Sub Semnul Lui Clio

Vasile Diacon

SUB SEMNUL LUI CLIO

Coperta: Cristian Almăşanu Redactor: Aurel Ştefanachi ISBN 978-973-168-042-2 © Tipo Moldova Editura Tipo Moldova este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (C.N.C.S.I.S.) Iaşi, 2009 Editura Tipo Moldova, E-mail: [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DIACON, VASILE Sub semnul lui Clio / Vasile Diacon. - Iaşi : Tipo Moldova, 2009 ISBN 978-973-168-042-2 008(498.6)

Vasile Diacon

SUB SEMNUL LUI CLIO

TIPO MOLDOVA

IASI, 2009

5

Aspecte privind viaţa culturală

în Bucovina după anul 19001

Începuturile vieţii culturale bucovinene, dincolo

de zidurile mănăstirilor, ar putea avea un punct de

plecare în anul 1803, când învăţătorul Ioan Bilevici din

Suceava cerea autorităţilor habsburgice aprobarea

pentru tipărirea unei gazete „pentru intelighenţa

moldovenească”2 din provincie. Nu se cunoaşte dacă

demersul a avut vreun rezultat. Ulterior, în 1816,

Teodor Racoce, „k. k. tălmaciu a Guberniei de

Galiţia”, conştient de faptul că naţiunea a rămas „atât

de mult în urmă în privinţa ştiinţifică”, a solicitat

aprobarea pentru „a redacta un ziar politic cât şi o

revistă ştiinţifică în limba moldovenească”3. Ziarul

trebuia să poarte numele de „Gazeta moldovenească”.

1 Lingvistică şi cultură. Omagiu profesorului Ilie Dan la

împlinirea vârstei de 70 de ani, Coordonator Vasile Diacon,

Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2008, pp. 432-499. 2 Erich Prokopowitsch, Die Romanische national

bewegung in der Bukowina und der Dako – Romanismus, Köln,

1965, p. 89, apud Ioan V. Cocuz, Presa românească în Bucovina

(1809-1994), în Suceava – Anuarul muzeului judeţean, Suceava,

an XVI (1991), p. 14. 3 Ioan V. Cocuz, Presa românească în Bucovina (1809-

1994), în Suceava – Anuarul muzeului judeţean, Suceava, an XVI

(1991), p. 14.

6

Deşi aprobarea a venit la 20 ianuarie 1817, Racoce,

deşi a lansat un apel (Înştiinţare pentru Gazetele

româneşti) pe 8 martie 1817, adresat românilor cu

scopul de a strânge banii necesari tipăriturilor.

Nereuşind să adune suma necesară, Teodor Racoce

publică la Cernăuţi, în tipografia lui Petru Ekhart,

materialele adunate pentru rubricile cultural – literare

ale preconizatei reviste sub titlul „Chrestomaticul

românesc”.

În schimb, s-a păstrat Calendariu pe anul 1809 a

lui Vasile Ţintilă, învăţător din Tereblecea, urmat de

ediţiile pe anii 1811, 1812, cu titlul Calendarul pentru

casă, 1813, cu titlul german Neu und alt

eingerichtteter Haus Kalender, 1814, 1816, 1820, când

revine la titlul de Calendar pentru casă şi 1824, când

apare cu titlul Calendariu a Bisericii Răsăritului. A

fost cea mai veche publicaţie periodică din provincie şi

este prima în care apar cele dintâi încercări literare din

Bucovina.

Abia în anul 1841 avea să apară un al doilea

calendar, numit Calendarul pentru Bucovina. Întocmit

de Porfirie Dimitrovici, pe lângă informaţii

administrative şi bisericeşti, erau publicate o serie de

materiale cu valoare de cunoştinţe ştiinţifice, erau date

fel de fel de sfaturi cu utilitate în gospodărie. Iată

spicuite câteva titluri: Însemnare a sosinţelor şi

merginţelor poştei cu răvaşuri la k. k. Diregătorie

poştii Eraricească de graniţă din Cernăuţi, Despre

eclipsurile (întunecimile) anului 1841, Despre cele

patru timpuri ale anului, Răsăritul şi apusul soarelui

pentru orizontul Cernăuţilor.

Creaţia literară a fost reprezentată prin fabulele

lui Teoctist Blajevici (Cucuveica şi Vrabia, Flămândul

7

motan, Dreapta şi Stânga), Samuil Andrievici (Albina

şi furnica, Luna şi stelele, Cucoşul curcănit) În satira

Calendarul vechi către cel nou, Samuil Andrievici

biciuieşte societatea bucovineană a celor care îşi uită

limba şi portul şi imită tot ce este străin. În condiţiile în

care autorităţile habsburgice duceau o politică de

deznaţionalizare a românilor, T. Vasilovici, în poezia

Limba noastră către noi, face un vibrant apel către

românii bucovineni să-şi iubească limba mai presus de

orice. În acest context trebuie privită publicarea

poeziei lui Vasile Bumbac Portul românesc şi a lui

Gavril Berariu O noapte pe ruinile Sucevei, în care este

reluată tema inaugurată în literatura română de către

Vasile Cârlova.

