3. Structura, condiţiile si principiile de bază ale consilierii psihologice

1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie

Asociaţia Britanică de Consiliere: dă următoarea accepţie termenului consiliere: “vorbim

de o relaţie de consiliere atunci cind consilierul este de acord în mod explicit să ofere timp,

atenţie şi respect altei persoane (clientului).

Scopul consilierii este de a oferi clientului şansa de a explora, de a descoperi şi de a

clarifica modalităţile optime de a-şi trăi propria viaţă, de a avea o existenţă fericită”.

Iniţial, domeniul consilierii a fost identificat în mod eronat cu cel al psihoterapiei, pentru

ca mai apoi sferele celor două activităţi să se delimiteze net din punct de vedere teoretic. Între cei

doi termeni există diferenţe semnificative: consilierea este o acţiune proactivă, în timp ce

psihoterapia este intervenţia postfactum (de remediere, de terapie).

Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte arii de

specializare ce implică asistenţa psihologică:

primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea

vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite

intelectuale sau de altă natură. Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le

presupune, ca persoana să facă faţă mai eficient stresorilor şi sarcinilor vieţii cotidiene şi

astfel să îmbunătăţească calitatea vieţii;

a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistenţa pe care o

oferă utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării şi nu unul clinic şi

curativ. Sarcina consilierului este de a învăţa persoana/grupul, strategii noi

comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi resurse

adaptative. Consilierea facilitează şi catalizează atingerea unui nivel optim de funcţionare

în lume;

a treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenţia problemelor ce pot

împieta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenţie constă

în identificarea situaţiilor şi grupurilor de risc şi în acţiunea asupra lor înainte ca acestea

să aibă un impact negativ şi să declanşeze “crize” personale sau de grup.

Sumarizând caracteristicile prezentate putem spune că procesul de consiliere pune accentul pe

dimensiunea de prevenţie a tulburărilor emoţionale şi comportamentale, pe cea a dezvoltării

personale şi a rezolvării de probleme.

Consilierea psihologica reprezinta procesul de orientare, invatare ce se desfasoara in spatiul

realitatii intre doua sau mai multe persoane, in care “sfatuitorul” cu componenta in problemele

psihologice, ii ofera clientului sau metode adecvate nevoilor proprii in raport cu contextul

evenimentelor vietii stabilindu-se astfel un program personal in care sint stabilite urmatoarele:

ore la cunostinta despre sine;

intelegerea situatiilor problema;

evaluarea efectelor acestora;

realism si simt practic in solutionarea situatiilor critice in vederea

restabilirii echilibrului cu realitatea vietii si care sa permita evolutia

pozitiva a subiectului in continuare.

Se considera ca interventia consilierii este indicata la persoanele cu dificultati de ordin

situational, dar aceste probleme nu ating intensitatea unor forme de manifestare nevrotica.

Problemele lor, neavind caracter patologic, sint considerate ca fiind doar victemele unor presiuni

din mediul exterior.

Tema 1. Considerente generale asupra domeniului de consiliere psihologica:

1. Noţiuni de consiliere psihologică, psihocorecţie si psihoterapie

2. Obiectul şi sarcinile consilierii psihologice

Obiectul consilierii psihologice eessttee omul cu problemele lui,

Scopul oricărui process de consiliere este acordarea ajutorului psihologic, rezolvarea

problemelor survenite în relaţiile interpersonale ale clientului. Efectivitatea consilierii se

apreciază în funcţie de satisfacţia clientului, problema rezolvată, asumarea de către client a

responsabilităţii pentru propriile acţiuni.

Sarcina de baza a terapeutului este aceea de a stabili un cadru terapeutic adecvat care sa permita

gasirea solutiei optime la problema cu care se confrunta pacientul.; de a oferi cleintului

posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi de a trăi, dispunând de mai

multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă (Fetham şi Dryden,

1993).; dezvoltarea percepţiei de sine a clientului, atingerea armoniei cu mediul şi încurajarea

societăţii să promoveze dezvoltarea deplină a tuturor indivizilor şi să recunoască diferenţele

interindividuale.

Functiile consilierii psihologice sunt:

functia educativa;

functia de sustinere;

functia de rezolvare a problemelor curente;

functia de constientizare a situatiilor problema;

functia de comunicare empatica;

functia de analiza si de observare a starilor psihice;

functia de rezolvare a conflictelor nevrotice (emotionale).

Consilierea este o sinteza a mai multor influiente, cum ar fi:

– orientarea si formarea individului;

– psihoprofilaxia (igiena mintala);

– protectia sociala;

– studiul dezvoltarii individului etc.

3. Structura, condiţiile si principiile de bază ale consilierii psihologice

În multe profesii există cerinţe şi principii generale, realizarea cărora este obligatory

pentru toţi specialiştii. Astfel, în multe ţări ale lumii există coduri etice ale psihologilor care

definesc activitatea psihologilor. Nerespectarea acestor reguli în aceste ţări poate fi pedepsită de

lege. La noi din moment ce nu există o reglementare strictă a activităţii de consiliere şi de

psihoterapie, încălcarea acestor norme nu este pedepsită, dar respectarea acestor norme este

necesară din moment ce ea asigură nu numai desfăşurarea activităţii psihologului în condiţii etice

dar şi succesul intervenţiei psihoterapeutice.

Atitudinea binevoitoare şi nonevaluativă faţă de client

Atitudinea binevoitoare nu se referă numai la respectarea normelor generale de comportament,

dar şi la abilităţile de ascultare a consilierului, de acordare a ajutorului solicitat de client. Clientul

nu trebuie judecat, consilierul trebuie să înţeleagă şi să ajute fiecare persoană care se adreseazăla

el

Orientarea spre normele şi valorile clientului

Consilierul în cadrul activităţii sale trebuie să se orienteze nu în funcţie de normele şi regulile

existente în societate, dar în funcţie de principiile şi idealurile de viaţă ale clientului. O

intervenţie efectivă din partea consilierului este posibilă numai atunci cînd aceasta se bazează pe

sistemul de valori ale clientului. O atitudinea critică faţă de valorile clientului, poate duce la

închidere în sine a clientului şi în rezultat posibilităţile de a intervene şi a modifica aceste

2. Obiectul şi sarcinile consilierii psihologice

principii este practice imposibilă. Însă aceptîndu-le, consilierul le poate modifica în cazul în care

acestea îl împiedică pe om în activitatea sa.

Consilierul nu dă sfaturi Consilierul nu are voie să dea sfaturi din mai multe motive. În primul rind, oricît de vastă

nu ar fi experienţa de viaţă şi cea profesională a consilierului este imposibil să dai un sfat

garantat cuiva, din moment ce viaţa fiecăruia este unică şi imprevizibilă. Apoi, dînd sfaturi,

consilierul îşi asumă în totalitate responsabilitatea pentru acţiunile ulterioare ale clientului, ceea

ce nu-I oferă acestuia posibilitatea de a se dezvolta şi de a-şi forma o atitudine adecvată faţă de

realitate.

Astfel, în loc să preia o poziţie activă, de determinare, de efectuare a unor schimbări în viaţa sa,

clientul îşi formează o atitudine pasivă, superficială. În acelaşi timp orice eşec este pus în seama

consilierului care i-a oferit un sfat, fără să conştientizeze rolul său în desfăşurarea evenimentelor.

Asigurarea confidenţialităţii Nici o informaţie aflată de la client nu poate fi dezvăluită altor personae, decît în cazul în

care clientul reprezintă un pericol social. Aceste situaţii sunt strict reglementate şi clientul

trebuie anunţat despre aceasta încă de la prima şedinţă. Chiar în cazul în care consilierul trebuie

să divulge anumite informaţii, el trebuie să acţioneze în conformitate cu interesele clientului.

Delimitarea relaţiilor personale de cele profesionale

În psihoterapie există două concepte de bază: transferul – tendinţele clientului de a

proiecta asupra psihoterapeutului şi asupra relaţiei sale cu acesta, relaţiile sale cu persoanele

importante pentru el, problemele şi conflictele cu acestea şi contratransferul – tendinţa

psihoterapeutului de a proiecta asupra clientului relaţiile sale cu persoanele importante pentru

sine şi problemele şi conflictele sale interne. Astfel, orice relaţii, chiar şi cele “speciale” se află

sub influenţa trebuinţelor şi dorinţelor omului, pe care de cele mai multe ori nu le

conştientizează. Mai mult decît atît terapeutul de cele mai multe ori face contratransfer. Anume

pentru a putea înţelege, controla şi analiza contratransferul său, ca şi alte fenomene de natură

socială este necesară respectarea acestui principiu.

Mai mult decît atît, o relaţie apropiată, fie aceasta şi una între consilier şi client, presupune

satisfacerea reciprocă a unor trebuinţe şi consilierul nu mai poate fi obiectiv, ceea ce este

absolute necesar în rezolvarea problemei clientului.

Dacă apropierea dintre consilier şi client totuşi s-a produs, se recomandă întreruperea cît

mai urgentă a consilierii şi orientarea clientului spre un alt specialist în domeniu. Se recomandă

acţionarea în interesele clientului.

Implicarea clientului în procesul consilierii

Pentru ca consilierea să fie cît mai eficientă, clientul trebuie să fie implicat la maximum

în comunicarea dintre el şi consilier, să fie implicat emoţional în ceea ce se discută. Pentru a

asigura această implicare consilierul trebuie să facă în aşa fel ca ceea ce se discută să pară logic

pentru client, să fie pe înţelesul lui, să-I fie interesant, să nu contravină valorilor şi principiilor

sale.numai în asemenea condiţii se poate căuta active o soluţie pentru situaţia problemă, aceasta

se poate analiza şi depăşi.

Respectarea scopului şi obiectivelor consilierii

Asumarea de către client a responsabilităţii pentru propriile acţiuni

În procesul consiliere locusul problemei clientului trebuie transferat de pe alte personae asupra

sa.numai în cazul în care omul îşi asumă vina şi responsabilitatea pentru acţiunile sale, el va

încerca întradevăr să schimbe ceva, în caz contrar el va aştepta ajutor şi schimbări din partea

persoanelor din anturajul său. Asumîndu-şi responsabilitateaq pentru acţiunile sale, omul poate

singur decide cum să acţioneze ca în viaţa lui să aibă loc schimbări positive.

Mecanismele influenţei psihologice în consiliere

APORTUL ŞCOLILOR TERAPEUTICE ÎN DEZVOLTAREA DOMENIULUI

CONSILIERII

Acum, în secolul XXI principalele curente psihoterapeutice sunt:

- psihoterapiile dinamice: psihanaliza, psihoterapia analitică (sau jungiană)

- psihoterapiile cognitiv comportamentale: psihoterapia raţional-emotivă,

- psihoterapia comportamentală,

- psihoterapia cognitivă,

- psihoterapiile eriksoniene: hipnoza eriksoniană,

- psihoterapiile umanist-experenţiale: gestaltterapia, psihodrama, artterapia,

- psihoterapia experenţială,

- analiza tranzacţională.

PSIHANALIZA

Deşi adesea schimbarea este apreciată prin dispariţia simptomului, psihanaliza nu

consideră dispariţia sau ameliorarea simptomului o schimbare autentică, deoarece poate fi

expresia temporară a relaţiei transferenţiale cu terapeutul şi nu consecinţe manifeste ale unor

schimbări structurale profunde ale personalităţii. Mă întreb dacă nu cumva, refuzând să se

centreze pe simptom, psihanaliza ajunge să dureze prea mult timp şi nu cu o prea mare eficienţă?

Teoria freudiană asupra schimbării a evoluat în timp. Iniţial, schimbarea a fost tratată ca un

proces care privează simptomul de locul lui în economia psihică, agentul schimbării fiind

interpretarea eficientă, sensul nou pe care îl introduce ar trebui să ducă la dispariţia simptomului.

Încetineala cu care se instalează efectele analizei este expresia unei inerţii psihice, fapt ce

justifică repetarea intervenţiei. Psihanalistul pare a cădea în capcana de a face mai mult şi mai

bine din acelaşi lucru, menţinând astfel problema. Oare de ce cura psihanalitică poate dura ani de

zile?

Pe parcursul definitivării concepţiei despre aparatul psihic, Freud a ajuns la concluzia că nu

se poate face o schimbare fără a interveni asupra ansamblului acestui aparat psihic. Această

transformare nu poate fi deci efectul unei interpretări izolate ca în cazul unui sistem mecanic care

ajunge la un nou echilibru când se modifică un element. Intervenţia se loveşte de un sistem de

reglări. Şi pentru a face faţă rezistenţelor, terapeutul trebuie să se orienteze alternativ spre

diferite structuri, încercând să acţioneze simultan asupra elementelor ce contribuie la asigurarea

homeostazei sistemului.

Abordarea psihodinamica - se refera nu numai la psihoterapia psihanalitica, ci si la multe alte

tipuri de terapii de orientare psihodinamica, toate avand legaturi cu teoriile lui Sigmund Freud

(1856-1939), cel care a fondat psihanaliza. Nici un psiholog sau psihoterapeut contemporan nu

poate afirma ca nu este influentat de opera lui Freud. Ideile acestuia au generat mai multe scoli

de psihoterapie, unele infiintate de fosti colaboratori ai lui Freud care au simtit nevoia sa se

distanteze de acesta: C.G. Jung (psihoterapia analitica), Alfred Adler (psihoterapia individuala),

Wilhelm Reich, Melanie Klein (scoala relatiilor de obiect), D.W. Winnicott. Exista si unele

abordari moderne care, desi nu se trag direct din opera lui Freud, au fost masiv influentate de

aceasta: analiza tranzactionala si Gestalt terapia.

Abordarea umanista - dezvoltata de un grup de psihologi americani, in anii '50.

