SUFLETUL DUPĂ MOARTE

2

3

Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Adâncă mulţumire, recunoştinţă, evlavie Părintelui

Protosinghel Teodosie Paraschiv pentru purtarea de grijă a

sufletului meu!

Adâncă recunoştinţă şi evlavie Părintelui Protosinghel Iustin

Pârvu pentru tot sprijinul şi încurajarea!

Adâncă recunoştinţă şi mulţumire Înalt Prea Sfinţitului

Serafim Joantă pentru bunăvoinţa de a binecuvânta apariţia

cărţii Sufletul după moarte de Serafim Rose!

4

DATE DESPRE AUTOAREA TRADUCERII

În cea de a doua zi a Sfintelor Paşti (14 aprilie) a anului 1947, când cerul şi pământul slăveau în desfătare Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, a venit pe lume cea care a primit numele Graţia. A învăţat şcoala primară, gimnaziul şi liceul la Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi. A studiat limba engleză la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie, Secţia Limba şi literatura engleză – principal, Limba şi literatura română – secundar. A predat limba engleză vreme de 20 de ani la Liceul de Informatică din Iaşi şi 10 ani la Liceul Economic Nr. 1 din Iaşi. Prin rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1999, cu binecuvântare, s-a retras din învăţământ pentru a se dedica întru totul ostenelii traducerilor cărţilor sfinte. În anul 1994, i s-a publicat traducerea cărţii „Sufletul după moarte” de Serafim Rose, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor; în anii 1998 şi 1999, în două ediţii, i s-a publicat traducerea cărţii „Viaţa duhovnicească şi cum o puten dobândi” de Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura Bunavestire, Bacău. În afară de „Sufletul după moarte” de Serafim Rose, care este în întregime îndreptată, potrivit altui suiş duhovnicesc, sunt deja traduse şi urmează să intre în mâinile dreptcredincioşilor creştini, spre folos, următoarele cărţi: - Bătrânul Ambrozie de la Optina de Serghei Cetverikov; - Omilii de Sf. Nicolae Velimirovici; - Din lumea cealaltă de Monah Damascene Christensen.

5

IEROMONAH SERAFIM ROSE

după moarte

EXPERIENŢE CONTEMPORANE „DUPĂ MOARTE” ÎN LUMINA ÎNVĂŢĂTURII ORTODOXE

DESPRE VIAŢA DE DINCOLO

Autorul traducerii din limba engleză: prof. Graţia Lungu-Constantineanu

Ediţie îngrijită de Protos. Teodosie Paraschiv

Cu binecuvântarea I.P.S. Serafim Joantă Mitropolitul Europei Centrale şi de Est

Editura Tehnopress 2003

6

Coperta I: Scara lui Ioan Sinaitul (faţada de nord), Mânăstirea Suceviţa, Biserica Învierea Domnului Coperta II: Pr. Serafim Rose

Culegere de text şi tehnoredactare

Graţia Lungu-Constantineanu

Traducere revizuită după The Soul after Death, by Fr. Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1998, Platina, California.

Mulţumim Pr. Damascene Christensen de la Sf. Mânăstire Ortodoxă Sf Herman din Alaska pentru sprijinul acordat reeditării cărţii Sufletul după moarte de Ierom. Serafim Rose, cât şi pentru datele biografice ale Pr. Serafim transmise în exclusivitate pentru ediţia de faţă.

Editura TEHNOPRESS Str. Zimbrului Nr. 17, 6600, Iaşi

Tel/Fax 0232-260092; e-mail tehnopress@k.ro ISBN 973-8377-14-5

7

CUPRINS

Prefaţă 13

Capitolul I: Unele aspecte ale experienţelor contemporane 17 1. Experienţa „în afara trupului” 22 2. Întâlnirea cu alţii 26 3. „Fiinţa de lumină” 33

Capitolul II: Învăţătura ortodoxă despre îngeri 36

Capitolul III: Arătări ale îngerilor şi ale dracilor la ceasul morţii

45

Capitolul IV: Experienţa contemporană a „raiului” 55

Capitolul V: Sălaşul din văzduh al duhurilor 63 1. Firea cea dintâi a omului 63 2. Căderea omului 64 3. Legătura cu duhurile căzute 65 4. Deschiderea simţurilor 67 5. Primejdia legăturii cu duhurile 70 6. Câteva sfaturi practice 71 Concluzii 72

Capitolul VI: Vămile văzduhului 75 1. Cum să înţelegem vămile 76 2. Mărturia Patristică despre vămi 80 3. Vămile în Vieţile sfinţilor 84 4. O experienţă a vămilor din zilele noastre 87 5. Experienţele vămilor trăite înainte de moarte 90 6. Judecata particulară 92 7. Vămile: o piatră de încercare a adevăratei experienţe de după moarte

93

Cuvânt înainte 10

8

8. Învăţătura Episcopului Teofan Zăvorâtul despre vămile văzduhului

94

Capitolul VII: Experienţele „în afara trupului” în literatura ocultă

96

1. Cartea tibetană a morţilor 97 2. Scrierile lui Emanuel Swedenborg 99 3. „Planul astral” al teosofiei 103 4. „Proiecţia astrală” 105 5. „Călătoria astrală” 110 6. Concluzii despre sălaşul „din afara trupului” 119 Notă asupra reîncarnării 126

Capitolul VIII: Experienţele creştine adevărate ale raiului 132 1. „Locul lucrărilor” raiului şi iadului 132 2. Experienţele creştine ale raiului 136 3. Însuşirile adevăratei experienţe a raiului 144 Notă despre vedeniile iadului 147

Capitolul IX: Înţelesul experienţelor contemporane de „după moarte”

153

1. Ce „mărturisesc” experienţele de astăzi 153 2. Legătura cu ocultismul 155 3. Teoria ocultă a cercetătorilor din zilele noastre 160 4. „Vestea” adusă de experienţele de „după moarte” de astăzi

163

5. Purtarea creştină faţă de moarte 167

Capitolul X: Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta sufletului după moarte

175

Viaţa după moarte de Arhiepiscopul Ioan Maximovici

176

Începutul vederii duhovniceşti 178 Întâlniri cu duhurile 179 Primele două zile după moarte 180 Vămile văzduhului 187

9

Cele patruzeci de zile 184 Starea sufletelor până la Judecata de Apoi 185 Rugăciunea pentru morţi 187 Ce putem face pentru morţi 189 Învierea trupului 191

Anexa I: Învăţătura ortodoxă a Sfântului Marcu al Efesului despre starea sufletelor după moarte

193

Omilia întâi: Împotriva doctrinei catolice a purgatoriului

195

Din cea de a doua omilie împotriva purgatoriului 206 Anexa II: Unele răspunsuri ortodoxe recente la

consideraţiile de faţă despre viaţa după moarte

209 1. Taina morţii şi dincolo de ea de Părintele Ambroise Fontrier

209

2. Marele război dintre credincioşi şi necredincioşi de Photios Kontoglou

210

3. O întoarcere din moarte în Grecia contemporană de Arhimandritul Ciprian

214

4. „Morţii” se arată în Moscova contemporană de Preot Dimitri Dudko

216

Anexa III: Răspuns unei critici 220 1. „Nepotrivirile” din literatura ortodoxă cu privire la sufletul după moarte

222

2. Există vreo experienţa „în afara trupului” sau o „altă lume” în care sălăşluiesc sufletele?

226

3. Sufletul „doarme” după moarte? 229 4. Vămile văzduhului sunt „închipuite”? 232 Concluzii 245

Rugăciune pentru neortodocşi 250 1. Rugăciunea creştinilor ortodocşi pentru cei care au murit fără credinţă ortodoxă

250

2. Cum se pot ruga creştinii ortodocşi pentru creştinii neortodocşi de Mitropolitul Iosif de Petrograd

10

neortodocşi de Mitropolitul Iosif de Petrograd 250

Anexă la ediţia a doua 254 Despre autor 263 Bibliografie 270 Index 278

11

CUVÂNT ÎNAINTE

Cuviosul Serafim Rose rămâne unul dintre marii apologeţi ai ortodoxiei, nu numai ai Americii, ci ai întregii lumi. Cărţile sale au fost traduse, într-o perioadă scurtă în mai multe limbi de circulaţie mondială. Concepute în limba engleză, ele au fost traduse şi în ale limbi, precum rusă, greacă, română.

Lucrare apologetică, “Sufletul după moarte” s-a bucurat de un deplin succes de la început. A fost tipărită în mai multe ediţii în limba engleză1 şi rusă, apoi în greacă.

Întrucât prima ediţie în limba română, a apărut la Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, cu mulţi ani în urmă, în anul 1994, considerăm binevenită această nouă ediţie, care foloseşte o nouă traducere efectuată de doamna Graţia Lungu, profesor de limba engleză, care şi-a consacrat ultimii 9 ani traducerilor cu subiect teologic.

În comparaţie cu literatura necreştină şi ocultă, scrierile ortodoxe sistematice sunt foarte puţine. Dar aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă nu şi-a definit şi precizat învăţătura despre moarte şi viaţa veşnică.

Credinţa în viaţa veşnică dincolo de mormânt o mărturisim în Simbolul de credinţă. Învăţătura despre moarte şi viaţa veşnică, o găsim prezentată pe scurt în Învăţătura de credinţă şi în cărţile de slujbă. Pentru aprofundarea din perspectivă ortodoxă a acestei învăţături, cititorul de limbă română are la

1 Prima ediţie în limba engleză a apărut în anul 1980 în Editura Sf. Gherman de Alaska, din oraşul Platina, SUA.

12

îndemână lucrări precum, “Viaţa repausaţilor noştri” 2 scrisă de Părintele Mitrofan şi “Cuvânt despre moarte” a Sf. Ignatie Brianceaninov3.

Într-o lume în permanentă schimbare se impune explicitarea învăţăturii creştine pe înţelesul omului contemporan. Faptul că din a doua jumătate a secolului XIX până astăzi sunt propagate în societatea creştină învăţături ale filosofiilor şi religiilor orientale, mai ales prin intermediul societăţii teosofice şi a misionarilor orientali, se impunea întărirea şi argumentarea învăţăturii creştine în faţa acestei invazii de noi învăţături.

Dacă Sf. Ignatie a scris pentru omul secolului XIX, Cuviosul Serafim a scris pentru cititorul de la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI. Lucrarea de faţă aduce nou modul de prezentare, care analizează în paralel concepţiile eterodoxe şi oculte cu învăţătura de credinţă creştin ortodoxă.

Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze osteneala celor care au contribuit la apariţia acestei noi ediţii, precum şi pe cinstiţii cititori care se vor adăpa din învăţăturile Cuviosului Părinte Serafim Rose.

Facă Bunul Dumnezeu ca şi de această dată această lucrare să dea roade în inimile noastre spre slava Lui şi a vrednicului de pomenire Părintele nostru Serafim.

