Substraturile energetice ale efortului

Contractia musculara

Organismul uman este perfect adaptat miscarii. Starea organismului care depaseste conditiile bazale (de repaus) prin miscare, presupune efectuarea unui efort realizat in principal pe baza contractiei musculaturii striate. Efortul fizic dus pana la limitele homeostaziei (stare de echilibru dinamic al functiilor si proceselor biochimice ale organismului, care se traduce printr-o constanta continua a unor parametri fiziologici: temperatura corporala, presiune arteriala, frecventa cardiaca s.a.) este efortul omului obisnuit, care nu practica in mod organizat sau accidental sportul. Efortul fizic, care prin nivelul ridicat de solicitare al organismului, urmareste dezvoltarea la limitele superioare a capacitatii fizice, fiziologice, psihice ale omului in vederea realizarii unor performante superioare intangibile pentru omul obisnuit, constituie efortul fizic sportiv.           

Cele doua niveluri de solicitare a organismului permit demarcatia clara intre omul sanatos, care se misca, si omul pe care unii autori il numesc „homo sportivus”.

A. Dragnea, in 1996, citandu-l pe Paul Popescu-Neveanu, defineste efortul „o conduita conativa de mobilizare, concentrare si accelerare a fortelor fizice si psihice in cadrul unui sistem de autoreglaj constient si aconstient, in vederea depasirii unui obstacol, a invingerii unei rezistente a mediului si a propriei persoane”.

Pentru efectuarea unui act motric este nevoie de consumarea unei cantitati de energie musculara si nervoasa. Atunci cand acest consum de energie este mare, datorita parametrilor efortului depus, apare oboseala. Diminuarea sau inlaturarea oboselii se realizeaza prin odihna. Relatia dintre efortul fizic care genereaza oboseala si odihna este fundamentala in antrenamentul sportiv. Aceasta relatie defineste dozarea efortului.

Efortul fizic practicat sistematic in antrenamente va avea un efect pozitiv asupra organismului si a capacitatii de performanta. Acest efect pozitiv este intarit numai in cazul in care se respecta anumite principii metodice ale antrenamentului. In caz contrar pot aparea efecte negative atat in obtinerea performantei cat si asupra gradului de sanatate al sportivilor.

Efortul fizic impus de practicarea unei ramuri de sport are o rata specifica (specificitatea efortului fizic) fiind determinata de caracteristicile tehnicii si tacticii, de prevederile regulamentare, de materialele de concurs si de conditiile de mediu in care are loc concursul. Chiar daca in structura corpului omenesc se regasesc aceleasi organe si sisteme, indiferent de sportul practicat, modificarile produse in timp sunt evidente, cel putin sub aspect morfologic. Diferentele dintre un rugbyst si un inotator sau dintre un halterofil si un maratonist sunt evidente!

Parametrii efortuluiGradul de solicitare este determinat diferit de diferitele componente ale efortului, între

acestea existând relaţii de strânsă interdependenţă. Aceste componente se numesc parametrii efortului, aceştia fiind evidenţiaţi de o serie de cercetări din domeniul fiziologiei efortului:

A. intensitatea efortului;B. numărul de repetări;C. durata efortului;D. durata intervalelor de odihnă;E. caracterul odihnei.

A. Intensitatea efortuluiIntensitatea efortului este determinată de travaliul realizat într-o unitate de timp, aceasta

putându-se determina diferit în funcţie de calităţile motrice influenţate preponderent. Astfel, pentru dezvoltarea rezistenţei sau vitezei intensitatea se măsoară în m/s, iar le exerciţiile pentru dezvoltarea forţei se exprimă în procente din Fmax. În jocurile sportive, intensitatea se măsoară prin ritmul de desfăşuare, care determină o anumită frecvenţă cardiacă.

Intensitatea constituie cel mai important parametru al efortului deoarece determină direct forţa aerobică a fiecărui individ (VO2max). Deoarece forţa aerobă creşte proporţional cu frecvenţa cardiacă (FC), determinarea intensităţii efortului se face prin metoda „frecvenţei cardiace de rezervă” (FCr) concepută de fiziologul finlandez Karvonen. O altă metodă de determinare a FC este metoda „frecvenţei cardiace maxime” (FCmax). În continuare, pentru o mai bună înţelegere vom face o comparaţie a acestor metode.