Cel mai important a fost Carl Rogers (1902-1987), cel care a fondat terapia centrata pe persoana.

Ideile lui Rogers au avut o influenta larga in consilierea psihologica, in psihologie si in educatie.

Tema 2. Bazele teoretice şi aplicative ale procesului de consiliere psihologica.

Aportul şcolilor terapeutice în dezvoltarea domeniului consilierii psihologice,

modelele consultative

Multe din abordarile moderne de consiliere si educatie se bazeaza pe teorii sale si pretind a fi

centrate pe persoana. Alte nume grele ale acestei abordari sunt Victor Frankl (logoterapia),

Abraham Maslow, Rollo May si Irvin Yalom (psihoterapia existentiala, versiunea americana).

Terapia centrată pe client a lui Rogers nu încearcă să schimbe clientul, ci îl acceptă aşa cum

este, dând mare atenţie relaţiei terapeutice. Afirmaţia lui Carl Rogers „Paradoxul cel mai curios

este faptul că eu mă pot schimba numai dacă mă accept aşa cum sunt.” pare a sta la baza

atitudinii faţă de client. Acesta este convins de faptul că clientul se poate vindeca (schimba) şi

singur, dacă va profita din plin de climatul de încredere realizat de terapeut şi în interiorul căruia

„forţele de vindecare personale” se vor putea manifesta conform tendinţei spontane de

autoactualizare sau de remisiune. Aceasta presupune ca în relaţia terapeutică clientul să aibă

maximum de libertate pentru a-şi putea manifesta personalitatea pe deplin, adică dirijarea trebuie

să fie cât se poate de puţin manifestă şi neapărat indirectă.

TERAPIA ERICSONIANĂ

Prin atitudinea pozitivă faţă de client, Erickson se aseamănă cu Rogers. Printre regulile

abordării terapeutice ericksoniene se numără faptul că terapeutul nu trebuie să îi impună

clientului propriul model despre lume, ci să ţină cont de modelul acestuia, să îl ajute pe client să

aleagă, având grijă să nu anuleze libertatea de alegere a acestuia. Oamenii percep lumea şi

problemele lor prin propria prismă de referinţă, de aceea terapeutul trebuie mai întâi să identifice

sistemul de referinţă al acestuia, să ţină cont de el şi să vorbească clientului în limba lui, altfel

este posibil ca terapia să fie respinsă de client. Pornind de la grila de lectură şi de la resursele

clientului, intervenţia terapeutică poate fi eficientă şi duce la extinderea sau schimbarea grilei de

lectură a clientului. Observăm că Erickson consideră că schimbarea eficientă porneşte din

interiorul clientului, nu din afara acestuia, evitând situaţia în care clientul ar rejecta ceva ce îi

este prea străin. Clientul trebuie învăţat să aleagă şi să găsească soluţia potrivită pentru el.

Resursele sunt în acesta, rolul terapeutului fiind acela de a-l ajuta pe client să îşi maximizeze

resursele în vederea obţinerii schimbării.

Simptomul este încercarea clientului de a se adapta în condiţiile interacţiunii sociale, este cea

mai bună formă de echilibru la care clientul a reuşit să ajungă. De aceea nu trebuie desconsiderat

clientul; empatia şi respectul faţă de acesta favorizează schimbarea.

Terapiile scurte au ca obiectiv clar definit schimbarea şi stabilesc şi un termen-limită.

Terapia strategică, spre deosebire de psihanaliză, care afirmă că pentru a schimba

comportamentul trebuie mai întâi să producem modificări în imaginea pacientului despre sine şi

despre situaţia în care se află, consideră că schimbarea terapeutică poate demara şi prin

prescrierea de schimbări mici la nivelul comportamentului. Acestea pot iniţia ciclul schimbării

care va include şi schimbări la nivelul modului în care individul percepe realitatea.

Demersul este unul strategic, terapeutul nu mai are o atitudine pasivă, îşi asumă

responsabilitatea de a influenţa oamenii. Schimbarea nu este aşteptată, ci este sistematic

provocată. Unul dintre reprezentanţii acestei orientări, Milton Erickson, credea că „schimbarea

este nu numai posibilă, ci şi inevitabilă.”, terapeutului rămânându-i, utilizând tehnici adecvate, să

valorifice şi să orienteze schimbarea, în vederea atingerii obiectivelor terapiei. Terapeutul care

utilizează un astfel de demers „identifică problemele susceptibile a fi rezolvate, fixează

obiective, evaluează răspunsurile pe care le primeşte pentru a-şi corecta modalitatea de abordare

şi, în final, verifică rezultatul terapiei sale pentru a vedea eficienţa ei.” (Haley, 1984)

Terapia strategică propune un model al schimbării terapeutice cu patru etape: definirea clară a

problemei în termeni curenţi, examinarea soluţiilor deja încercate, definirea clară a schimbării la

care dorim să ajungem şi formularea şi aplicarea unui proiect pentru a efectua schimbarea

propusă.

Adoptând o perspectivă integrativă, Cancrini consideră că pentru obţinerea schimbării, spaţiul

psihologic creat de relaţia terapeutică permite, în general, utilizarea următoarelor manevre:

1. Dezvoltarea unei confruntări între premisele pacientului şi cele ale terapeutului, care trebuie să

evite să cadă în capcana confirmării vechilor premise ale pacientului.

2. Conducerea pacientului în situaţia de a se comporta, atât în cabinetul terapeutului cât şi în

afara lui, în aşa fel încât să fie confruntat cu premisele care, fără ca el să îşi dea seama, îi

controlează comportamentul.

3. Demontarea contradicţiilor dintre realitate şi premisele care controlează în mod obişnuit

comportamentul pacientului.

4. Inducerea la pacient a anumitor exagerări sau caricaturizări ale experienţelor fondate pe

vechile premise.

Psihoterapia vizează aceste „contradicţii”, conduce la schimbarea premiselor sau fundamentelor

pe care clientul şi-a organizat şi blocat experienţa proprie.

Şcoala de la Palo Alto

consideră că schimbarea terapeutică nu presupune totdeauna dispariţia simptomului-problemă, ci

poate interveni la nivelul semnificaţiilor care fac dintr-un anumit comportament o „problemă”.

În acest context, schimbarea terapeutică poate fi definită ca „un proces terapeutic al iniţierii şi

promovării de comportamente observabile noi şi diferite şi/sau percepţii (cadre de referinţă) cu

privire la contextul problemei prezentate (şi a structurilor care o înconjoară) şi/sau a soluţiilor

acestei probleme.” (S. De Shazer)

Aşadar schimbarea terapeutică presupune promovarea de alternative comportamentale sau de

interpretare la problemele sau soluţiile pacientului.

O distincţie interesantă face Watzlawick între schimbarea de ordinul I şi schimbarea de

ordinul II: prima se produce în interiorul sistemului, sistemul însuşi rămâne neschimbat, a doua

modifică sistemul. Schimbarea de ordinul I utilizează resursele cunoscute ale sistemului şi, prin

eliminarea perturbărilor, îl aduce la starea iniţială. Aceasta are ca regulă principală multiplicarea

(„mai mult din acelaşi lucru”) şi alimentează cercul vicios ce menţine problema.

Când mecanismele de reglare ale sistemului nu mai sunt suficiente pentru a restabili buna

funcţionare, sistemul se destructurează sau se reorganizează pentru a permite o funcţionare

diferită de până atunci, în acest caz vorbim de schimbare de ordinul II. Schimbarea terapeutică

este o schimbare de ordinul II, presupunând o schimbare la nivel logic. Dacă persoanele

implicate ar fi putut să prevadă soluţia care ar fi condus la o schimbare de ordinul II, aceasta li s-

ar fi părut ilogică, absurdă, din punctul de vedere al logicii lor de atunci. Ea presupune o

restructurare a hărţii, schimbarea cadrelor de referinţă, resemnificarea şi centrarea pe prezent şi

viitor, pe efecte şi soluţii şi nu pe cauze. Centrarea pe găsirea cauzelor, consideră Watzlawick,

furnizează cel mai adesea „soluţii ce menţin problema”.

Paradigme ale psihoterapiei

(cf. I. Wilkinson, 1998)

Şcoala terapeutică Comportamentală

Teoria patologiei

Problemele se dezvoltă mediate de procese de învăţare neadaptative

Rolul terapeutului

Facilitează un proces de reînvăţare activă

Cum sunt determinate obiectivele terapiei

În mod normal (dar nu necesar) în colaborare cu pacientul

Cum se produce schimbarea

Reînvăţarea (conform principiilor învăţării)

Metoda de evaluare

Evaluarea schimbărilor comportamentale raportate de pacient/ de ceilalţi

Şcoala terapeutică Cognitivă

Teoria patologiei

Simptomele sunt cauzate /menţinute de scheme şi automatisme cognitive neadaptative

Rolul terapeutului

Ajută pacientul să exploreze sensul evenimentelor şi să corecteze automatismele mentale

„greşite”

Cum sunt determinate obiectivele terapiei

Într-o manieră colaborativă explicită. Terapeutul este un „supervizor” al procesului de căutare

declanşat de pacient

Cum se produce schimbarea

Noile înţelesuri, sensuri, produc noi stări afective şi noi comportamente

Metoda de evaluare

Schimbări în schemele bazale (postulatele cognitive centrale)

Şcoala terapeutică Psihodinamică

Teoria patologiei

Problemele sunt în relaţie cu dezvoltarea timpurie (teoria fixării) deseori caracterizată prin

diverse traume emoţionale

Rolul terapeutului

Furnizează un mediu securizant pentru explorarea sentimentelor profunde şi a felului în care ele

afectează prezentul

Cum sunt determinate obiectivele terapiei

Nu într-o manieră directivă, dar terapeutul este considerat „expert”

Cum se produce schimbarea

Pacientul devine treptat mai puternic, prin dezvoltarea unor clarificări complexe în cadrul

relaţiilor interpersonale

Metoda de evaluare

În mod tradiţional, prin studii de caz şi supervizare indirectă, recente dezvoltări interesante

Şcoala terapeutică Sistemică

Teoria patologiei

„Nimeni nu este o insulă”: problemele sunt văzute ca parte a contextului social

Rolul terapeutului

Variază, dar implică deseori o muncă activă cu soţul /soţia, familia, persoane semnificative

pentru client

Cum sunt determinate obiectivele terapiei

De obicei într-o manieră colaborativă, dar terapeutul utilizează diverse idei (deseori într-o

manieră subtilă care îşi are originea în teoria sistemelor)

Cum se produce schimbarea

Intervenţia sfârşeşte prin schimbarea aspectelor importante ale interacţiunilor din cadrul

sistemului

Metoda de evaluare

Supervizare în vivo. Definirea şi măsurarea sistemelor complexe necesită măsurări la „niveluri”

multiple

determinarea obiectivelor şi tacticilor consilierii

PSIHODIAGNOZĂ, psihodiagnoze, s.f. (Med.) Acţiune complexă de investigare a individului

prin intermediul tehnicilor psihologice pentru

cunoasterea particularităţilor sale psihice specifice.

Psihodiagnoza este o modalitate de cunoaştere şi evaluare a persoanei concrete, evaluare care se

referă la diferitele caracteristici psihice de natură cognitivă, conativă şi atitudinală, precum şi la

personalitatea în ansamblul ei.

Psihodiagnoza ca proces de evaluare se concretizează într-un examen psihologic în care metoda

testelor are un loc bine definit şi important dar ea nu se reduce la teste, implicând şi alte metode,

la fel de importante cum sunt observaţia, interviul, metoda biografică, analiza produselor

activităţii, etc.

Activitatea de psihodiagnoză, in domeniul orientarii si consilierii, prin rezultatele ei în

evaluarea psihologică a persoanei, urmăreşte fundamentarea deciziilor corecte de orientare, de

selecţie şi de repartiţie. Pe de altă parte, rezultatele examenului psihologic fundamentează

activitatea de consiliere a persoanelor în traversarea unor etape imporatante ale curriculum-ului

lor vital: shimbarea profesiei, relatiile in familie, accidente, înbolnăviri etc.

Psihodiagnoza în consilierea psihologică poate fi realizată în două moduri: direct şi indirect.

Psihodiagnoza directă este cea mediată de teste, chestionare, metode proiective interviu

structurat etc.

Tema 3. Psihodiagnoza în consilierea psihologică

Analiza plîngerii şi aprecierea problemelor clienţilor

formularea ipotezelor şi verificarea lor

Tema 4. Tipologiile de bază ale consilierii

consilierea individuală şi în grup

consilierea familială / conjugală

consilierea la distanţă

consilierea pe vîrste

Clasificarea activitatilor de consiliere

Consilierea fata în fata:

- individuala;

- de cuplu;

- de grup;

Consilierea asistata tehnologic:

- teleconsiliere (prin telefon);

- consilierea prin Internet:

- web;

- e-mail;

- chat;

- video-conferinta.

Aspecte teoretice privind consilierea de grup

Sursele teoretice indică mai multe variante de afirmare a grupului in calitate de mediu de

schimbare psihologica. Renumitul cercetator american Kjell Rudestam implica in preistoria

grupului psihoterapeutic experientele renumitului Mesmer, sau chiar cele pe care le realiza

marchizul de Sad, aflat in detentie. Pentru o perioada mai recenta se vorbeste despre utilizarea

formelor de grup in tratamentul imbolnavirilor organelor respiratorii de catre medicul din Boston

Dj. Pratt.

In primele decenii ale secolului XX capata popularitate psihoterapia unui pacient in cadrul

grupului prin utilizarea metodelor psihanalitice, utilizata de A. Adler, L. Wender, P. Schilder, T.