Protos. Teodosie Paraschiv 06 august 2002

2 Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri, Editura Anastasia, 1993. 3 Sfântul Ignatie Brianceaninov şi Teofan Zăvorâtul, Cuvânt despre moarte, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993. Sf. a trăit între anii 1807 – 1867.

13

PREFAŢĂ

Cartea de faţă are un scop dublu: mai întâi, de a lămuri viaţa după moarte în termenii învăţăturii creştin ortodoxe, experienţele de „după moarte” din zilele noastre, care au stârnit o mare preocupare în cercurile religioase şi ştiinţifice; şi în al doilea rând, de a arăta izvoarele care cuprind învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Învăţătura ortodoxă este înţeleasă astăzi atât de puţin mai ales pentru faptul că textele ortodoxe au fost lăsate deoparte şi au ajuns să fie „depăşite” în vremurile noastre „luminate”. Noi am încercat să facem aceste texte mai lesne de înţeles pentru cititorii din zilele noastre. Nu este nevoie să mai spunem că ele reprezintă un material de citit nemărginit mai adânc şi mai profitabil decât cărţile foarte cunoscute de astăzi, despre viaţa „după moarte”, care, chiar şi atunci când nu sunt doar uimitoare, pur şi simplu nu pot merge mai adânc de suprafaţa spectaculoasă a experienţelor contemporane, din lipsa unei învăţături limpezi şi adevărate despre întreaga problematică a vieţii după moarte.

Învăţătura ortodoxă înfăţişată în această carte va fi fără îndoială criticată de unii, ca fiind prea „simplă” sau chiar „naivă” pentru a fi crezută de omul veacului XX. De aceea ar trebui subliniat faptul că această învăţătură nu este a câtorva învăţători nereprezentativi ai Bisericii Ortodoxe, ci este învăţătura pe care Biserica Ortodoxă a transmis-o chiar de la începutul ei, care este exprimată în scrierile Patristice fără de număr şi în Vieţile sfinţilor şi în Sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, şi care s-a învăţat în Biserică necontenit până în zilele noastre. „Simplitatea” acestei învăţături este simplitatea adevărului însuşi, care - fie că se exprimă în aceasta sau în alte învăţături ale Bisericii - vine ca un izvor răcoritor şi limpede în mijlocul unei confuzii întunecate, pricinuite de diferitele greşeli

14

şi păreri deşarte din multe minţi moderne din ultimele veacuri. Fiecare capitol al cărţii de faţă încearcă să prezinte izvoarele Patristice şi hagiografice care cuprind această învăţătură.

Scrierea acestei cărţi a fost însufleţită de Părintele ortodox rus al veacului al XIX-lea, Episcopul Ignatie Brianceaninov, poate cel dintâi mare teolog ortodox, care a abordat hotărât problema, care a devenit atât de arzătoare în zilele noastre: cum să păstrăm tradiţia şi învăţătura creştină adevărată într-o lume care s-a înstrăinat în întregime de ortodoxie şi care se străduieşte, fie să o înlăture şi să o piardă, fie să o „reinterpreteze” ca să se potrivească felului lumesc de viaţă şi gândire. Fiind foarte conştient de influenţa romano catolică şi de alte influenţe apusene care se străduiau să „modernizeze” ortodoxia chiar şi în vremea sa, Episcopul Ignatie s-a pregătit pentru apărarea ortodoxiei atât prin aprofundarea cercetării izvoarelor ortodoxe adevărate (a căror învăţătură a asimilat-o în unele dintre cele mai bune centre monahale ortodoxe din vremea sa) cât şi prin cunoaşterea culturii ştiinţifice şi literare a veacului său (el a urmat o şcoală de inginerie, nu seminarul teologic). Având aşadar, atât o cunoaştere a teologiei ortodoxe cât şi o cunoaştere laică, şi-a închinat viaţa apărării ortodoxiei adevărate şi arătării abaterilor moderne care s-au făcut de la ea. Nu exagerăm dacă spunem că nici o ţară ortodoxă din veacul al XIX-lea nu a avut un asemenea apărător al ortodoxiei împotriva ispitelor şi greşelilor vremurilor moderne. Singurul care ar putea fi asemănat cu el, este compatriotul său, Episcopul Teofan Zăvorâtul, care a făcut acelaşi lucru, mai puţin „sofisticat”.

Volumul III al Operelor complete ale Episcopului Ignatie, a fost dedicat mai cu seamă învăţăturii Bisericii despre viaţa după moarte, pe care a apărat-o împotriva romano catolicismului şi a altor răstălmăciri moderne ale acestei probleme. Mai ales de la volumul menţionat al Episcopului Ignatie, am pornit discuţia în cartea de faţă, despre subiecte cum ar fi vămile şi arătările duhurilor - învăţături care, dintr-o pricină oarecare, mintea

15

„modernă” consideră că este cu neputinţă să le primească într-un fel simplu, ci stăruie asupra „reinterpretării” lor sau a înlăturării lor în întregime. De bună seamă că Episcopul Teofan a transmis aceeaşi învăţătură, şi noi ne-am folosit de cuvintele lui. În veacul nostru, un alt mare teolog ortodox rus, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, fericită fie-i pomenirea, a repetat această învăţătură desluşit şi simplu, încât noi am folosit cuvintele sale pentru concluzia acestei cărţi. Faptul că învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte a fost transmisă atât de limpede şi de desluşit de către marii învăţători ortodocşi în vremurile moderne până în zilele noastre, ne este de mare ajutor celor care ne străduim astăzi să păstrăm adevărata ortodoxie de odinioară, nu numai în cuvintele sale prezentate corect, ci chiar mai mult, în interpretarea cu adevărat ortodoxă a acestor cuvinte.

Pe lângă izvoarele ortodoxe şi cercetările pomenite mai sus, am folosit în mare măsură literatura ne-ortodoxă de astăzi, care prezintă atât experienţele de „după moarte”, cât şi alte texte oculte despre acest subiect. Am urmat aici pilda Episcopului Ignatie în prezentarea unei teorii greşite, într-o manieră care să ne permită a arăta neadevărul ei, dar fără a-l pune în pericol pe cititorul ortodox. Şi am mai aflat, ca şi el, că textele ne-ortodoxe, atunci când înfăţişează experienţe adevărate (iar nu simple păreri şi interpretări), dau adesea confirmări uimitoare adevărurilor ortodoxe. Scopul nostru de căpetenie în această carte a fost acela de a prezenta un contrast atât de amănunţit cât este necesar, pentru a scoate în evidenţă diferenţa care există între învăţătura ortodoxă împreună cu experienţa sfinţilor ortodocşi pe de o parte, şi teoria ocultă împreună cu experienţele moderne pe de altă parte. Dacă am fi prezentat pur şi simplu învăţătura ortodoxă fără această asemănare, ar fi fost convingător pentru puţini, în afară de cei deja convinşi. Dar acum, poate, unii dintre aceia care s-au adâncit în experienţele moderne, se vor trezi văzând marea deosebire dintre experienţa lor şi experienţa duhovnicească adevărată.

16

Cu toate acestea, chiar faptul că o bună parte a acestei cărţi relatează experienţe, atât creştine cât şi necreştine, înseamnă de asemenea că nu toate cele ce se află aici sunt numai o prezentare a învăţăturii Bisericii despre viaţa după moarte, ci cuprinde şi interpretările autorului despre aceste experienţe diferite. De bună seamă, cu privire la aceste interpretări, trebuie să facem o deosebire dreaptă de opinii, între creştinii ortodocşi. Am încercat pe cât ne-a stat în putinţă, să relatăm deocamdată aceste interpretări, fără a căuta să „definim” asemenea experienţe în acelaşi fel în care se poate defini învăţătura generală a Bisericii despre viaţa după moarte. Mai cu seamă, privitor la experienţele oculte „în afara trupului” şi „planul astral”, le-am prezentat pur şi simplu, aşa cum au fost povestite de către cei care au luat parte la ele, şi le-am comparat cu cele înfăţişate în literatura ortodoxă, fără a încerca să definim natura precisă a acestor experienţe. Noi le-am considerat experienţe reale, în care sunt chemate adevărate forţe demonice, iar nu simple halucinaţii. Să judece cititorul singur cât de potrivită a fost această abordare.

Ar trebui să fie limpede că această carte, sub nici o formă nu a isprăvit învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Este numai o introducere în acest subiect. Cu adevărat, nu există o „învăţătură completă” despre această problemă, şi nu există „specialişti” în aceasta. Cei care trăim pe pământ, cu greu putem să începem să înţelegem adevărul lumii duhurilor până când noi înşine nu vom ajunge să sălăşluim acolo. Acesta este un proces care începe acum, în această viaţă, dar se va sfârşi numai în veşnicie, când vom vedea „faţă către faţă” cele ce vedem acum numai „ca prin oglindă în ghicitură” (I Cor. 13, 12). Izvoarele ortodoxe la care am mers pentru această carte ne dau o prezentare generală de bază a acestei învăţături, şi lucrul acesta este destul pentru a ne însufleţi, nu pentru a dobândi o cunoaştere precisă despre ceva ce este peste puterile noastre de înţelegere, ci pentru a porni să luptăm pentru a dobândi Împărăţia cerului care este scopul vieţii noastre creştine, şi

17

pentru a ocoli ispitele demonice care sunt răspândite pretutindeni în calea luptătorilor creştini de către vrăjmaşul mântuirii noastre. Lumea cealaltă este mai reală şi mai aproape decât credem. Iar calea către lumea aceea este chiar aici în faţa noastră, în viaţa rânduielii duhovniceşti şi a rugăciunii pe care ne-a transmis-o Biserica drept cale a mântuirii noastre. Această carte este dedicată celor care doresc să ducă o asemenea viaţă, ca să le fie spre folos.

18

CAPITOLUL I

Unele aspecte ale experien ţelor contemporane

UBIECTUL vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales

în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de ştiinţă şi medici de renume, fie au scris ei înşişi astfel de cărţi, fie şi-au dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial şi „expertul” asupra problemelor morţii şi a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor lămuri pe mulţi şi vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000 de ani - că există viaţă după moarte”.

Totul, desigur, reprezintă o ieşire neaşteptată din atmosfera dominantă de până acum, din cercurile medicale şi ştiinţifice, care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” şi au respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de închipuire şi de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu există nici o evidenţă obiectivă.

Cauza exterioară a acestei schimbări neaşteptate de opinie este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de inimă) au fost readuşi la viaţă în număr mare, şi mulţi dintre aceşti oameni, alungându-şi teama de a nu fi consideraţi „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.

S

19

Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât şi „ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odată foarte popular şi în termenii cărei învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei? Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al interesului religios din zilele noastre. Care este atunci semnificaţia lui? Vom reveni asupra acestor întrebări după o cercetare mai amănunţită a fenomenului.