În viaţa culturală a Bucovinei, un moment

deosebit de important l-a constituit apariţia, 1 mai

1848, a ziarului „Bucovina”. În ediţie bilingvă, română

şi germană, având subtitlul Gazetă românească pentru

politică şi literatură – Romänische Zeitung für Politik,

Kirche und Literatur, a apărut până la 20 septembrie

1850.

De subliniat că această gazetă românească

reflectă pas cu pas situaţia economică şi revoluţionară

a anului 1848 şi de după, din Transilvania, Valahia şi

Moldova. Cu mult curaj, pentru vremurile respective,

ziarul a publicat materiale care reţin în mod deosebit

atenţia: Din istoria românilor din Transilvania (până la

adunarea de la Blaj din 15 iunie 1747); Seminarul de la

Socola; Jurnalistica din Moldova (cu trimitere la

„Albina românească”, „Buletinul oficial”, „Alăuta

românească”, „Foaia sătească”, „Dacia literară”,

„Icoana lumei”, „Arhiva românească”, „Arhiva albinei

româneşti”, „Jurnalul Dunărea”), Faptele belice ale

8

românilor transilvăneni în anul 1849; Epistola

pastorală a episcopului Andrei Şaguna; Despre

deregotariatul din timpul de faţă; Neatârnarea limbii

române în dezvoltarea sa şi în modul de a o scrie în

care Arune (Aron) Pumnul trata despre: 1. Endreptarul

cel mai nalt în vorbire, scrierea şi formarea limbei

române şi 2. Literele corespunzătoare firei limbei

române şi modul de a scrie cu ele Tot Arune Pumnul,

profesoriu cesariu regiu de limba şi literatura

românească., a publicat Fragmente din literatura

românească.

De remarcat este faptul că în paginile gazetei şi-

au găsit găzduire creaţii literare ale numeroşi autori

români din celelalte provincii precum Vasile

Alecsandri (Lăcrămioarele, Strigoiul, Adio Moldovei),

D. Bolintineanu (O fată tânără pe patul morţii, Mircea

cel Mare şi solii, Ştefan cel Mare şi maica sa), Vasile

Cârlova (Ruinele de la Târgovişte şi Păstorul întristat),

Vasile Pogor (Profeţia scrisă în anul 1839 şi împlinită

în 1849), Gr. Alexandrescu (Umbra lui Mircea La

Cozia).

Foarte important a fost şi faptul că în această

publicaţie au fost tipărite primele poezii populare ale

românilor: Toma Alimoş Balada Mioarei (Mioriţa),

Mihu Copilu, redacţia menţionând în mod explicit că:

„acestea constituie un drept la recunoştinţa naţiei

pentru asemenea îmbogăţire a literaturii naţionale”, ca

răspuns lui Vasile Alecsandri, care, trimiţând lui Al.

Hurmuzachi poeziile populare culese de Alecu Russo

în munţii Vrancii şi încredinţate lui, le însoţeşte de o

scrisoare către redacţie în care, referindu-se la Mihu

Copilu şi la Mioriţa spune: „Românii vor rămânea şi

vor dovedi că sunt români prin limba lor, prin tradiţiile,

9

prin obiceiurile lor, prin chipul lor, prin cântecele lor şi

chiar prin jocurile lor”

Idealul spre care tindea gazeta este precizat fără

echivoc: „Năzuinţa spre existenţă naţională", aceasta a

fost „principala problemă şi steaua conducătoare de la

întemeierea Bucovinei şi acestei tendinţe am

subordonat pe celelalte”1, ceea ce justifică numărul

mare de informaţii din Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Oradea,

Năsăud, Arad, explicabil şi prin faptul că în redacţia

ziarului scriau doi ardeleni: Gh. Bariţ şi Aron Pumnul.

Forţa penetrantă în spaţiile româneşti a „Bucovinei” a

devenit şi mai puternică după ce „Gazeta

Transilvaniei” a lui Gh. Bariţ a fost sistată de regimul

maghiar.

Evenimentele politice din Principatele Române

Moldova şi Muntenia nu au fost neglijate. Răspunzând

pribegilor moldoveni din Cernăuţi, „Bucovina” a

criticat dur „terorismul fără pildă al lui Mihai Sturza”,

atitudine care va duce la încetarea apariţiei ziarului,

datorită intervenţiei consulului rus de la Iaşi pe lângă

Ministerul de Interne austriac2.