Barrow. Tot in aceasta perioada se afirma forma de consiliere in grup propusa de Moreno –

psihodrama. Intr-o alta opinie, anume psihodrama lui Moreno, care in 1921 creeaza Teatrul

Spontaneitatii in Viena, ajungind la concluzia ca tehnicile si metodele psihoterapeutice grupale

sunt un mod efficient de realizare a chatarsis-ului, constituie inceputul consilierii psihologice in

grup. Dupa cum s-a afirmat in una din analizele ulterioare, ‘’psihodrama a prezentat o cotitura

ferma de la tratamentul persoanei in izolare, la cel grupal’’. Tot lui Moreno I se atribuie si

utilizarea pentru prima data a notiunii ‘’psihoterapie de grup’’. De fapt, acest termen a fost

utilizat de Moreno intr-un alt context, definind metoda prin care persoanele schimba grupul in

functie de preferintele personale si aprecierile sociometrice. Moreno fondeaza prima revista

profesionala, in care sunt oglindite problemele consilierii psihologice in grup.

Training sau T-grupul este o notiune, pusa in uz de un grup de psihihologi sociali

(K. Lewin, R.Lippit), pentru a desemna tehnica de invatare, al carui obiectiv consta in a dezvolta

capacitatea participantilor lor asupra celorlalti, procesele de grup, de a forma capacitatile de

comunicare si colaborare.Trainingul contribuie la indentificarea structurilor (individuale si

colective, psihice si sociale) care blocheaza comunicarea si cooperarea la cristalizarea unui mod

nou de a intelege, de a actiona si de interactiona.

Rogers, autorul metodei nedirective in psihoterapie, desi a fondat renumita practica centrata pe

client, a utilizat-o mai apoi si in cadrul grupului psihologic, ilustrindu-I eficienta.

Ulterior consilierea psihologica in grup capata popularitate, orientindu-se spre:

-dezvoltarea generala a clientului;

- sporirea capacitatii de mentinere a unor relatii interumane favorabile;

- rezolvarea conflictelor interne cu repercusiuni nefavorabile in adaptarea sociala;

- ameliorarea atmosferei psihologice in grupul din cadrul organizatiei si interprinderii.

Pentru inceput, vom pune in discutie fenomenul afilierii – tendinta general umana rezultata din

trebuintele de interactiune sociala.

Trebuinta de afiliere, desi doar partial constientizata de individ si provocind motive ale asocierii

la alt individ sau la grup, poate fi satisfacuta adecvat doar in conditiile unei totalitati positive a

interactiunii interumane. Aceasta realitate insusita de consilier asigura eficienta activitatilor

psihoterapeutice in grup.

Scopurile consilierii in grup

Însuşirea capacităţii de încredere în sine

Comincare şi relaţii interpersonale

Rezolvare de probleme şi luare de decizii

Amelliorarea stării psihosomatice şi menţinerea unui mod sănătos de viaţă

Dezvoltarea identităţii personale şi stabilirea perspectivelor în conformitate cu

oportunutatea.

Mecanieme şi procese de realizare a scopurilor

Identificarea stărilor afective

Spontanietatea

Trăirea sentimentului de asemănare şi apropiere cu alţi membri ai grupului

Sinceritatea

Utilizarea posibilităţilor informative

Ajutorul reciproc

Posibilitatea experimentării

Comportamentul empatic al psihologului

Etapele în consilierea de grup

Prima etapa – afirmarea orientarii generale a grupului

Tehniciile si exercitiile, utilizate la primele sedinte ale grupului psihologic, au drept scop

instituirea unei atmosphere de incredere reciproca si colaborare. Scopul este determinat de

particularitatile primei etape, de functiile consultatului si ale membrilor grupului.

A doua etapa – de cunoastere reciproca, cu manifestarea unor confruntari si conflicte.

Deoarece pe parcursul primei etape participantii s-au cunoscut in linii generale, au stability

obiectivele trainingului, s-au patruns de atmosfera de securitate pe ca o ofera grupul psihologic,

fiecare incepe din ce in ce mai mult sa-si constientizeze scopurile personale. Astfel, se instituie

relatii critice, uneori chiar marcate de agresivitatea fata de moderator si ceilalti participanti.

A treia etapa – de accord si colaborare, dezvoltare personala In conditiile elaborarii unor orientatii commune, a dezvoltarii sentimentului de apartenenta la

grup si increderii in confidentialitatea participantilor in grup se instituie atmosfera de

sinceritate, ajutor reciproc si dezvoltare.Participantii impartasesc sentimental de apartenenta la

grup.Fiecare participant este increzut in atmosfera de confidentialitate, respect mutual.

Membrii grupului dau dovada de sinceritate.Sunt respectate interesele fiecarui participant

Se instituie norme si valori grupale.Trebuintele personale sunt integrate in structura doleantelor

grupului.

Faza a patra-terminală

Tehnici şi metode ale consilierii

Metode si proceduri de diagnostic. Pot fi utilizate in diverse scopuri: selectarea participantilor,

realizarea unei informari despre calitatea schimbarii, efectuarea

feed-back-ului, controlul eficientei procedurilor, evaluarea calitatii coeziunii grupale etc. In

acest scop sint utilizate diverse metode si tehnici recomandate de autorii diferitor terapii cum ar

fi analiza tranzactionala, sau grupajului de exercitii, recomandate in vederea cercetarii situatiei

grupale de Klaus W. Vopel.

Exercitii de psihogimnastica. Pot fi implicate in realizarea diferitor scopuri: de elaborare

a unor modele de comportament; de dezvoltare a abilitatilor cognitive, afective, volitive,

actionale etc; de constientizare a unor situatii, schimbari, dorinte; de diminuare a situatiei de

tensiune emotionala.

Jocul de rol. In linii mari, metoda data consta in jucarea unor roluri de catre participanti.

Prin intermediul acestei metode pot fi atinse mai multe scopuri: inlaturarea mecanismelor de

aparare si depasire rezistentelor; constientizarea unor experiente si cunostinte personale

ignorate; exprimarea afectiva libera, autentifica; exersarea unor modele de comportament;

transferul unor comportamente din cadrul grupului psihologic in situatia sociala reala .

Debriefing. Mod de constientizare prin analiza a noilor cunostinte si abilitati prin

intermediul discutiilor in grup, instituirea atitudinilor fata de acestea. Prin realizarea acestei

metode se urmaresc scopurile:‘’iesirii’’ din rol sau situatie; analizei rezultatelor; compararii

rezultatelor; dezvoltarii capacitatilor de autoanaliza si autoobservatie; inlaturarii starilor

affective puternice; pregatirii de activitatile ulterioare etc.

Brain-storming. Metoda data stimuleaza discutia in grup a unor situatii mai dificile.

Functia de baza – generarea unor idei noi. In conditiile rescpectarii stricte a regulilor sint

notate tate ideeile, care mai apoi sint discutate, grupate in conformitate cu particularitatile

contextului, selectate cele mai opportune. Regulile brain-storming-ului: Non-evaluare, non-

apreciere, non-critica, egalitate, autonomine in exprimarea ideilor, asociatii libere, inscrierea

tuturor ideilor.

Desenul. Prin desen participantii proiecteaza anumite stari, dorinte, cognitii, probleme etc.

Poate fi utilizat in mai multe forme: in cadrul unor exercitii ca proba suplimentara; tematic;

individual sau in grup etc. Discutarea desenelor urmareste un anumit scop formative,

diagnostic, psihoterapeutic sau de alta natura.

Tehnici de relaxare. Se folosesc in scopul rezolvarii unor probleme, legate de afectivitate,

atentie, traire a experientelor trecute sau elaborare a altor noi etc. Prezentam una dintre

metodele traditionale de relaxare.

Bibliografie:

1) Consiliere psihologică în grup. Forme şi metode. Autoare Svetlana Rusnac. Ulim 2005

11p ISBN 9975-934-52-8.

2) Mitrofan, Iolanda, 1999. Psihoterapia experentiala. Bucureşti

3) Cungi, Chişinău 2003. Cum sa ne afirmăm. Editura ’’Polirom’’, Iaşi

4) Clegg, Bucureşti 2003. Dezvoltarea personală. Editura ’’Polirom’’, Iaşi

Consilierea cuplului si familiei

• Consilierea de cuplu si de familie este cea care intervine pentru a ajuta familiile sau

indivizii care compun o familie sa inteleaga si sa imbunatateasca modul in care

interactioneaza intre ei si cel in care isi rezolva conflictele.

• Consilierea de cuplu si de familie promoveaza relatiile interpersonale si le optimizeaza,

dezvolta capacitatea familiilor de a invata sa faca fata problemelor, contribuie la

cresterea flexibilitatii rolurilor in familie.

• Consilierea de cuplu si de familie intareste comunicarea dintre membrii unei familii, ii

sustine pentru a deveni sensibili la nevoile si sentimentele lor si a si le putea impartasi in

cadrul familiei.

Psincipalele tipuri de consilieri de cuplu si de familie (terapii) :

1.Terapia centrată pe problemă

2.Terapia centrată pe comunicare

3.Terapia de familie de tip experienţial

4. Terapia psihanalitică de familie

5.Terapia multiplă de familie

Consilierea centrată pe problemă

Această variantă de consiliere începe prin a prezenta consilierului problema cu care se confruntă

cuplul, problemă pe care soţii pretind că vor încerca să o depăşească pentru a putea să rămână

împreună

Cai motivationale de rezolvare a problemei:

• abordarea indirectă, când îi determină pe parteneri să vorbească despre tot ceea ce au

încercat să facă pentru a rezolva problema cuplului.Conştientizându-şi nereuşitele

,partenerii cuplului consiliat sunt mai dispuşi să urmeze indicaţiile consilierului.

• abordarea directă,când îi determină pe cei doi să povestească despre cât de gravă este

situaţia lor.Astfel, consilierul foloseşte disperarea celor doi drept motivaţie în acceptarea

sfaturilor lui.

Consilierea centrată pe comunicare

Buna comunicare presupune un mesaj corect recepţionat. Pentru ca acest lucru să fie realizabil

trebuie ca cel care transmite mesajul să fie precis în exprimare, dar şi să se asigure că celălalt a

înţeles corect sensul informaţiilor sale. De asemenea, cel care recepţionează mesajul trebuie să se

asigure că percepţia lui este corectă.

Condiţiile esenţiale ale bunei comunicări în cadrul cuplului:

• claritatea(adică expunere sistematică şi concisă)

• proprietatea(utilizarea termenilor adecvaţi pentru exprimarea exactă a intenţiilor)

• naturaleţea(exprimarea firească,fără o căutare forţată a unor expresii sau cuvinte)

Consilierea de familie de tip experienţial

Scopul consilierii de familie de tip experienţial îl constituie în primul rând aşa numita “creştere a

integrităţii personale “Acestei “creşteri” i se adaugă o mai mare libertate de opţiune, mai puţină

dependenţă şi o mai mare extindere a experienţei

Tehnicile experienţialiste se grupează în două categorii :

1) Tehnnici structurate

Acestea au drept scop să angreneze familia în activităţi bine structurate cum ar fi sculptura

defamilie şi coregrafia (dansul) cu scopul de stimulare a intensităţii trăirilor afective pe parcursul

şedinţelor.

2)Tehnici nestructurate

Se aplică în cadrul şedinţelor nestructurate, fără o strategie deliberată, insistându-se pe ideea

ca familia să fie împreună, pur şi simplu, şi mai puţin pe ideea ca familia să facă ceva împreună

Consilierea psihanalitică de familie

Acest tip de consiliere are drept scop eliberare membrilor familiei de restricţiile inconştiente, în

aşa fel încât aceştia să interacţioneze unul cu celălalt pe baza realităţii din prezent, nu în baza

unor imagini inconştiente din trecut.

În consilierea de familie psihanalitică există patru tehnici de bază :

• Ascultarea reprezintă o activitate tăcută, dar concentrată

• Asigurarea neutralităţii analitice aici e necesar ca consilierul să asculte şi să înţeleagă,

fără a se îngrijora în legătură cu ceea ce se întâmplă

• înţelegerea empatică atunci când, totuşi, consilierul psihanalist intervine, o face în scopul

de a-i face pe membrii familiei să se deschidă.

• Interpretarea pentru a clarifica aspectele ascunse şi confuze ale experienţei.

Consilierea multiplă de familie

Consilierea multiplă de familie are drept scop modelarea comportamentului de sprijin şi

rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de comunicare în care

familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin reciproc într-o

“manieră coterapeutică”.

Consilierul ajută participanţii să: dezvăluie semnificaţii ascunse ale unor expresii jignitoare, semne de respingere sau intoleranţă;

scoate la iveală şi pune în valoare sentimente ale unora din membrii grupului , de care ceilalţi nu

sunt conştienţi;

provoacă manifestarea unor emoţii şi sentimente ascunse , înăbuşite, reprimate;

favorizează conştientizarea, prin analogie a unor interese speciale şi a unor moduri de a

experimenta viaţa specifice.

Consilierii la distanta (Cahill si Martland, 1997)

Audio-teleconferinta cuprinde, în general, 8-12 tele-conferinte, fiecare de câte 90-120

minute.

Mijloacele audio-video (de exemplu, video-player) permit consilierilor sa prezinte

deprinderi utile în dezvoltarea profesionala, sa stimuleze discutarea unor chestiuni delicate.

Materialele tiparite abordeaza probleme de dezvoltare profesionala si strategie, iar în

acelasi timp ofera clientilor posibilitatea de a-si nota permanent gândurile si experientele.

CODUL ETIC AL CONSILIERII LA DISTANTA PRIN TELEFON

Capitolul I: Clientul

Clientul care solicita servicii de Consiliere la Distanta prin Telefon (CDT) are dreptul la

deplina respectare a demnitatii, vietii private, la consiliere oferita cu loialitate si în consens cu

valorile, interesele si aptitudinile sale.