FCr se obţine prin scăderea FC în repaus din FCmax, care la rândul ei este 220 – vârsta sportivului. În cazul unui jucător de handbal de 20 de ani, FCmax este 220 – 20 = 200 b/min. Dacă FC în repaus este 65 b/min, atunci:

FCr = 200 – 65 = 135 b/min.Frecvenţa cardiacă cu care dorim să lucreze sportivul se numeşte frecvenţă cardiacă

obiectiv (FCc), aceasta calculându-se ca un procentaj al FCr adăugat la FC în repaus. În situaţia în care vrem să stabilim FCc la 80% din FCr, atunci:

FCc = (0,8 x 135) + 65 = 173 b/min.Prin metoda „frecvenţei cardiace maxime”, FCc se calculează procentual din aceasta.

Luând spre exemplificare aceleaşi valori ca în exemplul anterior, când FCmax = 200 b/min, atunci:FCc = 0,8 x 200 = 160 b/min

După această metodă efortul trebuie dirijat în aşa fel încât FCc să fie 160 b/min.S-a demonstrat experimental că la nivelul pragului anaerobic, frecvenţa cardiacă medie

este 90% din FCmax. Pentru ca procesele cardiovasculare şi metabolice să fie adecvate în timpul antrenamentului, sportivii trebuie să lucreze la o intensitate corespunzătoare FC peste 85% din FCmax sau peste 80% din FCr (Fox şi Mathews).

Modificarea intensităţii efortului într-o lecţie sau în cadrul unei etape mai mici sau mai mari de antrenament determină modificarea încărcăturii generale a efortului şi influenţează, în sensul stimulării, mecanismele de asigurare a energiei pentru susţinerea muncii depuse.

Eforturile de intensitate scăzută sau moderată pot fi suportate mai uşor de către sportivi, dar nu conduc la creşterea gradului de antrenament. Perfecţionarea procedeelor tehnice sau acţiunilor tactice într-un astfel de regim, face ca, în condiţii de joc, să scadă stabilitatea măiestriei tehnico-tactice (Dahnovschi şi Lescenko). De aceea în timpul antrenamentului sportivii trebuie să folosească metode de intensificare a pregătirii pentru a se apropia de valoarea efortului din joc.

B. Numărul de repetăriAcest parametru se referă la numărul total el perioadelor de efort dintr-o lecţie de

antrenament, acesta constituind de fapt, volumul efortului. În antrenament, dozarea volumului urmăreşte obţinerea randamentului corespunzător obiectivului propus. Între volum şi intensitate trebuie stabilite anumite relaţii de interdependenţă.

În eforturile de intensitate scăzută, volumul va fi mare şi invers, la intensitate crescută, volumul va fi redus. La intensitate egală, timpul necesar refacerii după efort, va fi cu atât mai mare cu cât volumul este mai mare.

Determinarea volumului efortului se face diferit în funcţie de disciplina sportivă. Dacă în eforturile de rezistenţă, volumul se exprimă în km, iar în cele de forţă se exprimă în kg, în cazul antrenamentelor de handbal, volumul se exprimă în timpul efectiv de lucru.

C. Durata efortuluiDurata, ca parametru al efortului, se poate analiza şi interpreta numai în legătură cu

intensitatea efortului, acesta fiind elementul hotărâtor în determinarea furnizorului de energie.„Modificarea duratei are dublă însemnătate. În primul rând de durata lucrului depinde pe

seama căror furnizori de energie se va îndeplini activitatea, în al doilea rând, durata lucrului condiţionează, în cazul eforturilor supracritice, mărimea datoriei de oxigen, iar în cazul celor subcritice şi critice – durata activităţii interne a sistemului care asigură furnizarea şi utilizarea energiei.” (L.P.Matveev)

Mijloacele generale de antrenament care sunt utilizate pentru a determina modificări de natură biologică în sistemul neuromuscular, circulator şi metabolic sunt influenţate direct de intensitatea şi volumul de lucru.