Mai întâi trebuie să punem întrebarea: pe ce bază trebuie să judecăm acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei caută o interpretare în textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religioşi (cât şi oamenii de ştiinţă), simţind o primejdie în părerilor lor deja conturate, pur şi simplu resping experienţele, aşa cum sunt ele istorisite, încadrându-le în categoria „halucinaţiilor”. Astfel au procedat unii protestanţi, care socotiseră, fie că sufletul se află într-o stare de inconştienţă după moarte, fie că pleacă de îndată pentru a fi „cu Hristos”. La fel, necredincioşii doctrinari alungă ideea că sufletul rămâne viu după moarte, neavând nici un fel de importanţă ce fapte evidente li se prezintă. Dar astfel de experienţe nu pot fi lămurite numai prin negarea lor; ele trebuie înţelese întocmai, atât prin ele însele, cât şi în întregul context al celor ce cunoaştem despre soarta sufletului după moarte.

Din nefericire, unii creştini ortodocşi, care se află de asemenea sub influenţa ideilor materialiste moderne (aşa cum sunt infiltrate prin intermediul protestantismului şi catolicismului), au început să aibă idei destul de vagi şi nedefinite despre viaţa de dincolo. Autorul uneia dintre noile cărţi despre experienţele de după viaţă (David R. Wheeler, Călătorie în cealaltă lume, Ace Brooks, New York, 1977), a cercetat opiniile diferitelor „secte” asupra stării sufletului după moarte. Astfel, el s-a adresat unui preot al eparhiei ortodoxe greceşti şi a primit un răspuns foarte general despre existenţa raiului şi iadului, dar i s-a spus că ortodoxia nu are „nici o idee

20

anume despre ceea ce ar fi pe lumea cealaltă”. Autorul a putut doar concluziona că „punctul de vedere ortodox grec al vieţii de dincolo nu este limpede” (pag. 130).

Dimpotrivă, creştinismul ortodox are cu siguranţă o învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar din clipa morţii. Această învăţătură este cuprinsă în Sfânta Scriptură (interpretată în întregul context al învăţăturii creştine), în scrierile Sfinţilor Părinţi şi (mai ales despre experienţele obişnuite ale sufletului după moarte) în multe Vieţi ale sfinţilor şi antologii ale experienţelor personale de acest fel. De exemplu, întreaga carte a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei († 604), este dedicată acestui subiect. În zilele noastre, a apărut în limba engleză o antologie a acestor experienţe, culese atât din vechile Vieţi ale sfinţilor, cât şi din relatări mai recente (Taine veşnice de dincolo de mormânt, Jordanville, N. Y., 1968). Şi chiar recent a fost tipărită din nou o traducere în limba engleză, a unui text deosebit, scris la sfârşitul sec. al XIX-lea, de către cineva care s-a întors la viaţă după o moarte de 36 de ore (K. Uekskuell, „De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”, Orthodox Life, iulie-august 1976). Astfel creştinismul ortodox dispune de o literatură foarte bogată, cu ajutorul căreia este posibilă înţelegerea noilor experienţe ale „vieţii de dincolo de moarte” şi evaluarea lor în lumina întregii învăţături creştine a vieţii după moarte.

Cartea care a stârnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicată în noiembrie 1975 şi a fost scrisă de un tânăr psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond Moody, Jr., Viaţă după viaţă, Mockingbird Books, Atlanta, 1975). Atunci el nu cunoştea alte studii sau literatură despre acest subiect, dar chiar pe când se tipărea această carte, s-a arătat limpede un mare interes pentru acest subiect, şi se scrisese mult despre el. Marele succes al cărţii Dr. Moody (cu o vânzare de peste două milioane de exemplare), a adus experienţele din pragul morţii în lumina marii publicităţi şi după numai patru ani,

21

s-au tipărit multe alte cărţi şi articole, referitoare la acest fel de experienţe. Printre cele mai importante sunt articolele Dr. Elizabeth Kubler-Ross, ale cărei cercetări le completează pe cele ale Dr. Moody şi studiile ştiinţifice ale Dr. Osis şi Dr. Haraldsson. Tot Dr. Moody a scris o continuare a cărţii sale (Cugetări asupra vieţii de după moarte, A Bantam-Mockingbird Book, 1977) cu material suplimentar şi cu mai multe observaţii asupra subiectului. Descoperirile din acestea şi din alte cărţi noi (toate merg în esenţă către fenomenul în discuţie) vor fi prezentate mai jos. Mai întâi vom cerceta cartea Dr. Moody, care este o abordare destul de obiectivă şi sistematică asupra întregului subiect.

În ultimii zece ani, Dr. Moody a adunat mărturiile personale de la un număr de aproximativ 150 de persoane, care au avut experienţe în timpul morţii clinice sau în pragul morţii, sau care au istorisit experienţele altor persoane care fuseseră pe moarte; dintre toate, el s-a oprit asupra unui număr de vreo 50 de persoane, cu care a avut convorbiri amănunţite. El încearcă să fie obiectiv în prezentarea acestei evidenţe, dar recunoaşte că lucrarea „prezintă în mod firesc atmosfera, opiniile şi ideile preconcepute ale autorului său” (pag. 9), care prin apartenenţă religioasă, este un metodist al vederilor destul de liberale. Şi de fapt, cartea are nişte neajunsuri, ca studiu obiectiv al fenomenelor de „după moarte”.

Mai întâi, autorul nu dă nici măcar o singură experienţă de „moarte” întreagă, de la început până la sfârşit, prezentând numai fragmente (de obicei foarte restrânse) din fiecare din cele cincisprezece părţi separate, care formează „modelul” său despre o experienţă „întreagă” a morţii. Dar în realitate, experienţele muribundului, aşa cum sunt istorisite aici şi în alte cărţi recente, sunt adesea atât de deosebite în amănunte, unele faţă de altele, că este prea devreme a se încerca socotirea tuturor într-un „model”. Modelul Dr. Moody pare pe alocuri artificial şi inchipuit, cu toate că, acest lucru nu micşorează însemnătatea

22

mărturiilor adevărate pe care le oferă. În al doilea rând, autorul a pus la un loc două experienţe

destul de diferite: experienţele reale ale „morţii clinice”, şi experienţele din „pragul morţii”. Autorul recunoaşte deosebirile dintre ele, dar pretinde că ele formează un „continuum” (pag. 20) şi ar trebui cercetate împreună. În cazurile în care experienţele care încep înainte de moarte se sfârşesc în experienţele morţii însăşi (chiar dacă persoana este sau nu readusă la viaţă), există cu adevărat un „continuum” al experienţei; dar unele experienţe pe care le istoriseşte (aducerea aminte a întâmplărilor din viaţa cuiva în ordine rapidă, atunci când acela se află în primejdie de înec; experienţa intrării într-un „tunel”, când cuiva i se administrează un anestezic ca eterul) sunt experienţe trăite adesea de către oameni, care nu au trecut niciodată prin „moarte clinică”, şi poate că astfel, ele aparţin „modelului” unei experienţe mai generale, şi poate numai întâmplător, experienţei morţii. Unele dintre cărţile care apar acum, arată încă şi mai puţină dreaptă socoteală în alegerea experienţelor istorisite, cuprinzând experienţele „din afara trupului” în general, dimpreună cu experienţele adevărate ale morţii şi ale muribundului.

În al treilea rând, faptul că autorul prezintă aceste fenomene „în chip ştiinţific”, fără nici o concluzie limpede despre ceea ce îndură cu adevărat sufletul la moarte, lasă numeroase nedumeriri şi concepţii greşite despre această experienţă, care nu poate fi niciodată înlocuită cu o simplă grupare de descrieri ale fenomenului; cei care îl istorisesc, ei înşişi adaugă, fără putinţă de ocolire, propriile lor tâlcuiri. Autorul recunoaşte că, de fapt, este cu neputinţă să cercetezi aceste probleme „ştiinţific”, şi că, el încearcă o lămurire a acestor experienţe, asemănându-le cu experienţele din astfel de scrieri oculte, ca acelea ale lui Swedenborg şi „Cartea tibetană a morţilor”. Putem observa că el are de gând acum să cerceteze cu mai mare atenţie „literatura bogată asupra fenomenelor paranormale şi oculte” pentru a spori

23

înţelegerea întâmplărilor pe care le-a cercetat (pag. 9). Toţi aceşti factori ne vor determina să nu ne aşteptăm la

prea mult de la această carte şi de la altele asemenea; ele nu ne vor da o relatare întreagă şi închegată despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Încă mai există destule rămăşiţe ale experienţelor adevărate de moarte clinică în această carte şi în alte cărţi noi, pentru a merita o atenţie serioasă, mai ales în vederea faptului că unii oameni deja tălmăcesc aceste experienţe într-un chip tendenţios, contrar învăţăturii vieţii de dincolo a creştinismului tradiţional, întrucât ei nu „recunosc” existenţa nici a raiului, şi nici (mai ales) a iadului. Cum, atunci, să înţelegem aceste experienţe?

Cele cincisprezece părţi pe care le istoriseşte Dr. Moody ca alcătuind experienţa „întreagă” a morţii, pot fi restrânse, pentru scopurile discuţiei, la câteva însuşiri principale ale experienţei, pe care le vom prezenta şi asemăna aici cu literatura ortodoxă despre viaţa de după moarte.

1. Experienţa „în afara trupului”

Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit, potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseşte trupul şi se află cu totul despărţit de el, fără a-şi pierde cunoştinţa. Adesea poate vedea totul în jurul lui, chiar şi propriul său trup mort, şi încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte într-o stare de căldură şi uşurare, lipsită de durere, ca şi cum ar „pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, şi astfel, simte adesea o mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată câteva extrase din aceste experienţe:

„Ziua era foarte rece, totuşi, pe când eram în acea întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură şi o stare de bine de nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci ... îmi aduc aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort” (pag. 27).

24

„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine, uşurare - doar linişte” (pag. 27).

„I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat uimitor. Nu eram foarte sus; era ca şi cum aş fi fost pe un suport, dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta” (pag. 37).

„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul meu ... Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prin mine” (pag. 37).

„Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor, de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârşită. Ştiam că sunt cu totul singur, cu mine însumi” (pag. 43).

Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar şi în camerele alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneşte un caz cu totul deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” şi apoi a povestit totul lămurit, din camera în care „murise”, deşi când s-a întors la viaţă era tot oarbă - este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care vede (nici creierul nu este cel care gândeşte, fiindcă lucrările minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul săvârşeşte aceste lucrări prin mădularele cele trupeşti, atâta vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o face prin propria sa putere. (Dr. Elizabeth Kubler-Ross, „Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly, Summer, 1977, pag. 103-104).

Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte uimitoare unui creştin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce

25

creştinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că aceşti oameni rareori folosesc vocabularul creştin sau conştientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din trup şi acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur şi simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.