Consilierul trebuie sa cunoasca toate dispozitiile, legile si prevederile regulamentare care

îl protejeaza pe client si sa se asigure ca acestea sunt respectate de sine si terte persoane.

Clientul trebuie asigurat ca întreaga convorbire se desfasoare în deplina siguranta si

confidentialitate (inclusiv fata de rudele acestuia) si datele comunicate sunt în deplina securitate

prin grija consilierului. Identitatea clientului va fi în mod strict protejata în orice situatie.

Consilierul nu îi va cere clientului sa se identifice dincolo de nivelul de detaliu pe care acesta îl

considera rezonabil.

Clientul va fi ajutat cu prilejul CDT sa îsi amelioreze imaginea de sine, sa gândeasca

pozitiv, va fi sprijinit sa depaseasca momentele de impas, se vor încuraja atitudinile active fata

de probleme si depasirea rolului social traditional al sexelor.

Clientul trebuie asigurat ca în tratarea problemelor sale consilierul este impartial si nu

face nici o discriminare legata de vârsta, sex sau orientare sexuala, apartenenta etnica, rasa,

cultura, opinii politice si religioase, valori, pozitie socio-economica, statut marital, starea de

handicap etc.

Consilierul va recomanda clientului persoane, institutii sau servicii verificate, adecvate si

de încredere, atunci când problemele acestuia nu sunt în sfera sa de competenta.

Atunci când clientul intentioneaza abandonarea studiilor, renuntarea, izolarea, auto-

marginalizarea sociala si profesionala, consilierul va pleda convingator pentru ca acesta sa

beneficieze de oportunitatile de educatie si formare initiala si continua si nu va încuraja astfel

„solutii” si atitudini ale clientului.

Capitolul II: Consilierul

Consilierul care ofera servicii de CDT trebuie sa considere ca este etic si onest din partea

sa sa se autoevalueze si sa asigure ca dispune de:

cunostinte de baza si de specialitate (evaluare psihologica, metode si tehnici de

consilierea carierei, cunoasterea personalitatii, abordari cros-culturale, piata muncii, politici

europene cu privire la resursele umane, politici nationale de dezvoltare socio-economica, teorii

ale consilierii, educatia continua a adultilor, tehnici de lucru în grup, publicitate, lucrul cu

comunitatea, psihoterapie, dezvoltarea carierei, managementul informatiilor);

atitudini si calitati personale puse în practica în relatia cu clientii (comunicare eficienta,

sinceritate, empatie, flexibilitate, transparenta, respect);

deprinderi de lucru (utilizarea calculatorului etc.).

Consilierul va evita formularea unor explicatii asupra cauzalitatii si interactiunii factorilor

personalitatii clientului în conformitate cu o "teorie proprie" asupra dezvoltarii individuale si

dinamicii carierei, ci numai cu teorii unanim acceptate de comunitatea celor de aceeasi profesie.

Consilierul va actiona în cadrul competentelor sale profesionale si, ori de câte ori este

cazul, îsi va recunoaste limitele de informare si va apela la specialisti din alte domenii, se va

informa si ulterior va oferi informatia corecta clientului, asumându-si responsabilitatea si

consecintele muncii sale.

În orice situatie neprevazuta în acest Cod Etic al CDT se va actiona totdeauna în favoarea

si binele clientului si fara a pricinui, astfel, un rau altcuiva.

Capitolul III: Procesul comunicarii

Comportamentul de comunicare al consilierului cu clientul în cadrul CDT este

recomandat a fi cel al unei neutralitati binevoitoare.

Limbajul utilizat de consilier va fi simplu, de impact, confiant, revelator, lamuritor,

maximal tintit pe rezolvarea problemei clientului.

Consilierul trebuie sa constientizeze faptul ca întrebarile sale adresate clientului au o

importanta deosebita pentru derularea convorbirii ulterioare cu acesta, astfel ca va utiliza cu

precautie si rationalitate întrebari directe, indirecte, ipotetice sau incomplete. Oferirea de

raspunsuri adecvate la acelasi tip de întrebari are, de asemenea, importanta.

Consilierul trebuie sa se adapteze necritic si rapid în CDT la diferitele stiluri de derulare a

convorbirii telefonice promovate de clienti.

Capitolul V: Institutiile ofertante de consiliere la distanta prin telefon

o Oferta de servicii de CDT poate veni din partea institutiilor publice (prin serviciile de

informare, consiliere si orientare ale unor retele ale Ministerului Educatiei, Ministerului Muncii

sau alte initiative sau programe), private sau ale societatii civile. Aceste servicii pot fi gratuite

sau platite. Cu privire la acest aspect, clientii trebuie sa fie informati anterior fara nici o

ambiguitate.

Modul concret de apelare telefonica a consilierilor, costurile apelurilor de pe posturi

fixe sau mobile etc. si care sunt institutiile sau programele ofertante de servicii de CDT trebuie

facute cunoscute clientilor anterior.

Consilierii vor cauta sa consolideze prin munca lor prestigiul si încrederea în profesia

de consilier si institutiile în care activeaza si ofera servicii de CDT.

Consilierii care ofera servicii de CDT în sistem privat vor respecta acelasi cod etic si

standarde similare celor din institutiile publice.

Clientul are o serie de asteptari fata de consilier, care pot fi cuprinse într-o tipologie de cerinte si

probleme:

aflarea de informatii despre ofertele de învatare si formare (localizare, nivel,

conditii de înscriere / admitere, abilitati lingvistice, informatice si alte tipuri de

competente / capacitati solicitate în anumite contexte de învatare, formare si munca);

mobilitatea profesionala si influenta acesteia asupra schemei personale de cariera;

primirea de informatii, consiliere si informare privind educatia si formarea continua,

programele europene, precum si integrarea socio-profesionala;

asistenta pentru trasee de dezvoltare;

confirmarea deciziilor personale deja luate;

cântarirea alternativelor;

palavrageala;

rezolvarea situatiilor de criza (conflicte cu parintii, profesorii, colegii, autoritatile),

“urgente” psihologice (depresie, anxietate, episoade suicidare) sau “urgente” situationale

(înainte de examene, decizii finale). Interactiunea preliminara trebuie sa fie scurta si

eficienta. Nu se fac recomandari de restrictie temporala; totusi, comentarii si observatii

suplimentare e bine sa se faca în etapele ulterioare ale discutiei.

Avantaje si limite ale consilierii prin telefon Avantajele consilierii prin telefon sunt, în linii mari:

eficienta, promptitudinea, timpul redus dintre aparitia nevoii de consiliere si

solutionarea acesteia;

contactul facil cu clientii îndepartati;

identitatea ascunsa a clientului (favorabila persoanelor emotive, ezitante), “securitatea” în

situatii sociale si / sau personale etichetate ca neplacute / delicate, facilitarea depasirii

barierelor de comunicare etc.

Urmatoarele aspecte pot fi percepute ca dificultati în consilierea prin telefon:

"medierea" comunicarii prin mecanisme tehnice, deci impersonale;

reducerea elementelor de feedback pe parcursul comunicarii, imposibilitatea de a

observa clientul si conduita sa generala (comunicarea non-verbala, contact vizual,

postura, gestica, mimica, stilul vestimentar);

îngustarea registrului de elemente para-verbale (ton, ritm, modulatia vocii,

articulatia etc.) pe seama dependentei de conditiile tehnice, fidelitatea si sensibilitatea

aparaturii telefonice;

dificultatea de a asigura deplina confidentialitate a comunicarii cu clientul, din cauza

posibilelor interceptari, accidentale / intentionale, de catre o terta persoana;

lipsa apropierii fizice a participantilor (consilier – client), daca se impune cu

necesitate o sedinta fata-în-fata.

Bibliografie Tait, A. Face to Face and at a Distance: the Mediation of Guidance and Counselling

through the new Technologies. In: British Journal of Guidance and Counselling.

Vol. 27, no. l, 1999. p. 113-122.

Watts, A. G.; Dent, G.: Let Your Fingers do the Walking: the Use of Telephone

Helplines in Career Information and Guidance. In: British Journal of Guidance

and, Vol. 30, no. l, February 2002.

http://apa.org/ethics

http://ericcass.uncg.edu

http://ncda.org

http://www.aac.com/docs/aboutus.html

Finalizarea procesului de consiliere

Stadiile consilierii

Procesul de interviu de consiliere poate fi împărţit în patru etape:

Pasul 1. Cunoştinţa clientului şi începutul conversaţiei

Durata acestei faze durează 5-10 minute, cu o medie de 45 de minute de interviu de

consiliere-1oră 10 min.

În timpul acestei faze, un psiholog şi consultant îndeplineşte următoarele acţiuni:

Se întîmpină clientul în uşă, care va fi perceput de către client ca o demonstraţie de

bunăvoinţă şi interes.

Este de dorit de încurajat pe client cu cuvinte de genul "Inrtă, te rog",” Luaţi loc”,”

Aşezaţi-vă comod.”

Dupa primele minute de contact cu clienţii sunt sfătuiţi să-i ofere, o pauză de 45-60 s,

astfel încât el să-şi adune gândurile sale şi sa se uite în jur.

După o pauză este de dorit să se înceapă cunoştinţă reale. Aveţi posibilitatea să spuneţi

clientului: "Sa facem cunostinţă. Cum pot sa te numesc? "După aceasta, este necesar să se

prezinte consilierul. Putem discuta, dacă o să fie convenabil pentru client, dacă va fi numit aşa.

Înainte ca să înceapă procesul de consiliere psihologul trebuie sa ofere clientului cât mai

multe informaţii despre procesul de consiliere, şi anume: scopul consultaţiei, calificarea, abilităţi,

plata pentru servicii, precum şi durata aproximativă de consiliere, riscul de deteriorare temporară

a clientului în procesul de consiliere, limitele de confidenţialitate. Unele dintre aceste informaţii

sunt disponibile la cerere din partea clientului, astfel încât să nu-l sperie înainte de consilierea

fluxul de informaţii. Nu trebuie oferită speranţă (ajutorul)clientului pe care psihologul nu poate

oferi. Rezultatul din această parte a conversaţie ar trebui să ee o decizie conştientă de a adera la

procesul de consiliere.

Este important să fie de acord în prealabil cu clientul posibilitatea de înregistrări audio şi

video, observaţiile prin oglinda de o perspectivă unilaterală, prezenţa la consultaţie altora (de

cursanţi, studenţi). Fără acordul clientului este exclusă.

Este important de a nu permite clientului să utilizeze pe consultant în rezolvarea

problemelor, departe de consiliere. Nu acceptă apeluri oriunde în solicitarea clientului, scrie

scrisori, apel pentru o consultare, respectiv pentru a nu face nimic care ar putea interveni

psihologul la cererea clientului în viaţa privată a altora.

După rezolvarea a toate întrebările de mai sus, se începe intervievarea clientului, care va

însemna începutul celei de-a doua etape de consiliere. Este important de a avea o expresie gata

făcute, care ar permite să pună în aplicare această tranziţie. Un exemplu de astfel de fraza

standard: "Ce te aduce la mine?" Cu rostirea acestei fraze începe faza urmatoare de consiliere.

Pasul 2. Evaluarea problemelor.

Intervievarea. Elaborarea ipotezelor

Durata acestei faze de 25-35 minute, cu o durată medie de interviuri consiliere 45 min - 1 h 10

min. Poate dura 2-3 şedinţe. Această etapă poate fi împărţită în două subetape:

A) elaborarea de ipoteze consultative.

Tema 5. Organizarea conversaţiei consultative:

Climatul terapeutic in procesul de consiliere

spaţiul şi timpul consilierii psihologice

poziţiile consultantului

Stadiile consilierii

B). Verificarea ipoteze consultative.

A) Elaborarea de ipotezelor

1. Ascultare empatică. De obicei, atunci când oamenii vorbesc despre empatie se are în

vedere capacitatea de a percepe sensibil lumea interioară a unei alte persoane, cu toate nuanţele

sale conceptuale şi emoţionale.

Capacitatea de empatie se dezvoltă odată cu experienţa.

Aceasta corespunde un răspuns activ a consultantului, rostirea frecvente de cuvinte ca "desigur",

"aha, "Da-da".

2. Adoptarea conceptului clientului în timpul interogatoriu. Acest lucru înseamnă că nu ar

trebui să se angajeze în dispute cu clientul în acest stadiu, astfel încât să nu provoace o reacţie de

apărare.

3. Structurarea conversaţiei.

Prima metodă: cînd pune o întrebare, pentru a schimba subiectul de discuţie, consilierul

ar trebui să explice de client de ce o face, pentru a avea o logică.

A doua metoda: un scurt comentariu din ce spune clientul, rezumarea ceea ce a fost spus.

Acest lucru ajută clientul să fie mai coerent şi concis, în discursul său, pentru a nu repeta acelaşi

lucru. De exemplu: "Deci, din punctul dumneavoastră de vedere, un rol important în acest

conflict joc colegii dvs. anteriori." Clientul primeşte un stimulent că este auzit, înţeles.

Parafrazarea, reformularea, concretizarea.

4. înţelegerea, cugetarea a ceea ce spune clientul(situaţia lui). Înţelegerea este scopul de a

formula una sau mai multe ipoteze consultativ. Cuvântul "ipoteza" vine din greaca. ipoteza - de

bază, o presupunere. Situaţie ipotetică-Judecata de regularitati presupusa (de cauzalitate)

evenimente de conectare.

Tot la această etapa aflăm locusul plîngerii: poate fi obiectual (răspunde la întrebarea pe

cine se plînge), subiectual( pe ce se plînge clientl). Dacă e obiectual persoana e difuză.