Eforturi de foarte scurtă durată (1 – 3 s) cu intensitate 98 – 100%Aceste tipuri de eforturi sunt reprezentate de sprinturi scurte, sărituri, aterizări, aruncări,

etc, în care substratul metabolic utilizat nu constituie un factor limitativ. Cu alte cuvinte, ATP-ul şi CP-ul nu constituie o limită pentru executarea unor astfel de acţiuni.

De exemplu, executarea unei aruncări la poartă nu este dependentă de concentraţia compuşilor fosfat-macroergici, deoarece orice concentraţie a acestor compuşi este suficientă pentru executarea unei astfel de mişcări. Acest lucru semnifică faptul că mişcările atât de scurte

nu depind de factorii metabolici, ci exclusiv de factorii neuro-musculari, deci au un suport nervos.

Ca urmare, utilizarea în antrenament a unor astfel de mijloace favorizeză o ameliorare a calităţilor neuro-musculare, care se concretizează în sincronizarea unităţilor motorii stimulate şi o creştere a frecvenţei stimulilor, acest lucru conducând la o ameliorare a forţei în unitatea de timp, adică a forţei explozive.

Acest tip de adaptare favorizează capacităţile tehnice ale jucătorilor, capacităţi care se manifestă în teren ca o ameliorare a capacităţilor coordinative şi a tempismului (capacitate de estimare şi predicţie spaţio-temporală).

În sfârşit, trebuie amintită şi ameliorarea forţei explozive factor foarte important în manifestarea tehnică, care se materializează printr-o producţei crescută de forţă în unitatea de timp.

Eforturi scurteEforturile de intensitate mare (95 – 98%) cu o durată mai mică de 10s sunt reprezentate

de scurte accelerări sau sprinturi (50 – 60m), alergări cu mici îngreuieri, etc. Aceste tipuri de eforturi reclamă un consum crescut de ATP în unitatea de timp. Cerinţele energetice ale acestui tip de efort pot fi acoperite sau din rezervele de CP sau din glicoliza anaerobă.

Eforturile de intensitate mare (90 – 95%) cu durată mai mică de un minut apar în antrenamentul cu repetări sau cu intervale, în alergări pe distanţe cuprinse între 100 şi 400 m. Ca efect principal al utilizării unor astfel de mijloace se remarcă ameliorarea rezistenţei lactacide şi a puterii lactacide.

Fără nici un dubiu, mecanismele anaerobe alactacide şi lactacide sunt stimulate puternic în cazul unor astfel de eforturi. Prin intermediul acestor eforturi sunt influenţate sistemele particulare şi specifice care determină adaptări biologice profunde cum ar fi cele referitoare la producerea acidului lactic, ceea ce necesită o pregătire profundă şi complexă, înainte de a putea fi stimulate. Ca urmare, utilizarea unor astfel de metode nu este indicată în cazul unei lipse de pregătire de mai mulţi ani.

Eforturi de până în 5 minute cu intensitate 80 – 85%Acest tip de eforturi este reprezentat de alergări pe distanţe de 1000 – 2000 m sau de

repetări 2 – 3 x 1000 m, sau 600 – 800 – 1000 – 2000 m.Acest tip de efort determină creşterea proceselor oxidative, cu implicarea enzimelor

ciclului Krebs, în acelaşi timp, putându-se dezvolta şi procesele de producere ale acidului lactic.Utilizarea acestui tip de antrenament pe perioade îndelungate nu produce efecte pozitive

pentru creşterea capacităţilor fundamentale ale jucătorilor de handbal, deoarece un efort constant pe o durată de 4 – 5 min. nu este întâlnit în nici un joc de handbal.

Prin acest tip de efort sunt solicitate mecanisme foarte delicate, cum ar fi o producţie crescută de acid lactic. Înainte de stimularea acestor mecanisme este necesar ca organismul să fie adaptat la încărcături foarte ridicate şi în acelaşi timp să fie în măsură să elimine fără mare dificultate eacidul lactic produs.

Eforturi cu durată de peste 10 min şi cu intensitate 70 – 80%

Acest tip de efort este de natură exclusiv aerobă, cu efecte generale. Între eforturile de acest tip se disting diverse modalităţi de efectuare a efortului, cu caracteristici particulare: alergare rapidă de 15 min. cu FC – 170 – 180 b/min; cros lung – 40 – 45 min. la o FC – 150 – 160 b/min; alergare continuă lentă – 45 – 60 min. la o FC – 140 – 150 b/min.

