteia) şi prin „a avea un

efect” (pozitiv, negativ, amplitudine, persistenţa acestui efect); depinde şi de ce fel de copil este vorba

(de calitatea relaţiei sale cu părinţii, de exemplu)”.

Putem nota de asemeni ponderea importantă a variabilelor de mediu precum profesia şi

nivelul de formare a părinţilor, satisfacţia pe care o resimt faţă de situaţia lor profesională şi

faţă de modul de îngrijire a copilului, atitudinea mamei faţă de reluarea lucrului, stabilitatea

modului de îngrijire. Rezultatele variază şi în funcţie de ţară, de ideologia ce poate fi

favorabilă sau nu educaţiei copilului în afara familiei, ceea ce se reflectă asupra tipului şi

numărului de structuri create. Pentru a nu vorbi decât despre Europa (Pierrehumbert, 1995)

proporţia de femei ce lucrează în exterior şi având copiii de vârstă preşcolară variază de la

25% în Irlanda la 76% în Danemarca: în paralel, oferta de structuri de îngrijire (raportată la

acoperirea cerinţelor de cuprindere a copiilor mai mici de 3 ani, în 1990) variază de la 2 % la

58

48 % în aceleaşi două ţări. Majoritatea lucrărilor au fost efectuate în ţări industrializate,

rezultatele cele mai puţin favorabile, în ceea ce priveşte modul de îngrijire asupra dezvoltării

copiilor, provin din ţări unde acesta este victimă a prejudecăţilor defavorabile, fiind în

majoritatea cazurilor lăsată pe seama iniţiativei private, ca în Statele-Unite, iar cele mai

favorabile sunt ţările nordice în care ideologia este binevoitoare faţă de munca maternă şi în

care politica socială a permis realizarea unor structuri de îngrijire de calitate satisfăcătoare şi

în număr suficient.

Trei sectoare de dezvoltare a copilului au fost studiate: legătura cu mama sau persoana

însărcinată cu îngrijirea copilului la locul de primire; dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea

socială. Ataşamentul mamă-copil este un punct polemic ce a fost utilizat de adversarii

structurilor de primire pentru a-i culpabiliza pe părinţi. Lucrările arată, pe de o parte, că, în

mod contrar exclusivităţii ataşamentului matern, cum a fost el descris de Bowlby, copilul mic,

confruntat cu o îngrijire non maternă, poate forma legături de ataşament cu auxiliarul

specialist în puericultură sau asistenţă maternală, cu condiţia ca îngrijirea să fie stabilă şi de

bună calitate. Dacă el poate stabili legături cu persoanele care-l îngrijesc, se pare că aceste

legături sunt totuşi de natură calitativ diferită decât cele stabilite cu mama: schimburile ar fi

de natură mai apropiată cu mama în ce priveşte contactul fizic, mai îndepărtate cu asistenta

maternală, utilizându-se unele semnale de comunicare la distanţă (priviri, zâmbete), ceea ce

pare logic ţinând cont de faptul că asistenta maternală are mai mulţi copii în îngrijire.

În privinţa efectelor îngrijirii non parentale asupra dezvoltării cognitive, rezultatele

cercetărilor sunt contradictorii. Majoritatea studiilor sunt retrospective, evaluând dezvoltarea

cognitivă la vârsta preşcolară, în funcţie de modul de îngrijire anterior; macro-variabilele

(precum categoria socioprofesională) capătă atunci mai mare importanţă pe măsură ce copilul

creşte şi reduc influenţa modurilor de îngrijire. Se pare că efectele negative ale acestor moduri

(de exemplu un coeficient de dezvoltare mai slab atunci când supravegherea non parentală

este de durată mai importantă) nu subzistă şi în perioada preşcolară.

Cât despre efectele îngrijirii non parentale asupra dezvoltării sociale, se spune că acei

copii care au avut experienţa unui mod de îngrijire colectiv ar fi mai sociabili cu semenii lor şi

cu persoanele necunoscute, iar adaptarea lor la grădiniţă ar fi mai rapidă. De fapt, nu totul este

aşa de simplu şi aceste rezultate ar putea să se inverseze dacă durata frecventării creşei este

importantă (Clarke-Stewart, 1992, citat de Pierrehumbert, 1995).

Foarte puţine studii au fost realizate în Franţa, sintezele citate mai sus nu reţin decât

studiul lui Balleyguier, ş.a. (1992) ce se referea la un aspect foarte precis al dezvoltării

copilului: temperamentul său. Tipul de îngrijire, colectiv sau individual, ar avea o incidenţă

59

asupra temperamentului; crescuţi la creşă, copiii ar fi mai degrabă pasivi şi ar avea tendinţa să

se autostimuleze; îngrijiţi de o asistentă maternală, ei ar fi mai mult orientaţi spre persoanele

din jur. Un alt studiu (Guidetti şi Tourette, 1992), efectuat în timpul introducerrii în Franţa a

unei probe de evaluare a competenţelor comunicative, ECSP (Guidetti şi Tourette, 1993),

arată că o comparaţie a copiilor de 18 luni ce frecventează creşa colectivă cu cei ce sunt

crescuţi la domiciliu, indică faptul că cei din urmă sunt mai performanţi în atenţia

”interesată”, cu alte cuvinte pentru a atrage atenţia adultului, pentru a-l face să împărtăşească

propriul lor interes şi dau răspunsuri verbale mai frecvente, în timp ce primii au rezultate mai

bune în interacţiunea ludice fără scop precis.

În sfârşit, modalitatea de îngrijire, colectivă sau individuală, la domiciliu sau în exterior,

ar avea mică importanţă, dar trei variabile, rareori luate în considerare, pentru că sunt dificil

de integrat, ar fi esenţiale: este vorba de stabilitatea modului de îngrijire, de calitatea sa şi de

faptul ca un proiect educativ relativ comun să fie împărtăşit de tot mediul familial şi de locul

în care copilul este primit. Calitatea modului de primire poate fi îmbunătăţită prin formarea şi

calificarea personalului sau prin rata de încadrare şi organizarea activităţilor (Balleyguier şi

Meudec, 1996). Luarea în calcul a nevoilor fundamentale ale copilului ar trebui să permită

amenajarea unui sistem de relaţii triangulare între părinţi, copii şi personalul de îngrijire, în

aşa fel încât fiecare să se situeze pozitiv în relaţia cu ceilalţi. Fiecare modalitate de îngrijire

are avantajele şi inconvenientele sale, fiecare familie trebuie să caute, în ciuda lipsurilor, ceea

ce-i convine, în funcţie de multiplii factori (situaţie socioprofesională, practici educative,

caracteristici ale copilului) ce au fost deja evocate.

Pare deci greu de evaluat efectul modurilor de îngrijire; această cvasi-imposibilitate ar

constitui o slăbiciune a unei epoci în care criteriile cele mai importante par a fi cele ale

rentabilităţii. În acest context, costul lor pare până la urmă criteriul decizional din partea

colectivităţilor teritoriale pentru a pune în practică o astfel de structură, într-o epocă în care

lipsurile în acest domeniu par departe de a se sfârşi.

∆ GRĂDINIŢA LA DOI ANI?Acum mai bine de 25 de ani, B. Zazzo (1984) îşi punea întrebări asupra interesului unei şcolarizări precoce. Dacă această întrebare este în continuare de actualitate, trebuie să constatăm că situaţia efectivă a copiilor mici de 2-3 ani şcolarizaţi este total contradictorie. Într-adevăr, dacă cvasi-totalitatea copiilor de trei ani se găseşte la ora actuală pe băncile grădiniţei (99,6 % din copii de vârsta aceasta, după Menesr, 1996; amintim că şcoala nu este obligatorie decât de la vârsta de 6 ani), nu acesta este şi cazul copiilor de 2 ani, din care doar un sfert (35,4 % ) frecventează această instituţie. Rata de şcolarizare a primilor continuă să progreseze în timp ce procentul celei de-a doua categorii rămâne stabil de la sfârşitul anilor 80. Trebuie să reţinem şi că aceste rate de şcolarizare sunt foarte diferite de la o regiune la alta, atingând mai mult de 60 % în regiunile de vest ale Franţei şi mai puţin de 2 % la Paris. Ele variază şi în funcţie de tipul de activitate profesională a mamei, trecând de la mai