Psihologul încearcă să ocupe o poziţie pasivă, fapt care ia determinat clientul să ia o

poziţie destul de activă şi spontan pentru povestire. În acelaşi timp, el încearcă să înţeleagă

situaţia şi să formuleze ipoteze de consiliere. Când a format mai multe astfel de ipoteze, există o

dorinţă naturală să fie mai active - de a pune întrebări specifice, concepute pentru a testa ipoteze

elaborate, sau să ia orice altă acţiune pentru a verifica. Aceasta corespunde, de obicei la dorinţa

clientului de a auzi ceva de la consultant, el a spus deja tot ceea ce ar putea şti şi ar fi.

B)"Verificarea ipoteze consultative

Pentru a testa ipotezele psihologul poate alege două variante:

- începe să pună întrebări clientului care vizează clarificarea problemelor apărute la

consultant.

Autodiagnoza- ce crede persoana despre problemă, care este originea problemei.

Verbalizează ipoteza lui.

Clientul trebuie să formuleze problema. Ce vrea clientul să schimbe în situaţia creată.

Interpretarea ipotezei consilierului şi-l întreb ce crede el despre acestă ipoteză. Rareori se

întâmplă ca clientul imediat să accepte ipoteza şi a fost de acord cu ea. De obicei se incheie un

dialog în rezultatul căreea ipoteza este corectată.

Dar, în ambele cazuri, în scopul de a confirma sau infirma ipoteza, este necesar pentru a

discuta despre două sau trei situaţii specifice care ar trebui să fie:

a) este strâns legată de conţinutul de reclamaţii principale ale clientului;

b) sunt tipice de viaţă al clientului;

c) este de dorit ca situaţiile să se descrie atît caracteristicile negative, pozitive şi neutre al

relaţiei.

De-a lungul interviurilor consultative e nevoie de a stimula clientul pentru a descrie

sentimentele şi emoţiile altor persoane. Sentimente reflectă o realitate mai profundă, de multe ori

ascunse în dorinţele şi conflicte inconştiente, probleme care stau la baza.

După ce psihologul a testat ipotezele lui, şi poate găsi cauza care stau la baza

problemelor clientului. Trecem la următore etapă.

Pasul 3.Intervenţia propriu zisă..

Durata acestei faze - 5 - 10 minute.

Lucrăm cu cererea: ceea ce vrea să rezolve clientul.

Tehnici:

Cel mai frecvent folosim întrebări concrete, formule generalizatorii, folosim metafore,

argumente, anaiza experienţei, reformulare,parafrazarea, stimularea, încurajarea, rezumatul,

încuviinţarea, empatia. Mai rar se foloseşta metoda paradoxului, cînd rezistenţa prea mare

metoda alternativă nu merge. Clientul decide să lucreze sau nu. E posibil că întradevăr problema

n-are soluţii, dar soluţii trebuie să existe. Poate e nevoi de timp deşi nu ştim ce soluţii trebuie să

existe. Scopul de a motiva, provoca la soluţii.

Clientul poate găsi el însuşi alternative constructive pentru comportamentul lor, urmărind

acţiunile de prieteni, rude, analiza operelor de cultură, artă, la care se pot trimite.

Ei vor discuta toate capcanele, obstacolele mai mult în acest comportament. În caz

contrar, comportamentul pozitiv poate fi amânată pentru un timp foarte îndepărtat, sau pur şi

simplu nu avea loc.

Pasul 4. Finalizarea interviu consultativ.

Durata de fază - 5 - 10 minute. În acest stadiu, de obicei, parcurge următorii paşi:

1. Generalizare (un scurt rezumat a ceea ce sa întâmplat în timpul interviului). Acest

lucru se datorează faptului că ceea ce se repetă la sfârşitul conversaţiei, se memorează mai bine.

2. Discuţie privind relaţiile viitoare cu consilierul sau a altor specialişti. Oferă adresa altor

profesionişti (de exemplu, dependenţa de droguri). Se formulează, ce probleme vor fi abordate în

cadrul reuniunilor ulterioare şi cîte reuniuni pot fi în mod special pentru această nevoie. Este mai

bine de convenit cînd va fi reuniunea următoare. Se discută problema de readresarea clientului la

un alt consilier, dacă există motive să se creadă că el va fi mai competent în această situaţie, sau

în cazul în care psihologul de consultanta este forţat să merg undeva în viitorul apropiat. Se

discută teme pentru acasă clientului.

3. Rămas bun de la un consultant cu clientul. E de dorit de condos clientul cel puţin până

la uşă. De spus câteva cuvinte calde de rămas bun. , De preferinţă, de mai multe ori de menţionat

numele clientului. Consultantul trebuie să fie pregătit pentru a recunoaşte limitele posibile de

competenţa lor, de a nu intra în dispute inutile.

Se sugerează că, după un lucru bun cu clientul este într-o situaţie contradictorie, la

alegere - pentru a începe să rezolve problema sau de a trăi ca şi înainte. Şi, ambele dureros. Acest

lucru se datorează faptului că există circumstanţe grave care afectează voinţa şi dorinţa

clientului, pentru a începe a rezolvarea problemelor.

Această situaţie este contradictorie, alegerea schimbării durează de la câteva secunde la

câteva zile, ar putea extinde reprezentarea clientilor despre ei înşişi şi de situaţia lor proprie,

pentru a crea un cadru pentru schimbare. Această stare de şoc, care poate arăta superficial cum ar

fi jenă, vinovăţie, agresivitate, remuşcare şi mândrie, rănire, disperare, speranţă. Ea poate fi

confundat. În acelaşi timp, această stare de meditaţie, reflecţie asupra problemei.

Tema 6. Metode şi tehnici de consiliere

Metode psihanalitice şi analitite

Metode umaniste

Metode comportamentale

Metode cognitive

Metode existenţiale

Consiliere eclectică

Modelul psihodinamic-analitic al consilierii

Abordarea psihanalitică freudiană(clasica) Abordările psihodinamice îşi au originea în psihanaliza freudiană.

Teoria psihanalitică considera că Inconștientul este principalul motor al întregului aparat

psihic și ca în structura personalităţii sunt identificate trei instanţe: Id, Ego, Superego.

*Id-ul (Sinele) reprezintă sursa impulsurilor și pornirilor instinctuale, ce funcționează pe

principiul plăcerii.

*Ego-ul (Eul) este o instanță conştientă care restructurează impulsurile inconştiente şi mediază

între instincte şi cerinţele socialului; are la baza principiul realității ;

*Superego-ul (Supraeul): instanța morală, ce include valori, principii, idealuri morale.

Trăsătura centrală a comportamentului uman este, conform psihanalizei freudiene, polaritatea,

iar viaţa omului constă în grade diferite de conflict între forţele polare (viaţă-moarte, realitate-

imaginaţie). Originea conflictelor trebuie căutată în trecutul individului, în împrejurările

nefericite din copilărie.

Modelul psihodinamic-analitic Sigmund Freud introduce conceptul de aparat psihic, elaborează o viziune dinamică asupra

componentelor acestuia, pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului, schimbă însăşi

finalitatea psihologiei. Teoria freudiană a operat o adevărată inversare a valorilor:

inconştientului i s-a rezervat un rol de prim-plan în existenţa omului. În inconştient trebuie

căutate motivaţiile profunde ale comportamentelor umane, mai mult decât în conştient, acesta

fiind sediul forţelor dinamice care dirijează direct sau indirect comportamentele. Aceste forţe

inconştiente încearcă să se exprime şi să se manifeste în plan conştient

(I. Dafinoiu, 2000, p.79).

Abordarea psihanalitică a consilierii are la bază câteva teze fundamentale :

* Tulburările psihice au la origine o dezvoltare psihosexuală defectuoasă.

* Dezvoltarea psihosexuală defectuoasă îşi are originile în conflictele şi traumele psihice din

copilăria timpurie, îndeosebi în complexul lui Oedip.

* Omul se confruntă cu conflictele dintre pulsiunile inconştiente (Id), substitutele acestora,

mecanismele de apărare ale Ego-ului, care încearcă o mediere cu realitatea exterioară, în acord

cu principiile şi valorile morale ale societăţii – Super-Ego.

* Comportamentele umane nu apar întâmplător, ci sunt determinate de evenimente anterioare,

care dacă nu sunt conştientizate determină subiectul să repete mereu aceleaşi tipuri de

comportamente.

În acest sens, sarcina psihanalistului este să aducă în conştiinţă inconştientul, adică să-l ajute

pe pacient să conştientizeze şi să înţeleagă conţinutul pulsional din zonele profunde ale

psihismului (Irina Holdevici, 1993).

Consilierea de tip psihanalitic este marcată de două momente esenţiale:

Catharsisul : descărcare de natură emoţională a tensiunii şi anxietăţii prin retrăirea în plan

psihic a experienţelor trecute.

Insightul se manifestă ca o descoperire bruscă, intuitivă de către client a surselor şi motivelor

ascunse ce stau la baza coportamentelor și problemelor sale.

Scopul consilierii de tip psihanalitic este de a îndruma clientul în înţelegerea a ceea ce se află în

inconştient.

În procesul de atingere a insightului trebuie parcurse patru etape (Hutchinson, 1950):

1. Etapa pregătitoare

-trăirea sentimentelor de frustrare, anxietate şi disperare;

-activitatea de căutare (prin tatonare şi eroare) a unei soluţii;

-recăderea în vechile modele comportamentele şi de gândire .

2. Etapa de incubaţie

-dorinţa de a fugi de problemă;

- lipsa de motivaţie/ de rezistenţă în rezolvarea problemelor.

3. Etapa de iluminare

-problema devine clară pentru subiect;

-clientul identifică soluţia.

4. Etapa de evaluare şi elaborare a soluţiei

-confruntarea soluţiei cu criteriile exterioare furnizate de realitate.

Consilierea de tip psihanalitic este recomandată în terapia anxietăţii, în fobii şi în isteria

anxioasă.

Rolul consilierii este să identifice cauzele care au generat în trecutul individului aceste

dezechilibre.

Modul de organizare şi desfăşurare a şedinţelor de terapie este stabilit de la început: se fixează

ora şi zilele pentru cură – în varianta clasică se fixează 5-6 şedinţe /săptămână (50min.). Clientul

este responsabil din punct de vedere financiar, durata curei variind de la 1 an la mai mulţi ani, în

funcţie de caz (durata medie este de 2 ani).

De asemenea, pe durata procesului terapeutic, mai ales în faza iniţială, clientului i se recomandă

să nu facă schimbări radicale în existenţa sa familială şi profesională.

În ceea ce priveşte metodele şi tehnicile de terapie, acestea au fost elaborate de Freud şi

dezvoltate şi ameliorate de continuatorii săi:

Metoda asociaţiilor libere constă în readucerea în conştiinţa clientului a elementelor psihice

patogene în vederea dizolvării şi înlăturării răului provocat de formarea simptomelor substitut.

Partea decisivă a demersului constă în crearea unor noi ediţii ale vechilor conflicte, în aşa fel

încât bolnavul să se comporte aşa cum s-a comportat la vremea lor, dar punând de data aceasta

în mişcare toate forţele psihice disponibile, spre a ajunge la o soluţie diferită (S. Freud, 1980, p.

366).

Clientul este rugat să exprime verbal tot ce-i trece prin minte – amintiri, imagini, gânduri

acuzatoare, sentimente etc. – chiar dacă acestea nu au importanţă pentru problema în cauză, sunt

minore, insignifiante, banale, stupide, inexacte sau chiar triviale, degradante. Ideile spontane ale

clientului reprezintă pentru psihanalist minereul din care el va extrage metalul preţios (op. cit.,

p. 391).

Din când în când, consilierul va folosi întrebări directe ca stimul pentru declanşarea unor noi

asociaţii libere : La ce te duce gândul acesta ?; Câţi ani aveai când s-a întâmplat acest

eveniment ? etc.

Analiza viselor – sunt analizate reacţiile clientului la propriile sale experienţe onirice, conţinutul

latent al viselor determinat de sentimente şi dorinţe puternic reprimate.

Analiza reacţiilor clientului, a comportamentului nonverbal/verbal în interiorul/exteriorul

şedinţelor de terapie: grija excesivă a clientului de a nu-şi şifona hainele, priviri anxioase,

comportament de flirt, erori de pronunţare a unor cuvinte, modificări comportamentale în

familie, la serviciu, apariţii/dispariţii de simptome, reacţii la anumite situaţii de viaţă cu mai

multă/mai puţină anxietate, modificări în modul în care-şi tolerează prietenii, rudele etc.

Analiza transferului şi a rezistenţelor

Transferul se defineşte în cadrul relaţiei client-psihanalist, prezentând caracter iraţional,

proiectiv şi ambivalent. Analiza relaţiei transferenţiale este importantă din două motive: pe de o

parte se constată modelele de identificare din copilărie şi unele aspecte ale relaţiei clientului cu

cei din jur - clientul tinde să retrăiască relaţiile trecute în cadrul terapiei, într-un efort de căutare

a gratificaţiei - pe de altă parte, terapeutul stimulează aceste reacţii transferenţiale pentru a-şi

încuraja clientul să depăşească rezistenţele (cf. I.Dafinoiu, 2000, p. 102).

Rezistenţele reprezintă orice element sau situaţie care interferează cu desfăşurarea firească a

procesului terapeutic. Acestea derivă, în parte, din instanţele Eu-lui şi Supraeu-lui şi, parţial, din

Sine, ca expresie directă a constrângerii spre repetiţie (sub forma pulsiunilor).

*Rezistenţa la transfer se traduce prin întreruperi ale asociaţiilor, tăceri prelungite, încălcarea

regulii fundamentale a analizei – neîmpărtăşirea tuturor gândurilor – dezacordul cu interpretările

terapeutului, asociaţii multiple şi superficiale, pauze prelungite, apariţia de noi simptome,

întârzieri şi absenţe de la şedinţa de terapie, adormirea în timpul şedinţelor, renunţarea la şedinţe

etc.

