S U M A R U L :

E. Louinescu Peisaj Homeric Elena Farago . . . . . . Scrisoare Hortensia Papadat-Bengescu Lui Don Juan Luca Ion Caragiale . . . . Stanţe George I. Strafulat . . . . Curtezana L. Rebreanu Cadrilul Ion Barbu Dioniziacă N. Mihăescu-Nigrim. . . . Pasare rătăcită

C r o n i c a Ari is i icS : Expoziţia piciorului Nelyes de F. Şi rato; C r o n i c a T e a t r a l ă ; Teatrul National: „Hamlet" ; -.

Teatru! Modern : „Culcuşul Miresei" de L. Rebreanu.

. SBUKATORUL R E V i S T Ä S Ă P T Ă M Â N A L Ă L I T E R A R Ă , ARTÌSTICA Şl CULTURAL*

C O L A B O R A T O R I : Zaharia Bârsan , Al, C a z a b a n , S . Caic, Radu C o s m i n , Maria Cunţan, N. Oa-v ideseu , V, Demetr ius , I. Dragcs lav , Victor Eftimiu, Elena Farago, Ion Sin-Giorgiu, Ion «I . G e o r g e , Otiüa Ghibu. I. Gorun, G Gregorian, E. Lovinescu,, M . L u n g e a n u , Virgiliu Moscov ie i , R. Moşoiu. Cons tanţa Marino-Moscu, H.

Mândru, Livfu « a r i a n , Claudia Millian, Corneliu Moìcfovanu, D. Nanu, Maria Pamfî ie , H o r t s n s i a P a p a d a t - B e n g e s c u , D r a g o ş f r o t o p o p e s c u , I. Petrovici, Al Rally, L. Rebreanu, Eugen Reigis , Marcel N. R o m a n e s c u , G. Rotică, Radu D. Rospţti , H. Sa.'iislevici, Alexandrina Seurtu, F„ Şirato , Al. T, Stamatlad, G. Strat'i iat, Caton Theodorjan , M. Toma, Ada Umbră, T. Viano, I. C. Vissarion.

A B O N A M E N T E : U N A N . . . . . . . LEI 5 0 = Ş A S E LUNI . . . . LEI 30

P a n t r u î n v ă ţ ă t o r i , p r « o [ i f i studenţi U N A N . . . LEI 4 0

P R E Ţ U L Uf<3UI E X E M P L A R I LEU

£ B U R A T O R U L s e g ă s e ş t e de vânzare la t o a t e librăriile şi chioşcu­rile de z iare din România Mare

onamentele se primesc ta Librăria Aicalay $ Co. şi ia administraţi* revistei.

adminlsfrafia : Strada Sărindar No. 14 - B U C U R E Ş T I —

Manuscrisele, corespondenţa şi schimbul se vor trimite pe pe ad:

d-lui E, Lovinescu, str. Câmpineanu, 40.

ANUL I, No. 3 7 . 27 DECEMVRIE 1919

SBURÄTORUL REVISTA LITERARĂ, ARTISTICA Şl CULTURALA

Director : E. LOVINESCU

Pin volumul «In Cumpăna Vrcmei»

P E I S A J H O M E R I C Acum câţiva ani am avut viziunea homer ică a Cor­

tului — pat r ia da od in ioară a mărinimoşilor Feacieni ai regelui Alkinous.

In s căpa ta rea serei a lbas t re şi molcome nobila Nausicaa înalţă un cântec în mijlocul nimfelor. D e s h ă m â n d măgă­ruşii, e ie îi lăsară slobozi pe ţărmul fluviului d e argint . D u p ă ce şi-au spălat rufele în vâîuriie râului, Nausicaa şt tovarăşe le ei se scâldară , împrăşti ind p e pielea lor albă ur.delemnul parfumat. . . Apoi mânca râ , a ş t ep t ând ca soare le pieziş să Ie usuce. . .

Nu d e p a r t e , mult păţitul Ulise dormia, într 'un stufiş. Trezir.du-se la chiotele nimfelor, el se simţi încolţit de tndoeli :

«Nefericitul de m i n e ! unde sunt o a r e ? în mijlocul cărui p o p o r am căzut? e să lbatec şi fără de l e g e ? cin­s t e ş t e o a r e pe zei şi legile ospitalităţii ? Ce glasuri se aud în p rea jma m e a ? E oa re vocea nimfelor ce locuesc piscurile munţilor sau izvoarele fluviilor sau pajiştele verzi ? E oa re a d e v ă r a t că a m auzit un g îas omenesc ? T r e b u e sâ mă luminez cu orice p r e ţ » .

Rupând o r amură puternică şi plină de frunze, el îşi făcu o centura. Apo i ieşi din vizuina lui, întocmai ca un leu viguros : ochii îi scăpărau ; în foamea ce-1 r o d e a to t ce i-ar fi eşit in cale ar fi devenit p r a d a lui. Astfel a p ă r u şi Ulise gol în faţa t inerelor F e a n c i e n e .

La vederea acestui muritor plin de nisipul marilor, cuprinse de spaimă, ele fugiră ascunzându-se p e înălţimile din jurul fluviului. S ingură , fiica lui Alkinous r ă m a s e ne ­mişcată. Minerva ii însuflase © bărbăţ ie divină...

242 8BURAT0RUL

O, imagini senine ale celui mai senin dintre poeţi !... In înserarea senina şi molcoma v'am văzut pe toate. Am văzut feciorelnica siluetă a frumoasei Nausicaa, scobo-rându-se în unda rece a fluviului ; am văzut nimfele gra­ţioase jucând goale în jurul ei ; am văzut figura bărbătească a lui Ul'se speriind roiul de fete... In urechi mi-au răsunat armonioasele perioade ale eroului, în care îşi povesteşte minunele lungei lui peregrinată pe mare...

O, Corfu, Corfu ! floare a Ioniei, în acea seacă m'a m adâncit în peisajul tău homeric şi am trăit o clipă neui­tată de seninătate şi de clasicism...

Alături, un cântăreţ rătăcitor picura de pe o chitară romanţele de dragoste ale acestor insule fericite. In faţă, în prelungirea mârei, se înălţa sombrul vierziş al chipa­roşilor unei mici mănăstiri aruncate în apa glauca. Peisaj romantic, imortalizat de penelul lui Boecklin în renumita lui pânză: «Insula morţilor>...

* 0, Corfu, Corfu, floare a antichităţii homerice ' Te-am văzut numai prin poezia marelui aed străbun...

Abia s'a mai adăugat şi viziunea romantica a lui Boecklin. O clipă mi a apărut şi o nobilă vedenie : umbra rătăci­toare a unei împărâtese îndurerate, rătăcind prin gradi­nele pustii ale Achilleionului...

Atât. . . Nu ştiam însă că războiul mondial te va încununa cu

o glorie şi mai nepieritoare. Pe locul, unde a apărut Ulise cu centura lui de iruiue

frumoaselor Feaciene speriate, a apărut şi lungul convoi al unui popor desculţ şi despoiat, rămăşiţă glorioasă a unor lupte epice.. .

După cum Uiise a plecat de pe pământul tău, îmbăr­bătat şi refăcut prin stăruinţa mărinimosului Alkinous spre patria Iui mult dorita ; tot astfel armata Serbiei s ! a refăcut la sânul tău, plecând cu puteri noi în căutarea patriei pierdute. . .

O, Corfu, Corfu, peisajului tău homeric i s'a adăugat un alt peisaj modern de o înaltă valoare simbolică !...

E. LOVINESCU

BBORATORUL 243

SCRISOARE

Irei frunze ruginite mai străjuesc fereasta, Din creanga despuiată ce stă sa'mi bată'n geam,— Atâta văd afară din colţun care mi-am Făcut culcuş durerii şi pentru iarna asta.

lumi scrii şi drag mă mustri de ce nu-ţi spun ce fac,— O, dac'ai şti ce multe iţi spune doru'n minte Nu le-ai mai cere mânii săracele cuvinte Cu atâta trudă scrise din patu 'n care zac...

Ce fac ?... Îmi rabd durerea, mai plâng, mă mai agăţ De-o ra^ă, ori de-o umbră când îmi privesc fereasta Ori de vre-o frunză moartă ca 'n dimineaţa asta, Şi-apoi privesc în mine adânc şi mult, — şi 'nvăţ,

Din cartea '» care's scrise aducerile-aminte, Mereu acelaş cântec de şi-l ştiu pe de rost,— Şi-l cânt ca să-i dau vieţii, din tot ce drag mi-a fost9

Răbdarea şi puterea de-a lâncezi 'nnainte...

Mi-l cânt în gând şi aiăta de calde '» tânga lor Curg Iaciamile bune ce'mi dau puterea minţii, Că plâng de mila celor ce'n prada suferinţii hfau nici măcar ce plânge când se gândesc că mor...

ELENA FARAOO

244 3BURĂTORUL

Lui PON JUAN îi) eîenjifafe

îi scr ie

BIANCA POGORÂTA l) CLAR DE LUNĂ

Juan î eseara luna se atârnase în salcâmul secular c* un lampion Venetian apoi, a călătorit spre Apus.