Relatarea unei experienţe de după moarte, intitulată „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, a fost scrisă chiar de o astfel de persoană: un creştin ortodox botezat care, în spiritul sfârşitului de veac al XIX-lea, a rămas indiferent faţă de adevărurile propriei sale credinţe şi nici măcar nu a crezut în viaţa de după moarte. Experienţa sa, de acum vreo optzeci de ani, este de mare preţ pentru noi astăzi, şi pare chiar providenţial în cercetările noilor experienţe de astăzi, ale vieţii de după viaţă, fiindcă este singura experienţă întreagă despre ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte (mergând mult dincolo de experienţele scurte şi fragmentare, descrise în literatura modernă care tratează acest subiect), trăită de către o persoană sensibilă, care a pornit de la starea modernă de necredinţă şi a sfârşit prin recunoaşterea adevărurilor creştinismului ortodox - într-o asemenea măsură, că şi-a continuat viaţa ca monah. Această carte poate servi de fapt ca un „caz test” faţă de care să judeci noile experienţe. Unul dintre tipografii-misionari ortodocşi de frunte de la sfârşitul veacului, Arhiepiscopul Nifon de Vologda, a mărturisit că acea carte nu cuprindea nimic care să se împotrivească învăţăturii ortodoxe despre viaţa de după moarte.

După chinuirea cea din urmă a morţii sale trupeşti şi a greutăţii cumplite care îl apasă în jos spre pământ, autorul acestei povestiri spune că:

„Deodată am simţit o stare de linişte în lăuntrul meu. Am deschis ochii, şi tot ceea ce am văzut în decursul acelui minut, până la cele mai mici amănunte, s-au întipărit în memoria mea cu limpezime deplină.

26

Am văzut că eram singur într-o cameră; în dreapta mea, se afla întreg corpul medical laolaltă, stând în formă de semicerc ... Acest grup m-a surprins în chip izbitor: în locul unde stăteau ei se afla un pat. Ce le atrăgea atenţia acelor oameni, la ce se uitau ei, când eu deja nu mai eram acolo, când eu stăteam în mijlocul camerei? M-am mişcat înainte şi m-am uitat unde priveau ei: acolo pe pat stăteam eu întins.

Nu-mi amintesc să fi încercat vreun simţământ care să semene cu frica, atunci când am văzut dublura mea; am rămas doar uimit: cum poate fi aceasta? Eu mă simt aici şi în acelaşi timp sunt şi acolo ...

Am vrut să mă ating pe mine însumi, să apuc mâna stângă cu mâna dreaptă: mâna mi-a trecut prin trup ca printr-un loc gol ... Am chemat doctorul, dar starea în care mă găseam, a început să fie foarte neplăcută pentru mine; sunetele glasului meu nu se transmiteau şi nici nu se auzeau, şi mi-am dat seama că nu puteam comunica cu nimeni din jurul meu. Am priceput starea mea ciudată de singurătate, şi am avut un simţământ de înfricoşare. Această însingurare prea mare era cu adevărat foarte greu de exprimat în cuvinte ...

M-am uitat, şi aici, pentru prima dată m-am gândit că ceea ce mi s-a întâmplat mie, în limbajul nostru, al oamenilor vii, se poate numi ’moarte’. Mi s-a întâmplat aceasta fiindcă trupul meu, care zăcea întins pe pat, avea înfăţişarea unui cadavru ...

Cu înţelegerea pe care o avem noi asupra cuvântului moarte este greu de explicat ideea vreunui fel de pieire sau încetare a vieţii. Cum mă puteam gândi că am murit, când eu nu-mi pierdusem cunoştinţa nici o clipă, când mă mişcam la fel de viu, văzând totul, auzind totul, fiind conştient de toate, fiind în stare să mă mişc, să gândesc, să vorbesc? ...

Despărţirea de toate cele ce se aflau în jurul meu, stricăciunea firii mele, m-ar fi făcut să înţeleg mai mult ca orice ceea ce se întâmplase, dacă aş fi crezut în existenţa vreunui suflet, dacă aş fi religios; dar nu aceasta era situaţia şi am fost

27

călăuzit numai de ceea ce am simţit, şi senzaţia de viaţă era atât de limpede, că eram uimit în faţa acestui fenomen necunoscut, nefiind de loc în stare să alătur simţămintelor mele, concepţia tradiţională de moarte, altfel spus, în vreme ce simţeam şi eram conştient de mine însumi, să cred că nu exist ...

După aceea, când îmi aminteam şi mă gândeam la starea mea de a fi de atunci, am văzut numai că priceperile minţii mele lucrau cu o putere şi o repeziciune mare” (pag. 16-21).

Starea sufletului, din primele două minute de după moarte, nu este istorisită în astfel de amănunte în literatura creştină a antichităţii; acolo au întotdeauna însemnătate foarte mare experienţele cu mult mai izbitoare, care vin mai târziu. Probabil numai în vremurile moderne, când identificarea „vieţii” cu „viaţa în trup” a ajuns să fie atât de întreagă şi convingătoare, trebuie să dăm atenţie primelor câteva clipe, când aşteptările majorităţii oamenilor moderni se prăbişesc cu totul, conştientizând că moartea nu este sfârşitul şi că viaţa continuă, şi o stare nouă se deschide sufletului!

Desigur că în această experienţă, nimic nu se împotriveşte învăţăturii ortodoxe asupra stării sufletului, îndată după moarte. Criticând această experienţă, unii şi-au arătat îndoielile faţă de moartea unei persoane, dacă ea a fost readusă la viaţă în câteva minute; dar aceasta este doar o problemă tehnică, despre care vom vorbi la vremea potrivită. Este sigur că în aceste puţine minute (uneori şi în minutele dinaintea morţii) sunt adesea experienţe care nu pot fi explicate ca simple „halucinaţii”. Menirea noastră aici este de a descoperi cum trebuie să înţelegem aceste experienţe.

2. Întâlnirea cu alţii

Pentru foarte scurtă vreme, sufletul rămâne în starea lui de singurătate de după moarte de la început. Dr. Moody citează câteva cazuri de oameni care, chiar înainte de a muri, au văzut dintr-odată rude şi prieteni deja morţi.

28

„Doctorul m-a părăsit şi a spus rudelor mele că eram pe moarte ... Mi-am dat seama că toţi aceşti oameni se aflau acolo, mi se părea că erau mulţi, plutind în jurul plafonului camerei. Toţi aceştia erau oameni pe care îi cunoscusem în decursul vieţii, dar care trecuseră în viaţa de dincolo înaintea mea. Am recunoscut-o pe bunica şi pe o fată pe care o cunoscusem când eram în şcoală, şi pe multe alte rude şi prieteni ... Aveam o stare de fericire şi am simţit că ei veniseră să mă ocrotească sau să mă călăuzească” (pag. 44).

Această experienţă, a întâlnirii cu prieteni şi rude trecute la cele veşnice, care are loc în preajma morţii, nu este în nici un caz o nouă descoperire, chiar printre oamenii de ştiinţă moderni. Cu vreo cincizeci de ani în urmă, Sir William Barrett (Vedenii pe patul de moarte, Methuen, London, 1926), deschizător de drumuri în „parapsihologia” modernă sau cercetarea psihică, a scris o carte mai mică asupra acestui subiect. După apariţia primei cărţi a Dr. Moody, a fost publicată o relatare cu mult mai amănunţită a acestei experienţe, inspirată de cartea lui Sir William, şi a demonstrat că cei doi autori au făcut cercetări sistematice asupra muribunzilor, vreme de mulţi ani. Să vorbim despre descoperirile prezentate în această nouă carte (Karlis Osis şi Erlendur Haraldsson, La ceasul morţii, Avon Books, New York, 1977).

Aceasta este prima carte temeinică din punct de vedere „ştiinţific”, care apare, despre experienţele muribunzilor. Ea se bazează pe rezultatele unor chestionare şi interviuri amănunţite, cu un grup de doctori şi surori, aleşi la întâmplare, din estul Statelor Unite şi din nordul Indiei (ultima ţară fiind aleasă pentru cea mai deplină nepărtinire, în scopul de a cerceta deosebirile dintre experienţe, care ar putea veni din deosebirile de naţionalitate, psihologie şi religie). Materialul astfel obţinut cuprinde peste o mie de cazuri de arătări şi vedenii care se arată muribunzilor şi unora dintre cei care se întorc la viaţă după o moarte clinică. În general, autorii află că descoperirile Dr.

29

Moody sunt în armonie cu ale lor (pag. 24). Ei află că rudele şi prietenii morţi (şi, în India, sunt multe arătări ale „zeilor” hinduşi) se arată muribunzilor, adesea cu un ceas înainte de moarte, şi de obicei cu o zi înainte. În aproximativ jumătate din cazuri, există o vedenie ca de mediu înconjurător din altă lume, ca un „rai”, care stârneşte aceleaşi simţăminte (această experienţă „cerească” va fi prezentată mai jos). Acest studiu are o însemnătate deosebită, în aceea că el deosebeşte cu grijă hoinăreala, aceste halucinaţii lumeşti, de arătările şi vedeniile care se văd limpede că fac parte din alte lumi, şi cercetează statistic prezenţa unor factori cum ar fi folosirea de droguri halucinogene, febră ridicată, boli, şi modificările creierului. Toate acestea puteau să producă pur şi simplu halucinaţii, în loc de experienţe adevărate a ceva din afara minţii pacientului. Autorii află într-un chip foarte semnificativ, că experienţele cele mai pe înţeles, şi care fac parte cu limpezime din altă lume, se întâmplă pacienţilor care sunt cel mai mult în legătură cu realitatea lumii acesteia de acum şi este cel mai puţin probabil să aibă halucinaţii; mai ales, cei care văd arătări ale celor morţi sau ale duhurilor, se află de obicei în deplinele lor puteri ale minţii şi văd aceste fiinţe în deplină conştienţă a mediului lor de spital. Mai mult, autorii află că cei care de obicei au halucinaţii, văd persoane care sunt în viaţă, în vreme ce arătările adevărate ale muribunzilor par să fie cu persoane moarte. În vreme ce sunt prudenţi în concluziile lor, autorii se simt înclinaţi „să fie de acord cu presupunerile vieţii de dincolo, ca cea mai sigură explicaţie a datelor noastre” (pag. 194). Astfel, această carte întregeşte descoperirile Dr. Moody, şi întăreşte în chip uimitor experienţa întâlnirii cu cei morţi şi cu duhuri în ceasul morţii. Vom arăta mai jos dacă aceste fiinţe spirituale sunt cu adevărat acelea pe care muribunzii le socotesc a fi.