*Rezistenţa prin transfer este caracterizată astfel de Freud: transferul asupra persoanei

analistului nu joacă rolul rezistenţei decât în măsura în care el este un transfer negativ sau chiar

pozitiv compus din elemente erotice refulate (Freud, cf. Gilieron, 1997, p. 24).

Analiza contra-transferului. Reacţiile afective inconştiente ale terapeutului faţă de client sunt

descrise ca reacţii contra-transferenţiale. O atitudine pozitivă a terapeutului faţă de client pare să

fie o condiţie necesară pentru o cură analitică cu bune rezultate. Totuşi, dacă această atitudine

depăşeşte un anume nivel critic, ea poate stimula nevoia clientului de gratificare şi dependenţă.

Astfel, contra-transferul poate deveni un obstacol în evoluţia terapiei şi poate ridica chiar

probleme etice. Contra-transferul pozitiv sau negativ devine, în aceste condiţii, pentru terapeut,

o provocare personală cu efecte asupra dezvoltării şi formării sale profesionale.

Interpretarea este principalul instrument terapeutic al psihanalistului; constă în ordonarea

materialului produs de client, astfel încât să conducă, treptat, la conştientizarea originii

problemelor cu care acesta se confruntă.

Relaţia psihanalist-client implică anumite reguli. Principala regulă care se referă la

client/pacient este regula asociaţiei libere.

În ceea ce priveşte comportamentul terapeutului/consilierului, acesta se conformează unor reguli

specifice :

* Tăcerea - permite dezvoltarea asociaţiilor clientului.

* Atenţia flotantă – expresia inconştientului expert al terapeutului. Psihanalistul trebuie să

reuşească să se lase surprins, să recepteze idei, în aparenţă incongruente, suscitate de discursul

clientului.

* Neutralitatea. Psihanalistul nu se pronunţă asupra opiniilor clientului; el este acolo doar pentru

a înţelege şi a interpreta.

* Abstinenţa. psihanalistul trebuie să îşi limiteze intervenţiile sale strict în domeniul interpretării,

pe de altă parte, psihanalistul recomandă clientului să se abţină de la luarea unor decizii

importante în cursul curei analitice.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dafinoiu Ion , Elemente de psihoterapie integrativă, editura Polirom, 2001, 114pag.

2. Gilieron, E. Manuel de psychothérapies brčves, Paris: Dunod. 25. 1997, p. 24

3. J.P. Chartier (1998, p. 106). « Le monde comme représentation »,

4. Zlate, Mielu Introducere în psihologie, Iasi, Polirom, 2000

5. www.scribd.com/doc/14680524/Consiliere

6. www.scribd.com/doc/17222972/Abordarile-Consilierii

2. Modelul behaviorist (comportamental)

Baza teoretică şi metodologică a modalităţilor de psihoterapie/consiliere behavioristă îşi are

originea în teoriile învăţării de factură behavioristă, conform cărora, personalitatea umană se

construieşte şi se fundamentează în raport cu stimulii externi, cu situaţiile şi raporturile sociale.

Omul behaviorismului este concret, real, viu, solicitat şi determinat de mediul natural şi social în

care trăieşte. Nu întâmplător, Watson, părintele behaviorismului, afirma că suntem ceea ce facem şi

facem ceea ce mediul ne cere să facem (cf. M. Zlate, 2000, p. 94).

Conceptele de bază ale modelului behaviorist sunt cele de întărire socială şi control al

comportamentului.

Întărirea socială se referă la utilizarea adecvată a stimulilor din mediu, astfel încât anumite

comportamente să fie recompensate, sporind astfel probabilitatea lor de manifestare.

Consilierea/terapia devine, în acest fel, un proces logic de control al comportamentului, un

proces de învăţare a unor comportamente dezirabile, în raport cu mediul social.

În perspectiva behavioristă, persoana dezadaptată este diferită de cea normală, pentru că ea a

eşuat în dobândirea unor abilităţi adaptative şi a dobândit comportamente greşite. De exemplu, se

consideră că nevrozele sunt comportamente învăţate, achiziţionate în cursul vieţii individului, iar

fixarea lor s-a produs deoarece au permis cândva subiectului să evite anumite experienţe

traumatizante. Aceste comportamente dezaprobative tind să se repete numai în prezenţa stimulilor

aversivi care le-au produs sau în situaţii similare.

În consecinţă, principiul de bază al practicii behavioriste este principiul decondiţionării sau

tehnica practicii negative (Dunlop, 1917) : modelele comportamentale învăţate au tendinţa de a

slăbi şi dispărea în timp dacă nu sunt întărite corespunzator.

Astfel, scopul consilierii constă în decondiţionarea individului de comportamentele nedorite

şi înlocuirea lor cu comportamente dezirabile.

Procedeele decondiţionării au luat amploare după anii ’50. Practicienii aduc argumente în

favoarea metodelor şi tehnicilor utilizate de ei un experiment devenit celebru al lui Watson şi

Rayner (1920). Cei doi au condiţionat un copil de 11 luni să dezvolte un comportament de frică în

prezenţa unui şobolan alb prin asocierea prezentării acestui animal cu un sunet puternic. Treptat,

teama copilului s-a generalizat, apărând şi în prezenţa altor animale, chiar la obiecte fabricate din

blană sau pluş. Concluzia experimentului : dacă stimulul pentru teamă ar fi asociat cu unul plăcut,

starea de teamă ar putea fi diminuată.

Pe baza acestor tipuri de experimente, behavioriştii au constatat că, dacă clientul este învăţat

să-şi imagineze o experienţă anxiogenă, într-o situaţie de mediu relaxantă, securizantă, experienţa

respectivă nu e urmată de consecinţele negative aşteptate. Prin intermediul unor procedee de acest

gen, subiectul învaţă să discrimineze între pericolele reale şi fricile sale iraţionale.

Această interpretare pune accent pe înţelegerea semnificaţiei stimulilor de către client. Ea

depăşeşte limitele stricte ale condiţionării. Din asemenea motive, pe fundalul modelului de

psihoterapie/consiliere behaviorist a apărut un nou model de consiliere: cognitiv-comportamental.

Această nouă abordare reduce discrepanţa dintre modelele dinamice şi cele behavioriste.

2.1.Tehnicile de consiliere.

Tehnica desensibilizării sistematice Subiectul este învăţat să se relaxeze sau să se comporte într-un mod care e incompatibil cu

apariţia anxietăţii în prezenţa unor stimuli anxiogeni. Se consideră că modelele comportamentale

anxioase nu sunt altceva decât răspunsuri condiţionate. Subiectul este învăţat să rămână calm şi

relaxat în situaţii anxiogene.

Pentru aceasta se cer a fi parcurse următoarele etape:

1. Învăţarea relaxării (primele 6 şedinţe de consiliere)

De regulă este folosită metoda relaxării musculare progresive. În unele situaţii se poate apela

şi la hipnoză, meditaţie.

1. Stabilirea ierarhiilor constă în stabilirea situaţiilor generatoare de anxietate în

ordine descrescătoare.

Exemplu : cazul unui copil care manifestă fobie faţă de câini – contactul direct cu animalele

mari poate reprezenta stimulul cel mai anxiogen. Fotografiile cu câini pot reprezenta un stimul mai

puţin anxiogen, iar prezenţa unor animale mici cu blană, un stimul şi mai puţin anxiogen.

3. Etapa desensibilizării intervine după ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare ; i se

cere să se relaxeze, timp în care consilierul descrie tot felul de scene, începând cu cele neutre şi

înaintând progresiv pe linia stimulilor generatori de anxietate. Subiectul este solicitat să-şi imagineze

scenele descrise. În momentul în care acesta spune că se teme, şedinţa se termină.

Procesul de consiliere continuă până când subiectul devine capabil să rămână relaxat la

stimuli anxiogeni care îi trezesc teamă. Durata medie a unei şedinte de desensibilizare este de cca. 30

min./2-3 ori/săpt. Un program concret de desensibilizare durează de la câteva săptămâni până la

câteva luni.

Exemplu : cazul unui copil care manifestă fobie faţă de câini – contactul direct cu

animalele mari poate reprezenta stimulul cel mai anxiogen. Fotografiile cu câini pot reprezenta un

stimul mai puţin anxiogen, iar prezenţa unor animale mici cu blană, un stimul şi mai puţin anxiogen.

Tehnica aversivă constă în înlăturarea comportamentelor nedorite prin metoda clasica a

sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea întăririlor pozitive, cât şi utilizarea unor

stimuli aversivi.

Cei mai des utilizaţi stimuli aversivi au fost şocurile electrice. Prima utilizare a acestei

tehnici s-a realizat pe un lot de alcoolici. S-a dovedit utilă şi pentru decondiţionarea individului de

deprinderi negative precum: fumatul, mâncatul excesiv, dependenţa de droguri, deviaţii sexuale.

Astăzi, utilizarea şocurilor electrice, ca stimuli aversivi, a scăzut mult, datorită implicaţiilor

etice. De asemenea, tehnica şocurilor electrice a demonstrat că noile comportamente dezirabile nu au

tendinţa de a se generaliza şi la alte situaţii. Rămân valabile numai pentru situaţiile respective.

În prezent s-au pus la punct procedee mai puţin periculoase, aplicate cu succes şi în procesul

educaţional. Aşa este procedeul întăririi pozitive şi negative, pedeapsa etc.

Întăririle pozitive constau în prezentarea unui stimul pozitiv după un răspuns, cu scopul

creşterii ratei şi intensităţii răspunsului.

Exemplu : profesorul oferă elevilor 5 min. pauză după realizarea unor sarcini. Dacă după

oferirea pauzei creşte calitatea realizării sarcinii, pauza devine întărire pozitivă.

În procesul de aplicare a întăririlor pozitive se cer a fi respectate câteva reguli : să fie aplicate

constant (în formarea unui comportament nou) ; să fie aplicate intermitent (în întărirea unui

comportament deja dobândit) ; întăririle să fie specifice fiecărui client ; să fie aplicate imediat.

Întăririle negative constau în prezentarea unui stimul negativ după un răspuns, cu scopul

creşterii frecvenţei unui comportament.

Exemplu : părinţii lui X (elev clasa a VI-a) nu îi permit acestuia să iasă din camera lui până

ce acesta îşi termină temele. Dacă după această regulă X îşi face temele, stimulul (faptul că stă în

camera lui fără să iasă în timp ce îşi face temele) devine întărire negativă.

Şi aici se cer a fi respectate câteva reguli : întăririle negative să fie aplicate imediat după

producerea unui comportament indezirabil; să fie aplicate cu calm, să nu fie criticată persoana; să fie

acompaniate obligatoriu cu întărirea comportamentelor pozitive, acceptate; să fie precedate de un

avertisment.

Pedeapsa constă în prezentarea unui stimul care urmează unui răspuns al subiectului, cu

scopul scăderii frecvenţei acelui răspuns (comportament).

Exemplu : unui elev din clasa a doua i se reduce perioada de joacă cu 5 minute, până în

momentul dispariţiei comportamentului disruptiv.

Atenţie !!! A nu se folosi pedepsele corporale! Acestea nu sunt eficiente din mai multe

motive: pedepsele corporale atacă persoana şi nu comportamentul; nu determină identificarea

cauzelor comportamentului ; determină o scădere a stimei de sine a subiectului crescând frecvenţa

comportamentelor disruptive; poate duce la vătămări fizice. Pedeapsa corporală este un mesaj subtil

prin care îi transmitem subiectului că cea mai bună metodă de rezolvare a problemelor este forţa

fizică; are consecinţe emoţionale negative asupra subiectului : frică, iritabilitate, izolare.

De asemenea, este contraindicată utilizarea etichetării comportamentale, ca modalitate de

înlăturare a comportamentelor indezirabile!!! Etichetele comportamentale, din contră, întăresc

comportamentul neadecvat – dacă unei persoane i se ataşează frecvent o etichetă, ajunge să se

comporte conform acelei etichete (Eşti timid ! – subiectul ajunge să creadă că este o persoană timidă

şi se comportă în consecinţă), reduc şansele de dezvoltare personală (Eşti un elev slab la

matematică ! – elevul X nu va face eforturi de îmbunătăţire a performanţelor sale şcolare), reduc

motivaţia de schimbare (Oricum nu sunt talentat la matematică, nu are sens să fac eforturi pentru a

fi mai bun !).

Procesul de schimbare a comportamentelor indezirabile presupune următoarele etape :

1. monitorizarea comportamentului – are scopul de a evalua un comportament (frecvenţa,

contextul în care apare, intensitatea lui) şi de a stabili un program de modificare a

comportamentului ;

2. stabilirea obiectivelor – realiste, măsurabile, planificate în timp, precizate simplu şi clar

(elevul X să vorbească mai puţin cu colegii săi în timpul predării, să fie atent la precizările făcute de

profesor, să manifeste respect faţă de colegi şi profesori etc.);

3. stabilirea întăririlor pozitive sau negative şi a modului de aplicare a acestora – încurajări,

laude, aprecieri pozitive, calificative bune şi foarte bune, dezaprobări, calificative slabe, penalizări,

retragerea unor privilegii, credite, responsabilităţi etc ;

4.evaluarea eficienţei programului de modificare comportamentală.

Modelarea presupune însuşirea unor modele comportamentale dezirabile, prin imitarea altor

persoane : consilierul, profesorul, părinţii etc.

Învăţarea socială dupa model se poate realiza sub forma jocului de rol : de exemplu,

consilierul serveşte drept model, arătând clientului cum pot fi depăşite situaţiile conflictuale sau

unele fobii, verbalizează strategiile interioare de prelucrare şi depăşire a unei situaţii problematice,

ajutând astfel clientul să-şi verifice permanent propriile strategii devenite ineficiente şi, prin

comparare, să le schimbe sau să le perfecţioneze.