60

mult de 20 % la agricultori la mai mult de 50 % la profesori. Una din ambiguităţile grădiniţei franceze provine din faptul că poate fi considerată în acelaşi timp un loc de primire gratuită a copilului, deci mult mai puţin oneros pentru părinţi decât alte structuri de care tocmai s-a vorbit, şi care poat primi copii de aceeaşi tranşă de vârstă, 2-3 ani, şi, pe de altă parte, ca un loc de pregătire a şcolii elementare, deci ca un loc de preşcolarizare. Polemica privitoare la avantajele şi inconvenientele unei şcolarizări precoce de la 2 ani, a fost rareori susţinută de argumente fiabile şi obiective. Partizanii săi susţin că ea permite o egalizare a şanselor tuturor copiilor înaintea şcolii, ceea ce, l-a condus, în 1992, pe Ministrul Educaţiei, J. Lang să favorizeze primirea în unele secţii ale grădiniţelor şi a copiilor mai mici de doi ani (ce împlineau 2 ani cel mai târziu până la sfârşitul anului calendaristic din primul an şcolar) proveniţi din zone de educaţie prioritară. Unul dintre argumente este faptul că prelungirea preşcolarizării se împleteşte cu scăderea ratei de repetenţie din şcoala primară; cu alte cuvinte, cu cât se frecventează mai mult grădiniţa, cu atât mai puţine eşecuri vor fi în şcoala primară. Adversarii şcolarizării precoce consideră că actualele condiţiile de preşcolarizare (număr împortant de copii, număr mic de personal, localuri adesea prea mici) sunt puţin adaptate dezvoltării şi maturizării acestor şcolari în miniatură. Rezultatele preliminarii ale unui studiu longitudinal (Florin, 1995) nu evidenţiază totuşi nici o diferenţă între copii, fie că sunt şcolarizaţi la doi sau la trei ani, dintr-un ansamblu de performanţe şcolare şi a unor probe psihologice.

ACTIVITATE: În baza pregătirii dv. psihologice şi a experienţei educative de până acum, găsiţi alte

trei argumente PRO şi trei CONTRA, faţă de cele deja prezente în text, privind venirea la grădiniţă

de la 2 ani.

BIBLIOGRAFIE

BALLEYGUIER G., MEUDEC M., 1996, Ecole ou creche pour les enfants de 2-3 ans?, Enfance, 4, 487-500BALLEYGUIER G., MEUDEC M., CHASSEIGNE G., 1992, L’influence des differents modes de garde sur le temperament du jeune enfant, in PIERREHUMBERT B. (ed.), l’Accueil du jeune enfant, Paris, ESF FIVAZ E., 1987, Alliances et mesalliance dans le dialogue entre adulte et bebe, Neuchatel, Delachaux et NiestleFLORIN A., 1995, La Scolarisation des enfants de deux ans, Rapport de rechercheGUIDETTI M., TOURETTE C., 1992, Un outil original pour l’evaluation des competences communicatives chez les jeune enfant: les ESCS, Revue Europeenne de Psychologie Appliquee, 42, 185-193 GUIDETTI M., TOURETTE C., 1993, Evaluation de la Communication Sociale Precoce, Issy- les-Moulineaux, EAPLABRELL F.,1995, Interaction pere-bebe et incidences sur le developpement cognitif precoce, in ROBIN M., CASATI I., CANDILIS-HUISMAN D. (EDS.), La construction des liens familiaux pendant la premiere enfance, Paris, PUFLALLEMAND D., 1991, Une creche preventive unique en France:”l’Enfant present”, Paris, Fondation de FranceLAMB M.E., 1975, Fathers: forgotten contributors to child development, Human Development, 18, 245-266LE CAMUS J., 1995, Peres et bebes, Paris, L’HarmattanLE CAMUS J., LABRELL F., ZAOUCHE-GAUDRON C.,1997, Le rol du pere dans le developpement de l’enfant, Paris, NathanMENESR , 1996, Reperes et references statistiques pour les enseignements et la formation,Paris, MENESRMEULDERS-KLEIN M.T., THERY I. (eds.), 1993, Les recompositions familiales aujourd’hui, Paris, NathanNORVEZ A., 1990, De la naissance a l’ecole: sainte, modes de garde et prescolarite dans la

61

France contemporaine, Paris, PUFPIERREHUMBERT B., PARVEX-PUGLIESE F., 1995, Attachement et amour: un impetueux desir de securite, in ROBIN M., CASATI I., CANDILIS-HUISMAN D. (EDS.), La construction des liens familiaux pendant la premiere enfance, Paris, PUFSTEICHEN R., NEUTER P. (eds.), 1995, Les familles recomposees et leurs enfants, Louvain-la- Neuve, AcademiaTHERY I., 1995, Du divorce et des enfants, Paris, INEDTHERY I., 1996, Le Demariage, Paris, O. JacobZAOUCHE-GAUDRON C., LE CAMUS J., 1996, Analyse des processus de subjectivation au travers de la relation pere-nourrisson, Psychatrie de l’enfant, 39, 251-296

Copiii secolul XXI9

9 M. Guidetti, S. Lallemand, M-F. Morel, Enfances d’ailleurs, d’hier et d’aujourd’hui. Aproche comparative, Armand Colin, 1997, pp. 154 - 165

62

Am ales să tratăm în această ultimă parte două probleme legate parţial de progresele

medicinii, adică incidenţele pe plan psihologic ale disocierii dintre filiaţia juridică şi cea

biologică, în cazul adopţiei şi al procreaţiiloor asistate medical, pe de o parte, şi mizele

diagnosticului antenatal, pe de altă parte. Este foarte evident că, ţinând cont de caracterul

recent al acestor tehnici şi practici, nu avem încă distanţa necesară pentru a evalua toate

efectele lor. Aceste teme constitue totuşi tot atâtea piste de reflecţie (în ceea ce priveşte

definirea persoanei umane, a calităţii de părinte etc...)

Fascinaţia pe care o exercită aceste tehnici noi precum fecundarea in vitro, nu trebuie să

ne facă să uităm că ele ridică importante probleme etice pe care legile bioeticii din 1994 au

încercat să le regleze, reuşind doar în parte, pentru că tehnici noi apar sistematic ( precum cea

a clonării animalelor aşa numite „superioare”) şi asupra cărora va trebui să se legifereze în

anii ce vin. Această fascinaţie nu trebuie nici să ne facă să uităm că ele pot fi la originea unor

consecinţe indezirabile pe care progresele medicale au încercat să le oprească, aşa cum este

sporirea naşterilor multiple legate de fecundarea in vitro; aceste naşteri sunt foarte des

premature, putând fi la originea unor sechele neuromotrice la copil.

1. Disocierea între filiaţia juridică şi biologică şi incidenţele sale asupra dezvoltării psihologice a copilului Vom trata despre două cazuri în care putem observa o disociere între filiaţia juridică şi

cea biologică: cel al adopţiilor şi cel al procreaţiilor asistate medical (PMA). Vom face des

referinţă la o sinteză, foarte documentată, redactată de doi specialişti (Delaisi şi Verdier,

1994). Înainte de a le descrie, este necesar să plasăm aceste practici în contextul isoric, dat

fiind că procedurile actuale referitoare la adopţie moştenesc practicile din cursul secolelor

trecute. Pe de altă parte, contextul socio-demografic actual este marcat, cum am văzut mai

sus, de creşterea ponderii muncii feminine, de scăderea numărului de copii şi de creşterea

vârstei mamei la prima maternitate. În acest cadru şi, ţinând cont de faptul că fertilitatea

cuplului diminuează odată cu vârsta, este logic să constatâm că aceste practici se dezvoltă

într-un context în care dorinţa de a avea un „copil cu orice preţ”, în momentul în care vrem

noi, se poate concretiza tot mai greu.

1.1. Adopţia Principiul adopţiei este cel de a da o familie unui copil şi nu invers, cum ar putea lăsa să

se înţeleagă remarcile făcute mai sus. Distingem două feluri de adopţii ce implică 9.000 de

persoane în fiecare an (Belmokhtar, 1992): adopţia completă (52 % din cazuri) şi adopţia

63

simplă (48 %). Măsura adopţiei este pronunţată de un tribunal ce judecă dacă ea este făcută în

interesul copilului.

Adopţia completă nu poate fi pronunţată decât în favoarea unui minor, în principiu mai

mic de 15 ani; ea rupe toate legăturile dintre copil şi familia de origine şi îl asimilează total

unui copil legitim al cuplului ce adoptă. Îi implică pe copiii ce pot fi ori pupili ai Statului, ori

încredinţaţi Asistenţei Sociale a Copiilor (ASE ), fie că vin din străinătate, subiecţi ce

reprezintă astăzi majoritatea (62% în 1992). Regimul pupililor Statului este unul de tutelă

administrativă ce se referă la aproiximativ 5.500 de copii (Delaisi şi Verdier, 1994: 114). Trei

procedee le permit părinţilor să stabilească în mod legal o substituţie de filiaţie; este vorba de

secretul naşterii numit şi „naştere sub X”, de consimţământul ce trebuie dat de cei doi părinţi

biologici şi de secretul Stării civile; în acest ultim caz, părinţii pot da ASE (Asistenţei Sociale)

un copil legitim, fie recunoscut până la majorat, cerând aplicarea art. 62 din Codul familiei şi

al asistenţei sociale. Această procedură implică în jur de 300 de copii în Franţa, în fiecare an;

se redactează apoi un act de naştere fictiv ce modifică cel mai des numele, locul naşterii şi

menţiunile referitoare la filiaţie.