De bună seamă că astfel de descoperiri sunt destul de uimitoare când vin de pe fondul necunoaşterii şi necredinţei care a caracterizat o vreme atât de îndelungată presupunerile ştiinţei

30

moderne. Pe de altă parte, pentru un creştin ortodox, nu este nimic uimitor în acestea; ştim că moartea este doar o trecere către o altă formă de existenţă, şi suntem obişnuiţi cu multe arătări şi vedenii care se arată muribunzilor, atât sfinţilor cât şi păcătoşilor obişnuiţi. Sf. Grigorie cel Mare, în relatarea multora dintre aceste experienţe, în Dialogurile sale, lămureşte acest fenomen al întâlnirii cu alţii: „Se întâmplă adesea ca un suflet care este în pragul morţii, să recunoască pe cei cu care urmează să împartă aceeaşi existenţă veşnică, pentru aceeaşi pedeapsă sau răsplată ca a lui” (Dialoguri, IV, 36). Şi mai ales, cu privire la cei care au dus o viaţă curată, Sf. Grigorie observa că „se întâmplă adesea ca sfinţii raiului să se arate celor curaţi în clipa morţii, pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor vedenia sălăşluitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun simţământ de frică ori de chinuri ale morţii” (Dialoguri, IV, 12). El dă exemple de îngeri, mucenici, pe Apostolul Petru, pe Maica Domnului şi pe Însuşi Hristos, care S-au arătat înaintea celor ce mor (IV, 13-18).

Dr. Moody dă un exemplu al întâlnirii unei persoane care era pe moarte, nu cu vreo rudă ori fiinţă spirituală, ci cu cineva cu totul necunoscut: „O femeie a mărturisit că a văzut în timpul experienţei sale din afara trupului, nu numai propriul ei trup spiritual transparent, ci şi încă unul, acela al unei persoane care murise foarte recent. Ea nu ştia cine era persoana” (Viaţă după viaţă, p. 45). Sf Grigorie povesteşte despre un fenomen asemănător în Dialoguri: el povesteşte câteva întâmplări, când un om care era pe moarte, cheamă numele cuiva care moare în acelaşi timp, în alt loc. Şi aceasta nu este de loc o chestiune de înainte-vedere, trăită doar de sfinţi, pentru că Sf. Grigorie povesteşte cum un păcătos obişnuit, în aparenţă sortit iadului, trimite după un anume Ştefan, necunoscut lui, care este pe moarte în acelaşi timp, ca să-i spună că „vasul nostru este gata să ne ia spre Sicilia (Sicilia fiind un loc cu bogată activitate vulcanică, aminteşte de iad), (Dialoguri, IV, 36). Este limpede

31

că aceasta este o problemă care se numeşte „percepţie extrasenzorială” (ESP), care se face deosebit de ascuţită la mulţi, înainte de moarte, şi desigur, continuă după moarte, când sufletul se află în afara trupului, el simte în întregime.

Astfel, această „descoperire” deosebită a cercetării psihice moderne, adevereşte doar ceea ce cititorul de literatură creştină veche, cunoaşte deja, cu privire la întâlnirile din clipa morţii. Aceste întâlniri, care nicidecum nu par să aibă loc pentru toţi, înainte de moarte, pot fi totuşi numite generale, în sensul că ele se povestesc, indiferent de naţionalitate, religie sau sfinţenia vieţii.

Pe de altă parte, experienţa unui sfânt creştin, în vreme ce împărtăşeşte însuşirile generale pe care se pare că oricine le poate trăi, are despre aceasta o altă dimensiune componentă - una care nu se defineşte prin cercetări psihice. În această experienţă, adesea se arată întru lucrare anumite semne ale harului lui Dumnezeu, şi vedenia din cealaltă lume este adesea văzută de către toţi sau de către mulţi care se află în preajmă, nu doar de către persoana care moare. Să luăm numai un exemplu de acest fel, din aceleaşi Dialoguri ale Sf. Grigorie.

„În vreme ce stăteau în jurul patului Romulei, la miezul nopţii, deodată, a coborât din cer o lumină strălucitoare, umplând întreaga încăpere. Minunăţia şi strălucirea ei au stârnit frică şi groază în inimile lor ... Apoi au auzit gălăgia unei mulţimi mari de oameni. Uşa camerei s-a deschis larg, cu putere, ca şi cum un mare număr de persoane s-ar fi năpustit înăuntru. Cei care stăteau în jurul patului, aveau impresia că în încăpere intrase o mare mulţime de oameni, dar din pricina fricii lor prea mari şi a strălucirii fără de asemănare, nu erau în stare să vadă. Frica i-a înţepenit şi lumina strălucitoare le-a orbit ochii. Chiar atunci o mireasmă plăcută a umplut aerul şi cu acea mireasmă sufletele lor s-au liniştit, care erau încă îngrozite de lumina ivită pe neaşteptate ... Uitându-se către maica sa duhovnicească Redempta, i-a zis cu glas blând: Nu te speria, maică, încă nu voi

32

muri.” Mireasma a stăruit vreme de trei zile şi în „noaptea a patra, Romula a chemat-o din nou pe maica sa şi a cerut să primească Sfânta Împărtăşanie. Maica Redempta şi ucenica sa de-abia se ridicaseră de pe pat, când au văzut două grupuri de cântăreţi stând în grădina din faţa mânăstirii ... Sufletul Romulei a fost slobozit din trup pentru a fi călăuzit drept la cer. Şi întrucât grupurile de cântăreţi însoţeau sufletul ei, ridicându-se din ce în ce mai sus, cântecul lor răsuna tot mai slab până când, în cele din urmă, melodia psalmilor şi dulceaţa miresmei au dispărut dimpreună” (Dialoguri, IV, 17). Creştinii ortodocşi îşi vor aminti întâmplări asemănătoare din viaţa multor sfinţi (Sf. Sisoe, Sf. Taisia, Cuviosul Teofil de Kiev, etc.).

Cu cât înaintăm în acest studiu al experienţelor muribunzilor şi al morţii, vom păstra bine în minte deosebirile care există între experienţa generală a muribundului, care stârneşte acum un interes atât de mare, şi experienţa harului-dat al morţii, care se arată la adevăraţii creştini ortodocşi. Aceasta ne va ajuta să pricepem mai bine unele aspecte nelămurite ale experienţelor morţii care au loc şi care sunt istorisite acum.

De exemplu, o conştientizare a acestei deosebiri ne poate ajuta să recunoaştem arătările pe care le vede muribundul. Vin cu adevărat rude şi prieteni din împărăţia celor morţi pentru a se arăta muribundului? Şi sunt aceste arătări deosebite de înfăţişările sfinţilor la moartea adevăraţilor creştini?

Pentru a răspunde la cea dintâi întrebare, să ne aducem aminte că doctorii Osis şi Haraldsson povestesc faptul că mulţi hinduşi pe moarte văd mai degrabă „zeii” Pantheonului lor hindus (Krishna, Shiva, Kali, etc.), în loc să-şi vadă rudele şi prietenii apropiaţi, cum se vorbeşte în chip obişnuit în America. Cu toate acestea, după cum ne învaţă cu limpezime Sf. Pavel, aceşti „zei” nu sunt nimic cu adevărat (I Cor. 8, 4-5); orice experienţă adevărată a „zeilor” presupune draci (I Cor. 10, 20). Atunci, pe cine văd, de fapt, aceşti hinduşi care sunt pe moarte? Doctorii Osis şi Haraldsson socotesc că recunoaşterea fiinţelor

33

care sunt întâlnite, este în mare măsură urmarea tălmăcirii pătimaşe, bazată pe miezul religios, cultural şi personal; iar aceasta pare cu adevărat o judecată cu socoteală, care se va potrivi celor mai multe cazuri. De asemenea, în cazurile americane, probabil că rudele moarte care sunt văzute, nu se află cu adevărat „de faţă” aşa cum socotesc muribunzii. Sf. Grigorie cel Mare spune doar, că muribundul „recunoaşte” oameni, în vreme ce drepţii „sfinţi ai raiului li se arată” - aceasta este o deosebire care nu numai că descoperă experienţa diferită a drept credincioşilor şi a păcătoşilor obişnuiţi atunci când mor, ci chiar starea de după moarte a sfinţilor este deosebită de cea a păcătoşilor obişnuiţi. Sfinţii au o mare libertate de a mijloci pentru cei care sunt în viaţă, şi să le vină în ajutor, în vreme ce păcătoşii decedaţi pot ajuta în situaţii cu totul deosebite, neavând legătură cu cei vii.

Această deosebire este arătată destul de limpede de către Fericitul Augustin, Părintele latin din veacul al V-lea, în tratatul pe care l-a scris la cererea Sf. Paul de Nola cu privire la „grija pentru morţi”, unde încearcă să pună la un loc faptul de netăgăduit că sfinţii, cum ar fi Mucenicul de Nola, s-au arătat în chip desluşit credincioşilor, cu faptul, la fel de netăgăduit, că cei morţi, ca regulă generală, nu se arată celor care sunt în viaţă.

După ce şi-a formulat învăţătura ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptură, cum că „sufletele morţilor se află într-un loc de unde nu văd lucrurile care se petrec în această viaţă pieritoare” (Cap. 13), împreună cu propriile sale păreri despre manifestările aparente ale morţilor faţă de cei vii, care se săvârşesc de obicei, fie prin „lucrările îngerilor”, fie sunt „vedenii false”, săvârşite prin lucrările dracilor care urmăresc înşelarea oamenilor printr-o teorie falsă asupra vieţii de dincolo (Cap. 10), Fericitul Augustin face deosebirea dintre lucrările ce par a fi ale morţilor, şi lucrările adevărate ale sfinţilor:

„Cum arată mucenicii că poartă de grijă nevoilor oamenilor, prin binefacerile pe care le dau celor ce le caută, dacă morţii nu

34

cunosc ce fac cei ce sunt în viaţă? Căci Felix Mărturisitorul s-a arătat nu numai prin faptele sale de milostenie, ci s-a arătat chiar în chip văzut, înaintea ochilor oamenilor, când Nola a fost înconjurat de către barbari. (Episcope Pavel) pune bucurie cucernică întru această arătare a lui. Noi am auzit despre aceasta nu din zvonuri schimbătoare, ci din mărturii vrednice de încredere. Cu adevărat, lucrurile care sunt deosebite de rânduiala obişnuită pe care a dat-o firea feluritelor lucruri zidite, se arată în chip dumnezeiesc. Nici măcar pentru aceea că Domnul nostru, atunci când El a dorit, a schimbat apa în vin, nu avem nici o îndreptăţire pentru a nu pricepe însemnătatea apei ca apă. De fapt, aceasta este o împrejurare aparte, de astfel de lucrare dumnezeiască. Faptul că Lazăr s-a ridicat din morţi, nu înseamnă că toţi morţii se ridică atunci când vor ei, ori că un om lipsit de viaţă este chemat înapoi de un om în viaţă, aşa cum un om care doarme este trezit de un om care este deja treaz. Unele întâmplări sunt caracteristice lucrării omeneşti; altele arată semne ale puterii dumnezeieşti. Unele lucruri se întâmplă în chip firesc; altele au loc în chip minunat, cu toate că Dumnezeu este de faţă în lucrarea firească, şi firea însoţeşte minunea. Dar nu trebuie să se creadă, că oricare mort se poate amesteca în lucrurile celor vii, numai pentru că mucenicii vindecă sau ajută pe oarecare oameni. S-ar putea crede că: Mucenicii, prin puterea dumnezeiască, participă la lucrurile celor vii, dar morţii obişnuiţi nu au nici o putere de a se amesteca în lucrurile celor vii” (Grija pentru morţi, Cap. 16, în Fer. Augustin, Tratate despre căsătorie şi alte subiecte, Părinţii Bisericii, vol. 27, New York, 1955, pag. 378).