Cercetările au evidenţiat o corelaţie pozitivă între succesul terapeutic şi asemănarea remarcată

între cei doi agenţi ai procesului terapeutic/de consiliere din punctul de vedere al apartenenţei

sociale, grupului de interese, reprezentări similare privind sistemul de valori etc. (cf. D. Goglează,

2002, p. 49).

Antrenamentul asertiv

Înainte de a descrie şi de a preciza rolul acestei tehnici de consiliere comportamentală se

impune să facem câteva precizări despre ceea ce înseamnă asertivitate.

Conceptul de asertivitate a fost preluat de psihologia europeană din literatura de specialitate

americană în anii ’90, fiind dezvoltat de către americani începând cu a doua jumătate a deceniului 8

al secolului XX. To assert înseamnă, stricto senso, a afirma, a spune.

Dicţionarul Webster conferă termenului mai multe sensuri, printre care : a-ţi afirma

drepturile, a-ţi face admisă legitimitatea; a te pronunţa în mod clar şi constructiv, chiar în absenţa

unei dovezi tangibile; a-ţi spune părerea fără reţineri, adesea în faţa unor interlocutori ostili.

Asertivitatea este o trăsătură de personalitate subsumată inteligenţei emoţionale şi principala

sa caracteristică este aceea de a-i conferi individului resorturile adecvate pentru a se integra optim în

mediul său social, respectându-i pe alţii, fără a uita să se respecte pe sine (D. Goleman,1995).

Antrenamentul asertiv se desfaşoară în cadrul grupului şi este indicat pentru reducerea

problemelor de comunicare ce apar pe fondul diferitelor tulburări emoţionale, depresiei, anxietăţii,

fobiilor, afecţiunilor psihosomatice (astm, boli dermatologice etc.), dar poate fi aplicat şi sub formă

de program individual, sub îndrumarea unui consilier/terapeut specializat.

De asemenea, în cadrul antrenamentului asertiv sunt abordate şi teme ca: primirea şi

refuzarea de solicitări, interacţiuni cu persoane insistente, formarea de abilităţi de comunicare

(adresarea unor întrebări, răspuns la informaţii oferite de interlocutor, parafrazare etc.), menţinerea

asertivităţii în faţa agresivităţii etc.

Pe ansamblu, majoritatea strategiilor consilierii cognitiv-comportamentale pot fi grupate în

patru mari categorii (cf. Gh. Tomşa, 1999, pp. 164-190):

strategii de identificare a atitudinilor şi sentimentelor negative;

strategii de schimbare a atitudinilor şi sentimentelor negative;

strategii de identificare a comportamentelor negative;

strategii de schimbare a comportamentelor negative.

Tehnicile terapiei existentiale in consilierea psihologica

Scopul fundamental: Constientizarea maximala a propriului eu sau atingerea unui nivel

superior de constiinta,contratarea alienarii.

Tema 7. Evaluarea intervenţiei consultative

Dezvoltarea procesului consultativ şi modalităţile de percepţie a reuşitei consilierii

Cazuri şi cauze de eşec în consiliere

Criterii de evaluare a eficienţei şedinţelor consultative

Evaluarea muncii de consiliere

Succesul unei consilieri

posibilitatea clientului de a nu ramane ancorat sau dependent de terapeut, ca urmare a deblocarii

capacitatii sale de a-si gestiona si rezolva problema în mod responsabil. Aceasta presupune ca

persoana(ele) asistata(e) invata sa emită solutii discriminative, sa-si asume consecintele, sa evite

repetarea erorilor si, în caz de esec, sa aibe capacitatea de a se remotiva pentru o noua incercare

de solutionare a problemelor, utilizandu-si toate disponibilitatile si neasteptînd permanent o noua

forma de ajutor.

Acceptarea unei situatii ireversibile, de genul unui handicap ; şi învatarea convietuirii cu el

in conditii de liniste, optimism si mentinere contactelor sociale integratoare poate fi de asemenea

un succes al une consilieri.

Un nivel crescut de autoincredere si de clarificare asigura autonomia clientului si asteme calea

unor comportamente responsabile si a unei buns capacitati de a face fata stresurilor, crizelor sau

provocarilor existentiale ulterioare.

ERORI POSIBILE ÎN PROCESUL DE CONSILIERE -

Nu ne vom referi în cele ce urmează la erorile datorate neaplicării adecvate a tehnicilor

de consiliere. Pentru prevenirea lor, sunt suficiente informarea şi activitatea practică

desfăşurată în condiţii de supervizare, urmate de acumularea de experienţă profesională. Există

însă o serie de fenomene mai puţin plăcute, asociate meseriei de consilier – fie că acesta îşi

desfăşoară activitatea în şcoală sau în alt context social. Acestea sunt problemele obiectivităţii

emoţionale. Fenomene bine cunoscute de terapeuţi, dar şi de alţi reprezentanţi ai profesiunilor de

sprijin – stress-ul, lipsa de încredere, implicarea, identificarea, transferul sau contratransferul,

sunt aspecte inerente ale meseriei, în legătură cu care specialiştii trebuie informaţi şi îndrumaţi.

Implicarea directă apare ori de câte ori consilierul are o relaţie personală cu clientul, alta

decât cea profesională, de consiliere. Este vorba despre situaţiile în care cei doi sunt prieteni,

amici, rude, sau când îi animă interese comune sau care interferează într-un anume punct.

Identificarea simplă apare atunci când consilierul se regăseşte în “povestea” clientului,

recunoaşte anumite aspecte ale experienţei acestuia ca fiind comune cu ale sale.

Interferenţa de temă, transferul şi contratransferul se manifestă de cele mai multe ori la

nivel subconştient, devenind cu atât mai dificilă identificarea şi aplicarea strategiilor de stopare a

lor.

Interferenţa de temă apare atunci când o problemă particulară descrisă de client aminteşte

de o situaţie nerezolvată încă de consilierul însuşi. În aceste condiţii, consilierul are tendinţa de a

încerca să îşi rezolve propria problemă, în detrimentul asistării clientului.

Transferul este un concept de bază al abordării psihanalitice şi presupune plasarea de către

client a unor sentimente şi emoţii experimentate în trecut (în relaţie cu altă persoană) în relaţia

actuală cu un consilier. Acest proces psihologic nu se limitează doar la situaţiile de sprijin, ci

poate fi întâlnit şi în relaţia profesor-elev, medic-pacient, şef-subaltern. Acesta este un motiv în

plus pentru care viitorii consilieri (în orice specializare) trebuie să fie temeinic instructaţi cu

privire la această manifestare.

Depresia de epuizare („burnout”) este descrisă de specialişti ca fiind o piedere progresivă

a energiei şi a scopurilor consilierului, ca urmare a implicării emoţionale excesive în relaţiile cu

clienţii săi.

Contratransferul presupune experimentarea de către consilier a unor sentimente faţă de

client, care sunt de fapt adresate unei alte persoane, din trecutul sau prezentul consilierului. Şi

pentru că oamenii se regăsesc unul în experienţele de viaţă ale celuilalt, vor exista întotdeauna

experienţe de contratransfer în cadrul relaţiilor de consiliere: secretul eficienţei presupune doar

ca specialistul să recunoască semnele prevestitoare şi să menţină neutralitatea.

EVALUAREA CONSILIERILOR 1. Termenii desfăşurării activităţii

Aria de competenţă

Utilizarea resurselor

2. Supervizare şi consultanţă

Niveluri de supervizare / consultanţă

Relaţii de supervizare / consultanţă

3. Evaluarea şi monitorizarea activităţii consilierului

Tipuri de evaluare profesională

b. Instrumente de evaluare

c. Rezultatele evaluării

d. Monitorizare

TERMENII DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII a. Aria de competenţă

Aria de competenţă este stabilită prin diplome şi certificate recunoscute la nivel local / naţional /

internaţional, conform pregătirii de bază şi specializărilor.

În situaţia în care complexitatea cazului depăşeşte competenţa consilierului, clientul trebuie

recomandat unui alt practician cu pregătire corespunzătoare. Această eventualitate trebuie

comunicată clientului.

b. Utilizarea resurselor

Realizarea activităţii la un înalt nivel calitativ presupune alocarea tuturor resurselor disponibile

(cunoştinţe, timp, metode etc.) pentru stabilirea unei relaţii adecvate, identificarea problemelor şi

rezolvarea situaţiei clientului.

SUPERVIZARE ŞI CONSULTANŢĂ a. Niveluri de supervizare / consultanţă

Beneficiarii relaţiei de supervizare / consultanţă se pot situa intr-una din următoarele situaţii:

debutant (I); cu experienţă medie (II); cu experienţă şi specializări suplimentare (III). Pentru

primele două niveluri este necesară iniţierea unei relaţii de supervizare. Nivelul ultim reclamă o

relaţie de consultanţă.

b. Relaţii de supervizare / consultanţă

1. Tipurile de relaţii de supervizare / consultanţă sunt următoarele: relaţia de supervizare de nivel

I presupune o abordare didactică prin: oferire de informaţii, lărgirea perspectivelor, oferire de

modele (joc de rol, simulări), feedback în urma înregistrărilor video / audio sau observării

directe, asistenţă în conceptualizarea problemelor clientului şi dinamica procesului de consiliere.

Supervizarea nu se va face pe baza informaţiile verbale ale celui supervizat despre sine sau pe

baza autocaracterizărilor; relaţia de supervizare de nivel II presupune incurajarea autonomiei

celui supervizat prin: asistenţă pentru găsirea unor soluţii la cazurile atipice sau dilematice,

sugestii pentru rezolvarea unor incidente critice, compararea diferitelor tipuri de abordări

utilizate în consilierea carierei; relaţia de consultanţă de nivel III este de tip suport profesional

oferit de un coleg mai experimentat şi deschis schimburilor de opinii cu privire la practica în

domeniul consilierii. Consultanţa se desfăşoară sub forma unor discuţii de pe urma cărora

beneficiază ambele părţi.

2. Alegerea supervizorului / consultantului, precum şi frecvenţa şedinţelor trebuie stabilite prin

acordul părţilor.

EVALUAREA ŞI MONITORIZAREA ACTIVITĂŢII CONSILIERULUI

a. Tipuri de evaluare profesională

Evaluarea activităţii consilierului trebuie realizată de către consilierul însuşi (autoevaluare), de

către colegi (inter-evaluare), de un expert in domeniu sau de coordonatorii ierarhici profesional.

Beneficiarii serviciilor de consiliere pot oferi sugestii care contribuie la evaluarea activităţii

consilierului.

Evaluarea activităţii tuturor consilierilor dintr-o instituţie se poate constitui, în anumite condiţii,

în evaluare instituţională.

b. Instrumentele de evaluare

Instrumentele utilizate in evaluarea consilierului se referă la fişe de evaluare şi chestionare;

acestea conţin două tipuri de indicatori: Indicatori cantitativi utilizaţi în evaluarea activităţii

consilierului răspund la întrebările: Cât de mult? Cât de des?, de exemplu:

Activitatea de informare:

numărul de surse semnificative de informare consultate; numărul de materiale de informare

produse (pe diferite suporturi).

Activitatea de consiliere:

numărul de persoane (elevi, studenţi, adulţi, şomeri) care au beneficiat de consultaţii de

specialitate. Statistica va fi făcută pe zi / săptămână / lună / semestru / an; numărul de activităţi

organizate: sesiuni de consiliere, sesiuni de informare, conferinţe publice, colaborări cu instituţii

din domeniu.

Activităţi de testare psihologică:

numărul persoanelor testate (în funcţie de gen, ocupaţie, profesie). Indicatori calitativi utilizaţi în

evaluarea activităţii consilierului (răspund la întrebările: Cât de util? Cât de bun?, de exemplu:

satisfacţia clienţilor faţă de serviciile oferite; impactul informării, consilierii şi orientării asupra

clientului (in plan personal şi profesional); eficienţa economică şi socială a serviciilor de

informare, consiliere şi orientare.

c. Rezultatele evaluării

Rezultatele activităţii de evaluare sunt păstrate în portofoliul personal al consilierului şi în baza

de date internă a instituţiei, pentru a putea fi verificate, revăzute şi valorificate în elaborarea

rapoartelor de activitate periodice sau pentru a demara activităţi de formare continuă.

d. Monitorizare

Monitorizarea activităţii consilierului trebuie realizată in regim de co-monitorizare sau condusă

de un coleg cu mai multă experienţă, coordonatorul instituţiei sau instanţele profesionale

ierarhice. Acest proces se realizează conform cu obiectivele stabilite şi pe baza unor indicatori de

performanţă.

Tema 8. Pregătirea profesională a consilierului. Influenţa activităţii terapeutice asupra

persoanei consilierului

Supervizarea şi Pregatirea profesionala a consilierului

Obligaţiunile terapeutului

Aptitudinile terapeutului

Supervizarea este un proces de consiliere legat de domeniul de activitate si orientat spre sarcina

pentru oameni implicati intr-o profesie, sau pentru cei ce se pregatesc pentru o profesie.

Supervizarea ajuta activitatea profesionala sa reflecteze, sa configureze o activitate eficienta si

multumitoare si sa o impleteasca cu viata privata. Supervizorii lucreaza cu persoane individuale

sau grupuri, mai ales in practica privata; cu echipe, institutii, sau organizatii indeosebi la locul de

munca. Supervizarea se orienteaza mai ales asupra unei sarcini sau proces pe care supervizatul il

prelucreaza impreuna cu supervizorul. Supervizarea poate fi ceruta sau recomandata de catre

angajator sau poate fi luata in considerare voluntar.