Chiar dacă aceste tipuri de eforturi diferă între ele ca mod de execuţie, ele se adresează creşterii capacităţii şi puterii aerobe, provocând adaptări şi modificări asemănătoare. Aceste modificări se pot identifica în creşterea VO2max, datorită modificărilor care au loc la nivel biochimic şi enzimatic local, dintre care amintim creşterea cantităţii de enzime implicate în metabolismul oxidativ.

Aceste tipuri de eforturi nu trebuie utilizate fără discriminare, factorii fiziologici implicaţi fiind mulţi şi de natură diferită, de aceea trebuiesc luate anumite precauţii. Aceste eforturi se realizează ca urmare a unei frecvenţe a stimulului nervos foarte scăzută, care interesează în principal recrutarea fibrelor lente.

Aplicarea unui stimul lent şi îndelungat, pe o perioadă lungă, poate influenţa şi fibrele rapide, în special cele de tipul IIA, care prezintă caracteristici metabolice şi neuro-musculare duble. De fapt, fibrele FT de tip IIA, ca răspuns la acest tip de stimul sunt cele care suferă modificări marcante şi profunde, trecând spre caracteristicile lente sau rapide, în funcţie de stimulul care acţionează asupre lor.

D. Durata intervalelor de odihnăPentru a evita unele efecte negative ale antrenamentului (suprasolicitarea, surmenajul,

etc) efortul trebuie îmbinat judicios cu intervalele de odihnă, care permit refacerea potenţialului energetic al organismului. Relaţia procentuală dintre durata efortului şi cea a intervalelor de odihnă, din durata totală a unui antrenament constituie densitatea efortului. Densitatea efortului depinde de intensitatea şi volumul efortului şi, în principal, de obiectivele antrenamentului.

Durata intervalului de odihnă, împreună cu intensitatea şi durata efortului, determină caracterul şi intensitatea reacţiilor de răspuns ale organismului la efort. Aceste reacţii vor fi cu atât mai mari, cu cât intensitatea şi durata efortului vor fi mai mari.

Utilizarea intervalelor de odihnă pe parcursul antrenamentului a dat naştere metodei „cu intervale”. Această metodă se utilizează în scopul dezvoltării forţei, vitezei, rezistenţei, dar şi în scopul perfecţionării tehnico-tactice în condiţiile impuse de competiţie.

Pentru stabilirea intervalelor de odihnă trebuiesc cunoscute rezultatele cercetărilor efectuate de specialiştii domeniului (fiziologi, psihologi, metodişti) pentru ca pe baza lor, să se stabilească cele mai adecvate indicaţii metodice.

Zatiorski a demonstrat că după un efort intensiv, refacerea potenţialului energetic se realizeză destul de neuniform, atât ca viteză de refacere, în general, cât şi diferenţiat pe sisteme energetice. Astfel, revenirea se va realiza 70% în prima treime a intervalului, în a doua treime 20%, pentru ca în a treia parte să se refacă restul de 10%. Refacerea CP se realizează în 30 minute, a glicogenului în 2 – 3 ore, iar metaboliosmul proteinelor după 36 – 38 ore.

Deoarece refacerea potenţialului de efort se produce în paralel cu revenirea FC, se va folosi acest indicator pentru a determina durata intervalului şi momentul reînceperii efortului, pe fonduri diferite de revenire, în funcţie de obiectivul urmărit.