Într-adevăr, să luăm un exemplu, Sfinţii Părinţi ai vremurilor mai recente, cum ar fi Stareţul Ambrozie de la Optina, ne învaţă că fiinţele chemate în şedinţele spiritiste, sunt mai degrabă draci decât duhuri ale morţilor; şi cei care au cercetat fenomenele de spiritism în întregime, dacă aceştia au vreo judecată creştină, au ajuns la aceeaşi concluzie (vezi, de

35

pildă, Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: fapte şi înşelări, Benziger Bros., New York, 1924).

Astfel, nu este nevoie să punem la îndoială faptul că sfinţii, cu adevărat se arată drept-credincioşilor la moarte, aşa cum se povesteşte în multe Vieţi ale sfinţilor. Pe de altă parte, păcătoşilor obişnuiţi li se arată rude, prieteni, sau „zei”, care sunt potriviţi aşteptărilor muribunzilor, ori reprezintă ceea ce aceştia sunt pregătiţi să vadă. Probabil că este cu neputinţă de stabilit firea precisă a acestor arătări din urmă; ele, desigur, nu sunt simple halucinaţii, ci par să fie o parte a experienţei fireşti a morţii, un semn faţă de omul care moare, care urmează să intre în noul tărâm, unde legile realităţii materiale obişnuite nu se mai păstrează. Nu este nimic extraordinar în legătură cu această experienţă, care pare să fie neschimbată pentru vremuri, locuri şi religii felurite.

Experienţa „întâlnirii cu alţii” se iveşte în chip obişnuit chiar înainte de moarte, şi nu trebuie să fie asemănată cu întâlnirea destul de deosebită, pe care o vom prezenta acum: aceea cu „fiinţa de lumină”.

3. „Fiinţa de lumină”

Dr. Moody descrie această experienţă ca fiind „poate elementul comun cel mai uimitor, dintre cazurile pe care le-am studiat, şi desigur, elementul care are cea mai profundă urmare asupra individului” (Viaţă după viaţă, pag. 45). Majoritatea oamenilor descriu această experienţă ca o arătare de lumină, care îşi sporeşte strălucirea cu repeziciune; şi cu toţii o simt ca pe o fiinţă personală, plină de căldură şi iubire, faţă de care noul răposat este atras cu un fel de atracţie magnetică. Recunoaşterea acestei fiinţe pare să atârne de formaţia religioasă a fiecăruia; prin ea însăşi, aceasta nu are nici un semn de recunoaştere. Unii o numesc „Hristos”, alţii o numesc un „înger”; toţi par să socotească că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i călăuzească. Iată câteva relatări ale acestei experienţe:

36

„Am auzit doctorii spunând că eram mort, şi aceasta s-a întâmplat când am început să simt ca şi cum mă rostogoleam, de fapt era un fel de plutire ... Totul era negru, în afară de acel drum, care pornea de la mine, pe care vedeam această lumină. Era o lumină foarte, foarte strălucitoare, dar nu era prea întinsă la început. Cu cât mă apropiam de ea, se întindea tot mai tare” (pag. 48).

Altcineva când a murit, s-a simţit plutind „în această lumină limpede, de cristal curat ... Este o lumină aparte, cum nu se află nicăieri pe pământ. De fapt, eu nu am văzut o persoană în această lumină, şi totuşi lumina aceasta are o anumită însuşire, cu siguranţă că are. Este o lumină a înţelegerii desăvârşite şi a dragostei desăvârşite” (pag. 48).

„Mă aflam în afara trupului, nu am nici un fel de îndoială despre lucrul acesta, pentru că puteam să-mi văd trupul pe masa sălii de operaţie. Sufletul meu era afară! Toate acestea m-au făcut să mă simt foarte rău la început, dar după aceea, a venit această lumină foarte strălucitoare. La început părea că este cam întunecată, dar apoi a fost ca un fascicul uriaş ... Mai întâi, când a venit lumina, nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, dar apoi m-a întrebat într-un fel oarecare, dacă eram pregătit pentru a muri” (pag. 48).

Aproape întotdeauna, această fiinţă începe să vorbească cu noul răposat (mai degrabă printr-un fel de schimb de gânduri, decât prin cuvinte rostite); ea le „spune” întotdeauna acelaşi lucru, care este tâlcuit de către cei ce au trecut prin această experienţă, astfel: „Eşti pregătit să mori?” sau „Ce ai făcut cu viaţa ta ca să-mi poţi arăta?” (pag. 47). Uneori, de asemenea, în legătură cu această fiinţă, muribundul vede un fel de înfăţişare rapidă a întâmplărilor trecute din viaţa sa. Oricum, totul întăreşte faptul că această fiinţă, în nici un caz nu săvârşeşte o „judecată” a vieţilor sau faptelor lor; ea doar îi îndeamnă să-şi cerceteze vieţile.

Doctorii Osis şi Haraldsson au mai scris în studiile lor

37

despre câteva experienţe cu o astfel de fiinţă; ei consideră că experienţa luminii este „o însuşire tipică a vizitatorilor din alte lumi” (pag. 38) şi doresc să-l urmeze pe Dr. Moody numind fiinţele văzute, ori simţite în această lumină, mai degrabă „chipuri de lumină”, decât fiinţe spirituale şi zeităţi pe care muribunzii le recunosc adesea.

Cine - sau ce - sunt aceste „fiinţe de lumină”? Mulţi numesc aceste fiinţe „îngeri” şi le arată însuşirile lor

bune: ele sunt fiinţe de „lumină”, sunt pline de „dragoste şi înţelegere”, şi sădesc ideea „responsabilităţii” pentru viaţa cuiva. Dar îngerii cunoscuţi de experienţa creştin ortodoxă sunt cu mult mai desluşiţi, atât în înfăţişare cât şi în lucrare, decât aceste „fiinţe de lumină”. Pentru a înţelege aceasta şi a începe să vedem ce pot fi aceste „fiinţe de lumină”, va trebui să pornim de la învăţătura creştin ortodoxă despre îngeri, şi apoi să cercetăm, în amănunt, firea îngerilor care călăuzesc viaţa de dincolo.

38

CAPITOLUL II

Învăţătura ortodoxă despre îngeri

UNOAŞTEM din cuvintele lui Hristos că sufletul este întâmpinat de îngeri la moarte. Şi a murit săracul şi a fost

dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22). Despre chipul în care se arată îngerii, cunoaştem de

asemenea din Evanghelie: Un înger al Domnului (a cărui înfăţişare) era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în veşminte strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în alb (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, arătările îngerilor s-au petrecut întotdeauna sub aceleaşi chipuri de tineri strălucitori înveşmântaţi în alb. Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost de asemenea consecventă de-a lungul veacurilor, pictând doar astfel de tineri strălucitori (adesea cu aripi, care, de bună seamă, sunt o trăsătură simbolică, care de obicei nu se vede în apariţiile îngerilor). La al şaptelea Sinod ecumenic din anul 787 s-a hotărât ca îngerii să fie zugrăviţi numai cu chip, ca al oamenilor. „Cupidonii” artei apusene a Renaşterii, şi ai veacurilor care au urmat, sunt de insuflare păgână şi nu au nici o legătură cu îngerii adevăraţi.

Într-adevăr, nu numai cu privire la zugrăvirea artistică a îngerilor, ci în întreaga doctrină a fiinţelor spirituale, vestul romano catolic (şi protestant) modern s-a îndepărtat foarte mult de învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Este foarte important să înţelegem această greşeală, dacă vrem să pătrundem în adevărata învăţătură creştină a sorţii sufletului după moarte.

C

39

Episcopul Ignatie Brianceaninov († 1867), unul dintre marii Părinţi ai vremurilor mai apropiate, a văzut această greşeală şi a dedicat prezentării acestui subiect un volum întreg cu lucrările sale adunate la un loc, pentru a face cunoscută adevărata învăţătură ortodoxă despre acesta (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg, 1886). Criticând concepţiile teologice romano-catolice obişnuite din sec. al XIX-lea (Abbé Bergier, Dictionnaire de Théologie), într-o mare parte din acest volum (pag. 185-302), Episcopul Ignatie combate ideea modernă, bazată pe filosofia lui Descartes a sec. al XVII-lea, că toate cele ce se află în afara lumii materiale fac parte din lumea „spiritului pur”. Ca urmare, o astfel de idee Îl aşează pe Dumnezeul Cel necuprins pe aceeaşi treaptă cu felurite duhuri mărginite (îngeri, draci, suflete ale morţilor). Această idee s-a răspândit astăzi foarte mult (deşi cei care o susţin nu văd în întregime urmările ei) şi socotesc că există o puternică nepricepere a lumii contemporane cu privire la lucrurile „spirituale”; se arată o mare preocupare pentru toate cele ce se află în afara lumii materiale, făcându-se adesea o mică deosebire între ceea ce este dumnezeiesc, îngeresc, drăcesc, sau pur şi simplu, urmarea puterilor omeneşti foarte mari, sau a imaginaţiei.

Abbé Bergier a afirmat că îngerii, dracii şi sufletele morţilor sunt „desăvârşite spiritual”; astfel, ele nu se supun legilor timpului şi spaţiului, putem vorbi despre „înfăţişarea” sau „mişcarea” lor, doar ca metafore, şi „ele trebuie să fie îmbrăcate într-un trup foarte uşor, ori de câte ori Dumnezeu le îngăduie să lucreze asupra trupurilor” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 193-195). O altă lucrare romano-catolică bine documentată, a sec. al XX-lea, asupra spiritismului modern, repetă această teorie, afirmând, de pildă, că atât îngerii cât şi dracii „pot împrumuta materialul trebuincios (pentru a se face văzuţi de către oameni) de la firi mai joase, fie că sunt cu viaţă sau fără viaţă” (Blackmore, Spiritism: Fapte şi înşelări, pag. 522). Spiritiştii şi ocultiştii au luat aceste idei din filosofia modernă.