Naşterea secretă se aplică la aproximativ doi copii pe zi. Conform lui Verdier (1994),

această procedură nu respectă dreptul copilului la cunoaşterea originii sale şi ar fi, deci, în

contradicţie cu convenţia internaţională a drepturilor copilului şi cu totalitatea dispozitivului

legislativ francez. Conform acestui autor, este vorba de „o încurajare instituţională la

denegare”. Din punct de vedere istoric, această posibilitate, ce nu exista în dreptul francez, a

fost întemeiată pentru a încerca să se limiteze marele număr de abandonuri de copii, practică

frecventă în Franţa până în sec. XIX. Naşterea secretă, aşa cum există astăzi, cuprinde o

asumare a cheltuielilor financiare pentru găzduire şi spitalizare în timpul naşterii de către ASE

din departamentul respectiv pentru mama care a hotărât să nască în secret şi cu condiţia ca ea

să o facă într-o instituţie publică sau privată convenţionată. E un dispozitiv înfiinţat în 1941

sub regimul de la Vichy. În prezent, argumentele în favoarea acestui text de lege, ce a fost

rediscutat în Parlament, sunt lupta împotriva recurgerii tot mai mari la IVG (întrerupere

voluntară a sarcinii) şi a abandonării copiilor în urma naşterilor la domiciliu fără asistenţă

medicală.

Având experienţă în structurile de adopţie, Verdier discută îndelung despre problema

legată de secretul originii adevărate a copilului în procedurile de adopţie; vom vedea mai

departe că aceeaşi problemă se pune în cazul PMA. Acest secret se defineşte prin faptul că se

bazează pe o cunoaştere împărtaşită: există întotdeauna cineva care ştie adevărul; este un

adevăr protejat, ascuns celorlalţi, dar este şi un mod de a evita conflictele sau dificultăţile. În

64

realitate, secretul serveşte la a–i proteja pe părinţii adoptivi şi la ascunderea secretului

sterilităţii cuplului care adoptă, cât şi a identităţii tatălui natural. Verdier cere ca secretul să fie

îndepărtat şi ca orice copil să poată să-şi cunoască originile aşa cum enunţă, deşi în mod

nuanţat, în art. 7 din Convenţia internaţioanlă a drepturilor copilului: „Copilul are dreptul, în

măsura posibilului, să-şi cunoască părinţii şi să fie crescut de ei”. Legea franceză permite

totuşi unui copil adoptat să consulte arhivele care-l privesc şi să aibă acces la originile

familiale dacă acestea există. Aceste reflexii sunt puse în legătură cu situaţiile în uz în

anumite societăţi „tradiţionale” în care copilul poate fi crescut fără prea multe daune aparente

de mai mulţi „co-părinţi” în acelaşi timp.

ACTIVITATE: Gândiţi-vă la secretul filiaţiei biologice şi exprimaţi-vă, argumentat, propia

opinie.

În cazul adopţiei simple, copilul păstrează legături cu familia de origine, familia

biologică, dar familia de adopţie, cea care creşte copilul, este investită cu autoritatea

parentală; acest tip de adopţie este revocabil doar în cazuri grave.

În prezent ar fi de zece ori mai multe cereri de adopţie decât copii ce pot fi adoptaţi.

Numărul acestora este în continuă scădere; în zilele noastre, cvasi-totalitatea copiilor aflaţi în

acestă situaţie sunt adoptaţi. Legea pretinde o durată de un an de abandon continuu, fără nici o

legătură cu familia biologică, înainte de a începe procedura de adopţie. În această situaţie de

penurie de copii, familiile recurg des la adopţiile internaţionale. Această practică pune şi ea

destule dificultăţi: pe de o parte, sistemele juridice din cele două ţări sunt adesea diferite, ceea

ce explică perioadele lungi de aşteptare cerute de procedurile de adopţie internaţională. Pe de

altă partre, faptul că majoritatea copiilor primiţi în Franţa şi, în general în ţările occidentale,

prin această procedură vin din ţări ale Lumii a treia a făcut să se dezvolte practici îndoielnice

pe care Convenţia internaţională a drepturilor copilului a încercat să le oprească în art. 21.

Statele trebuie să se asigure îndeosebi că „interesul superior al copilului este consideraţia

primordială” şi că „plasarea copilului nu se va traduce într-un profit material nepotrivit pentru

persoanele ce sunt responsabile de acest lucru” şi, în sfârşit, adopţia internaţională constitue

un mod de a asigura îngrijirile necesare unui copil când el nu poate fi „crescut în mod

convenabil (termen ce rămâne de definit!!) în ţara sa de origine.”

ACTIVITATE: a) Pornind de la datele anterioare, specifice spaţiului francez, faceţi o comparaţie cu România: atitudine faţă de adopţie, anvergura fenomenului etc. b) Pe care

65

dintre cele două forme de adopţie credeţi că ar prefera-o românii? c) Dacă cunoaşteţi cazuri de infiere, cu ce probleme s-a confruntat familia, dar copilul ?

1.2. Tehnicile de procreaţie medicală asistată (PMA)

1.2.1 Diferite tehnici existente: definire şi istoric Se vorbeşte de PMA pentru a evoca „ansamblul tehnicilor medicale puse la dispoziţia unui cuplu rămas infertil după un an de viaţă comună fără concepţie” (Hugues, 1990). Aceste tehnici permit, de asemenea, evitarea naşterilor anormale. Legile bioetice, promulgate de Parlament în 1994, au încercat să încadreze aceste tehnici şi să le fixeze în limitele permise practicilor franceze: „PMA este destinată să răspundă proiectului familial al unui cuplu; ea are drept obiectiv exclusiv de a suplini sterilitatea patologică diagnosticată medical şi de a preveni transmiterea la copil a unei maladii grave şi incurabile”. Vom reveni la noţiunea relativ flu de proiect parental. -------------------------------------------------------------------------------------------------------CASETA FACULTATIVĂ - Extras din propunerea legislativă privind reproducerea umană asistată medical, aflată în atenţia Parlamentului României, 2009 (http://www.urbaniulian.ro/2009/05/09/iata-proiectul-de-lege-privind-reproducerea-umana-asistata-medical-astept-punctele-voastre-de-vedere/).

a) prin dreptul la reproducere se înţelege dreptul cuplurilor şi indivizilor  de  a  decide  liber  şi  responsabil  numărul,  frecvenţa  şi momentul în care doresc să aibă copii, precum şi dreptul de a avea acces la informaţii, educaţie şi mijloace pentru a lua o asemenea decizie; b) prin reproducere umană asistată medical se înţelege actul medical  ce  cuprinde  ansamblul  tratamentelor  şi  procedurilor  de inseminare artificială sau de fertilizare in vitro, de manipulare medicală în  laborator  a  materialului  genetic  feminin  şi  masculin,  în  scopul fecundării  artificiale  a  ovulelor,  manipulare  a  spermei  şi/sau  a embrionilor  proveniţi  din  fecundarea  extracorporală şi  implantarea acestora; c) prin tehnologii de asistare medicală a reproducerii umane se înţelege un complex de servicii medicale orientate spre corectarea stării de infertilitate, incluzând inseminarea artificială, fertilizarea in vitro şi transferul de embrioni; d) prin mamă purtatoare se înţelege femeia dintr-un cuplu infertil care consimte ca embrionul obţinut prin reproducere umană asistată medical, să fie implantat în uterul său şi să ducă sarcina la termen şi să nască; e) prin informare se înţelege furnizarea de date esenţiale, într-o modalitate pe care pacientul  să o înţeleagă şi la care să poată face referire; scopul informării este de a asigura că decizia pacientului este voluntară şi informată, şi de a obţine permisiunea  legală pentru anumite proceduri medicale sub forma unui consimţămant informat scris; f) prin partener se înţelege membru al  unui cuplu reproductiv asistat medical care  beneficiază de  reproducere  umană asistată medical  şi  care  a contribuit  total,  parţial  sau  deloc  cu  material  genetic  necesar; g) prin consiliere şsi evaluare se înţelege furnizarea de către o comisie medicală a unor date  esenţiale referitoare la implicaţiile procedurii de reproducere umană asistată medical prin intermediul fertilizării in vitro într-o modalitate pe care cei implicaţi să o înţeleagă, precum şi analiza acestora în scopul asigurării asupra calităţii deciziei lor voluntare; h) prin infertilitate se înţelege reducerea în mod involuntar şi semnificativ a capacităţii reproductive naturale a unui cuplu viabil, aflat la vârsta biologică de a procrea şi care poate dovedi existenţa vieţii comune stabile a celor doi membrii, heterosexuali; i) prin fertilizarea in vitro se înţelege tehnica reproducerii asistate medical prin fecundarea unui gamet feminin (ovul) şi a unui gamet masculin (spermatozoid) care se realizează în laborator, embrionul rezultat fiind transferat în uter în scopul implantării şi dezvoltării sale ulterioare ca făt; j) prin transfer de embrioni se înţelege reimplantarea embrionului din gameţii cuplului beneficiar la o altă femeie, purtătoare de sarcină, inseminarea  unei  femei  străine  cuplului,  care  doreşte  copilul,  şi extragerea ovulului fecundat urmată de reimplantarea în uterul femeii beneficiare; k) prin fertilizare artificială se înţelege procedura medicală prin care  ovulul  mamei  purtătoare  a  sarcinii  este  fecundat  cu  gameţii masculini, fie ai soţului, fie ai unui donator; l) prin inseminare artificială se înţelege o tehnică de reproducere umană asistată medical utilizată în unele cazuri de sterilitate a cuplului; dacă lichidul  seminal  provine  de  la  soţul  sau  concubinul  femeii, inseminarea artificială este denumită inseminare conjugală, iar atunci când    sperma provine de la un donator, inseminarea artificială este denumită inseminare cu donator; m) prin donarea de gameţi se înţelege un contract confidenţial şi gratuit prin care un bărbat, în principiu anonim, donează   sperma unui centru de inseminare, acceptând fecundarea unei femei, care nu îi este parteneră de viaţă.