Durata intervalului de odihnă determină, pe lângă efectul antrenamentului, şi gradul de creştere al calităţilor motrice. După eforturi de intensitate subcritică sau critică, dacă intervalele de odihnă sunt mari, fiecare reluare a efortului porneşte de la acelaşi nivel şi, nu numai că nu creşte capacitatea de efort, dar după o perioadă de 4 – 6 săptămâni de astfel de eforturi se va observa chiar o diminuare a acesteia. De fiecare dată, la reluarea efortului, „va intra în acţiune mecanismul fosfocreatinic al metabolismului energetic, după 1 – 2 min. ajunge la maxim glicoliza, iar în minutele 3 – 4 se desfăşoară din plin procesele respiratorii.” (L.P.Matveev) Prelungind mai mult intervalul de odihnă, procesele respiratorii se vor diminua, acest lucru îngreuind reluarea efortului. În situaţia în care se scurtează intervalele de odihnă, reluarea efortului se va face pe fondul unei activităţi cardio-respiratorii, deci în condiţii de funcţionare crescută a sistemului energetic aerob. Deci, micşorarea intervalului de odihnă în cazul eforturilor maximale şi submaximale va conduce la creşterea posibilităţilor aerobe de realizare a efortului.

Micşorarea duratei intervalelor de odihnă, atunci când intensitatea eforturilor este supracritică determină incapacitatea refacerii datoriei de O2, efortul va deveni tot mai anaerob, se va acumula acid lactic şi va apărea oboseala, ceea ce obligă la scăderea intensităţii efortului.

Utilizarea intervalelor de odihnă mari, care permit refacerea completă a rezervelor de energie, favorizează mai mult dezvoltarea vitezei decât a rezistenţei. După eforturile maxime, pentru dezvoltarea vitezei, eforturi a căror durată este de maxim 20” (dintre care doar primele 6 – 7” sunt exclusiv pentru dezvoltarea vitezei) , intervalul de odihnă se recomandă a fi de până la şapte ori mai mare decât durata efortului.

În cazul metodei antrenamentului cu intervale, s-a demonstrat că efectul efortului creşte dacă efortul se reia pe fondul unei reveniri incomplete, după intervalul de odihnă, când capacitatea de efort este refăcută doar în proporţie de 2/3. În cazul jucătorilor de handbal în cazul unei perioade de 1 min. de efort, intensitatea trebuie să fie de 95% din maxim, iar dacă această perioadă se prelungeşte la 2 min, atunci intensitatea indicată trebuie să fie 90% din cea maximă.

E. Caracterul odihneiIntervalul de odihnă se poate caracteriza printr-o totală pasivitate sau prin continuarea

efortului la un nivel mult mai mic al intensităţii, alegerea uneia sau alteia dintre variante fiind determinată în principal de intensitatea efortului.

La intensităţi subcritice sau apropiate de cele critice se recomandă odihna activă pentru a menţine procesele cardio-respiratorii la un nivel ridicat, pentru a evita trecerile bruşte de la pauză sau efort. În acest caz, furnizorii aerobi de energie sunt în activitate, iar atingerea valorilor maxime ale consumului de oxigen raportate la intensitatea efortului se vor face foarte repede.

În cazul utilizării eforturilor maxime este contraindicată efectuarea eforturilor de intensitate scăzută în intervalul de odihnă deoarece se prelungeşte timpul de refacere al fosfagenelor, care în asemenea eforturi constituie principala sursă de energie. La intensităţi

intermediare, antrenorul trebuie să se orienteze în funcţie de fiecare sportiv la folosirea unor intervale de odihnă combinate (între odihnă activă şi cea pasivă).

Mărimea efortului de antrenamentAprecierea efortului din punctul de vedere al mărimii sale este o problemă complexă, nu

foarte bine lămurită. Aprecierea mărimii unui efort prin prisma unui singur parametru, de obicei intensitatea, este un punct de vedere limitat, deorece se face o suprapunere a mărimii efortului pe intensitatea acestuia. O evaluare corectă a mărimii efortului nu trebuie să ia în calcul doar parametrii efortului, ci şi caracterul solicitărilor interne şi timpul de revenire la capacitatea de efort iniţială.

1. Efortul maximAcest efort determină o scădere a capacităţii de efort cu aproximativ 25%, refacerea

urmând o traiectorie precisă. Atributul de „maxim” pentru acest efort este determinat de modificările produse în organism:

a) tensiunea arterială maximă ajunge la 220 – 250, iar cea minimă scade la 0 (ton infinit);b) hiperdinamie a miocardului;c) scăderea glicemiei şi creşterea concentraţiei de acid lactic, concentraţie ce nu se

normalizează nici după 30 – 40 min.;d) scăderea conţinutului de hemoglobină şi eritrocite;e) scăderea conţinutului de albumine şi creşterea conţinutului de globuline.