Începutul celui de-al XX-lea secol găseşte în

Bucovina o activitate culturală a cărei importanţă avea

să se vadă în anii care au urmat până la primul război

mondial. Erau în activitate societăţile cultural –

naţionale Societatea pentru Cultura şi Literatura

Română în Bucovina, Societatea Academică Română

„Junimea”, Clubul Român din Suceava, „Şcoala

Română” din Suceava, Societatea Mazililor şi

1 „Bucovina”, Cernăuţi, nr. 41 din 14 septembrie 1849.

2 Apud Ion N. Oprea, Bucovina în presa vremii, I, Cernăuţi

1811-2004, Edict Production, Iaşi, 2004, p. 16.

10

Răzeşilor din Bucovina, care au desfăşurat o intensă

activitate de înfiinţare unor aşezăminte culturale în

satele româneşti sau cu populaţie mixtă, în special

cabinete de lectură, organisme care au jucat un rol

deosebit la menţinerea entităţii naţionale a românilor

bucovineni.

Cu o experienţă de patru decenii, Societatea

pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina1 a

1 Societatea a fost înfiinţată la 1 mai 1862 cu numele de

Reuniunea Română de Leptură în Cernăuţi. În adunarea generală

din 26 mai 1863, se hotărăşte transformarea Reuniunii într-o

„societate culturală şi literară”. Se întocmeşte un nou statut,

propunându-se şi schimbarea denumirii societăţii în Soţietatea

Bucovineană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român.

Guvernul nu a fost de acord cu această titulatură şi, ca atare, a fost

schimbată în Soţietatea pentru Literatura şi Cultura Română în

Bucovina. Menirea acesteia era să promoveze, cu mai mult

succes, cultura românească în Bucovina. Noul statut prevedea,

între altele: „promovarea pe toate căile şi în toate direcţiile a

culturii naţionale: scrierea de cărţi româneşti, atât didactice cât şi

beletristice, încurajarea autorilor prin acordarea de premii,

editarea cărţilor bune, acordarea de burse pentru elevii români,

obţinerea unei catedre de limba română” (la Universitate) ş.a.

Statutul obţine aprobarea autorităţilor abia la 29 august 1864.

Adunarea de constituire sau de reorganizare, are loc la 23 ianuarie

1865. Societatea, şi-a modificat, pe parcurs, atât titulatura, ultima

fiind Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina,

cât şi statutul. Între sprijinitorii săi s-au aflat personalităţi din

întreg spaţiul românesc, nu numai din Bucovina: M.

Kogălniceanu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Eliade Rădulescu,

Gr. Sturdza, Al. Xenopol, Al. Vlahuţă, Andrei Şaguna, Al. Sterca-

Şuluţiu, T. Cipariu, Gh. Bariţiu, Al. Papiu-Ilarian, A. T. Laurian,

Valeriu Branişte, Gh. Bogdan Duică, B. P. Hasdeu ş. a.

A avut ca organ de presă Foaia Societăţii pentru literatura

şi cultura română în Bucovina (1865-1869), redactată la început

de Ambrozie Dimitroviţă, apoi de I. G. Sbiera. După dispariţia

acesteia, a editat Aurora română (1881-1884).

11

jucat un rol hotărâtor în salvgardarea idealului naţional

românesc în spaţiul bucovinean. Începând cu anul

1900, pentru o perioadă de 22 de ani a fost condusă de

arhipresviterul cavaler Dionisie de Bejan, căruia i-au

urmat până la încetarea activităţii, după război,

următorii: preot, prof. univ. dr. Vasile Gheorghiu

(1923-1929); prof. univ. dr. Grigore Nandriş (1923-

1942); dr. Ion Nandriş (1942-1944); Maximilian

Hacman (1944), iar vicepreşedinţii au fost, în aceeaşi

perioadă, Iancu cavaler de Flondor (1896-1909); prof.

univ. dr. Sextil Puşcariu (1909-1910); Teodor V.

Ştefanelli (1910-1920); Nicu Vasilovschi (1920-1929);

Ion Brăteanu (1929-1938); Alexandru Vitencu (1929-

1936); Emanoil Iliuţ (1936-1942); Constantin Loghin

(1942-1944); prof. dr. Erast Costea (1944); Oreste

Bucevschi (1944).

Începând cu anul 1900, sub preşedinţia lui

Dionisie cavaler de Bejan, care fusese vicepreşedinte

între 1896-1900, activitatea societăţii se revigorează.