Când mi-a ajuns în faţă am privit-o drept. Era rnai pânte­coasă spre mijloc şi te-am întrebat dacă peacolo pe unde eşti, o vezi şi tu la fel. Pe urmă s'a dus mâncată de nişte nouri, ca un jăratec palid subt sgură şi cenuşe, s'a dus zice-se către lo­curi domnite de alte legi şi m'arn întrebat dacă Patria mea ne­cunoscută nu e acolo unde se duce ca să apună, şi nimeni nu crede nici înţelege pe iurnea asia pustie ce durere e să fii fără de pairie î

Juan te-am ales pe une prieten şi confesor, fiindcă tu mă auzi dar nu-mi poţi răspunde şi «şa nu voi şti nici odală dacă şi tu îmi eşti duşman.

Luna din astă seară se întorsese poate dintr'o călătorie de cinci-spre-zece ani întocmai aceeaşi, de oarece mi-a adus înapoi o seară din copilăria mea abia,adolescentă : Umblam pe o seară cu luna la fel cu asta, într'un car mare încărcat cu fete şi băeţi tineri, noaptea pe drumuri de munte şi cântau în întuneric, cântau aşa fără să se gândească ia cân tec ; li se urcau pe buze sunete şi cuvinte necăutate. Eu nu cântam. A-tunci ca şi mersu de alunei, mi-am ţinut câni e ci te închise, li vedeam, eu cea mai mică printre ei, ţinându-se doi câte doi de mână fete şi băeţi, tovarăşi de prietenie şi jocuri, îi vedeam subt lumina pală de lună ; şi alţii logodnici misterioşi pe după umerii celor care îi despărţeau, îşi ţineau mână pe mână muţi şi erau sacri tuturor în complicitatea unei taine care nu înşela pe nimeni.

Eu eram singură fără prieten şi am pus mâna pe speteaza carului şi alunei luna mi-a pus lumina ei pe mână şi închizând ochii am crezut că lumina de luna e o mană caldă.

Drumul alerga pe livezi largi la poale de dealuri mari care «bla lăsaseră în urmă munţii aspri. Alerga peste pârâiaşe lim­pezi care străluceau ca licuricii şi se auzeau caii plesnind co­pitele în vreun vad mai adânc.

Cu ochii mei albaştri şl noi ca dimineaţa când soseşte în fiecare zori de zi, inocentă deasupra iumei învechite, priveam în

i) Publicăm această scrisoare inedită din ciclul de scrisori către Don Juan, cari au apărut în Viaţa Românească din 1916.

SBURATORUX 245

peaumbrn clarului de lună ceva nedesluşit care-mi sta ascuns, ceva în drumul necunoaşterel şi ai aşîepîărel, pe când o ame­ţeală fără nici o suferinţă, curată şi tânără mă aromea din can­ide, din noapte, din tinereţe şi din dragostea celorlalţi.

Am tresărit ca din somn când carul s'a oprii. Nici unui m'a mişcat. Un han în dram ! Lăutarii au tăiat noaptea cu scâr-ţâiful de viori şi ceilalţi au stat din cântec. înapoi trăsuri ba­issa din falange. Caii beau, răsuflau.

No. am mişcat nici eu, ca să nu speri! nelămurita amor­ţeală, şl să nu-mi schimb mâna de subt mâna lunei. Ara simţit ca plăcere cum ne-om legănat de pornire şi iar trecea drumul pe dinainte-mi în noapte subi lumină de lună. Un casiei cu cân­tece şi legende sta spânzurat pe-o stâncă şi pe marginea şo­selei nălucea turla şi feresirele gratuite ale unei mănăstiri.

Mergeam atunci pe drumul lung care duce mereu înainte şi rămăsese frumos în urmă-ne vaeful vioarelor.

De asta mi-am adus azi aminte ; mi-am adus trist aminte. Fe drumul rămas înapoia noastră se luminează în câte un ceas la lumină de lună sau de soare un locşor mic, apoi iar se sfavale în întunericul trecutului.

Aveam pe atunci o faţă diafană ca îngerii smeriţi depe poze şi eu no ştiam cä sunt aşa ; aveam păr poleit ca în basme «are semăna cn un păienjeniş muiat în soare palid de diml-aeaţă şi trup nu aveam deloc. Te miri din ce lucru de nimic face natura mai apoi, femeia deplina.

Ieri, căutând prin cufere vechi unde hainele părăsite îşi. dorm melancolica lor poveste, pe care nimeni nu o ascultă Donna Frosina mi-a arătat râzând o jucăr ie ; o rochie a mes. i o feţişoară. Elasticul mijlocului ar fi cuprins bine braţul unei femei.

Nu,mi pare deloc rău după acel „eu" deatunci nefolositor ca şi cei de acum. Oprită în totdeauna o clipă bună sau re® pe pasul meu, privesc iară nici un regret zadarnic înapoi îa lumina aşezată ce a fost şi înainte în presimţirea învăluită a ce va fi ca pe un drum fatal iras de destine şi, dacă plâng mai mult ca fiecare şl rasai mi-e mai cald, o fac fiindcă deşi pori înţelegerea sunt slabă ca orice făptură vie.

Mă va et uneori când mă cântăresc cu ochii, îmi simt ma­sară mişcărei, mă vaet că atârn cât Venus Anadiomène, dar cumătră Anita mi-a spus cu glasul ei de cratijă spartă că sta­tua mea vie se aşterne mai moale aşa plină, ca să viseze pe ierbă, pe nisip sau pe lemnul ferestrei carmelului de unde pri­vesc mereu drumul. Mai moale se aşterne şi aşterne Donne Anita nu-şi pune frâu vorbelor nici gândului prea îndrăzneţ.

Iată o privire specială a formei voluptoase la care nu m'aş S gândit!

Altădată aş fi râs cu line de filosofia asia avanlagioasS. ; te-aşi fi întrebat şl mi-ai fi spus cu verva îa aşa de fin liber­tină ce crezi fu despre forme şi contururi.

Dar azi sunt visătoare. E luna care se duce spre apus privindu-mă I

Luna e milostivă cu mine, fiindcă am slujit de copil cu făptura mea impuberă şi cu sufletul meu neatins, în templul ei, nopţi întregi de strajă. Astăseară plecând, a tras pe fruntea mea o dungă de somn şi morfina ei uşoară m'a aromit puţin pe sca­unul meu de infirm, fiindcă a nu avea aripi ca peştii ca să plu­teşti supt ape, şi aripi de pasări ea să te duci cu vântul şi a-ripi la coturne ca să luneci drumurile Iumei sau aripi de lu­mină ca să te soarbă lumina lunei, înseamnă să fii infirm. O roabă cu trup de femee căzuta înfr'o grădină peste care apune luna cu o desmerdare pe pleoape, ca să o adoarmă când pleacă să se culce şi luna care astăseară s'a atârnai deasupra salcâ­mului centenar ca un lampion, luminând un col} micuţ al amin-lirei pe drumul dulce al copilăriei pierdute.

Cu capul căzut pe mâinile ce amorţeau pe braţul de lemn al ji!(ului, am visat lunatec : — E r a o culă largă cu laviti de lemn aşternute cu saltele subţiri învelite cu cergi de in vopsit, în. mijloc o masa lungă de lemn. Scândurile albe erau învechite. Cula sta în mijlocul unei clădiri ce se încheia în jurul unui turn cam plecat într'o parte. Plaiul larg se întindea în faţa fe­restrelor şi înapoi erau munji;, iar departe atârna pe o culme umbra ghicită a unui castel medieval sfinţit de cântece şi legende.

Uşile mari şi grele mâncate de cari erau de stejar prinse în balamale tari şi când s'au încuiat anevoe, au lăsat un zăvor pe sufletul Domniţei care sta singură în încăpere. A stins a-tunci luminami slăbănog pentrucă pândăritul. oamenilor să nu se mai îndrepte către flacăra lui de pază.

Am văzut pe Domniţa aplecându-se peste fereastră. Era cw părul desnodat şi în haină supfire şi albă de noapte. Numai eu cu ochii visului am văzut-o fiindcă geamul înalt da pe în­tunericul drumului unde numai trecea nimeni după ce cădeau peste porţi drugii de fier califi de rugină.

Laviţa paiului alerga dealungu! incaperei şi pe ea înge-nuchiată în perne Domniţa privea despletită peste întiineric. Purta în ochi spaima fericirilor amăgitoare şi farmecul întune­ricului se despletea în părul ei. Apoi a închis fereastra.

Nu era domnita singură în încăpere. Pe unde intrase co­pilul de casă cpre-i sia acum culcai în poală. Avea ochi întu­necaţi şi vlagă întunecată şi Domniţa trecea mâna ei albă şi lungă prin păru! lui întunecat şi des ca buruiana, crescut ca un iresiiş pe un iaz vrăjit şi care nu se poate niciodată rupe din rădăcina.

Desmierdarea Domniţei era cuminte şi curată şi am cre­zut că e o soră care alină şi desmiardă de păcat fruntea unui frate. Nemişcat, el avea capul acoperit în haina ei albă şi-şi răcorea gura de inul ei

Aburul cald al sufiărei Iui fierbinţi adunată depe rele, lua

8BURAT0RUL 24?

pace răcoritoare din nevinovata haină păstrată neatinsă în um­bră de iatacuri pustii, şi pe măsură ce veninul se scurgea uşu-râneu-i răul, îl trecea prin haina, subtire la sângele eî curat ; şi haina albă da astfel odihnă şi lua păcat.