În tabelul 1 se regăsesc diferitele tipuri de PMA, după cauza infecundităţii şi originea

gameţilor utilizaţi.

Tabel 1 – Tipologia PMATehnici Indicaţii medicale

actuale Originea gameţilor Gestaţia

IAC hipofertilitate gameţii cuplului de către femeia din

66

masculină; tulburări ale raporturilor sexuale; sterilitate secundară după tratamente sterilizante

cuplul în cauză

IAD sterilitate masculină;maladii ereditare

ovocite ale femeii din cuplu, spermatozoii altui bărbat decât partenerul

de către femeia din cuplul în cauză

FIV sterilitate tubulară feminină; hipofertilitate feminină sau masculină; infecunditate inexplicabilă

gameţii cuplului de către femeia din cuplul în cauză

FIV + donare de spermă

sterilitate tubulară feminină + sterilitate masculină

gameţii cuplului de către femeia din cuplul în cauză

FIV + donare de ovocite

sterilitate feminină prin absenţa ovocitelor; maladii ereditare

ovocite de la o altă femeie + spermatozoizi de la bărbatul din cuplu

de către femeia din cuplul în cauză

Donare de embrion sterilitate masculină şi feminină prin absenţa gameţilor; maladii ereditare -acceptul donării unui embrion de către un alt cuplu

gameţii altora de către femeia din cuplul în cauză

Uter de împrumut sterilitate feminină prin imposibilitatea gestaţiei - FIV pe baza gameţilor cuplului; sterilitate feminină prin absenţa ovocitelor şi imposibilitatea gestaţiei – donare de ovocite + IA cu sperma cuplului

gameţii cuplului

ovocite de la altă femeie + spermatozoizi din cuplu

altă mamă purtătoare

altă mamă purtătoare

Cele mai frecvente două tehnici sunt inseminarea artificială (IA) - efectuată fie cu

sperma partenerului, vorbim atunci de IAC, fie cu sperma unui donator, IAD – şi de

fecundarea in vitro ( FIV sau FIVETE pentru fecundarea in vitro şi transfer de embrion), care

poate fi realizată , fie cu gameţii cuplului, fie prin donarea de spermă şi /sau ovocite. Aceste

tehnici pot, de asemenea, să vizeze donarea embrionului sau „împrumutul” uterului, mai bine

cunoscută sub denumirea de mamă purtătoare. Această practică a fost interzisă în Ftanţa prin

legile bioetice („toate convenţiile privind procreaţia şi gestaţia prin coptarea altuia sunt nule”),

dar se practică în alte ţări precum Statele Unite. Se poate găsi în Humeau şi Arnal (1994) – o

67

carte relativ realistă şi bine documentată, care pledează pentru ideea ca PMA „să treacă de la

medicina de explorare la medicina cotidianului” pentru cel mai mare bine în favoarea copiilor

care se vor naşte şi a familiilor lor -, un rezumat al diverselor cauze (malformative,

infecţioase, hormonale, tumorale....) care pot fi la originea eşecurilor reproducerii.

Anumite tehnici şi practici, dintre cele menţionate, nu sunt noi, inseminarea artificială

umană are cel puţin două secole. Prima aplicare, prin folosirea spermei partenerului, a avut

loc în Marea Britanie, în 1780, iar folosirea spermei unui donator datează din 1884. Progrese

rapide au avut loc graţie lucrărilor lui Jean Rostand, care a descoperit cum să conserve, prin

temperatură, sperma. IAD-ul datează din 1973, an în care s-a organizat CECOS-ul ( Centrul

de studiere şi conservare a spermei).

Actualmente, se apreciază că între 10 şi 20 % dintre cuplurile cu vârste între 20 şi 40 de

ani au dificultăţi de procreere şi, ca urmare, consultă, cel puţin o dată, un centru PMA, în

măsura în care fertilitatea naturală a cuplurilor tinere şi mediu fertile este de 20 - 25 %, adică

o şansă la 4 - 5 cicluri de a concepe un copil. Acest procent variază enorm de la un cuplu la

altul, de la 0 la 65 %. În plus, fertilitatea unui cuplu nu este o constantă, ea diminuează cu

vârsta şi poate fi marcată de patologie, mod de viaţă, stres...Toate acestea intră în relaţie cu,

ceea ce am discutat anterior, vîrsta din ce în ce mai ridicată a primei maternităţi, rata tot mai

mare a divorţialităţii – o femeie poate, astfel, ajunge să aibă copilul pe care nu l-a putut avea

cu primul soţ – odată cu recăsătorirea sau uniunea liberă, prilejuri care renasc dorinţa unui

copil. Din aceste motive, procentajul gravidităţilor „târzii”, peste 35 de ani, a crescut cu 20 %

între 1980 şi 1990 (Pons, 1996). Se încadrează aici primiparele de origine franceză, cu nivel

socio-economic ridicat şi care au beneficiat, în peste 20 % dintre cazuri, de tratamente contra

sterilităţii. Se consideră că între 3 şi 5 % dintre cupluri nu au (sau au foarte puţin) şansa să

procreeze fără tratament.

În faţa unei probleme de infertilitate, constatată la un cuplu, pot fi descrise patru

situaţii:

1. Sterilitatea masculină definitivă

În acest caz, graviditatea poate fi obţinută graţie unui donator de spermă şi prin procedura

IAD. În Franţa, această variantă este girată de cele 20 CECOSU-ri. Sunt singurele centre

autorizate în care donarea de spermă, gratuită şi anonimă, este asimilată donării voluntare

de organe. Activitatea acestor centre este în creştere, se înregistrează anual în jur de 3 000

de cereri, din care 1 – 2 % din necesitatea ca bărbatul din cuplu să nu transmită o maladie

ereditară. IAD-ul permite obţinerea mai mult de 2 000 de sarcini pe an şi se consideră că,

în Franţa, în douăzeci de ani, mai mult de 30 000 de copii s-au născut prin IAD. Ca

68

reprezentare socio-profesională, IAD-ul este solicitat de cadre superioare şi peste medie,

ceea ce se leagă de factorii socio-demografici anterior discutaţi. În cazul donării, sunt

consemnate câteva caracteristici fizice (culoarea pielii, a ochilor, a părului) şi fiziologice

(grupa sangvină, Rh). Se păstrează secretul identităţii donatorului pentru a exclude

stabilirea oricărei legături între copilul astfel născut şi donator. Prin comparaţie cu dreptul

copilului adoptat de a-şi cunoaşte părinţii, în acest caz se consideră că interesul părinţilor

primează asupra dreptului copilului. Anonimatul donatorului este criticat în anumite ţări.