Este achiziţionat hotelul Weiss, din Piaţa Unirii şi

transformat în Palatul Naţional al societăţii, unde şi-au

găsit adăpost principalele instituţii culturale româneşti

din Cernăuţi, fiind recunoscut ca vatră a românismului

Pentru istoricul şi activitatea societăţii vezi Constantin

Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura română din

Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi realizări. Cernăuţi,

1943; Idem, Societatea pentru cultura şi literatura română din

Bucovina (1862-1932). Schiţă istorică cu prilejul jubileului de 70

de ani, Cernăuţi, 1932; Idem, O pepinieră de românism în

Bucovina. Internatul Societăţii pentru Cultură din Cernăuţi,

Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, f. a.; Vladimir

Trebici, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în

Bucovina (125 de ani de la înfiinţarea ei), în Suceava, Anuarul

Muzeului Judeţean, an XIII-XIV, 1986-1987, pp. 31-35.

12

în Bucovina.

După participarea la Expoziţia Generală de la

Bucureşti, din 1906, pentru a nu intra în conflict cu

autorităţile, societatea are grijă să ducă la serbările

jubiliare din 2 decembrie 1908, de la Viena, prilejuite

de împlinirea a 60 de ani de domnie împăratului Franz

Iosef, un grup de ţărani care au prezentat în faţa

monarhului scene de viaţă românească.

Pentru a pune în evidenţă marea influenţă a

expoziţiei din 1906 asupra românilor bucovineni,

cronicarul a pus în oglindă cele două evenimente:

„Evident că la Viena s-au făcut, pentru a sărbători

prilejul, mari serbări, la cari au luat parte toate

naţionalităţile monarhiei. Din iniţiativa Soc. pt. cult. s-

a ales un comitet care să organizeze participarea

românilor la serbări. N-a fost decât un festival, la care

au contribuit reprezentanţii tuturor popoarelor

monarhiei şi au contribuit şi românii, reprezentând

scene din vieaţa românească a Bucovinei. N-a fost nici

participare de mii de ţărani, deşi transportul şi

întreţinerea erau gratuite, n-a fost nici entuziasm, n-a

stăruit în mintea participanţilor nicio reminiscenţă mai

trainică. A fost o manifestare oficială fără niciun ecou,

aşa cum sunt de obiceiu manifestările organizate din

ordin superior”1.

Activitatea societăţii intră într-o nouă etapă odată

cu alegerea ca vicepreşedinţi a lui Sextil Puşcariu, care

a elaborat un nou statut, şi a lui Iancu Flondor, iar ca

secretar, a lui George Tofan. Noul comitet îşi îndreaptă

1 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura

română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric şi

realizări. Cernăuţi, 1943, p. 239.

13

atenţia asupra satelor din nordul provinciei, care din

româneşti, datorită masivelor imigrărilor galiţiene, au

devenit copleşitor rutene şi în pericol de a-şi pierde

identitatea românească.

În legătură cu acest pericol, Constantin Loghin

consemna: „Atenţia cercurilor conştiente româneşti din

Bucovina nu mai putea fi distrasă cu astfel de

manifestaţii [serbarea jubiliară de la Viena, din 1908],

ea se îndrepta încordată înspre alt orizont, unde se

proiecta ameninţător un pericol de moarte: pericolul

ucrainean.

Inventaţi de austrieci încă dela 1848 ca un fel de

contrabalansă împotriva elementului românesc prea

puternic din Bucovina, sporiţi din an în an prin

necontenite imigraţiuni în mase din Galiţia, săltaţi în

„drepturi” de guvernatorul Bourguignon şi ceilalţi

guvernatori austrieci, conduşi de transfugi români ca

Coco Vasilco şi alţii, rutenii sau ucrainenii, cum se

complăceau a fi numiţi, deveneau din ce în ce mai

pretenţioşi şi mai obraznici”1.

Rezultatele activităţii societăţii pe acest tărâm

sunt remarcabile. Sprijinind înfiinţarea, în 1900, a

Societăţii Mazililor şi Răzeşilor din Bucovina, cu

sprijin financiar din România, s-a reuşit la

recensământul din 1910, în condiţiile falsificării lui de

către autorităţi, ca un număr de sate considerate ca

fiind rutene să se declare româneşti, precum Şerbăuţi,

Mihalcea, Corapciu pe Ceremuş şi altele, fiind

recâştigate pentru românismul bucovinean circa 60.000

de persoane, fapt care diminua simţitor pe cel al

rutenilor.

1 Ibidem, p. 46.

14

La acest fapt s-a ajuns printr-un amplu proces de

susţinere a intereselor româneşti, mai ales a

învăţământului în limba maternă. Astfel, au fost

înfiinţate şcoli particulare româneşti căci autorităţile

refuzau deschiderea de şcoli româneşti chiar dacă

populaţia solicita acest lucru. În 1912, erau susţinute

din fondurile proprii 14 de astfel de şcoli, cu 26 de

clase, frecventate de peste 1.400 de elevi, şi având 25

de învăţători, apoi o şcoală normală şi cursuri pentru

pregătirea elevilor în vederea examenului de admitere

la gimnazii şi câteva grădiniţe de copii.