O stea înhămată la oiştea cea mare a unui car de aur a văzut atunci ochii aiuriţi ai Domnitei; Mâinile albe şi subjiri îşi încetiniseră desmierderea şi numai semănau cu trecerea lor lâncedă şi descumpănită e alinări frăţeşti, ci erau lopeţi ne­cârmuite înainte de un naufragiu. «

O mică stea care trece cu urnele ei micuţe pe drumul laptelui a văzut cum copilul cei rău urca încet gura fără să o deslipească pe drumul de lapte al hainei ei albe mlădiată ca o urnă. In tăcerea încremenită Domniţa albă ca o sfântă nu mişca şi lăsase acum în jos mâinile sprijininduşi-le în pernele iăi-cerelor.

Suflarea ei era aşa de tare acum că un vânt a şuerat prin straşina simţitoare a şindrilei învechite ca nu cumva vre-o ure­che vicleană lipită de broască să-i audă suflarea aprinsă.

Iar Doamna cea mare Luna când s'a înfăşurat stângăcia în broboada ruptă a unui nor, a văzut gura Iui. ajunsă la gru­mazul hlamei albe. Mâineie subţiri au apucat tâmplele fierbinţi ale feciorului întunecat şi cu buze satinate şi reci a sorbit su­flarea iui pârlită, apoi buzele lui odihnite s'au desprins lăsând pe ale ei, cele palid trandafirii o floare roşie. Luna a văzut.

Stelele rămase printre petete norilor nu vedeau nimic ; ele îşi durau numai legile care le ţin legate una de alta. Luna cea pală a m'ai eşit din nori odată pe urmă numai întuneri­cul singur cu ochii lui părtaşi i-a văzut cu pe două umbre unduiate.

Şi cerul şi pământul şi mănăstirea erau acum ca \o baltă mare de nămol viu în care s e jucau umbre, se asvârleau şer­puitoare în lacul negurei şi se înecau, şi tot din el înviau. À-veau umbrele uri joc turbure şi neastâmpărat ca încălcatul va­lurilor, valuri vii lucrate din carnea întunericului ca nişte tru­puri, cu spume albe de lumină sfâşiată, ca o scamă de in subţire.

Priveam în turburea nelinişte a întunericului viu, ritul sacru care la aceeaşi oră durează pe jumătatea astrului pământesc religia nopţei.

Nu erau decât jocuri de lumini şi de umbre în ameţeala .pe care mi-o pusese pe frunte Luna înainte de a pleca să se culce. Ştiam, şi totuşi mă întrebam pe unde a intrat în sala 1 .rgă a mânăstirei copilul de curte cu ochi întunecaţi şi vlagă întunecată la Domniţa cea albă închisă acolo cu ivăre tari, şi pe unde va eşi mai înainte ca lumina să mânjească taina a-dâncă şi sacră a întunericului.

Am aprins o lumânare. Stearina vulgară plângea din ea şiroaie şi flacăra ei josnică stingea în mine candelele stelelor şi ale închipuirilor.

248 SHURATORÜL

Întunericul de afară sta acum întins ca un iaz nemişcat. C e văzusem oare, Juan ? Se întorsese oare un locşor din tim­pul necurmat şi îşi trăise subi ochii mei mănăstirea veche subi acelaş clar de luna, un ceas de un veac înapoi trecut ? Se a-plecase vreodată aşa Domnita albă peste fereastră în întuneric cu părul ei despletit ?... Feciorul cel întunecat crai tu Juan şi ie-am văzut?... Sau mi-ai arătat că dacă m'aş fi aplecat peste fereastra carmelului meu, în seara asta când luna pleca spre

•Apus întocmai ca de atâtea ori demult, sărutul tău blestemat ar fi cerut delà mine răcoare şi m'ar fi aprins, şi-ar fi scurs prin haina mea de in veninul şi m'ar fi înveninat ?

Juan, buzele mele sunt arse şi sterpe, le-a pârlit în atâtea seri siuguratice luna cea rece !ipindu-se pe ele. Se ofilesc ne-amezite. Gustul meu e înveninat. Gura ta răcorită poate lua o-trava buzelor mele ca să le lase proaspete, sorbindu-le veninul vor rămâne înrourate de dulce bunătate.

La rânduială Paharnicul a greşit când împărţea cupele vieţei, şi mi-a dat pe a visului. Roagă-ie, Juan, tu care pe lume n'ai profanat nici odată rugăciunea să fie altă viată unde să răscumpăr durerea de a fi visat printre oamenii care trăesc.

Juan, eu sunt Bianca Porporata. Am avut poate vreodată alt nume şi altul voi avea. Tu ai mereu acelaş nume, Juan ! Eu voi cânta cu glasurile mele felurite alte cântece de Lună. Ta ai ştiut o singură limbă.

Juan ! Astăseară Luna s'a atârnat deasupra salcâmului ca an lampion Venetian, apoi a călătorit spre Apus !

Daca-ai veni acuma sa ştii dece sunt trist, Aşi sta, senin şi tainic, privindu-te'n obraz, Şi chipul, ce frumos 'ţi-e, ar fi uşor uimit Ca n'ar vedea la mine nici ura, nici necaz.

Şi-aşi spune'n şoapte rare ca iarna se vesteşte, Ca ciorile, în cârduri, prin neguri au trecut ; Ţi-aşi arata frunzişul cum putred se-ofileşte Şi ochi-ţi gravi privindu-i aşi sta apoi tăcut.

Şi daca tu cu vorbe viclene tot ai vrea Să-ademeneşti durerea ce plânge, împăcată,

p. conf. HORTENSIA P A P A D A T - B E N G E S C U

In pumni oşi strânge dorul şi, poate, aşi ofta, Dar n'aşi chema în peptu-mi nădejdea ca

alta data.

Ca deacum te-aseaman cu cerul şi isvorul, Cu florile şi vântul, cu codrul şi colina, Şi aeaceia astăzi, cum eşti frumoasa, dorul Nimic nu-ţi cere alta decdt sa fii senina.

LUCÄ ION CARAG1ALE

C U R T E Z A N A

In alb vestmânt de pânză, cu purpură brodat, Co mână 'nfiptă 'n şoldu-i, subt arşiţa de soare Frângându-se din mijloc, dar tot cutezătoare, Urmată de o sclavă se duce la scăldat.

Ajunsă, — din cameia c'un Apollo săpat — Ialunecă vestmântul din umeri la picioare; Şi părul şi-1 desprinde din ace sclipitoare, Pe spete revărsându-1 bronzat şi inelat.

Ca o petală albă îi cade jos sandala. Acuma, desbrăcată, cu ochii la rivala Ce geme 'ntă ratată de urlă depărtarea,—

Străbate plaja caldă şi unda o cuprinde Iar ca simbol sub cerul ce'n larg de zări se'ntinde Apar îmbrăţişate Minciuna şi Trădarea.

GEORGE I. STRATULAT.

In atelierul pictorului Manolo Sielian.

întovărăşit de prietenul său Toma Tulbure, cronicßr artistic, pictorul Manale Stellati a plecat de-acasä. In lipsa lui, nevastă-sa Tina primeşte vizita altui picior, Vietar Grozea, cu care e legată printr'o iubire proas­pătă. Sfârşitul scenei dintre cei doi îndrăgostiţi :

GROZEA : Suntem singuri. Am îi nerozi să nu profităm de singurătatea noastră. (Se apropie de ea).

TINA (ferinduse mereu): Ai dreptate... da... Şi totuş simt că ne pândeşte o primejdie... O simt apropiindu-se...

GROZEA (înfricoşat, lângă pian) : Tino, mă tulburi cu asemenea.,. TINA fi se aruncă erase în braţe): lea-mă în braţe! Strânge-mă

tare, ocroteşte-mă... (Cu patimă). Te iubesc '• GROZEA (asemenea) : Te iubesc !...

(îmbrăţişare pasionată. — Uşa din. dreapta se deschide şi intră Toma Tulbure urmat de ' Manole Stellati. Talbure în-naintează câţiva paşi, apoi îşi scoate pălăria).

TULBURE (teatral lai Sielian) : Poftim ! (Tina şi Grozea se despart uluiţi- Sielian a rămas încre-

. menit lângă uşă- Tulbure zâmbeşte cu superioritate. — O pauză grea. Stelian scoate repede dia buzunar un revolver şi face doi paşi spre Grozea care se retrage după pian).

STELIAN (isbucnind) : Ticăloşiile !.. Mizerabile L. Sdseanţă !.. Na !.,. (Descarcă revolverul spre Grozea).

(in clipa când Stelian a întins arma, Grozea se pleacă repede în dosul pianului, iar Tina se aruncă ofbeşte ia soţul ei).

TINA (ţipând) : Manole ! Manole !,., STELIAN (întprcânda-se la ea): Mai îndrăzneşti, neruşinato ?..,

(Stellati se sbate să tragă în Tina care i s'a agăţat de_ mâna înarmată. Tulbure îi smulge revolverul).

TULBURE (grav, pune arma in buzunar) : Destul, Rafaele!,. Onoarea e cârpită!...

STELIAN (cade istovit pe-un scaun) : A, mizerabilii, ticăloşii '.. TINA (lângă el): Manole, linişteşte-te... Vrei să te faci de râs?...

Ce ţi-a trăznit prin minte? ' STELIAN (în culmea indignării, lui Tulbure): O vezi?... Mai

are curajul să mă înfrunte...

, 1) Fragment din actul întălu al c o r , 2 f l t : în trei acte care se. va juca la Teatrul National, în seara de Lu-.ù, 29 Decembrie. Cadrilul va apare în volum în editura • AlcŞiay, în ciliar zi m întâiei reprezentajii.