Suedia, din 1985, a luat decizia de a comunica, în anumite condiţii, copiilor născuţi prin

IAD, identitatea donatorului spermei. Faptul a avut ca urmare secundară scăderea

semnificativă a numărului de donatori, sau, mai corect interpretat, schimbarea profilului

donatorilor ca vîrstă (mai mare) şi maturitate (Delaisi,1994). Cartea autorului menţionat

oferă o discuţie pasionantă a noţiunii de donare cu clarificări etnologice şi istorice. Ea

critică faptul că, în cazul donării de spermă, ovocite sau embrioni, donatorii sunt reduşi, în

textele de lege, doar la substanţa pe care o donează. Se pledează pentru ca „gestului lor să-

i fie restituită dimensiunea relaţională existentă în dinamica actului de procreaţie” (p.

143). Se consemnează schimbarea profilului donatorilor: între 1986 şi 1992, s-a trecut de

la 32 % de donatori din iniţiativă personală la 15 %, şi de la 32 % de 51 % donatori care o

fac la cererea unui cuplu care solicită IAD.

ACTIVITATE: Personal, cum vă poziţionaţi în această dilemă a cunoaşterii identităţii

donatorului? Argumentaţi-vă opinia.

Copilul născut prin IAD beneficiază, fie de prezumţia paternităţii legitime, fie de

recunoaştere, anumiţi bărbaţi putând reveni asupra deciziei lor, în măsura în care această

filiaţie juridică nu corespunde celei biologice (de ex. în cazul divorţului sau separării de

mamă). Anumite jurisdicţii au refuzat „tatălui” social să revină asupra acordului său, altele

l-au acceptat, dar problema rămâne deschisă. Numeroşi jurişti gândesc astăzi că filiaţia

copiilor născuţi prin PMA trebuie considerată ca o filiaţie voluntară. Una dintre soluţiile

juridice considerate satisfăcătoare, pentru evitarea problemelor menţionate, ar fi ca

partenerul steril să adopte – ca şi în cazul adopţiilor – copilul născut prin PMA.

2. Sterilitatea feminină

Aceasta este cauzată cel mai ades de tulburări de ovulaţie sau de obstrucţie tubulară; în

acest caz, sarcina poate fi obţinută prin fecundare in vitro, tehnică cunoscută şi sub

numele de „copii-eprubetă”. Această tehnică datează de ceva vreme. Primul bebe-eprubetă

69

din lume, Louise Brown, s-a născut în 1978. În Franţa, evenimentul s-a produs în 1982,

când s-a născut Amandine. Această tehnică a permis naşterea a aproximativ 5 000 de copii

pe an, din totalul Franţei, de 760 000, şi de la 20 - 25 000 anual în întreaga lume.

Derularea unui FIV necesită patru etape, bine descrise de Frydman (1990) şi

Humeau & Arnal (1994). În primul rând, trebuie obţinute ovocite maturate, prin puncţia

ovarelor. De regulă, se stimulează hormonal ovulaţia pentru a creşte numărul ovocitelor.

Apoi trebuie obţinuţi spermatozoizi, care sunt supuşi unui tratament ce le conferă

caracteristici cât mai asemănătoare cu cele pe care le dezvoltă când ajung în trompa

uterină. Apoi are loc fecundarea, într-un mediu care este exterior uterului matern, de unde

vine şi numele acestei tehnici. Atunci când embrionul a atins o talie de 1/10 dintr-un

milimetru, este depus în uterul matern.

De regulă, se implantează în medie trei embrioni, dar acest număr poate să varieze

de la 1 la 5. Se practică, in utero, o reducţie embrionară care conservă în jur de 3 % dintre

sarcinile obţinute prin FIV. Această tehnică nu este lipsită de riscuri (false implantări în 15

% dintre cazuri), nici de consecinţe psihologice. Fiecare dintre cele patru etape poate să

eşueze; se consideră că, în medie, doar 20 % dintre ciclurile stimulate reusesc să ducă la o

sarcină. Femeile care au devenit mame prin FIV descriu acest parcurs ca pe o luptă. Ciclul

complet al unei astfel de tentative durează între o lună şi o lună şi jumătate. Pentru a creşte

şansele de a obţine o sarcină, se creşte numărul embrionilor concepuţi şi reimplantaţi. De

aici, numărul sarcinilor multiple. 20 % dintre sarcinile obţinute prin FIV sunt gemelare,

faţă de 1 % cât reprezintă ele în cazul sarcinilor spontane; 5 % sunt triple, faţă de 0,01;

1 % sunt cvadruple şi una la un milion este cvintuplă. Acest tip de sarcini sunt

acompaniate de o creştere a naşterilor premature şi a sechelelor care le însoţesc. Într-

adevăr în cazul sarcinilor gemelare, rata de prematuritate este de 45 %, de 97 % în cazul

tripleţilor şi de 100 % în cel al cvadrupleţilor. Sarcinile multiple sunt considerate cauza

majoră a prematurităţii (Pons,1996),.

Embrionii neimplantaţi sunt congelaţi în aşa fel încât să constituie o rezervă care să

evite, în caz de eşec, repetările prevalării de ovocite. La data de 31/12/91, 68 000 embrioni

erau în aşteptare în congelatoarele spitalelor franceze (Delaisi, 1994). Faptul ridică

probleme de natură etică privind, în particular, durata conservării – care este diferită în

funcţie de ţară, 10 ani în Marea Britanie, 5 ani în Franţa. Legea asupra bioeticii, publicată

în 1994 şi analizată de Pons (1996, p.150), enunţă că „la cererea scrisă a celor doi membrii

ai cuplului, embrionii neimplantaţi pot fi conservaţi pentru a urma proiectul parental;

durata conservării nu poate depăşi cinci ani, chiar dacă, în cuplul în cauză, există dorinţa

70

unei noi sarcini. Cei doi parteneri trebuie consultaţi anual dacă îşi menţin cererea de

conservare. Decizia lor se exprimă în scris”. Noţiunea de proiect parental inclusă în textul

legii este, cum am precizat şi anterior, vagă, flu. Acest proiect parental se poate modifica

cu trecerea timpului, cuplurile pot divorţa, să adopte un copil, sau ca unul dintre parteneri

să decedeze, cum cu fineţe subliniază Delaisi „dorinţa, este, prin esenţă ceea ce scapă unui

proiect”(1994, p.79).

Şansa de a obţine o sarcină prin FIV diminuiază o dată cu vârsta mamei, ca factor al

fertilităţii. Prognosticul de reuşită este de 25 % la 25 de ani, 8 % la 40 de ani, 2 % la 42 de

ani. Aceste şanse sunt în mod egal legate de condiţiile pentru care se prescie FIV, ca şi de

rangul tentativei în cauză. Or, în jur de 20 % de cupluri abandonează după fiecare

tentativă. Trebuie să notăm că rata de succes a FIV-ului este apropiată de rata de succes

din reproducerea naturală, adică 25 % la un ciclu, pentru un cuplu de 25 – 30 de ani. Dar,

să nu uităm că natura obţine acest rezultat cu un ovocit pe ciclu, în timp ce prin FIV se

utilizează în medie şapte. Toate acestea arată că randamentul fertilizării in vitro este mai

degrabă scăzut şi relativizat de caracteristicile populaţiei „tratate”. Costurile unei tentative

FIV sunt în jur de 10 000 de franci, şi, pentru a avea un copil, media tentativelor este de

cinci.

3. Infertilitatea idiopatică

Se numeşte astfel o infertilitate care rămâne neexplicată pentru un cuplu anume.

Incadrarea este destul de delicată; de obicei trebuie să dureze cel puţin trei ani, iar

bilanţul medical să fie normal. În acest caz se poate practica inseminarea intrauterină

şi/sau FIV.

4. Infertilitatea partajată între membrii cuplului

Este cazul în care se observă eşecul inseminării cu donator şi care reclamă practicarea de

FIV cu IAD.

În ansamblul lor, tehnicile PMA conduc la 7 naşteri din 1 000. Mai mult de 20 000

de copii s-au născut prin FIV , începând din 1982, cam la fel ca şi cei prin IAD,

începând din 1972. Acest ansamblu de tehnici ridică problema definirii vieţii, a persoanei

umane şi permit o anumită detectare a handicapurilor. Le vom discuta în legătură cu

diagnosticul prenatal şi preimplantare (DPI). Vrem să revenim încă un moment asupra

mizelor legilor bioetice; ele oferă un anumit cadru practicilor PMA, interzicând

maternitatea de substituţie, inseminarea post-mortem, cercetările pe embrioni şi

distrugerea arbitrară a embrionilor congelaţi. Este de asemenea prevăzută rediscutarea

acestor legi la fiecare cinci ani pentru a ţine pasul cu evoluţia ştiinţei. Dar, totuşi, în aceste

71

legi, deşi evocate, nu sunt precizate nici momentul exact de debut al vieţii, nici statutul

embrionului: „legea garantează respectul fiinţei umane încă de la debutul vieţii”. Dacă

reglementarea legală încdrează PMA, mai mulţi medici, printre care Testart (1993), ne-au

pus în gardă, de mai mulţi ani deja, contra unor posibile aplicaţii neluate în calcul: mame

celibatare, cupluri homosexuale, femei la menopauză etc. Ultimul caz este exclus de legea

franceză, dar permis de cea italiană. Se ridică şi problema statutului copilului conceput

astfel, văzut ca „un bun suprapreţios”, date fiind costurile pe care le-a presupus.