Înfiinţarea de şcoli particulare se făcea în condiţii

anevoioase, autorităţile punând fel de fel de condiţii şi

numai după ce elevii pentru care se cerea şcoală în

limba română erau supuşi unui examen public în limba

română, în faţa unei comisii oficiale.

În anul 1914, când a izbucnit războiul, societatea

şi-a încetat activitatea, închizându-şi birourile,

internatele i-au fost transformate în spitale militare,

şcolile particulare au fost desfiinţate, iar sumele din

conturi au fost preluate de către Austria ca

împrumuturi de război.

Exceptând anii primului război mondial, când şi-

a încetat temporar, activitatea, Societatea pentru

Cultura şi Literatura Română în Bucovina a acţionat,

de-a lungul timpului, în direcţia sprijinirii dezvoltării

învăţământului sub toate aspectele: a înfiinţat şcoli, pe

care le-a susţinut material, a susţinut dezvoltarea

învăţământului în limba română la şcolile secundare, a

editat manuale şcolare, a întreţinut un internat pentru

elevi (înfiinţat în 1895) şi un cămin pentru ucenici (în

perioada interbelică), a editat calendare, broşuri de

popularizare a literaturii române în colecţiile

15

„Biblioteca pentru tinerimea română” (1866) şi

„Biblioteca pentru tinerimea adultă” (1890); a acţionat

şi a obţinut înfiinţarea Catedrei de limba română la

Universitatea germană. A organizat numeroase acţiuni

culturale, biblioteci, filiale ale societăţii în diferite

localităţi. A depus eforturi deosebite pentru înfiinţarea

unui teatru românesc la Cernăuţi.

Pe lângă multiplele acţiuni pe care le-a

desfăşurat societatea, una merită o evidenţiere

deosebită. În primăvara anului 1912, George Tofan, în

numele societăţii, adresează lui Aurel Vlaicu invitaţia

de a zbura cu aparatul său la Cernăuţi, invitaţie care a

fost acceptată. Toată presa bucovineană, atât cea de

expresie română, cât şi cea germană, a apreciat geniul

lui Aurel Vlaicu şi au făcut o deosebită publicitate: „În

curând o să vedem pe aviatorul Aurel Vlaicu, mândria

neamului nostru, zburând deasupra Cernăuţilor. În

curând geniul românesc va pluti uşor, triumfător,

deasupra înstrăinatei capitale a Bucovinei”1.

Numărul foarte mare de oameni care se îndreptau

spre Cernăuţi pentru acest eveniment a determinat

Direcţia Căilor Ferate din Bucovina să introducă un

tren speciale pe linia Iţcani – Cernăuţi, în ziua

zborului.

Primul zbor a avut loc pe 8/21 aprilie 1912, în

prezenţa autorităţilor, a guvernatorului Bucovinei,

contele Meran, a ofiţerilor unităţilor militare staţionate

în Cernăuţi, a tuturor instituţiilor statului, a

reprezentanţilor presei şi a circa 40.000 de oameni

veniţi din toate părţile Bucovinei. Cel de-al doilea zbor

a avut loc pe 15/28 aprilie 1912.

1 „Viaţa nouă”, Cernăuţi, 6 aprilie 1912.

16

Despre acest eveniment cu semnificaţii

deosebite, Nicolae Iorga scria următoarele: „Şi când l-

au văzut acolo, tăind udele văzduhului luminos,

frângând împotriva vântului, întrecând negurile,

neamul lui întreg, toţi acei iobagi de ieri, zeloşi de

libertate, de lumină, de neatârnare, s-au închinat nu

numai ca unui fiu iubit, mai isteţ şi mai viteaz decât

ceilalţi, ci ca unui vestitor, ca unui simbol”1.

În prejma Unirii, societatea şi-a reluat activitatea,

acţionând pe multiple planuri: a susţinut orice acţiune

românească, indiferent cine a iniţiat-o; s-au bucurat de

sprijin societăţile „Junimea”, „Dacia” în activitatea lor

la sate, precum societăţile culturale săteşti şi pe cele

arcăşeşti; a subvenţionat grădiniţe de copii, precum cea

din comuna Dănila; a proiectat şezători cu oameni de

litere şi de ştiinţă din România, la care a participat

Vasile Pârvan; a iniţiat colecte pentru ridicarea unui

monument pe mormântul lui Pompiliu Pipoş; a

subvenţionat societatea „Armonia” atunci când a adus

la Cernăuţi societatea muzicală „Carmen” din

Bucureşti; a cumpărat mii de broşuri editate de Casa

Şcoalelor, pe care le-a distribuit gratuit şcolilor şi

cabinetelor de lectură din întreg spaţiul bucovinean; a

organizat festivalul prilejuit de sărbătorirea lui T.