Refacerea după un astfel de efort se realizează asfel:f) primele 2 – 3 zile – menţinerea capacităţii de efort scăzută;g) zilele 4 – 6 – revenirea la nivelul iniţial al capacităţii de efort;h) zilele 7 – 9 – apariţia fenomenului de supracompensare;i) zilele 10 – 14 – restabilirea capacităţii de efort iniţială.

Această dinamică este modificată dacă în această perioadă se folosesc eforturi medii şi mici, în sensul prelungirii duratei refacerii. În zilele 7 – 9 apare perioada de supracompensare, ceea ce creează condiţii optime pentru o nouă treaptă de adaptare a organismului la efort.

Din dinamica refacerii după un efort maxim, se observă şi se recomandă ca un astfel de efort să nu fie folosit cu 12 – 14 zile înainte de competiţie. Totuşi, în această perioadă este indicată folosirea unor eforturi mari, cu caracter specific, pentru a menţine efectele efortului maxim.

2. Efortul mareRealizarea acestui tip de efort duce la diminuarea cu 10 – 15% a capacităţii de efort.

Alături de această diminuare se produc şi următoarele modificări:j) modificarea tensiunii arteriale, cea maximă ajungând la 200 – 220;k) creşterea frecvenţei cardiace la 160 – 180 b/min.

Refacerea capacităţii de efort se realizează după următoarea dinamică:l) zilele 1 – 2 – menţinerea capacităţii de efort scăzută;

m) zilele 3 – 4 – revenire la nivelul iniţial;n) zilele 5 – 6 – apariţia supracompensării.

3. Efortul mediuAcest tip de efort produce modificări moderate la nivelul principalelor sisteme ale

organismului (circulator şi respirator) şi la al principalelor procese biochimice şi nervoase. Efortul mediu se utilizează într-o succesiune de mai multe antrenamente pentru a obţine un efect cumulat.

În urma unui efort mediu, capacitatea de efort scade cu 6 – 8%, refacerea realizându-se în 24 ore, de aceea acest tip de efort se poate relua a doua zi, iar repetarea lui se poate realiza în întreg ciclul săptămânal. Efectele utilizării acestui efort sunt: FC – 150 – 160 b/min; tensiunea arterială maximă – 170 – 180.

Eforturile medii se folosesc în antrenamente intercalate eforturilor mari şi maxime, sau în eforturile microciclurilor de după competiţii.

4. Efortul micEfortul mic produce modificări neînsemnate la nivelul tuturor funcţiilor organismului.

Capacitatea de efort, nu numai că nu scade, dar la sportivii bine adaptaţi la efort, chiar creşte. Aceste eforturi se utilizează ca mijloace ale odihnei active în perioadele de refacere sau în antrenamentele de studiu ale diferitelor acţiuni şi combinaţii tactice.

Restabilirea după efortRealizarea restabilirii, adică refacerea resurselor energetice, este absolut necesară pentru

efectuarea unor noi eforturi, atât în cadrul aceluiaşi antrenament, cât şi în cadrul următoarelor antrenament.

Restabilirea în urma oboselii se realizează prin optimizarea regimului de muncă şi odihnă, înţelegând prin aceasta stabilirea unui raport optim între efortul depus în antrenamente şi pauzele de odihnă pentru refacerea organismului.

Refacerea capacităţilor funcţionale şi a potenţialului energetic se face în mod gradat, pe faze, timpul de restabilire fiind diferit pentru diferitele aspecte funcţionale. (vezi tab. nr. 1) Odată cu încetarea efortului şi instalarea oboselii, capacitatea de efort a organismului este scăzută. Urmează, apoi, faza de restabilire, faza de suprarestabilire, pentru ca în final să se ajungă din nou la faza de restabilire.