1.2.2. Dezvoltarea psihologică a copiilor născuţi prin PMA

Subiectul acesta nu a făcut obiectul a foarte numeroase lucrări. Studiile care sunt

publicate sunt, ca tonalitate, mai degrabă optimiste privind viitorul acestor copii, în general,

foarte (chiar prea!) doriţi. Evocăm aici două astfel de cercetări, una asupra copiilor concepuţi

prin IAD, alta asupra celor născuţi după o intervenţie FIV.

Cercetarea, efectuată de Manuel ş.a. (1990), se intitulează „Riscurile psihologice ale

IAD-ului pentru copil”. 112 copii, concepuţi prin IAD, au fost urmăriţi longitudinal începând

de la vârsta de 3 ani, fiind dublu comparaţi: cu 60 de copii (grupul STER), concepuţi în urma

unui tratament de infertilitate al cuplului, şi, totodată, cu alt grup, copii concepuţi natural, care

prezentau aceleaşi caracteristici sociale, demografice, maternale. Ipoteza studiului a fost că

diferenţele pozitive sau negative în dezvoltarea copiilor sunt efectul diferenţei calităţii relaţiei

părinţi-copii. Datele au fost culese prin interviuri luate mamelor, chestionate asupra etapelor

principalelor achiziţii motrice (mersul, apucarea...) şi parametrii principlalelor funcţii psihice

(limbajul, cogniţia...). Rezultatele au arătat că grupul IAD s-a dezvoltat normal, copiii aveau

chiar un avans al limbajului, dar prezentau şi indicatori ridicaţi ai unor dificultăţi afective ca,

spre pildă, tulburări de apetit, de somn, de comportament, frecvenţă mai mare a îmbolnăvirilor

şi consum mai ridicat de substanţe psihotrope, atât la mame cât şi la copii. Explicaţia

cercetătorilor a fost că aceste tulburări sunt cauzate de o suprainvestiţie anxioasă în copii, care

beneficiau, din partea părinţilor, de o foarte puternică stimulare, dar şi de o anumită

solicitudine bazată pe nelinişte. Rzultatele grupului IAD sunt comparabile cu cele ale grupului

STER. La una din două dintre aceste familii, secretul asupra originii copilului este co-

împărtăşit anturajului, dar nu şi copilului. Evident, la această vârstă, acest secret „nu are

efecte măsurabile asupra tulburărilor copiilor” evaluaţi în studiu. Dar, potenţialul negativ al

tainei nu trebuie subevaluat în viitor. Concluzia cercetării este că studiul demonstrează

necesitatea susţinerii şi prevenţiei care trebuie oferite acestor „cupluri cu risc”.

72

Sunt „copiii FIV” ca şi ceilalţi? Puţine lucrări au căutat răspuns la această întrebare.

Humeau şi Arnal (1994) au studiat 1 500 de copii procreaţi prin FIV. Ei constată că

anomaliile congenitale afectează 1,09 % dintre aceşti copii, printre care 0,55 % sunt purtătorii

unor aberaţii cromozomiale. Cifrele nu diferă de cele ale copiilor proveniţi din reproducere

naturală. În schimb, sunt diferenţe semnificative în ceea ce priveşte prematuritatea, întirzierile

intra-uterine de creştere şi naşterea prin cezariană a acestor copii. Se adaugă ceea ce am

discutat anterior, proporţia mare de sarcini multiple, cauză majoritară a prematurităţii. De

altfel, mortalitatea perinatală ( în uter şi în prima lună postnatală) este mai ridicată după un

FIV. Autorii nu consemnează nici o diferenţă pe termen mediu între copiii concepuţi prin FIV

şi cei „tradiţionali”, dar constată cât de dificilă este efectuarea de studii fiabile cu un astfel de

obiectiv. Expectanţa pe care o mărturisesc este cea a precocităţii dezvoltării acestor copii,

susţinută de faptul că sunt copii extrem de doriţi, foarte stimulaţi şi supraprotejaţi.

ACTIVITATE: Căutaţi pe Internet şi alte date de cercetare ştiinţifică referitoare la

comparaţia anterior prezentată

1.3. Mize ale diagnosticului antenatal Termenul de diagnostic antenatal reuneşte un ansamblu de tehnici care vizează

descoprirea anomaliilor prezente la foetus, această depistare putând conduce la întreruperea

sarcinii pe motiv terapeutic (Pons, 1996). Încă din 1975, legea autorizează efectuarea unei ITS

( Intrerupere terapeutică a sarcinii), oricare ar fi stadiul gravidităţii, dacă cel care urmează să

se nască este diagnosticat ca fiind purtătorul unei anomalii grave şi incurabile. Se lasă la

latitudinea medicilor aprecierea gravităţii şi incurabilităţii anomaliilor. Diversificarea şi

perfecţionarea tehnicilor diagnosticului antenatal au condus la o mai bună monitorizare a

sarcinilor, dar şi la creşterea numărului ITS. O discuţie aprofundată a aspectelor etice ridicate

de aceste tehnici poate fi găsită în Guidetti, Tourrette, 1996 şi Pons, 1996. Una dintre aceste

probleme se leagă de pragurile acceptării riscului, odată descopeit unul sau altul dintre

handicapuri. Un handicap poate fi considerat ca fiind minim de către medici, dar apreciat ca

major de către părinţi. Este, spre exemplu, cazul absenţei unei mâini sau unui deget. În alte

cazuri, din ce în ce mai frecvente, nu se cunoaşte procentajul riscului pe care îl are un copil

născut cu o anomalie sau alta. Aceasta dată fiind dinamica progreselor medicale, pe de o

parte, dar şi a contextelor care potenţează sau minimalizează handicapul. Se poate ajunge ca

ITS să suprime un foetus pe fundalul presiunii de a avea doar copii perfecţi. Putem evoca şi

prăpastia, care se tot lărgeşte, dintre diagnostic şi posibilităţile terapeutice. Altfel spus,

73

cunştinţele noastre despre bolile cu orgine genetică continuă să crească mai rapid decât

posibilităţile terapeutice de care dispunem sau pe care le descoperim. Testart (1993) a

avertizat în mai multe reprize comunitatea cercetătorilor, dar şi publicul larg, dspre derivele

legate de aceste tehnici şi asupra „evaluări a priori a riscului statistic de a fi bolnav menită să

contureze un soi de clasament sanitar al persoanelor”. Autorul se întreabă despre „calitatea”

copiilor care se vor naşte, raportaţi la practicile aflate la graniţa eugeniei, mai ales în cazul

diagnosticului preimplantare.

Această tehnică, efectuată în cazul fecundării in vitro, oferă posibilitatea identificării

unui caracter genetic, ca, de exemplu, sexul, într-un stadiu extrem de precoce al dezvoltării

embrionare şi, pe această bază, într-o oarecare măsură, selecţionarea embrionilor care vor fi

implantaţi. Faptul poate fi util în cazul unui embrion - conceput pornind de la celulele sexuale

ale unui cuplu cunoscut cu risc genetic -, şi identificat ca purtător al afecţiunii în cauză.

Diagnosticul preimplantare este reclamat constant de medici în măsura în care, la trei ani de la

promulgarea legilor bioeticii, decretele privind normele de aplicare a diagnosticului

preimplantare nu au apărut, ceea ce face ilegală punerea sa în practică.

Ecografia este una dintre cele mai cunoscute şi utilizate tehnici de diagnostic antenatal.

Prin intermediul reflectării ultrasunetelor de către structurile organice ale fătului se obţine

imaginea acestuia. Prescrisă şi practicată de mai multe ori pe durata sarcinii, ecografia face

acum parte dintre examinările obligatorii care permit depistarea diverselor handicapuri şi

reperarea tulburărilor de creştere ale fătului. Obiectivul său este de a permite să se intervină

chirurgical înaintea naşterii sau să se inducă un avort terapeutic dacă situaţia o reclamă.

Ecografia permite studierea din ce în ce mai precisă a eventualelor malformaţii fetale,

depistabile în săptîmânile a 12 a, a 22 a şi a 30 a de sarcină. Prima ecografie poate determina

cu precizie lungimea cranio-caudală a embrionului şi vârsta sarcinii, cu o variabilitate, în plus

sau minus, de trei zile.