Maiorescu; a sprijinit financiar apariţia în bune condiţii

grafice a revistei „Junimea literară” şi a susţinut

apariţia poeziilor lui G. Rotică şi Istorioarele pentru

popor ale lui Silvestru Danilescu şi altele.

Importanţa cabinetelor de lectură rezidă din

însăşi definirea scopurilor sale, de a spori cultura

1 Apud Ioan Cocuz, File din istoria Bucovinei, Grupul

Editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava, 2000, p. 64.

17

intelectuală a membrilor şi de a răspândi în rândul

membrilor cunoştinţe economice, precum şi din faptul

că s-au implicat în bătălia contra alcoolismului,

militând pentru scoaterea horelor din bătătura

crâşmelor, ceea ce le-a atras opoziţia fermă a

comercianţilor de băuturi alcoolice.

Efectele alcoolismului asupra ţăranilor români

era devastator. În anul 1910, conform datelor statistice,

ţărănimea avea următoarele proprietăţi: circa 15.000

capi de familie n-aveau nici o proprietate, 30.000 de

capi de familie aveau proprietăţi mai mici de un ha, iar

20.000 capi aveau proprietăţi până la 2 ha. Se

considera că cel puţin 2 ha pot hrăni o familie. Deci

peste 250.000 de locuitori, ceea ce reprezenta aproape

jumătate din populaţia Bucovinei, s-au proletarizat, nu

mai puteau trăi din ogorul lor.

Deşi autorităţile austriece au intervenit în

speranţa stopării fenomenului, emiţând trei legi, în

1877, 1887 şi 1894, împotriva beţiei şi reglementarea

fabricării şi vânzării alcoolului în comune. Din păcate

aceste legi nu au avut nici un efect asupra mult prea

extinsului flagel.

În unele comune au luat fiinţă, sub numele de

trezvii, societăţi care militau pentru abandonarea

obiceiului de a bea orice fel de băutură spirtoasă.

Astfel de societăţi au devenit foarte numeroase înainte

de Unire în tot cuprinsul Bucovinei.

În aceste condiţii, începe o adevărată cruciadă

împotriva alcoolismului susţinută cu toată energia de

către preoţi: „Ei organizau într-o comună o liturghie în

sobor, la care aveau grijă să invite şi satele vecine.

Liturghia se termina cu o puternică predică

antialcoolică, în urma căreia preoţii luau făgăduinţa

18

solemnă a sătenilor de a se lepăda de băuturi spirtoase.

Cu acest prilej se sfinţea de către preoţi şi o cruce, care

apoi era dusă cu alai bisericesc şi aşezată într-un loc

potrivit în comună. Această cruce avea menirea să

aducă aminte locuitorilor de făgăduinţa solemnă a

treziei şi de obligaţia de a o respecta”1. Adeseori, sub

cruce, în mod simbolic, se îngropa un butoiaş cu

băutură spirtoasă, ceea ce ar fi trebuit că semnifice că

locuitorii respectivei comunităţi au abandonat definitiv

acest viciu al consumului de alcool.

Pe de altă parte, cârciumarii evrei şi nu numai –

propinatorii, adică cei care dobândeau dreptul de

propinaţie2 sau, explicit, de a vinde băuturi alcoolice –

constatând că tot mai multe bodegi nu mai aveau

consumatori, au intervenit pe lângă autorităţi.

Acţiunea, având în centru preoţimea română, a fost

calificată ca fiind o mişcare antisemită sau chiar

iredentistă. Problema a ajuns şi în parlamentul vienez,

unde a fost ridicată de către preotul deputat I. Ţurcan:

„Astfel la noi, în Bucovina, chiar şi cea mai nevinovată

activitate, care tinde a combate beţia şi a propaga

cumpătarea în băutura rachiului e calificată de o

mişcare antisemită şi o excitare a poporului în contra

ovreilor, ba ce e mai mult, este stigmatizată şi

condamnată cu toată asprimea ca o propagandă

iredentistă română”3.



realizări. Cernăuţi, 1943, p. 214. 2 Dreptul de propinaţie era monopolul de fabricare şi

desfacere a alcoolului (Propinationsrecht), un drept medieval al

marii proprietăţi, a dăinuit în Bucovina până în anul 1907. 3 Apud Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi

19

Unele dintre aceste cabinete de lectură au

înfiinţat coruri permanente de plugari, aşa cum s-a

întâmplat la Vatra Dornei, Stulpicani, Bila, Uideşti,

Broscuţii Noi etc. În anul 1905 existau în satele

bucovinene 87 de cabinete de lectură.