SBURATORUL • 251

TULBURE: Te miri ? Cu toate astea e foarte natural, Numai astfel te va convinge că n'ai văzut ce-ai văzut.

TINA: Ce să-1 conving?... Se vede c'aţi «nebunit?.-. (Lui Ste­llari). Ce ţi s'a părut ? De ce-ai tras?

STELI AN (puţin îngrijorat) : L'am omorât ? GROZEA (ridicându-se încet): Nu m'ai omorât, Manole. Ai

avut noroc c'am ayut eu prezenta de spirit să mă feresc. Altmintrelea ucideai un suflet nevinovat şi înfundai ocnele... (îşi potriveşte toaleta).

STELI AN (lui Tulbure): Iţi place? E nevinovat. TULBURE : Negreşit. A avut ghinion, sărmanul. OROZEA : Adică te-ai îndoit, Manole? De mine, Manole? Şi

de âoţia ta pe care eu o stimez ca pe o sfântă ?.-.. Manole, m'ai jicnit adânc 1...

TINA (lângă un fotoliu,'leşină teatral): Aaah!... TULBURE : A leşinat Ia tanc (Lui Stelian). E datoria ta acum

s'o îngrijeşti şi să te laşi convins. STFLIAN (a alergat la Tina) : A leşinat... (Lai Grozea). Dă

repede un pahar cu apă !... GROZEA (aducând apa) : Ce grozăvie ! Erai să-ţi omori un

prieten şi ai făcut să-ţi leşine nevasta... pentru nişte închipuiri*!... STELIAN (îngrijind pe Tina) : Tino, Tino ! Vino-ţi în fire !...

(Intră servitoarea). , . SE VASTITÀ (speriată) : Vai de mine, conaşule, ai omorât pe

coniţa !... STELIAN (înfuriindu-se iar deodată): Eşi afară, nemernice!...

Imediat să-ţi strângi catrafusele şi să te cărăbăneşti, căci altfel ai să mă ţii minte câte zile-i trăi !

SEVASTIŢA: Aoleo, conaşule... se poate? STELIAN: Zât !... Eşi!.,. Am avut în casă o, tăinuitoare în Ioc

să am o slujnică! SEVASTIŢA : Da ce-s eu de vină, conaşule, dacă coniţa... TINA (trezindu-se brusc din leşin şi repezinda-se la ea): Uite

obraznica!... Mă bârfeşti în faţa mea? Iţi închipuiai poate c'am murit, neruşinate? (Lai Stelian). Manole, nu pot să mai rabd mojiciile ser­vitoarei. M'am săturat până'n gât. Nu mai pot. Trebue să alegi: ori eu ori ea ! M'a îmbolnăvit de nervi, mi-a scos peri albi...

SEVASTIŢA: Ce-am făcut eu, coniţă, păcatele mele? STELAN: Fără vorbă multă. Scurt! (O dă afară). TULBURE : Aşa. A căzut bine şi asta. Ţi-ai descărcat mânia.

De-acuma vei crede mai lesne minciunile. TINA (indignată): E nemai pomenit până unde merge obrăz­

nicia slugilor!... Cum trebue să mă fi bârfit în spate, dacă în faţa mea a îndrăznit să...

STELIAN (asemenea): Se întovărăşeşte cu nevasiă-mea ca sâ-şî bată joc de mine şi' mai are neruşinarea să se mire... Am hotărât. O dau afară. ^ - T - T T * ^

TINA: Foarte bine. O dăm afarä/$j£)Ä4Ar-gs. GROZEA : Trebue dată afară. <?*» <rVi

STELIAN : Pentru atelier am să-mi iau un servitor. Cel puţin ' să am şi eu un complice, dacă am ajuns până aci.

TULBURE : Ştii ce ? l e sfătuesc să iai pe Grozea. Veţi fi toţi trei în câştig.

TINA : Domnule Tulbure, nu crezi că exagerezi ? TULBURE : Nu, doamnă. Furtuna a trecut.. Manole acuma e

dispus să asculte toate neroziile şi să creadă toate... adevărurile. STELIAN : Oezi? TULBURE: Nu cred. Suni sigur. STELIAN : Ei, iacă te înşeli. Dovada uite-o. (Lut Grozea)-

Domnule ! (li arată uşa). Zi bogdaproste că câ scăpat teafăr. TINA: A, dar soluţia aceasta n'o primesc eu, puiule! Crezi

că aş mai rămâne o clipă în casa asta cu povara unei bănueli atât de grozave ? O, dragul meu, dacă tu crezi...

STELIAN: Nu cred, pentru că nu pot nădăjdui că-mi vei face plăcerea să urmezi pe domnul... (Arătând pe Grozea). Fericirea ar fi prea violentă...

TINA: A, va să zică nu căutai decât un pretext ca să te scapi de mine? Iţi eram o sarcină. Acum înţeleg. Şi eu, sărmana, cari mi-am sacrificat tot pentru tine! (Lăcrimând). Tot. tot!... (O scurtă pauză, /şi şterge druse lacrimile şi urmează triumfătoare). Eu care mă sileam să pun Ia cale fericirea Anişoarei, să conving pe domnul Grozea... Şi în schimb tu... .

STELIAN (cu ochii mari): Ce făceai ? TINA: Ai fost atât de rău că ai merita să nu-ţi dau nici o ex­

plicaţie. O să-mi ceri ertare în genuchi, Manole... TULBURE: Sperăm însă că d-ta vei fi bună şi-1 vei ierta. STELIAN : Lasă, te rog, Tomo, zeflemelele. Nu vezi că acuma

încearcă să amestece şi pe Anişoara în matrapazlâcurile ior? (Tinei). Ei, ce-i cu Anişoara ? Că iubeşte pe... pe... domnul... (Arată pe Grozea) şi că dommii nici nu se sinchiseşte de iubirea ei ?... Asta o ştiam, precum ştiu iarăş că d-ta suferi de mania să măriţi şi să însori pe toată lumea... Până aici e bine... Dar dă-mi voe să nu pricep cum vrei sa măriţi pe Anişoara cu Grozea, căzând tu însăţi în braţele lui ?

TINA (cu mirare firească): Adică cum? Ai fi vrut să cad jos? TULBURE: Fireşte. E mai moale în braţe, decât jos. TINA : Văd că trebue să-ţi spun tot, Manole... M'am sfiit, nu

pentru minei ci pentru Anişoara. Tu însă nu înţelegi delicateţele su­fleteşti. Fie...

STELIAN (se aşează zâmbind) : Acuma sânt curios cum ai s'o întorci !

TULBURE : Fii sigur că are s'o întoarcă aşa încât tu ai s'o crezi.

TINA : Degeaba încercaţi să mă intimidaţi. Am conştiinţa lini­ştită şi nu mi-e frică nici de ironii şi nici de intrigi...

TULBURE : Da. STELIAN: Da. • TINA: Da, da. Numai eu ştiu cât suferă biata Anişoara. Un

bărbat nu poate pricepe ce înseamnă suferinţa unui suflet de fată

nevinovată care trebue să-şi ascundă sentimentele şi să primească toate loviturile cu zâmbetul pe buze. Numai eu ştiu că biata Anişoara ar fi nenorocită toată viaţa dacă... Ei bine, nici domnul Grozea n'a înţeles sentimentele verişoarei mele. Dânsul e timid,

OROZEA (zăpăcit, repede): Da, da. TULBURE (batjocoritor) : Da. TINA : Desigur. îmi vei da voe să cunosc puţin mai bine firea

bărbaţilor, decât o cunoşti d-ta-TULBURE : Nu m'arn îndoit o clipă că eşti o bună cunoseă-

toare a firei bărbaţilor. TINA (fără să-l mai asculte): Şi atunci m'arn hotărât să inter»

vin ca să-i apropiu... De câte ori am avut prilej, i-am vorbit despre Anişoara, şi i-am vorbit cu atâta francheţă încât, în cele din urmă, i-am învins timiditatea şi i-am deslegat limba... (Brusc lui Grozea.) E adevărat, domnule ?

GROZEA (repede) : întocmai... Foarte adevărat... TULBURE : Insfârşit bine c*a dat Dumnezeu o mărturie sinceră ! TINA; Azi tu ai plecat de-acasă. Nu ştiam că urzeşti un com­

plot împotriva mea. Eu aveam pe suflet fericirea Anişoarei. îmi în­chipuiam ca ţi-am dat destule dovezi de credinţă şi mă simţeam mai presus de nişte bănueli meschine... A venit apoi domnul Grozea. Te căuta. L'am poftit în atelier. Şi fiindcă voia să te aştepte...

STELI AN (întrerupând): De ce mă căutai? GROZEA (încurcat) : Pentru nişte... asta... Uite, am şi uitat... TINA (aruncă o privire dispreţuitoare, lui Grozea, apoi foarte

naturai): Cum să nu uitë când tu, în loc de bună ziua, îl întâmpini cu revolverul ?... Dealtfel ce-mi pasă mie de ce te căuta ? Vă priveşte... Va să zică era decis să te aştepte. Atunci eu am profitat de ocazie şi am adus îndată vorba despre Anişoara. Şj am avut mulţu­mirea să-i smulg o declaraţie categorică: o iubeşte şi vrea s'o iea de soţie... (Cu o privire poruncitoare la Grozea.) E adevărat, domnule ?