Nr. PROCESUL TIMP DE REFACERE

crt.1. Refacerea rezervelor de O2 din organism 10 – 15 s2. Refacerea rezervelor anaerobe alactacide musculare 2 – 5 min3. Refacerea datoriei alactacide de O2 3 – 5 min4. Eliminarea lactatului 30 – 90 min5. Eliminarea lactatului 30 – 90 min6. Refacerea rezervelor de glicogen muscular şi hepatic 12 – 48 ore7. Creşterea sintezei de proteine enzimatice şi structurale 12 – 72 oreTab. nr. 1 Timpul necesar refacerii complete a diverselor procese biochimice în timpul perioadei de odihnă, după un efort muscular intens (după Volkov)

Refacerea rezervelor energetice ale organismului depinde de natura efortului, de volumul şi intensitatea sa, precum şi de sistemul energetic care l-a asigurat. S-a demonstrat experimental că fosfagenele (ATP şi CP) se refac în primele minute ale repausului. Astfel, ATP-ul se reface în primele 30” în proporţie de 70%, restul refăcându-se în următoarele 3 – 5’; CP-ul se reface în primele 2 min. în proporţie de 84%, în 4 min. – 89%, iar în 8 min în proporţie de 97%.

Mecanismele principalelor procese energetice

1. Mecanismul anaerob alactacidEste mecanismul care se declanşează cel mai repede, are intensitatea cea mai mare.

a. Intensitatea - furnizează o mare cantitate de energie în timp foarte scurt- menţine resinteza ATP la o intensitate crescută;- permite efectuarea unor exerciţii foarte intense la putere maximă

b. Capacitatea- nu are puterea să întreţină contracţia pentru timp îndelungat;- solicitat la maximum de intensitate se epuizează în aproximativ 7 secunde

c. Factorii limitativi- pe lângă ATP se mai utilizează şi CP; CP resintetizează rapid ATP-ul, dar există într-o

cantitate scăzută;- ca obiectiv într-un antrenament pentru acest tip de efort este stabilizarea unei concentraţii

superioare la sportiv de ATP şi CP.d. Efectele mecanismului

- nu necesită oxigen pentru a funcţiona;- produsele de descompunere nu afectează calitatea contracţiei musculare- nu este legat de producţia de acid lactic;- produsele descompunerii au efect favorabil, declanşând reacţiile energetice ulterioare;- stimulează glicoliza anaerobă şi procesele oxidative.

2. Mecanismul anaerob lactacid În producerea de energie acest sistem, deşi se declanşează din primele secunde ale

efortului, devine esenţial doar după aproximativ 10 sec. Nu utilizează oxigenul pentru a funcţiona, ci un substrat de bază constituit din glicogenul muscular şi hepatic. Producerea acidului lactic rezultă din compuşii rezultaţi din folosirea glicogenului (acidul piruvic şi hidrogenul)a. Intensitatea

- asigură energie pentru eforturi de putere ridicată, chiar dacă nu maximală;- intensitatea creşte, atingând un vârf în secundele 30 – 45;- depăşirea acestei durate duce la scăderea eforturilor de intensitate ridicată.

b. Capacitatea- puterea maximală este atinsă în mai puţin de un minut;- glicoliza anaerobă continuă să furnizeze energie pe o perioadă de 2 – 3 min.

c. Factorii limitativi- nu este limitat de rezervele de substrat energetic (glicogen);- acumularea la nivel muscular a produselor de descompunere ale glicogenului (acidul

lactic) sunt cele care blochează contracţiile musculare;- dezvoltarea acestui sistem energetic permite sportivului să-şi amelioreze capacitatea de

menţinere a contracţiei musculare în ciuda scăderii Ph-ului;d. Efectele mecanismului

- este declanşat de procesul alactacid şi va declanşa la rândul său procesele oxidative;- scăderea Ph-ului este principalul stimulent al proceselor oxidative.

3. Mecanismul aerobDupă aprox. 3 minute de efort, organismul apelează la sistemul aerob de producere a

energiei.Datorită intensificării funcţionării sistemelor respirator şi circulator, organismul este

capabil să crească aportul de oxigen la nivelul tuturor structurilor solicitate de efort. Ca urmare musculatura va beneficia de un aport crescut de O2 ceea ce va transforma reacţiile anaerobe în reacţii aerobe. Glicoliza evoluează spre reacţii care au ca rezultat deşeuri ce pot fi eliminate mai uşor (CO2 şi H2O).a. Intensitatea