Despre cabinetele de lectură, Constantin Loghin

scria că acestea au fost „adevărate cetăţui naţionale în

care se păstra cu sfinţenie şi se cultiva cea mai curată

dragoste de neam. Dacă nu toate cabinetele au

corespuns acestui ideal, ele totuşi au fost un loc de

refugiu pentru tot ce era românesc. La umbra lor,

ţărănimea bucovineană a dus, aşa cum a putut, în

preajma veacului nostru, marea luptă de conservare

naţională […].

Izvorâte din adâncul instinct de conservare a

neamului, înjghebate şi conduse decenii de-a rândul de

umili intelectuali de la sate, aceste cabinete au fost în

timpuri de vitregie străină cuiburi de lumină şi suflet

românesc. Alături de mai marile lor, Societatea pentru

Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Societatea

Doamnelor Române, Societatea Mazililor şi Răzeşilor,

Societatea Meseriaşilor Români etc., ele au crescut şi

au fortificat conştiinţa românească din Bucovina.

Au fost cuiburi de lumină şi suflet românesc, şi

puteau rămâne până astăzi focare de lumină. Destinul

şi oamenii au voit altfel”1.

După unire, Societatea pentru Cultura şi

Literatura Română în Bucovina a sprijinit eforturile de

aliniere culturală a Bucovinei la noile realităţi, unul

literatura română din Bucovina (1862-1942). La 80 de ani. Istoric

şi realizări. Cernăuţi, 1943, p. 215. 1 Vezi Constantin Loghin, op.cit., pp. 207-208.

20

dintre obiectivele importante ale noului statut, votat în

1931, fiind „ridicarea culturală şi economică a satului”.

Moment de referinţă în istoria societăţii l-a

constituit primirea la sediul din Palatul Naţional, la 18

mai 1920, a regelui Ferdinand I, care a vizita

Bucovina.

Din păcate, începând cu prima adunare generală

din ianuarie 1921, Societatea pentru Cultura şi

Literatura Română în Bucovina a început să se

molipsească de epidemia timpului: politicianismul.

Prin manevre nu tocmai curate vechiul comitet, alcătuit

în majoritate din membrii Partidului poporului,

reuşeşte să-şi impună în întregime lista în alegeri. În

această adunare Dionisie Bejan este proclamat

preşedinte de onoare. Preşedinte activ este ales prof.

univ. Radu Sbiera, iar vicepreşedinţi: prof. univ. Vasile

Gheorghiu şi avocat Nicu Vasiloschi.

Dându-şi seama de atmosfera viciată în care s-a

ţinut adunarea, Radu Sbiera refuză funcţia, dar

comitetul rămâne. Alegerea unui comitet, aparţinând

aproape excluziv unui partid politic, a transformat

Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în

Bucovina. în arenă politică. „De acum încolo,

activitatea societăţii se limitează la un lung şir de lupte

politice, cari i-au pricinuit nu numai mari daune

materiale, dar i-au diminuat considerabil prestigiul

moral. Organizaţia naţional-liberală locală,

desconsiderată la alegerea comitetului, a pornit o

sistematică contra-acţiune împotriva comitetului.

Voind să lovească în câţiva oameni din comitet,

liberalii locali loveau de fapt, fără sau cu intenţie, în

21

înseşi interesele societăţii”1.

Deşi statutul societăţii stipula că adunările

trebuiau să ţină anual, noul comitet a amânat până în

1928 întrunirea adunării generale, dar şi de data

aceasta guvernul liberal a oprit convocarea. De teama

unei atitudini ostile, încă din anul 1927, guvernul

impune societăţii un comisar guvernamental, care a

încercat să se substituie comitetului prin orice

mijloace, chiar şi cu sprijinul poliţiei. Conflictele care

au degenerat au determinat intervenţia parchetului în

viaţa internă a societăţii. Abia odată cu venirea la

putere a Guvernului Maniu a fost retras respectivul

comisar, încetând în felul acesta ingerinţele

autorităţilor în viaţa societăţii.

Mai este de menţionat faptul că între anii 1874-

1931 societatea a avut o activitate editorială notabilă.

A editat un calendar în care era cuprinsă şi o parte

literară şi culturală foarte dezvoltată, iar între anii

1897-1916 a tipărit nouă reviste şi 20 de ziare, precum

şi broşuri şi cărţi în limba română, şi a subvenţionat

alte publicaţii. În 1897 a achiziţionat o tipografie, iar

din 1935 a avut editură proprie, ceea ce a determinat

deschiderea, în 1938, la Cernăuţi, a unei librării a

scriitorilor bucovineni. În 1942-1944 a editat „Revista

Bucovinei”2.