Apariţia ecografiei tridimensionale (3D), care oferă imaginea aproape fotografică a celui

nenăscut, a scos de pe lista dificultăţilor semnalate de psihanalişti (Soule, 1982), problema

rupturii dintre copilul imaginat de părinţi şi cel fragmentat, tehnic, în pixeli, al ecografiei 2D.

Amniocenteza este o altă tehnică de diagnostic antenatal; ea constă în prevalarea de

lichid amniotic, posibilă începând din săptămâna a 14 a, urmată de o punere în cultură a

celulelor fetale pentru a le stabili cariotipul şi eventualele anomalii cromozomiale. În Franţa

ea este propusă pe lista serviciilor medicale plătite de securitatea socială pentru femeile

însărcinate, de peste 38 de ani, pentru a permite depistarea precoce a trisomiei 21.

74

Este evident că ne aflăm în faţa găsirii echilibrului între mizele şi riscurile acestor

tehnici, echilibru ce ar trebui călăuzit de binele şi interesele copilului.

BIBLIOGRAFIE

BELMOKHTAR Z., 1996, Les adoptions simples et plenieres en 1992, Infostat Justice, 46, 25-34DELAISI G., VERDIER P., 1994, Enfant de personne, Paris, O.JacobFRYDMAN R., 1990, Problemes de la procreation artificielle, Neuropsychiatrie de l’enfance et de l’adolescence, 38, 637-676HUGUES J.N., 1990, Donnees medicales actuelles concernant les procreations medicalement assistees, Neuropsychiatrie de l’enfance et de l’adolescence, 38, 631-632HUMEAU C., ARNAL F., Les medicines de procreation, Paris, O. JacobMANUEL C., FACY F., CHOQUET M., GRANDJEAN H., CZYBA J-C., 1990, Les risques psychologiques de la conception par insemination artificielle avec donneur (IAD) pour l’enfant, Neuropsychiatrie de l’enfance et de l’adolescence, 38, 642-658PONS J-C., 1996, Les nouvelles grossesses, Paris, PUFTESTART J., 1993, La procreation medicalisee, Paris, Flamarion

CASETĂ FACULTATIVĂ – Supraomul între vis şi realitate, (selecţie), autor Ecaterina Enache, medic rezident medicină generală, U.M.F. "Gr.T. Popa" Iaşi, Revista Română de Bioetică, vol. 3, nr.2, 2005

“Se pot descrie cateva posibilităţi de a obţine copii cu o zestre genetică îmbunătăţită. Una din acestea, cea mai empirică şi supusă hazardului, consider eu, este de a selecta părinţi cu anumite abilităţi şi scoruri înalte la anumite teste, considerând ca acestea sunt înnăscute şi în totalitate transmisibile urmaşilor, ceea ce este uşor de contestat. Celelalte tehnici se bazează pe: - posibilitatea de a testa şi selecta fetuşi, embrioni sau gameţi în funcţie de absenţa sau prezenţa anumitor caracteristici; - posibilitatea de a obţine şi introduce un anumit material genetic pentru a produce "imbunătăţirea" dorită; - diagnosticul prenatal (prin amniocenteză sau biopsia vilozităţilor corionice) ce permite îndepărtarea fetuşilor care poarta "urme" genetice nedorite; - diagnosticul de preimplantare care permite selectarea embrionilor (în cazul fertilizării in vitro), implantandu-se doar embrionii ce au calităţile genetice dorite; - ingineria genetică care permite introducerea "genelor bune" [.....]. 1. Diagnosticul prenatal se adresa în general persoanelor cu vârste avansate sau părinţilor care aveau boli genetice. Iniţial diagnosticul prenatal a fost recomandat pentru a identifica anumite boli genetice, ulterior folosindu-se şi pentru a identifica anumiţi markeri genetici care sunt corelaţi statistic cu prezenţa sau absenţa unor caractere genetice dorite (înălţime, longevitate, talent, poate temperament şi eventual inteligenţă). Aceasta ar putea deveni o practică folosită de mulţi părinţi pentru a obţine copii "mai buni" şi nu copii sănătoşi.Astăzi practicarea diagnosticului prenatal ar putea purta rangul de normă socială şi culturală. Părinţii au teoretic dreptul de a alege calităţile copilului în funcţie de aspectele genetice. Se poate ca naşterea unui copil bolnav să nu mai fie considerată urmarea loteriei genetice, ci a iresponsabilităţii părinţilor.

Folosirea abuzivă a selecţiei bazată pe diagnosticul prenatal are consecinţe atât medicale cât şi sociale privind copii şi responsabilitatea parentală. Mai întâi, diagnosticul prenatal a făcut posibilă evitarea nenorocirii părinţilor de a îngriji copii cu boli genetice grave. Fără diagnosticul prenatal multe cupluri cu anomalii genetice ar alege să nu aibă copii niciodată; datorită acestei posibilităţi de diagnosticare o femeie în vârstă de peste 35 de ani poate avea speranţa că va avea un copil sănătos.O alta utilitate a diagnosticului prenatal o regăsim în medicina preventivă. Chiar dacă decizia avortului aparţine părinţilor în urma consilierii genetice, folosită abuziv poate genera o formă de eugenie. 2. Selecţia embrionilor în urma diagnosticului de preimplantare (preimplantation diagnsosis, PDG)

75

este o altă metodă de a avea copii cu calităţile dorite. Iniţial metoda s-a folosit pentru a evita implantarea unui embrion cu anumite anomalii genetice, respectându-se astfel dreptul şi dorinţa părinţilor de a avea un copil sănătos. Mai târziu această metodă s-a folosit pentru selecţia unui copil de un anumit sex, dar şi pentru a obţine un copil care reprezintă un donator compatibil de maduvă osoasă sau organe pentru cazurile disperate. Astăzi prin PGD se pot stabili anumite genotipuri, markeri genetici pentru inteligenţă, talent muzical, cecitate cromatică. Posibilitatile PDG sunt multiple, dar nu nelimitate. Anumite trăsături cerute de părinţi au determinism poligenic, ele fiind rezultatul interacţiunii ereditate-educaţie-mediu, ceea ce pune sub semnul întrebării reuşita obţinerii "copilului bun". 3. Ingineria genetică are la bază utilizarea hărţii genetice realizată prin proiectul "Genomul Uman", o cartografiere a genelor ce pot fi corelate statistic cu anumite trăsături (ex : inteligenţă, memorie, temperament calm, optimism, perseverenţă). Odata identificate, genele pot fi izolate, replicate, sintetizate şi introduse în gameţi sau chiar embrioni. Deocamdată pentru aceste practici există obstacole uriaşe, atât în privinţa cunoaşterii tuturor aspectelor tehnice, cât şi a acceptabilităţii morale. Mai mult, majoritatea trăsăturilor dorite de părinţi (fizionomie, inteligenţă, memorie) au determinism poligenic, depinzand de gene specifice sau de variantele lor. Dar nu toate trăsăturile sunt poligenice, de exemplu înalţimea, culoarea pielii, culoarea ochilor, orientarea sexuală pot fi reprezentate de câteva gene. [.....]

Folosirea medicaţiei psihotrope

Pe lângă dorinţa de a modifica zestrea genetică a copiilor, părinţii încearcă să îmbunătăţească şi abilităţile (capacităţile) pe care aceştia le au. Părinţii încearcă să le stimuleze interesul într-o anumită direcţie, să valorifice anumite talente (muzicale, sportive), să-i socializeze, să-i facă mai responsabili, mai încrezători. Odată cu metodele educative tradiţionale, părinţii apelează şi la biotehnologie. Posibilitatea de a modifica comportamentul copiilor folosind medicaţia psihotropă este intens exploatată de parinti. O justificare a folosirii acestui tip de medicaţie aparţine părinţilor, ei îşi doreau copii mai puţin anxioşi, singuratici sau timizi. Cea mai frecventă motivaţie a folosirii medicaţiei o reprezintă dorinţa ca aceşti copii să fie mai bine integraţi social, adaptabili, cu performanţe ridicate, chiar fericiţi. Se pare că s-a uitat că adaptabilitatea socială, capacitatea de integrare într-un grup şi obţinerea respectului celorlaţi membrii ai grupului, este un proces îndelungat, specific pentru fiecare persoană în parte. Depinzând de context, o persoană timidă, anxioasă, cu performanţe intelectuale medii poate fi apreciată şi bine integrată social la fel ca şi o persoană jovială, cu performanţe ridicate. Uneori timiditatea sau exuberanţa pot aduce reale avantaje copiilor. Trebuie amintit faptul că tulburările de comportament ale copiilor sunt tranzitorii şi strict dependente de mediu (experienţe, anturaj, climat familial, obiceiuri). De altfel, nici un drog nu este fără riscuri.Astfel medicaţia psihostimulantă (Ritalin, amfetamine) este frecvent prescrisă copiilor cu deficit de atenţie şi hiperactivitate; inhibitorii de serotonină (Prozac, Zoloft) sunt prescrise copiilor cu tendinţe depresive, obsesiv-convulsive, ticuri, anxietate (incluzând anxietatea rezultată în urma divorţului părinţilor şi cea asociată eşecului şcolar). Neurolepticele sunt folosite în tratamentul ticurilor, psihozelor, autismului, manifestărilor agresive nespecifice. Cercetătorii au observat că în anumite regiuni din SUA, psihostimulentele suferă un proces de supra-prescriere, din cauza frecvenţei diagnosticului ADHD (attention-deficit/hyperactivity disorder). Printre efectele psihostimulentelor se numără: diminuarea oboselii, creşterea capacităţii de concentrare, diminuarea distractibilităţii şi a neliniştii, creşterea tensiunii arteriale, a vitezei de reacţie. Psihostimulentele au fost denumite "universal enhancer/intensificator universal" datorită faptului că puteau modifica comportamentul şi puteau îmbunătăţii performanţele celor care le foloseau. Astfel, tot mai mulţi părinţi, profesori şi doctori le-au prescris copiilor (care nu erau diagnosticaţi psihiatric) având la baza cele mai bune intenţii. Se citează cazuri în care părinţii au fost constrânşi să administreze medicamente copiilor ca o condiţie pentru a fi primiţi la o şcoală mai bună. Uneori copiii luau Ritalin (supradozat chiar) pentru creşterea capacităţii de memorare şi a atenţiei în timpul examenelor importante.