40

Un apărător al creştinismului supranatural, C. S. Lewis (anglican), pe bună dreptate critica moderna „concepţie a raiului numai ca stare de spirit”, dar el pare a fi cel puţin în parte atras de problema modernă „că trupul, şi aşezarea şi mişcarea şi timpul, se simt acum neînsemnate faţă de cele mai înalte măsuri ale vieţii spirituale” (C. S. Lewis, Minuni, The MacMillan Company, New York, 1967, pag. 164-165). Astfel de păreri sunt urmarea unei micşorări a realităţii duhovniceşti sub influenţa materialismului modern şi din cauza pierderii legăturii cu învăţătura şi cu experienţa duhovnicească creştină adevărată.

Pentru a înţelege învăţătura ortodoxă a îngerilor şi a altor duhuri, trebuie mai întâi să nu luăm în seamă dihotomia modernă simplificată peste măsură, de „materie-duh”; adevărul este mult mai complex, şi în acelaşi timp atât de „simplu”, că cei cărora le stă în putinţă să îl creadă, vor fi probabil socotiţi în mare măsură ca „neştiutori neabătuţi”. Episcopul Ignatie scrie (sublinierile sunt făcute de către noi): „Când Dumnezeu deschide ochii (duhovniceşti ai) unui om, acela este în stare să vadă duhurile în chipul lor propriu” (pag. 216). „Când s-au arătat oamenilor, îngerii s-au ivit întotdeauna sub chipul oamenilor” (pag. 227). La fel, „din toate înfăţişările Scripturii este limpede, că sufletul omului are chipul unui om în trup, întocmai ca celelalte duhuri zidite” (pag. 233). El citează o mulţime de izvoare Patristice pentru a dovedi această socotinţă. Să pătrundem în învăţătura Patristică pentru cugetul nostru.

Sf. Vasile cel Mare, în cartea sa despre Duhul Sfânt, spune că „firea puterilor cereşti este aceea a unui duh aerial - dacă se poate spune aşa - sau un foc nematerial ... Din această pricină, duhurile sunt mărginite în spaţiu, şi se fac văzute, arătându-se celor vrednici, în chipul propriilor lor trupuri”. Iarăşi, „noi credem că fiecare (dintre puterile cereşti) se află într-un loc oarecare, aceasta pentru că îngerul care stătea în faţa lui Corneliu nu se afla în acelaşi timp şi cu Filip (Fapte 10, 3; 8, 26); şi îngerul care vorbea cu Zaharia şi stătea lângă altarul

41

tămâierii (Luca 1,11) nu se afla în acelaşi timp în locul său din cer” (Capitolele 16, 23; Lucrările Sf. Vasile cel Mare, ediţia rusă Soikin, St. Petersburg, 1911, vol. 1, pag. 608, 622).

La fel, Sf. Grigorie Teologul ne învaţă: „Luminile mai mici după Sf. Treime, care au o slavă împărătească, sunt îngerii nevăzuţi, strălucitori. Aceştia umblă slobozi în jurul marelui Tron, fiindcă ei sunt minţi, foc şi duhuri dumnezeieşti care au putinţa de a se mişca repede prin aer. (Predica 6, Despre fiinţele duhovniceşti, în Lucrările Sf. Grigorie Teologul, lb. rusă, Editura Soikin, St. Petersburg, vol. 2, pag. 29).

Astfel, îngerii, în vreme ce sunt „duhuri” şi „flacără de foc” (Psalmi 103, 5; Evrei 1, 7) şi sălăşluiesc într-un loc unde legile pământeşti ale timpului şi spaţiului nu lucrează, sunt totuşi mărginiţi în timp şi spaţiu, şi lucrează în asemenea chipuri „materiale” (dacă se poate spune aşa) încât unii Părinţi nu şovăie să vorbească despre „trupurile subţiri” ale îngerilor. Sf. Ioan Damaschin, în sec. al VIII-lea, strângând învăţătura Părinţilor dinaintea lui, spune: „Dacă îl asemuim cu noi, se spune că îngerul este duhovnicesc şi nematerial, deşi asemănându-l cu Dumnezeu, Care este singurul fără de asemănare, totul dovedeşte a fi trupesc şi material - pentru că numai Dumnezeu este cu adevărat nematerial şi duhovnicesc”. Şi el spune iarăşi: „Îngerii sunt mărginiţi, pentru că atunci când se află în cer, ei nu sunt şi pe pământ, şi atunci când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, ei nu rămân şi în cer. Oricum ei nu sunt mărginiţi de ziduri sau porţi sau zăvoare, pentru că sunt nemărginiţi. Spun că sunt nemărginiţi pentru că ei nu se arată întocmai aşa cum sunt. Îngerii se arată celor drepţi şi celor cărora Dumnezeu doreşte să li se arate. Dimpotrivă, ei se arată în chipuri felurite celor care îi pot vedea.” (Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, în Părinţi bisericeşti, New York, 1958, vol. 37, pag. 205-206).

Spunând că îngerii „nu se arată aşa cum sunt”, de bună seamă că Sf. Ioan Damaschin nu se împotriveşte Sfântului Vasile, care spune că îngerii se arată „în chipul propriilor lor

42

trupuri”. Amândouă zicerile sunt adevărate, aşa cum pot ele fi văzute cu limpezime, în numeroasele lucrări ale îngerilor din Vechiul Testament. Astfel, Arhanghelul Rafail îl însoţea pe Tobie vreme de multe săptămâni, fără a fi vreodată bănuit că nu ar fi fost om. Totuşi, când Arhanghelul s-a descoperit singur în sfârşit, el a zis: În toate aceste zile eu am fost vizibil pentru tine, dar eu nu am mâncat, nici nu am băut, dar ţie numai ţi s-a părut că a fost aşa (Tobie 12, 19). Cei trei îngeri care s-au arătat lui Avraam, au lăsat de asemenea părerea că mâncau şi se credea că erau oameni (Facerea 18, 19). La fel, Sf. Chiril al Ierusalimului, în Cateheze, ne spune în legătură cu îngerul care i s-a arătat lui Daniil, că „la vederea lui Gavriil, Daniil s-a înfiorat şi, deşi era prooroc, nu a cutezat să-i răspundă, până când îngerul s-a schimbat el însuşi în chipul fiului omului”. (Cateheze IX, 1, Eerdmans, Părinţi niceeni şi post-niceeni, vol. VII, pag, 51). Totuşi, în cartea lui Daniil, (Cap. 10), citim că şi în cea dintâi arătare uimitoare a lui, îngerul era ca un om, doar cu o oarecare strălucire (faţa sa ca înfăţişarea fulgerului, ochii lui ca torţi arzând, braţele şi picioarele lui ca nişte scânteieri de bronz lustruit) care nu putea fi îndurată de ochi omeneşti. Astfel, arătarea unui înger este aceeaşi ca şi arătarea unui om; dar pentru că „trupul” îngeresc nu este material, până şi simpla vedere a arătării de foc, strălucitoare, este de ajuns pentru a uimi pe oricare om viu. Arătările îngereşti trebuie din nevoie să fie potrivite privirilor omeneşti, arătându-se mai puţin strălucitori decât sunt ei cu adevărat, insuflând mărire.

Fer. Augustin mai spune despre sufletul omenesc, că atunci când sufletul este despărţit de trup, „omul care se află într-o asemenea stare, deşi se află doar în duh şi nu în trup, totuşi, vede ca şi cum s-ar afla în trup, fără să-şi dea seama de nici un fel de deosebire între cele două stări”. (Cetatea lui Dumnezeu, cartea XXI, 10; Modern Library Edition, New York, 1955, pag. 781). Acest adevăr a fost întărit din plin în experienţele personale a mii de oameni aduşi din nou la viaţă în zilele noastre.

43

Dar dacă vorbim despre „trupurile” îngerilor şi ale altor duhuri, trebuie să fim cu purtare de grijă ca să nu socotim că însuşirile cele obişnuite sunt însuşirile cele mai însemnate ale lor. La sfârşit, Sf. Ioan Damaschin spune, „chipul şi desluşirea acestei materii numai Ziditorul o cunoaşte” (Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, pag. 205). În apus, Fer. Augustin a scris că este acelaşi lucru dacă alegem să vorbim despre „trupurile aeriale” ale dracilor sau ale altor duhuri, sau pur şi simplu, le numim „fără trup” (Cetatea lui Dumnezeu, XXI, 10, pag. 781).

Episcopul Ignatie a dat poate prea mare atenţie desluşirii „trupurilor” îngerilor în termenii cunoştinţelor ştiinţifice ale sec. al XIX-lea despre gaze. Din această pricină s-a ivit o oarecare neînţelegere între el şi Episcopul Teofan Zăvorâtul, care a socotit trebuincios să întărească ideea despre firea simplă a duhurilor, (care, desigur, nu sunt alcătuite din molecule care sunt tot gaze). Oricum, despre lucrul cel mai important - „învelişul uşor” pe care îl au toate duhurile - el a fost de acord cu Episcopul Ignatie (vezi Pr. George Florovski, Căi ale teologiei ruseşti, în lb. rusă, Paris, 1937, pag. 394-395). Poate că ivirea unor înţelegeri greşite asupra unui aspect de însemnătate mai mică, sau unele semne de întrebare asupra terminologiei, au fost pricina împotrivirii care s-a ridicat în apus, în veacul al V-lea, când Pr. latin Sf. Faustus de Lerins a afirmat aceeaşi doctrină a „materialităţii” relative a sufletului, bazată pe învăţătura Părinţilor răsăriteni.

Dacă alcătuirea firii îngereşti este cunoscută numai lui Dumnezeu, înţelegerea lucrărilor îngerilor (cel puţin în această lume) este pe măsura tuturor, despre aceasta aflându-se multe mărturii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în scrierile Patristice, ca şi în Vieţile sfinţilor. Pentru a înţelege deplin vedeniile care se arată muribunzilor, va trebui să înţelegem mai ales în ce chip se arată îngerii (dracii) căzuţi. Îngerii adevăraţi se arată întotdeauna în chipul lor cel adevărat (doar mai puţin strălucitori decât sunt

44

ei cu adevărat), şi ei lucrează numai pentru a împlini voia şi poruncile lui Dumnezeu. Pe de altă parte, îngerii căzuţi, deşi se arată uneori în chipul lor adevărat (pe care Sf. Serafim de Sarov l-a numit ca „urâcios”), îşi iau de obicei felurite înfăţişări şi săvârşesc numeroase „minuni” cu puterile pe care le au în stăpânire potrivit veacului lumii acesteia (Efeseni 2, 2). Locul lor de sălăşluire este aerul, şi menirea lor de căpetenie este de a-i ispiti sau de a-i înfricoşa pe oameni, şi astfel să-i târască spre pierzare, dimpreună cu ei înşişi. Creştinismul luptă împotriva lor: Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12).