GROZEA (cam încurcat): Da., da... fireşte... Am văzut cât ţine doamna la fericirea domnişoarei şi...

TULBURE: Şi ai dat doamnei sărutarea de logodnă ca s'© transmită domnişoarei?

GROZEA (foarte încurcai): Da... Adică... TINA (repede) : Ce sărutare? STELI AN : Nu v'atn găsit adineaori îmbrăţişaţi. TINA (mirată) : îmbrăţişaţi?...(Cu un zâmbet.) O, eşti ridicol!...

(Indignata.) îmbrăţişaţi? O, eşti revoltător! STELIAN : Cum? Vrei să tăgădueşti că v'aţi îmbrăţişat?... Vrei

să zici că eu am tras cu revolverul aşa... de plăcere?... TULBURE: De ce-o întrerupi... Ori îţi închipui că ai s'o în­

curci ?... Te înşeli. Femeile nu se încurcă niciodată când mini Numai spunând adevărul se încurcă.

STELIAN : Ce s'o mai încurc ? E de prisos. A mărturisit el, TINA: Când a mărturisit? Ce-a mărturisit?... Aa, sânteţi revol­

tători din cale afară!.,. Vreţi să mă faceţi să plâng?... TULBURE : Insfârşit, am înţeles. Te va dezarma prin Iacrămi.

254 SEURĂTORUL

TINA (lui Grozea) : Ai mărturisit d-ta ? G ROZE A: Nu... STELIAN : Cum nu ? TINA (lui Grozea) : M'ai sărutat d-ta ? GROZEA : Nu... STELIAN : Bine, puteţi tăgădui cât poftiţi. Nu uitaţi însă că am

şi un martor. (Arată pe Tulbure.) Daca s fi fost singur, cine ştie, poate că m'aţi fi legat Ia gard...

TINA : Tot mai crezi că m'a sărutat domnul ? Tot mai ...? Va' să zică... (Plânge.)

TULBURE : Plânge. Acuma trebue s'o crezi. Un cavaler e obli gat să se înduioşeze de lacrimile unei sărmane femei nevinovate.

STELIAN (amar) : Degeaba îţi baţi joc, Tomo. N'am s'o cred. Am văzu t-o cu ochii mei în braţele domnului... Doar nu sunt nebun ?

TINA (ştergândit-şi ochii) : Gândeşte-te, Manole, că mă insulţi !... Ce ţi-am greşit de mă insulţi cu atâta cruzime J

STELIAN : Auzi ?... Îmi pune coarne şi mai întreabă ce mi greşit?...

TINA: Iţi jur, Manole, că nu-i adevărat! Iţi jur pe fericirea noastră !...

STELIAN : Fericirea noastră acuma e o temelie cam şubredă-Caută ceva mai solid, drăguţă!

TINA: Atunci cum să mă jur-J Cum să te conving ?... Atunci să-ţi. dovedesc ?

TULBURE.- Dovezile, în orice caz, sânt mat convingătoare ca jurămintele. Chiar când sânt mai mincinoase.

TINA (după o gândire foarte .scurta) : Bine, să-ţi dovedesc... Era încuiată uşa când ai intrat?

STELIAN (tresărind): Nu. TINA (cu superioritate) •' Şi-ţi închipui tu că, dacă te-aş înşela,

aş lăsa uşile descuiate? Atât de neroadă mă crezi? STELIAN (nedumerit) spre Tulbure): Da... Adevărat... TULBURE (puţin încurcat) : Adevărat... TINA (triumfătoare) : Ei, vezi ?... Care femee şi-a înşelat vreodată

bărbatul cu uşa descuiată ? STELIAN (fără siguranţă): Da... Dar îmbrăţişarea rămâne... TINA: Ce îmbrăţişare?... (Cu un zâmbet.) Parc'ai fi un jude­

cător de instrucţie!... Şi cât e de simplul... Cântam la pian o ro­manţă pe care i a cântat-o Anişoara de multe ori d-lui Grozea. Ştii era după declaraţie...

STELIAN : N'am auzit cântecul. (Lui Tulbure-) Tu ai auzit ? TULBURE : Nu. Probabil că au cântai în surdină. TINA : Chiar aşa este, domnule Tulbure, degeaba zâmbeşti.

Teată romanţa se cântă piano şi pianissimo. Dacă nu crezi, ri'^i decât să te uiţi la indicaţie.

TULBURE : Cred, mai ales că. sânt sigur că nici nu există. TINA (repezinda-se la pian) : Nu există? Poftim ! Uite, numai

romanţe... Poftim L. (fi arată un teanc de note). Crezi că ett nu ştiu ce vorbesc ?... Ei, şi tocmai pe ia mijlocul refrenului, aud paşi pe

jBURA-TORUL' 255

coridor.-Mi-am închipuit îndată că trebue să fii tu. Am vrut să mă scol repede să ţi ies înainte, am călcat în rochie, m'am împiedecat şi era cât p'aci să cad... Domnul Orotea m'a sprijinit... Atunci ai intrat tu şi... (O pauză.)

STELIAN (priveşte nehotărât ia Tulbure care bate cu degetele pe masă): Va să zică nu v'aţi îmbrăţişat?

TINA (zâmbitoare) : Vezi bine că nu. STELIAN (lui Grozea) : Nu ? . . . . GROZEA (cu ochii plecaţi): Nu. STELIAN (lui Tulbure): Tu ce zici? TULBURE : Nu, fireşte. STELIAN: Tu nu i-ai văzut îmbrăţişaţi? TULBURE ; I ara văzut. Dar poate că n'am văzut bine... Tu

i-ai văzut ? STELIAN: I-am văzut. Dar poate că n'am văzut bine. GROZEA .(prinzând curaj) : Si totuş ai tras si erai să mă omori ! STELIAN : Da... ' TINA (lui Stelian) : Acuma crezi? STELIAN (abătut) : Acuma cred... TINA : Bine. Eu te iert. STELIAN : Bine. TULBURE : Nu e tocmai bine. GROZEA: Atunci e bine... Atunci eu plec... Scena aceasta m'n

îmbătrânit. N'aş îi crezut niciodată că... (Se oprefie întâlnind privirea lui Stelian:) Plec...

TINA (cu intenţie) : Pleci şi te întorci, nu ?... In .curând are să vie Anişoara. Şi dacă nu-ie-ai întoarce, toată străduinţa mea ar fi fost zadarnică. Trebue să te gândeşti, d-le Grozea, că e în joc fericirea ! -

GROZEA (cu plecăciune) : Înţeleg. TULBURE (cu înţeles): Înţeleg. STELIAN,: Ba eu n'am înţeles deloc pentruce stărueşti ? Parcă

Anişoara ar fi de pe drumuri să aibă nevoe şă-i aduni peţitorii cu ar­canul... Slavă Domnului, fata-i tânără, are şi zestre...

GROZEA : Văd că te împotriveşti, Stellane... Cu toate astea o iubesc ! Acuma ai înţeles ? (O tăcere scurtă-) La revedere !... (Tăcere-) Doamnă!... {Lui Stella®*) Îmi dai voesă sărut mâna doamnei soţiei tale, sau...?

STELIAN {cu indiferenţă) : Poftim ! De-acuma... (Se opreşte). GROZEA {sărutând mâna linei): Doamnă.,, (Ese.)

L REBREANU.

Q p F p P a p p <^ o,

"1 p o a p p P o p P «5 /a «o %

DIONIZIACÄ

Plecaţi vä, în cuget cucernic şi sfios, Vq spun : e aproape timpul, deapururi sfânt când iară Biruitoarea Brimo va naşte pe Brimos...

Şi-l veţi vedea, slăvilul, sub verdea lui tiara De iederă imbrumata şi smilax înflorit; Fântâni adânci de viaţă în voi LI va deschide Şi veţi cunoaşte — întiânsul extazul infinit. Iar cetele, stufoase de Urse şi nebride, Vă vor purta pe 'n tins e nisipuri şi dumbrăvi feţi colinda prundişuri fierbinţi, veţi trece apt Şi munţi pentru-a vă pierde în negrăite slăvi...

Vo spun : Dăruitorul Beţiei e aproape !

Dar, ascultaţi cum creşte ascuns sub orizon Tumultul surd de glasuri mereu mai tunătoare, Se clatină în tremur al înălţimii iron ; •— Şi iat-o înspumată, sălbateca splendoare O! nesfârşita hoardă şi hohotul sonori Un viu puhoiu coboară colinele Heladei Un clocot peste care strident,, străbătător, Vibrează — înfricoşata chemare a Menadei.

«El, El, aprinsa torţă al cărei scrum sunteţi, «In vinul desfătării. El vine să vă scald', «In vinul viu şi tare al nouii sale vieţi... — «Mulţimi prinse '» vâltoarea efluviilor calde « O, voi înfiorate noroade, la pământ ! t bdrobiţi centura fiinţei, topiţi-vă cu glia ; «Şi peste lutul umed şi trupul vostru frânt, «Enorm şi furtunatic să freamăte Orgia!»

ION BĂRBII,

SBURATOAUL . . • • • * , r - ^ - ^ î - T - i s = ^ - ^ u ^ • — r — r n - = = 257

Pasăre Rătăcită" Se înserase. O seară târzie de Mai. Pe cer, în spre apus, câţiva

nori de aur îşi mistuiau în linişte văpaia îor nemişcată. Pe sub dea­luri trecea grăbită în zbor o pasăre. Era o turturică, o turturica stin­gheri...