Supervizarea este un instrument de asigurare a calitatii prestatiei celui supervizat. In general

supervizarea duce la o extindere a competentei profesionale, la imbunatatirea climatului de lucru.

Ea creaza noi resurse si ajuta managementul de criza: prin reflexie, intelegere si trecere peste

situatii profesionale dificile. Supervizarea duce la o mai usoara colaborare dintre diversele roluri,

sarcini si functii profesionale, ajuta la formularea de scopuri, dezvoltarea de strategii, la

sustinerea unui demers adecvat in raport cu sursele de stress si tare in activitate. Nu in ultimul

rand, supervizarea ajuta la prevenirea epuizarii profesionale in rutina sau plictis.

FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA PROFESIONALĂ

1. Formarea profesională iniţială

Nivel de studii

Specializări

Competenţe necesare

2. Formarea profesională continuă

Formare continuă

Informare profesională personală

Deschidere şi flexibilitate

3. Utilizarea tehnologiei informatice şi de comunicare – TIC

Avantaje şi limite

Consilierea asistată tehnologic

Consilierul formator

a. Cerinţe de competenţă

b. Evaluarea formării

c. Etica profesională

FORMAREA PROFESIONALĂ INIŢIALĂ

a. Nivel de studii

Formarea consilierului trebuie să fie de nivel universitar in profilele: psihologie, pedagogie,

psihopedagogie,

sociologie, asistenţă socială, ştiinţele educaţiei.

b. Specializări

Specializările recomandate ale consilierului sunt Master sau studii aprofundate in profilele:

psihologie, pedagogie, psihopedagogie, sociologie, asistenţă socială, ştiinţele educaţiei, cu

tematici legate de consiliere.

c. Competenţe necesare

1. Competenţe de bază ale consilierului: consiliere şcolară, consiliere profesională, evaluare

psihologică, cunoaşterea personalităţii, teorii ale consilierii, metode şi tehnici de consiliere ,

metode şi tehnici de cercetare, abordări inter-culturale, management instituţional şi al resurselor

umane.

2. Cunoştinţele ale consilierului: piaţa muncii, politici naţionale de dezvoltare socio-economică,

politici europene cu privire la resursele umane, educaţia continuă a adulţilor, cunoştinţe în

domenii conexe.

3. Specializări suplimentare ale consilierului: tehnici de lucru in grup cu persoanele consiliate,

managementul informaţiilor, lucrul cu comunitatea, implementarea de proiecte, monitorizarea

dezvoltării carierei, elemente de psihoterapie.

4. Atitudini: confidenţialitate, onestitate, empatie, flexibilitate, transparenţă şi moralitate.

FORMAREA PROFESIONALĂ CONTINUĂ

a. Formare continuă

1. Formarea profesională continuă a consilierului implică parcurgerea unor stagii de

specializare organizate de instituţii (publice sau private) acreditate de Ministerului

Educaţiei, Ministerului Muncii sau alte organizaţii, precum şi implicarea activă în ateliere

de lucru, seminarii, conferinţe, programe de schimburi de experienţă, stagii de mobilitate,

burse.

2. Rezultatele autoevaluării şi evaluărilor externe trebuie să constituie reperele de bază ale

demersurilor personale permanente de formare / perfecţionare profesională continuă şi

învăţare formală, informală şi non-formală.

b. Informare profesională personală

Informarea personală presupune cunoaşterea aspectelor teoretice şi practice ale domeniului,

politicilor naţionale şi internaţionale cu privire la consiliere, a legislaţiei şi informaţiilor

actualizate din domeniu (profile ocupaţionale, ziare cu informaţii despre carieră sau alte

materiale scrise, transmise prin mass-media, sisteme interactive computerizate, casete audio-

video).

c. Deschidere şi flexibilitate

Deschiderea şi flexibilitatea se dovedesc prin adoptarea unor atitudini profesionale de lucru care

pot viza: utilizarea calculatorului, a bazelor de date, elaborarea unui web site, lucrul în grupul de

specialişti, adaptarea la situaţii noi, învăţarea / cunoaşterea de limbi străine, urmarea unor

cursuri de specializare in management instituţional şi managementul informaţiilor (identificarea

surselor, colectare, pre-prelucrare, diseminare).

G. Corey identifică un ansamblu de calităţi şi caracteristici personale

consilierii eficienţi au o identitate

pot dărui ajutor şi dragoste

sunt capabili să-şi recunoască şi să-şi accepte propria putere

sunt deschişi la schimbare

îşi expansionează conştiinţa

Au toleranţă înaltă la ambiguitate

Empatia lor este non-posesivă

sunt autentici, sinceri şi oneşti

au simţul umorului

fac greşeli şi sunt dispuşi să le admită

trăiesc în prezent „acum şi aici“

sunt sincer interesaţi de bunăstarea altora

îşi dezvoltă un stil de lucru propriu

Abilităţile de bază în consiliere Ascultarea activă este abilitatea de bază în consiliere ce oferă suportul unei bune

comunicări între consilier şi client,este cea care încurajează clienţii să vorbească deschis

şi liber.

Factori care susţin procesul de ascultare activă:

- comunicarea nonverbală să fie adecvată conţinutului şi stării afective a interlocutorului;

- contact vizual cu interlocutorul, fără însă a-l fixa cu privirea;

- nu vorbiţi continuu, daţi interlocutorului ocazia să vorbească şi să pună întrebări;

- ascultarea să nu fie evaluativă

- ascultarea să nu se centreze numai pe

mesajul verbal

Deprinderi care trebuie evitate în procesul de ascultare activă:

- a fi neatent, a nu urmări ceea ce spune clientul;

- a asculta fără a înţelege mesajul şi a nu cere precizări suplimentare;

- a repeta în minte care va fi următoarea întrebare;

- a întrerupe clientul în mijlocul frazei;

- a asculta din conversaţie doar ceea ce aşteaptă consilierul să audă;

- a reacţiona la subiectele care contravin opiniei proprii a consilierului;

Observarea Abilităţile de observare permit o înţelegere mai reală a mesajului transmis, a stării afective a

interlocutorului. Observarea are doi indicatori importanţi: comportamentul nonverbal (mimică,

gestică, voce, modificări vegetative) şi comportamentul verbal (conţinutul mesajelor).

Observarea discrepanţei dintre cele două componente oferă de multe ori informaţii suplimentare

despre persoana/situaţia în cauză

Dificultăţile în procesul de observare apar atunci când se trece de la simpla observare a unor

comportamente la interpretări personale ale acestora cu scopul de a face inferenţe asupra

personalităţii clienţilor. Efectul acestei abordări greşite este pierderea relaţiei de încredere cu

clienţii şi a autenticităţii ei. Obiectivul orelor de consiliere nu este o încercare din partea

consilierului de a încadra şi eticheta clienţii în categorii ci de a le oferi cadrul în care ei să se

cunoască mai bine, să se dezvolte personal, să se respecte pe sine şi să îi respecte pe ceilalţi, să

înveţe să ia decizii responsabile.

Adresarea întrebărilor Interogarea este o metodă invazivă şi, ca urmare, trebuie utilizată cu precauţie în cadrul orelor de

consiliere. Consilierul adresează întrebări clientului sau clienţilor pentru a-i ajuta pe aceştia în

clarificarea sentimentelor, convingerilor, atitudinilor şi valorilor personale.

întrebările închise sunt acele întrebări care generează răspunsuri în termeni de "da" sau

"nu". Aceste întrebări duc de cele mai multe ori la întreruperea comunicării. Avantajul

major al acestor întrebări este de a focaliza discuţia şi de a obţine informaţii exacte despre

un anumit aspect. De exemplu: "Locuieşti cu familia?" sau "Care este jucăria ta

preferată?"

întrebările justificative ("de ce") sunt întrebări inutile în consiliere, pentru că îndeamnă

interlocutorul să identifice cauze sau motive şi nu acesta este scopul consilierii. În loc de

a folosi întrebarea "de ce?" se recomandă folosirea întrebărilor deschise de genul "Ai

putea să-mi descrii situaţia X ?".

întrebările ipotetice sunt utile pentru vizualizarea consecinţelor pozitive sau negative ale

unor acţiuni şi pentru luarea în considerare a unor alternative diferite de acţiune (ex. în

planificarea vieţii şi a carierei)

întrebările deschise sunt acele întrebări care comunică interlocutorului că este ascultat şi

consilierul este interesat de informaţiile pe care le aude. Aceste întrebări îl ajută pe

interlocutor să-şi exprime atitudinile, valorile, sentimentele şi opţiunile asupra unei

probleme abordate. Ele facilitează procesul de comunicare prin invitaţia de a descriere

situaţia: "Ai putea să-mi spui mai multe despre ...?"

Oferirea de feed-back Recomandări pentru oferirea de feed-back:

- se va focaliza pe aspectele pozitive; el trebuie să fie constructiv. Scopul este de a-l susţine şi

ajuta pe client şi nu de a-l evalua sau judeca.

- trebuie să fie specific şi concret, focalizat pe un comportament specific şi nu pe unul general.

Exprimările vagi sau referirile indirecte la comportamentul în general sau la persoană nu îl ajută

pe client.

- trebuie să fie descriptiv, şi nu evaluativ sau critic. Se recomandă evitarea cuvintelor "bun" sau

"rău" şi a cuvintelor care derivă din ele pentru că nu spun nimic de comportamentul specific pe

care trebuie să şi-l dezvolte.

Parafrazarea este abilitatea de reformulare a ceea ce ni se pare esenţial în mesaj.

se realizează prin utilizarea unor fraze care comunică clienţilor că mesajul a fost înţeles:

"Ceea ce spui tu se referă la "Cu alte cuvinte ...".

permite totodată şi consilierului să îşi clarifice dacă a înţeles corect mesajul transmis de

clienţi.

Reflectarea este exprimarea înţelegerii de către consilier atât a conţinutului informaţional cât şi a

stării emoţionale transmise de client.

dă clientului sentimentul că este ascultat şi că ceea ce exprimă sau trăieşte este important

O componentă importantă a pregătirii consilierilor o constituie formarea unor atitudini specifice

Empatia constă în capacitatea de „a percepe cadrul intern de referinţă al altuia cu toate

componentele sale emoţionale “ca şi cum “ ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde

condiţia de “ca şi cum.” (C. Rogers,1959). se perfecţionează prin îmbunătăţirea

abilităţilor de comunicare verbală şi nonverbală.

de sugestii în acest sens: - Utilizarea întrebărilor deschise; - Ascultarea interlocutorului

sau a interlocutorilor

Modalităţi de îmbunătăţire a comunicării empatice:

oferirea de răspunsuri scurte, clare şi acurate;

acordarea unui timp de gândire înainte de a da un răspuns;

focalizarea pe mesajele transmise de clienţi;

utilizarea unei tonalităţi potrivite a vocii; un ton plictisit sau dimpotrivă, prea intens,

comunică mesajul că este neimportant pentru tine sau iritant;

evitarea în răspuns a clişeelor de genul "Multora li se întâmplă să aibă dificultatea asta.";

prin această exprimare comunicăm de fapt clienţilor că preocuparea lor pentru problemă

nu este atât de importantă;

empatia nu este simpatie; într-o relaţie de simpatie ne place persoana şi avem tendinţa de

a o favoriza, de a-i acorda o atenţie sporită.

Acceptarea necondiţionată Consilierii pleacă de la abordarea pozitivă a fiinţei umane, cred în puterea de schimbare şi

dezvoltare a fiinţei umane. Consilierii îi ajută pe clienţi să-şi contracareze gândirea negativă prin

modalităţi de a le pozitiva: să facem dintr-un punct slab un punct forte, să nu ne complacem în

postura de victimă, să acordăm atenţie propriei noastre imagini, să evităm formulările negative,

să folosim timpul prezent al verbelor, să repetăm noile gânduri pozitive

Obstacole în dezvoltarea acceptării necondiţionate:

lipsa informaţiilor despre personalitatea copilului şi adolescentului;

probleme emoţionale personale ale consilierului;

proiectarea propriilor valori, convingeri sau trăiri asupra clienţilor;

prejudecăţi sau informaţii eronate, incomplete despre un subiect;

confuzia dintre acceptare şi aprobare, simpatie sau neutralitate;

pierderea respectului faţă de clienţi;

pierderea respectului faţă de sine;

identificarea clientului cu propriul copil, cu propria persoană sau cu alte persoane din

viaţa consilierului.

Non-acceptarea înseamnă:

A da sfaturi, soluţii: "De ce nu faci aşa..."

A evalua, a învinovăţi: "Aici greşeşti cu siguranţă..."

A interpreta, a analiza: "Ceea ce ai tu nevoie este."

A eticheta "Eşti prost pentru că ai făcut."

A comanda, a fi directiv: "Trebuie să."

A fi de acord, a lăuda: "Ai dreptate 100%."

A moraliza: "Trebuia să faci asta şi asta..."

A pune întrebări de genul "De ce ai făcut ...?"

A simpatiza, a acorda suportul la modul general: "Totul va fi bine..."

A ameninţa, a avertiza: "Dacă se mai întâmplă să...."

A evita: "Hai să uităm asta..."

A condiţiona: "Te voi aprecia numai dacă vei lua note mari...."

Congruenţa se referă la concordanţa dintre comportamentul consilierului şi convingerile, emoţiile şi

valorile sale personale.

Este indicat să nu exprimăm convingeri şi idei în care nu credem cu adevărat. Decalajul

dintre ceea ce simt sau gândesc se va transpune în maniera falsă de exprimare sau de

comportament, uşor sesizabilă de ceilalţi.

Responsabilitatea se traduce prin respectarea principiilor fundamentale ale consilierii, prin prevenirea utilizării

greşite a cunoştinţelor şi metodelor de consiliere, prin evitarea oricărei acţiuni care interferează

cu starea de bine a celor consiliaţi.