76

Aspecte etice si sociale

Dacă scopul tuturor tehnologiilor de "îmbunătăţire" a fost "obţinerea performanţelor superioare, se impune o analiză a ceea ce înseamnă de fapt performanţa superioara". Cuvintele: "performanţa superioară" au multe inţelesuri, fiecare dintre ele fiind extrem de sugestive şi importante. "Superior" poate însemna "mai bine decât a fost înainte", "mai bine decât concurentul meu" sau chiar "mai bine decât cel mai bun". Poate însemna de asemenea, lucru relevant în contextul lucrării, "mai bine decât am fi făcut fără adjuvante sau tehnici care să îmbunătăţească performanţele". "Performanţa" este expresia a ceea ce facem şi a ceeea ce suntem. Din punct de vedere temporal "performanţa" defineşte, în acelaşi timp, ceea ce este acum şi ceea ce s-a obţinut de-a lungul timpului. "Performanţa" poate sugera capacitatea de a face ceva, dar în acelaşi timp sugerează posibilitatea de a fi sau a părea altceva decât ceea ce suntem. "Performanţa superioară", inţeleasă ca aspiraţia nobilă a omenirii, este de fapt ideea excelenţei în tot ceea ce facem. În slujba acestui ideal a fost pusă biotehnologia neseparată de consecinţele ei etice, sociale indezirabile. Prin prisma utilitarismului, orice acţiune (medicală, socială) trebuie analizată prin consecinţele ei, mai puţin importante fiind speranţele sau intuiţiile celor care au săvârşit acţiunea. Sunt considerate "beneficii" procedurile care generează cele mai mari avantaje şi cele mai mici riscuri, şi care stau la baza stării de bine a câtor mai mulţi oameni. Fără îndoială tehnologia reproducerii umane asistate a oferit posibilitatea multor cupluri infertile să devină părinţi. Mai mult, diagnosticul preimplantator a ajutat multe cupluri nu doar să aibă copii, ci copii sănătoşi prin depistarea anumitor anomalii genetice. Toate aceste proceduri pot avea şi grave efecte secundare: riscuri crescute pentru femeia gravidă, pentru donatori şi, cel mai important, pentru viitorii copii. În cazul diagnosticului prenatal creşte riscul infecţiilor, traumatismelor (mamă şi făt) a avortului şi a naşterii premature. Aceste riscuri sunt cu atât mai mari în cazul mamelor cu vârsta mai mare de 35 de ani şi a fetuşilor cu anomalii genetice.Manipularea genetică a liniei germinale comportă şi ea importante aspecte negative: Pe lângă faptul că reuşita este în mare parte supusă hazardului, prin manipularea genetică putem inactiva “gene bune” (care conferă rezistenţă la boli, inteligenţă) şi activa "gene rele" (gena agresivităţii, etc), lucruri care vor transforma procedura într-un eşec, consecinţele fiind suportate mai ales de copil. Nu se cunosc efectele pe termen lung ale diagnosticului de preimplantare (biopsiei blastomerului) asupra copilului născut printr-o astfel de procedură. Motivaţia acestor proceduri este că se acţionează în virtutea intereselor pacienţilor (a părinţilor în acest caz). Societatea noastră oferă părinţilor autoritatea şi responsabilitatea bunăstării copiilor lor. În prezent, PDG pare mai mult să satisfacă standardele părinţilor şi nu interesele copilului. Nici un părinte nu ar trebui să aibă dreptul să-şi expună copilul la anumite riscuri (medicale şi psihologice) doar pentru a-l transforma din bun în mai bun. Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul, în virtutea "beneficiului" să decidă dacă o "viaţă nenăscută" să fie păstrată sau distrusă! Unul dintre principiile de bază al eticii biomedicale îl reprezintă autonomia persoanei. Autonomia este definită ca fiind capacitatea de a-şi hotărâ singur propriul mod de viaţă atât timp cât este pe deplin informat. Este de la sine inţeles că autonomia copiilor este greu de respectat. Ei sunt consideraţi persoane vulnerabile fără capacitatea şi dreptul de a-şi hotărâ singuri soarta. Astfel, părinţii, profesorii, prin prisma celor mai bune intenţii, "îngrădesc libertatea de a fi copil", modificandu-le comportamentul abuziv pentru a respecta anumite standarde sociale (uneori în interesul copilului, alteori nu). Astfel, copilăria se transformă într-o "perioadă medicalizată" urmând un scop care nu le aparţine, făcând în acelaşi timp paşi mari spre drogo-dependenţă. [........]Autonomia personală devine astfel un principiu intens socializat şi dependent de circumstanţe. Un alt fenomen social, îl reprezintă accesul inegal la aceste tehnologii. Fertilizarea in vitro şi PDG costă în medie 20.000-30.000 $, fiind inaccesibilă unui numar mare de oameni. Astfel, chiar părinţii cu boli genetice nu pot beneficia de aceste tehnologii dacă nu au un anumit statut economic. Tratamentul cu hormon de creştere pentru un copil de 20 kg costă aproximativ 14.000 $/an. Mulţi au nevoie de asistenţă financiară pentru a acoperi costurile. Astfel, apar trei mari aspecte care contrazic

77

în totalitate utilitarismului şi justiţia socială: - apar fenomene de discriminare şi inechitate socială în favoarea celor "îmbunătăţiţi"; - transformările benefice ale liniei germinale pot fi moştenite, generandu-se “clase sociale genetice”; - este afectată omogenitatea socială: "imbunătăţiţii" tind să monopolizeze cele mai dorite meserii şi să ocupe roluri sociale importante.Pe lângă divizarea în săraci şi bogaţi din punct de vedere economic există riscul apariţiei claselor "sărace genetic" şi a exacerbării fenomenului de discriminare. "Drumul spre iad este pavat cu intentii bune" spune o vorba inţeleaptă şi tind să o cred având în vedere cele exprimate anterior. Înainte de a purcede la "a ne îmbunătăţi copii" o definiţie a copilăriei ar fi necesară. Copilăria şi viaţa în general, nu este doar o modalitate de a acumula cunoştinţe, de a obţine performanţe, ea uneori înseamnă doar "a fi", a te bucura, a simţi plăcere şi desfătare. Nu este doar o continuă pregatire pentru succes, este şi prilejul de a te bucura de binecuvântările primite. Nu este vorba doar despre şcoală şi muncă, ci şi despre relaxare, joacă şi prietenie. Copilăria este perioada candorii, spontaneităţii, sincerităţii. Să ne gândim înainte de a o distruge!” Bibliografie [1] Juengst E.T., Walters LeRoy, The Development of Human Gene Therapy, Ethical Issues in Human Gene Transfer Research; [2] Kass L.R., Beyond Therapy, Biotechnology and the pursuit of happiness, A Report of President?s Council on Bioethics; [3] Post S. (ed. by), Encyclopedia of Bioethics, 3rd Edition, capitolul Sex Selection, Macmillan Reference, USA, 2004; [4] Watson J.D., Mullan R., The Human Genome Project and International Health, The Journal of the American Medical Association; [5] *** Preconception gender selection for nonmedical reasons, Ethics Committee Report of The American Society for Reproductive Medicine.

78