Cu ochii cercetători în toate părţile, venea de departe şi zbura peste văi şi coline, zvârcnind din aripi cu mişcări smuncite, repezi...

Părea un vis fugărit de hula şi minciuna lumii, de răutatea ei, ik invidia ei nesăţioasă.

Lume şi viaţă, înapoia ei ; viaţă şi lume, înaintea ei !

Astfel, Maneta, soţia tânără şi frumoasă a scriitorului Georgian, îşi părăsise soţul, cuibul ei în care 'şi lăsase puişorul, şi plecase- Care er* pricina? Cine era vinovatul? Cine făcea viaţa amară celuilalt? Nici unul, nici altul ! Nici lumea, nici societatea, nici mizeria, căci erau bogaţi, nimic ; ci o lipsă de înţelegere, de pătrundere firii a unuia de către cellalt; educaţia greşită a ei, care credea • că va face din bărbat-său o păpuşă, el, un om serios, cam distrat, nu-i vorbă, şi preocupat de gândurile Iui artistice, dar scriitor de frunte ; să 'I poarte de nas pe la toate balurile şi petrecerile de nimic, să facă din el jucăria capriţiilor ei de femee-copil... O lipsă de înţelegere a sufle­tului uşuratic, dar totuşi demn de toată răbdarea, — al femeii, din partea lui, care credea că dacă în mintea lui se învârteşte o lume de concepţii şi de gândiri serioase, tot aşa trebue sâ se petreacă şi în »intea ei, în locul panglicuţeţor, florilor, pălăriilor, pudrei...

Două sexe deosebite, două specii de fiinţe diferite: femeea şi •ărfaaiul. Ca să se poată înţelege perfect şi s'o ducă într'o armonie desăvârşită, ar fi trebuit ca fiecare să renunţe în parte la ceea ce 'i caracterizează mai mult firea, firea ei de femee, firea lui de bărbat. Cu alte cuvinte, un fel de contopire a contrastelor, un fel de nive­lare a firilor. Aci stă toată armonia şi calda prietenie din căsnicie. Căci dacă bărbatul e un temperament voluntar şi 'şi impune voinţa, îa toate nimicurile vieţii de familie, nevestii lui, care poate că e sen­timentală, sendbilâ, el, în ochii ei, devine brutal, şi ea suferă, piànge, îşi blestemă soarta.

Dacă ea este voluntară, iar el sensibil, şi mai rău : cântă găina. Şi atunci în loc de divina muzică a iubirii reciproce, sau de dulcea melodie în duo a prieteniei, auzi zburând pe fereastră notele asurzi­toare ale unei viori dezacordate, suspinuri şt oftaturi înfundate prin perne udate de lacrimi, paşi călcând apăsat şi repede pe duşumele, ţigări aprinse zvârlite din gură pe jumătate fumate, — toate, toate izvorâte din două suflete, cari se chimi esc unul pe altul fără noimă, fără o îndreptare a răutăţilor vieţii, fără o înlăturare a mâinii diavo­leşti care aruncă între e!e florile otrăvite ale vrajbei, ale duşmăniei...

1) Extrasă din comedia c« acela? titlu.

Aşa trăiseră câţiva ani de când se luaseră, Maneta şi Geor­gian. Câteva luni la început se părea că iubirea lor nu va fi niciodată turburată. Dar de la o vreme Marieta devenise nervoasă. Ar fi voit să se plimbe mai des, să vadă lume, să se distreze, tocmai când el, fericit în căminul lui, se dase cu tot sufletul lucrărilor lui literare.

Intr'o dimineaţă de Mai, pe când soarele strălucea voios um­plând casa de lumină, Georgian terminase o nuvelă. Ieşi din biurou încântat şi se duse în iatacul ei. Marieta steiea pe o dormeuză pe gânduri, cu ochii ţintă pe o pată de lumină aruncată pe parchet de soare. Degetele mâinii drepte îi băteau pe genunchi. Părea preocu­pată de o melodie muzicală pe care o cânta în gând la piano. Aşa i se păru iui.

m Se apropie de ea şi 'i zise rugător : — Hai să facem puţină muzică, Marieto ! — Lasă-mă, te rog, că sunt nervoasă azi ! Orice lucru mă su­

păra... — Bine, dragă, îi zise el, dar de câteva ziîe nu ştiu ce ai. Tot

aşa te văd... — Soarta mea nenorocită ! răspunse ea desnădăjduită. Sunt mai

rnuîf singură... Tu scrii, scrii mereu, şi când îţi spun ceva, auzi ca prin vis, te gândeşti aiurea, mereu distrat, mereu preocupat de lu­cruri streine mie.,. Ah ! Doamne ! Doamne !...

Şi se puse pe plâns, aruncându-se cu capul în pernă. El se apropie de ea cu blândeţe, îi pose un braţ după mijloc

şi cu mâna cealaltă căuta s'o mângăe pe obraz, s'o împace... — Lasă-mă!... Lasă-mă, că 'mi vine să ţip!... Viaţă-i asta?...

Infern !.., Se ridică înfuriată şi cu o mână zbuciumată îşi desfăcu bluza

ie gât. Nasturele alb sări cât colo zbârnâind. Apoi porni îndârjită pria cameră, când spre o fereastră, când spre alta, uitându se în golul mut de afară...

— Marieto dragă, ,îi zise el îngăduitor, de ce te amăreşti de geaba ? Eu nu ştiu ce fel de viaţa vrei să ducem... Spune'mi ce'ţi lipseşte! Ştii cât te iubesc de mult...

— Da ! mă iubeşti grozav, îi zise ea întorcându-se spre el şi ridicând din cap cu dispreţ, ia, mai slăbeşte-ină, te rog, cu minciuna asta ! Iubirea s'a dus ! Nu văd eu ?... Şi când mă săruţi câteodată, te ştergi la gură...

— Dacă mă umpli de pudră, dragă. De!... Dar tu, o întrebă el cu o fărâmă de necaz, când mă săruţi de ce întorci capul Ia o parte ?... %

Ea îi aruncă în faţă o mutră plină de dezgust zicându'i : — Dacă miroşi a tutun, ce să-ţi fac ? ! — Bine, atunci, îi propuse ei : lasă te tu de pudră, să mă

las şi eu de tutun !... — Niciodată !... — Atunci ? o întrebă el hotărâtor. Iar ea, cu un zâmbet ironic în colţul gurii, ii zise :

— D-ta, care zici că mă iubeşti aşa de mult, ar trebui să fad sacrificiul ăsta: să te Iaşi de tutun şi de literatură. Ce 'ţi aduce li­teratura? Bani ? Nici o lescaç!

— Da eu nu scriu, dragă, pentru bani, zise el indignat. — Giorie ? Nici atât, îi ripostă ea batjocoritor. Că nu ştii cum

să precedezi : tipăreşti cărţi pe cari ie laşi fără un pic de reclamă. — Păi, de, dragă, chestie de temperament şi de demnitate

literară. Pe mine nu mă chiama Popescu de la Urlaţi... — Mare lucru de numele şi de opera d-tale, îi zise ea înţepat — A! te rog să nu mă răneşti, o apostrofă el jicnit! Port un

nume cinstit şi nu permit nimănui să mi-1 ironizeze. Iar în literatură, unde nu te pricepi, să nu te-amesteci !...

— Ce ! Ei fi vrând să zici că eu nu ştiu ce-i literatura ? — Da ! Te pricepi ca un popă în strategie, ca o raţă 'n filozofie. — Destui, d-le ! Eşti rău crescut ! îi răspunse ea ieşind şi

trântind uşa după dânsa de se cutremură lampa atârnată de tavaa. *

* * Asemenea scene se petreceau zilnic. Din oameni bine crescuţi

deveniseră brutali. Liniştea casii se dusese... Mâncau pe tăcute. După masă ci trecea în biurou ; ea, în iatacul ei. Se m a i vedeau doar seara iar la. masă. Schimbau două trei vorbe în silă, ieşiau, se culcau spate în spate şi aşa treceau zile după zile fără vre-o schimbare în viaţa lor nesuferită- Nici unul nu se da învins. De aci nici o îngădui re a unuia faţă de cellalt. Ei nu 'şi dau seama că lupta lor zadarnică de a 'şi impune anul altuia voinţa, ducea la distrugerea iubirii lor, la . desăvârşita neputinţă de a se stabili între ei acea armonie durabilă, făcută din atenţii reciproce, din îrtgăduiri şi răbdare, din treceri cu vederea peste lucruri streine şi duşmane sfintei legături a căsătoriei.

într'o zi, o ceartă straşnică se iscă între ei. Ea '1 făcuse măgar, el, gâscă. într'o clipă de hotărâre împreună ea 'şi luase pălăria şi plecase la părinţii ei. Rămas singur în cele dintâi ziie, Georgian se simţea uşurat ca de o povară, liber, în sfârşit, să facă ce-o voi, scăpat de acea femee nervoasă, supărăcioasă şi nemulţumită. Se puse pe lu­cru. Dar zi cu zi simţea lipsa acelei femei care '1 scăpase pe el, gânditorul, literatul, de grija menajului, de socoteli peste socoteli marmite, de : >— Cât costă kgr. de făină ? — 50 de bani ! — Dar măsline, de cât ai luat ? — De 60 de bani ! — Ce-ai făcut cu re­stul ? — Am luat hârtie de muşte ! — Dar unt şi limbă afumată de cât ai luat? — De 5 iei şi 5 bani. — Bine! Du-le în cămară şi vezi de reînoiţi msiaua borşului că s'a învechit! — Bine, coniţă! — Aţi dat ia păsări ? — Am dat, coniţă ! — Dar apa le-aţi schim­bat-o ? — Da? coniţă, am spălat teica cu mătura" şi am pus alta proaspătă! — Bine! Da şofeurului ia-ţi dat ceva să mănânce azi di­mineaţă ? — Da ! i-am dat, dar cere cafea cu lapte că zicea că aşa e învăţat el. — învăţul are şi desvăţ ! — ...Şi că aşa 'i dă şofeurului t

de la ă. Prefect... — Ba, pă dracu ! E cam năzuros, dumnealui !... O să 'i dau şi dulceaţă acum !... Să mă cam slăbească !...»