Fer. Augustin, în tratatul său mai puţin cunoscut, „Prezicerile dracilor”, scris atunci când i s-a cerut să lămurească unele dintre multele lucrări drăceşti ale vechii lumi păgâne, oferă un punct de vedere general bun despre lucrările dracilor:

„Prin simţirea cu ajutorul simţurilor, care ţin de trupul spiritual, firea dracilor întrece cu repeziciune simţirea trupurilor celor pământeşti, cât şi viteza acelora, din pricina mobilităţii mult mai mari a trupului spiritual. Trupurile spirituale depăşesc neasemuit de mult, atât mişcările oamenilor şi ale animalelor, cât şi zborul păsărilor. Înzestrate cu acestre două însuşiri, care sunt darurile trupului spiritual, cu simţirea foarte ascuţită şi viteza de mişcare foarte mare, ele vestesc mai dinainte şi fac cunoscute multe lucruri, pe care le-au aflat cu mult mai devreme. La acestea, oamenii se minunează, din pricina încetinelii simţirii pământeşti. Prin vremea îndelungată în care îşi întind viaţa, dracii au câştigat o experienţă cu mult mai mare în întâmplări decât au dobândit oamenii în scurtimea zilelor vieţii lor. Prin aceste însuşiri, dobândite prin firea trupurilor spirituale, dracii, nu numai că vestesc mai dinainte multe lucruri care vor avea loc, dar fac şi multe minuni” (Prezicerile dracilor, Cap. 3, în Părinţi bisericeşti, vol. 27, pag. 426).

45

Multe dintre „minunile” şi arătările dracilor sunt istorisite în lunga predică a Sf. Antonie cel Mare, care se află în Viaţa sa, scrisă de Sf. Atanasie. Aici se vorbeşte şi despre „trupuri mai luminoase” de draci (Cap. 11, Edition of Eastern Orthodox Books, Willits, California, 1976, pag. 19-29). Viaţa Sfântului Ciprian, care a fost mai înainte vrăjitor, cuprinde de asemenea numeroase istorisiri ale schimbărilor şi minunilor drăceşti, povestite de un mărturisitor care a fost de faţă la ele (vezi The Orthodox Word, 1976, nr. 5).

O prezentare clasică a lucrărilor dracilor, se află în Convorbirile Sfântului Ioan Casian (VII şi VIII), marele Părinte al Galiei, al secolului al V-lea, şi cel care a răspândit pentru prima oară întreaga învăţătură monahicească răsăriteană în apus. Sf. Ioan Casian scrie: „O mulţime atât de mare de duhuri rele umplu acest văzduh, care se întinde între cer şi pământ, în care acelea plutesc în tulburare, iar nu în trândăvire, că Dumnezeu, prin rânduiala Lui, pentru binele nostru le-a ascuns şi le-a îndepărtat din priveliştea oamenilor. Altfel, din pricina lovirii din partea lor, sau din pricina priveliştii înfricoşătoare a chipurilor lor, pe care şi le iau şi le schimbă după voia lor, ori de câte ori doresc ei, oamenii ar fi stăpâniţi de chinuire de neîndurat şi gata de pierzare ...

Despre faptul că duhurile necurate sunt stăpânite de puteri rele şi se află sub ocârmuirea acelora, ne învaţă nu numai mărturia Sfintelor Scripturi, pe care o citim în răspunsul Domnului către fariseii care L-au defăimat: dacă Eu scot demonii cu ajutorul lui Belzebul, prinţul demonilor (Matei 12, 27) - ci şi vedeniile limpezi şi întâmplările din Vieţile sfinţilor.

Când unul dintre fraţii noştri călătorea prin acest pustiu, găsind o oarecare peşteră după căderea nopţii, s-a oprit acolo şi a dorit să-şi facă rugăciunea de seară înăuntru. În vreme ce cânta psalmii după obicei, ceasurile treceau şi s-a făcut după miezul nopţii. După terminarea rugăciunii, dorind să-şi odihnească puţin trupul obosit, s-a întins pe jos şi deodată a început să vadă

46

hoarde de draci fără de număr, venind laolaltă din toate părţile; venind într-un şir fără de sfârşit, unii mergeau înaintea căpeteniei lor, alţii după. Căpetenia lor a venit la sfârşit. Acesta era mai înalt şi mai mare decât toţi, şi era şi la înfăţişare mai înfricoşător. După ce a fost adus un tron, acela s-a aşezat într-o înaltă curte de justiţie şi cu judecată amănunţită a început să socotească lucrările fiecăruia. Unii au mărturisit că au fost neputincioşi să-i ispitească pe împotrivitorii lor. Căpetenia lor a poruncit, folosind ocări şi batjocoriri, ca aceia să fie alungaţi de la faţa lui, căci erau trândavi şi nepăsători, ocărându-i cu un răget de urgie, că trecuse prea multă vreme şi nu aduseseră nici un fel de roade. Dar cei care au mărturisit că ispitiseră pe cei care le fuseseră rânduiţi lor, au fost înconjuraţi de cinstire mare, cu înflăcărare mare şi cu uralele gălăgioase ale tuturor, ca fiind cei mai curajoşi luptători, slăviţi, ca pildă pentru toţi.

Unul dintre cele mai rele duhuri dintre acelea, a păşit înainte şi a mărturisit cu bucurie drăcească, ca şi cum ar fi avut o izbândă mare, că el biruise în cele din urmă un bine cunoscut călugăr, al cărui nume nu l-a dat, după ispitiri neîncetate, vreme de cincisprezece ani, ademenindu-l chiar în noaptea aceea cu păcatul curviei ... La această mărturisire au râs cu toţii din destul, iar acela s-a îndepărtat, fiind slăvit cu mari laude, de către mai marele întunecimii, şi fiind încununat cu slavă mare. La ivirea zorilor, întreaga mulţime de draci s-a făcut nevăzută.” Mai târziu, fratele care fusese de faţă la această întâmplare, a aflat că ceea ce s-a spus despre călugărul cel căzut, era adevărat (Convorbiri VIII, 12, 16 traducerea rusească a Episcopului Petru, Moscova, 1892, pag. 313, 315 ).

Astfel de experienţe s-au întâmplat creştinilor ortodocşi până în veacul nostru. Este limpede că acestea nu sunt vise ori vedenii, ci întâmplări adevărate, petrecute în stare de veghe, cu draci, aşa cum sunt ei - dar asta se întâmplă în chip firesc, numai după ce au fost deschişi ochii cei duhovniceşti pentru a vedea aceste fiinţe, care, sunt nevăzute de ochii oamenilor, în chip

47

obişnuit. Până nu demult, se pare că erau foarte puţini creştini ortodocşi „învechiţi” sau cu „minte strâmtorată”, care mai puteau să creadă în „adevărul neabătut” al acestui fel de povestiri. Chiar şi astăzi mai sunt unii ortodocşi care socotesc că este greu de primit aceste experienţe, credinţa modernă fiind atât de răspândită, că îngerii şi dracii sunt „duhuri curate” şi că nu lucrează în asemenea chipuri materiale. Doar în urma lucrărilor drăceşti mult sporite din ultimii ani, aceste povestiri încep să pară din nou a fi cu putinţă. De asemenea, experienţele de „după moarte”, larg răspândite, au deschis sălaşul realităţii nemateriale multor oameni obişnuiţi, care nu au avut nici o legătură cu ocultismul, şi a ajuns una dintre nevoile acestor vremuri, să se dobândească o lămurire adevărată şi limpede a acestui sălaş şi a fiinţelor care sălăşluiesc acolo. Numai creştinismul ortodox poate aduce această lămurire, păstrând învăţătura creştină curată până în zilele noastre.

Să vedem mai concret cum se arată îngerii (şi dracii) la ceasul morţii.

CAPITOLUL III

Arătări ale îngerilor şi dracilor la ceasul mor ţii

N aceste experienţe, proaspătul dispărut este de obicei întâmpinat de doi îngeri. Iată cum îl înfăţişează autorul

lucrării „De crezut pentru mulţi”: „Nici nu începuse bine bătrâna soră să rostească aceste cuvinte (’Să moştenească Împărăţia Cerului!’), că s-au arătat lângă mine doi îngeri; pentru o pricină oarecare am cunoscut într-unul dintre ei pe îngerul meu păzitor, dar celălalt îmi era necunoscut” (pag. 22). (Mai târziu, un pustnic cucernic i-a spus că acela era „îngerul

Î

48

de întâlnire”.) Sf. Teodora, a cărei călătorie după moarte prin „vămile” văzduhului este istorisită în viaţa Sf. Vasile cel Nou (sec. al X-lea, 26 martie), relatează că „atunci când am fost la capătul puterilor, deodată am văzut doi îngeri strălucitori ai lui Dumnezeu, care erau ca nişte tineri minunaţi, de o frumuseţe cu neputinţă de grăit prin cuvânt. Feţele lor erau mai strălucitoare decât soarele, privirea lor era plină de dragoste, părul capului lor era alb ca zăpada, în jurul capului aveau aureole aurii, strălucitoare, care se răspândeau în jur, veşmintele lor străluceau ca fulgerul, şi pieptul le era încins cu eşarfe aurii în chip de cruce” (vezi traducerea în Taine veşnice dincolo de mormânt, pag. 70). Sf. Salvie, Episcopul Galiei, din sec. al VI-lea, povesteşte astfel propria sa experienţă de moarte: „Când chilia mea s-a cutremurat acum patru zile, şi m-aţi văzut zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri şi dus până în cele mai înalte suişuri ale cerului” (Sf. Grigorie de Tours, Istoria francilor, VII, 1; vezi Viaţa Sf. Salvie în The Orthodox Word, 1977, nr. 5).

Menirea acestor îngeri este de a lua sufletul nostru ieşit din trup, în călătoria sa în viaţa de dincolo. Nu este nimic nelămurit în privinţa lor, nici în înfăţişare nici în lucrare; având înfăţişare omenească, ei apucă „trupul uşor” al sufletului şi îl duc departe. „Îngerii purtători de lumină mi-au luat îndată sufletul în braţele lor” (Sf. Teodora, vezi Taine veşnice ..., pag. 71). „Luându-mă cu braţele, îngerii m-au purtat chiar prin peretele camerei ...” (De crezut pentru mulţi ..., pag. 22). Sf. Salvie a fost „ridicat de doi îngeri”. Astfel de exemple s-ar mai putea aduce.

De aceea, nu se poate spune că „fiinţa de lumină” din experienţele de astăzi, este un înger călăuzitor în viaţa de dincolo. „Fiinţa de lumină” nu are chip văzut, nu duce sufletul nicăieri, nu intră cu sufletul într-un dialog, şi arată în succesiune rapidă faptele săvârşite în viaţa de pe pământ. Nu orice fiinţă care se arată ca înger, este înger cu adevărat, căci chiar satana se preface în înger de lumină (II Cor. 11, 14). Astfel, aceste fiinţe, fără să aibă măcar înfăţişarea îngerilor, cu siguranţă nu pot fi

49

recunoscute ca atare. Întâlnirile de netăgăduit cu îngerii, par să nu aibă loc aproape niciodată în experienţele de „după moarte” din zilele noastre - vom încerca să lămurim a