- este mai mică decât cea a sistemelor anaerobe;- este limitată de posibilităţile individuale de aport a oxigenului;- în momentul în care s-au utilizat toate rezervele de oxigen se spune că sportivul a atins

puterea maximă aerobă (PMA);- PMA este echivalentă cu volumul maxim de O2 (VO2max)

b. Capacitatea- deşi puterea este redusă, capacitatea acestui sistem este crescută, putând furniza energie

capabilă să întreţină contracţia musculară timp de câteva ore.- această capacitate este dependentă de anumiţi factori:

o are un bun randament energetic

o utilizează substraturi diferite: glicogen, grăsimi şi în condiţii limită chiar şi

proteine;o produce doar deşeuri eliminate cu uşurinţă

c. Factorii limitativi- primul factor limitativ îl reprezintă intensitatea efortului realizat;- nu se poate prelungi un efort la 100% din PMA mai mult de 6-7min;- alt factor limitativ îl constituie capacitatea de a elimina căldura degajată;- al treilea factor limitativ îl constituie deshidratarea;

d. Efectele mecanismului- solicită toate funcţiile însărcinate cu transportul oxigenului;- participă la eliminarea deşeurilor rezultate în urma contracţiei musculare;- favorizează ameliorarea funcţionării tuturor proceslor energetice;- eforturile anaerobe favorizează:

o scăderea în greutate;

o ameliorarea ap. cardio-vascular şi respirator;

o preg. fizică la nivel osteo-tendinos şi ligamentar

- contribuie la dezvoltarea voinţei şi a rezistenţei la oboseală- stă la baza oricărei planificări a antrenamentului, indiferent de disciplina sportivă.

Contracția musculară

Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne constantă.

Caracterizează musculatura posturală. Nu produce lucru mecanic, ci căldură.

Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază lungime.

Este caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi produce mişcare.

În activitatea obişnuită, muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi izotonică,

iniţierea oricărei contracţii fiind, de obicei, izometrică.

Oboseala musculară. Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu muscular. Se

datorează scăderii randamentului energetic, acumulării de acid lactic, lipsei de O2, epuizării

substanţelor macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor motorii.

Manifestările termice ale contracţiei. Energia chimică eliberată în timpul contracţiei

este convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică. Muşchii sunt

principalii generatori de căldură, atât prin tonusul muscular, cât şi prin contracţii mici şi

fracvente numite frisoane, declanşate în mod reflex la expunerea la frig.

Deosebim o căldură de repaus, componentă a termogenezei, degajată tot timpul de

muşchi, şi o căldură de activitate, eliberată în timpul contracţiei.

Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă, dar parţială, a musculaturii. În

fiecare moment, un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor unui muşchi se află în

contracţie şi determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii, caracteristică pentru stare de

veghe.

Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular,

cu rol esenţial în menţinerea posturii normale, în mimică, în termoreglare etc.

Tonusul muscular, fenomen de natură reflexă, este menţinut de impulsuri provenite de la

SNC prin nervii motori, pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori.

Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale.

Tonusul postural este un proces reflex complex, controlat de SNC şi relizat prin acţiunea unor

grupe musculare tensoare şi extensoare, agoniste şi antagoniste, cu participare unor pârghii

osteoarticulare.

Locomoţia şi orostatismul sunt rezeultatul activităţii fiziologice conjugate a

componentelor biomecanice pasve (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul mucular),

areceptorilor, nervilor şi centrilor nervoşi. Realizarea actului locomotor presupune succesiunea

unor evenimente informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv, mesaj motor reflex sau voluntar,

contracţie musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare. Grupele de muşchi argonişti

şşi antagonişti acţionează într-o anumită succesiune şi sincronizare, realizată reflex sau voluntar,

cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate în poligonul de sprijin al corpului. În cazul

eforturilor de mare intesitate se instalează hipoxia.

Bibliografie

Graziela Elena Vajaiala, 2002, Biochimia Efortului, Editura Romania de maine, Bucuresti

Hantău Cezar, Modalităţi de dezvoltare ale substraturilor energetice care susţin efortul, UNEFS Bucureşti

http://www.scrigroup.com/sanatate/sport/430/EFORTUL-IN-ACTIVITATEA-SPORTIV81212.php