Şi câte lucruri de-astea plictisitoare pentru el, dar atât de ne-

cesare traiului zilnic şi unei bune gospodării, lucruri de cari «i habar n'avusese nici înainte ca becher, căci mânca la restaurant, iar îngrijirea casei o avea o femee bătrână foarte sârguitoare.

Pe lângă acestea se mai adăuga şi nevoia sufletească a iubirii. Simţea lipsa chiar a pudrei ce se lua pe buzele lui de pe

obrazul ei, parfumul ei care plutea în atmosfera camerei prin care când trecea se simţea îmbătat şi din care lua cu el o adiere uşoară în biuroul lui. Da! acum i se părea că ea fnsese o femee cu gu­sturi rafinate de flori şi parfumuri, cari aduc în viaţă o oarecare beţie în ameţeala căreia viaţa pare un vis...

Şi atunci se hotăra să se ducă la ea s'o roage să se reîntoarcă acasă. Dar ambiţia îl oprea. Asta ar fi însemnat să se plece el, să rămână pe veci el muiat, iar nu ea. Şi nu voia.

Se gândi totuşi că 'şi poate salva situaţia şi mândria lui invo­când soarta copilei lor. Va trebui să se reîntoarcă, pentru că nimic au o poate asigura că fetiţa va rămânea ei.

Da ! Asta era un puternic motiv... Oare copilul nu e şi n'a fost de când e lumea, cea mai puternică legătura între doi soţi? Desigur, Ce mamă e aceea care să 'şi lepede de la sân pe copilaşul ei, şi să fugă de el ?

— O, nu se poate, îşi zise el, să nu se înduplece ! Şi va verni ea supusă, chiar umilă, numai să poată trăi lângă copilita ei, s'« Boată face mare.

împăcarea lor s'a făcuf̂ în adevăr, dar era să 'i coste tocmai ceea-ce constitue cea mai sfânta legătură între doi soţi : copilaşul lor, Mioara lor, nepreţuita lor fetiţă. Căci într"o dimineaţă guvernanta, ©

- germană, bătu în uşa lui Georgian şi intră foarte îngrijată, spunân-du'i că fetiţa nu vrea să se dea jos din pat, că obrajii ei sunt roşi şi ard ca focul, că crede că e bolnavă.

Când a auzit, s'a repezit speriat în odaia fetiţii. Acolo, când M văzu, Mioara îi zâmbi tristă.

— Ce ai, tăticule? o întrebă el, punându'i palma pe frunte. — Mă doale în gât, şi capu', şi mi-e cald... — Fräulein, du-te de spune Măriţii să trimeată pe şofeur cu

siaşina la d-rul Bolintineanu. Acu să vie cu el !... Guvernanta a ieşit repede, iar el, după ce luă mâna fetiţii în

mâna lui şi 'i simţi pulsul bătând cu putere, începu să se plimbe abătut prin cameră. Fetiţa întoarse capul după el şi 'i zise :

— Tăticule, te 'og f'umos, fimete să vie mămica că dacă 0 veni dotolu şi mi-o da dotoiii, nu le iau fălă mămica...

— De ce, tăticule, să nu iei ce 'ţi dă doctoru ? Mămica fa... — Te 'og, tăticule ! se rugă ea cu glasul cam răguşit. Lui îi veni să plângă. Se întoarse spre fereastră, uitându-se

departe, departe, fără să vadă nimic, simţind cum i se ridică un nod în gât.

Oftă pe gânduri: «De ce-a plecat?.De ce-a plecat?äUite-acurjr

8BURAT0RUL 261

ce nenorocire se poate întâmpla! Dacă era ea poate că Mioara HU se îmbolnăvea,.. Trebue să 'i scriu !» îşi zise el cu hotărâre.

— Bine, tăticule, uite acum trimit s'o aducă. Fetiţa zâmbi şi parcă i se lumiuă faţa. Georgian ieşi. tocmai în clipa când intra guvernanta. — S'a dus o întrebă ei îngrijit. — Tal Tomaule! Gleich ! El se duse în biurou, îngână două vorbe pe o carte de vizită

fi ieşi căutând pe servitoare. I-o dete şi 'i spuse să se ducă chiar ea. Apoi trecu din nou în camera fetiţii.

Curând sosi doctorul. Pe când examina pe copilă, ochii şi sprincenile medicului se întunecau. Georgian îl observa cu atenţie. îa «iipa când să se întoarcă spre părintele îngrijat spre a 'i mărturisi trista constatare, că fetiţa avea angina difterica, — sosi şi mama fe­tiţii năvălind ca o furtună.

— Bună ziua, dete ea fără să se uite Ia bărbat-său. Ce are doctore ?

— M !... M !... Ia să trecem în altă cameră, zise medicul, spe­rând că Mariera va rămânea î i camera fetiţii. In biurou intră însă şi aa, însetată de adevăr. Doctorul atunci le spuse cazul fără înconjur. Ea se puse pe plâns, murmurând : «Am pierdut-o !... Am pierdut-o !...> El îşi puse mâna la frunte de pe care şterse câteva picături de su­doare rece.

Doctorul plecă spunând că se va reîntoarce îndată spre a'i face o injecţie cu serum şi că mai târzm îl va face şi o cauterizare a a glandelor.

— Cred că va scăpa, zise el, dacă injecţia nu e prea târzie. Ea se duse în camera fetiţii, el rămase des nădăjduit în biurou.

Au trecut câteva zile în cari boala fetiţii se înrăutăţise. Ei se întâlneau în camera bolnavei, începuseră să vorbească unul cu altul rar şi de nevoe, fără să se privească în faţă. Trecea unul pe lângă altul, ferindu-se să nu se atingă. Mâncau despărţiţi. Ea se culca în camera fetiţii ; el, în iatac.

Într'o seara doctorul spuse descurajat: «Dacă scapă în noaptea asta, e scăpată pentru totdeauna.

In noaptea aceea până despre ziuă el intra şi ieşea din odaia fetiţii năuc. îşi pierduse orce speranţă : respiraţia copilei era înăbu­şită. Apoi se duse în biurou, îşi şterse ochii de lacrimi, se trânti pe divan cu capul in perne şi aţipi sfârşit de oboseală-

* * Prin geamurile cu perdelele lăsate, băteau de afară zorile. Ora-

ţui dormea încă. Nu se auzea nici un murmur. Se deschise uşa bi-aişor şi apăru soţia Iui cu faţa strălucitoare de bucurie.

— George, zise ea cu curaj, scoală-te !... El tresări, se ridică în picioare şi rămase uimit în faţa neve-

sti-sei. Atâtea sentimente îi năpădeau sufletul, nevasta lui vorbea cu el, veselă... Fetita trebue să fi trecut criza.

— Ce e Marieto?... Cum îi mai e? — A scăpat! A scăpat! zise ea cu ochii plini de iacrămi în-

tinzându'i braţele. Vino s'o vezi! — O, Doamne ! exclamă el şi se repezi la ea luând-o în bra|e

şi acoperind-o de sărutări. Când intrară în odaia fetiţii, Mioara scosese mânuşiţele albe şi

slăbite, de sub plapămă şi se juca cu o păpuşă de porjelan. — Mămică, zise copila cu glasul slab dar limpede, să 'mi

cumpeli altă păpuşă, că asta nn stie nemţeşte...

N. MIHĂESCU-NIGRIM. 917 Febr. 26. — Gura Sără{ti.

Expoziţia pictorului N e l y è s Sala Liedertafel, Str. Academiei

In cronicele noastre de până acum acum am încercat să contri­buim la clarificarea noţiunilor artistice eu ajutorul definiţiilor iuate di* Estetică. Cunoscătorul în materie de artă, o ştim că nu este numai pro­dusul direct al teoriilor estetice ; totuşi, definiţiile sunt necesare căci ele ne arată calea pe care artistul a parcurs'o în opera sa, şi pe care trebue, neapărat, să'I urmăm dacă vroim să ajungem la aprecierea de­plină a operei artistice. Asocierea valorilor etice şi sensoriale întru aprecierea unei opere de artă este o moştenire veche. De această mo­ştenire a Renaşterei, care vedea în perfecţiunea plastică un criteriu ar­tistic corespunzător un^i concepţii ideale despre omenire, cu greu s'au liberat generaţiile următoare de artişti.

Criteriul se aplica conţinutului tabloului, deci abstracţie făcând de tabloul în sine. Azi ţelul înîăptuirei artistica trece în primul pian at preocupărilor critice, fiindcă natura e singura inspiratoare a artiştilor. Dealtfel ştiinţele naturale au arătat artiştilor că natura nu cunoaşte modele fixe, că totul e în continuă frământare, în forme variate, şi ascendente în desvoltarea lor.

De la subiectele factice ale clasicilor şi romanticilor lumea arti­ştilor se reîntoarce, cu încetul — cu naturalista de la Fontainebleau, şi cu realiştii din epoca lui Millet — în mijlocul naturei luându-şi su­biectele de preferinţă din mediul rural.

In graniţele trase de aceste tendinţe se plasează şi opera d-lui Nelyès. E o operă sobră, potolită şi în raţionalismul ei lipsit de fra­seologie — căci există şi o frazeologie a pensulei — simpatică.

Privind arta ca un mijloc de contratacere a naturei, obiectele trec âin natură în tablou ca toată logica corelaţiilor diatre ele. Prin unifi-

carea detaliului formal, cu ajutorul desenului şi tonului general obţine o unitate agreabilă. Abilitatea compoziţiei — în tablourile cu perso­nagii multe — prinde însă câteodată un aspect de aranjament scenic.

Lumina blândă relefiează obiectele cu toată legalitatea optică ; nu pătrunde însă corpurile impalpabil şi imaterial, ci se aşează peste corpuri ca ceva material. Sunt o realitate optică. Afinarea formelor şi severitatea compoziţiei dovedesc că d-l N. posedă toate avantajele unei culturi artistice.

Ne-a plăcut să insistăm asupra acestor calităţi aşa de rare la ar­tiştii noştri care par a crede că temperamentul nu se împacă cu ade­vărata cultură artistică.

Dimpotrivă...

F. Ş1RATO. "

Teatrul Naţional : „Hamlet" ; Teatrul Modern : .Culcuşul Miresei".

D. Demetriade a găsit un punct fix în Hamlet : bunătatea. A scos-o din sufletul d-sale. Bunătatea este întipărită pe faţa acestui Hamlet, de când apare şi până când îşi dă sufletul în braţele credinciosului Horaţiu. Bunătatea dă fizionomia acestui Hamlet care e : un om nobil ce se simte surghiunit în atmosfera înăbuşitoare a intereselor practice, în mij­locul căreia nu poate trăi ; un filozof a cărui datorie e de a cerceta legătura internă şi consecinţele tuturor pornirilor şi acţiunilor, şi pe care meditările l'au făcut şovăitor şi neactiv. Hamlet acesta nu şovăe din laşitate, ci din pricina bunătăţii lui, din pricina milei ce o simte £n adâncul sufletului chiar faţă de ucigaşul părintelui său. Hamlet acesta e cotropit de durere. Durerea lui e mai mare decât bănuiala, decât pofta de răzbunare, decât însăşi răzbunarea. Durerea e mângăereaj^ui în toate împrejurările, după toate decepţiile.

Hamlet acesta îşi face o plăcere din durere. Şi durerea lui merge crescând aşa că, dacă n'ar cădea de sabia lui Laert, ar trebui să moară de durere. Durerea îi stăpâneşte în momentele cele mai grozave. Du­rerea se mestecă în pîânsoriie iui pentru tatăl uc<s mişeleşte, în mustră­rile ce şi le face sie-şi, în ironia ascunsă cu care răspunde urâtului ucigaş Claudius, în sfiala firească ce o are în faţa mamei lui vinovate, în francheţa şi sinceritatea iată de nedespărţitul prieten Horaţiu, în su­veranitatea compătimitoare cu care tratează pe nebunatecul Poionius, în căldura sinceră cu care primeşte pe actori şi în verva cu care-i dă­scăleşte, în scârba ce o simte împotriva viclenilor prieteni Rosenkranz şi Guildenstern, în înţelepciunea meditariior din cimitir, in eroismul fa­natic ce-1 cuprinde în lupta cu Laert... Pretutindeni însă durerea omului hun, durerea nenorocitului în faţa nenorociţilor.

Dar unde se manifestă şi mai evident fondul sufletesc de bunătate *1 acestui Hamlet, e în relaţiile lui cu Ofelia. Pentru el Ofelia este un ideal in viaţă, care îi alină durerea, în faţa căruia bunătatea iui se poate

revărsa în toata plinăciunea ei. Acest Hamlet a iubit cu adevărat pe Ofelia ; singura fiinţă pe care a iubit-o din toată imnea aceasta tică­loasă. Câtă drăgăiăşie şi sinceritate şi căldură are Haoilet pentru Ofelia I Ochii trişti, faţa îndurerată i se înseninează când o vede, sufletul i se înviorează când o simte aproape. Nici monologările lui, nici cuvintele iui despre viaţă şi moarte, nici raporturile lui cu regele sau cu regina nu caracterizează atât de perfecl firea acestui Hamlet, ca iubirea lui pentru Ofelia. Hamlet acasta e om şi, pentru orice om, raportuî cu iu­birea este soarta. Aici se înalţă sau cade. Hamlet cade. Pe el şi iubirea îl înşeală. El nici în Ofelia nu sa poate încrede. El trebue să meargă în viaţă singur cu durerea lui. «Te-am iubit cândva.» «Intr'adevăr, prin­cipe, m'ai făcut să cred.» «Nu trebue să mă ciezi... nu te-am iubit*. O lume întreagă, lumea cea buna, se nărue în sufletul lui când spune acea­sta, când trebue s'o spună, fiindcă vede că Ofelia e o unealtă în mâi­nile vrăjmaşilor săi. Şi mintea lui, atât de clară şi de încăpătoare, se tulbură de aceasta groaznică lovitură. Până acuma Hamlet făcea pe nebunul ; de-acuma Hamlet simte intr'adevăr în créer viermele nebuniei care-1 roade şi care va sfârşi prin a-i tulbura de tot minţile.

Scena aceasta e poate cea mai frumoasă a d-lui Demetriade. Du­rerea teribilă, sfâşietoare, din sufletul iui Hamlet, pătrunde în sufletul nostru şi ne face să simţim aevea desnădejdea din preajma nebuniei. Şi splendoarea scenei este că, chiar în mijlocii celei mai crâncene sbueiu-mări, fondul adânc sufletesc al acestui Hamlet, bunătatea, îl înfăşoară ca o mantie de dantelă scumpă. Amintirea Oretiei însă o închide în inima lui şi o păstrează până la ultima suflare. Amintirea ei îl înduio­şează ca o prevestire tristă înainte de-a se lupta cu Lust. Amintirea ei îi dă curaj şi putere în luptă şi-i îndulceşte moartea...

Acuma dapă Hamlet vine Culcuşul miresei. Ce împerechere în­grozitoare ! Şi totnş trebue să înghiţim paharul...

Culcuşul miresei e frate bun cu Fericirea nevesti-mi, fie ui­tată ( E însă mai bine construită, are mai mult «spirit galic», adică mai multe trivialităţi şi nu aduce pa scenă decât o singură «iubire» care să se consume chiar în faţa spectatorilor. Totuş, din noianul de obsceni­tate, se înalţă o scenă curată — sfârşitul actului al doilea. Aici talen­tul d-nei Elvira Popescu, adorabilă într'o fetiţă nevinovată, şi al d-lui Iancovescu, delicios într'un destrăbălat care parcă se purifică o clipă în faţa casiităţei, — a oferit o compensaţie bună pentru tot restul... Dacă vom mai adăuga şi schiţa naturală ce o face d. Mihalescu într'un în­drăgostit timid, putem spune c'am spus prea mult.

Tocmai pentrucă n'avem ce spune dospre Culcuşul miresei, e sigur că va face serie, aducând multă iume la Teatrul Modern. Dar vai, altceva aşteptam noi deia grupul de talente frumoase care s'au întitulat « Excelsior. »

' ' . - L. R. si!

(Noie de războiu) Preţul LEI 5 .

 A P à R U T

No. I O

:: M A G A Z I N I L U S T R A T L U N A R ::

S u b d irecţ iunea D-lui E . L O V I N E S C U

SuftisiP&ti ;

Vrabia • E. "Lovinescu Povestea mărgăr i tarului (fragment

dramatic din romanul M. S. Reginei Maria) Victor Eftimiu

Odiseea legaţi un ei române din Pe­trograd • . • Dr. I. Tudorache

Părerea bunicului (schiţă) . . . O. Cair Sub cer strein (elegie) Cezar Titas Stoica Muiercea (schiţă) . . . . . . . . Calon Theodorian Prizonierii (nuvelă) Loc. George i. -Popa Nu mă uita (schiţă) . . . . . . Sandu Teteajen

'Bujoreştii. comedie în [ Cronica dramatică \ 4 , » a e d e caton Theo- £. Lovtnescu

\ dorian. *

1

AboEstneüfele se fac la Librăria ÂLCAL4V & L e i 36 p e n t r u u n an

„ 18 „ sease l u n i

' r e t i t i u n u i n u a i i p L e i S

E D I T U R A A L C Ä L A Y

I A A P Ă R U T :

E, L O V I f J Ë S C U

! , o o o o v c |

o o o o D R A G O S T E I -

R O M A N

L .3EI 7 . 5 0

E D I T U R A A L C A L A Y

U L T I M E L E N O U T Ă Ţ I

V I C T O R E F T I M I U •

ORAB , cu p ì t i c i O serie de povestiri, scrise într'o iimbâ co­

lorată, cu subiecte dramatice şi palpitante,

cuprinse într'un voium de peste zece coaie, cu

coperta in culori.

Tipografia «Universala» lancu lonescu S-sori, Str. Covaci 14. — Bucureşf