Societatea a avut o bibliotecă proprie, care a

ajuns la peste 13.000 volume în preajma anului 1940,



realizări. Cernăuţi, 1943, p. 71 2 Ion Negură, Societatea pentru Cultura şi Literatura

Română din Bucovina, în Suceava – Anuarul Muzeului Judeţean,

Suceava, IV, 1977, p.187.

22

an în care a finalizat construcţia unui Palat Cultural, în

care a avut loc, la 5 martie 1944, ultima adunare a

societăţii când a fost prezentat Raportul General al

Comitetului pe anii 1942/43.

Începând cu anul 1944, pentru o lungă perioadă

de timp, Societatea pentru Cultura şi Literatura

Română în Bucovina şi-a încetat activitatea.

Activitatea de susţinere a învăţământului

românesc la sate a fost sprijinită intens şi de către

societatea „Şcoala Română” din Suceava, care fusese

înfiinţată în 1883, şi avea scopul „de a aduna elevi

inteligenţi de pe la sate, de a-i ajuta şi de a-i susţine la

şcoală, de a-i pregăti pentru examenele de primire în

şcolile secundare, de a-i priveghi în şcoală şi afară de

şcoală, de a lăţi astfel cultura în masele mari ale

poporului şi de a forma un material bun şi rodnic

pentru toate păturile din viaţa publică”1. Societatea a

creat 14 filiale, dintre care zece activau la sate. „Şcoala

Română” a avut rezultate remarcabile în dezvoltarea

învăţământului românesc din Bucovina, în educarea

tineretului în spiritul marilor idealuri naţionale.

Societatea a înfiinţat şcoli primare în sate, pe care le-a

înzestrat cu manuale şcolare şi biblioteci, şi a sprijinit

material elevi la Şcoala Normală din Cernăuţi,

pregătind o generaţie de învăţători români care au

împânzit satele Bucovinei ducând cu ei în mediul rural

un nou impuls de propăşire pe cale culturală a naţiunii

române. Învăţătorilor care trimiteau în şcolile

secundare elevi din ciclul primar bine pregătiţi le

acorda uneori premii.

1 Iorgu Toma, Şcoala Română, societate culturală în

Suceava, Suceava, 1908, p. 32.

23

Din 1903, „Şcoala Română” a dispus de o

tipografie proprie şi a deschis în Suceava cea dintâi

librărie românească din monarhia habsburgică, prin

intermediul căreia s-au vândut numeroase rechizite şi

manuale şcolare, cărţi de literatură şi istorie naţională,

reviste primite din patrie. Societatea a întreţinut câteva

internate şcolare în Suceava, Siret, Câmpulung

Moldovenesc, în care sute de fii de ţărani au fost

găzduiţi gratuit şi au fost educaţi în spirit naţional. Cel

mai cunoscut internat a fost „Vasile Cocârlă” din

Suceava.

„Şcoala Română” a sprijinit, prin burse şi alte

ajutoare materiale pe elevii merituoşi care terminau

studiile secundare, pentru a urma studii superioare în

diferite centre universitate1, mulţi copii ai ţăranilor

români au reuşit să-şi finalizeze studiile, constituind o

preţioasă generaţie de intelectuali care se va pune cu

întreaga energie în slujba intereselor naţionale.

Învăţământul primar de la sate a fost sprijinit

material de Societatea Doamnelor Române din

Bucovina, prin cele 30 de filiale ale sale. Pe lângă

instituţiile educative întreţinute din fondurile ei, în

Cernăuţi (un internat, şcoală publică pentru fete, un

pensionat pentru fete românce, o grădiniţă şi două

aziluri de copii), Societatea a organizat cursuri de

limba română, a acordat numeroase ajutoare materiale

unor elevi si studenţi si s-a preocupat de latura practică

a instruirii tinerelor fete, prin organizarea de cursuri de

croitorie, broderie şi economie casnică. O preocupare

permanentă a acestei societăţi a fost păstrarea tradiţiei

în meşteşugurile casnice, în portul strămoşesc.

1 Vezi „Viaţa nouă”, Suceava, an I, 1912, nr. 11.

24

Membre ale societăţii au adunat colecţii de modele

tradiţionale şi reţete de vopsit cu culori vegetale, pe

care le-au răspândit în satele bucovinene. Societatea a

organizat mai multe expoziţii cu vânzare permanentă a

produselor de artă populară, trimiţând exponate şi la

expoziţii în România1.

Un rol deosebit în lupta pentru salvarea

identităţii naţionale l-a avut Societatea Mazililor şi

Răzeşilor din Bucovina, înfiinţată în pragul secolului

XX, care a desfăşurat o activitate intensă în satele cu

populaţie mixtă, în care românii erau ameninţaţi cu

înstrăinarea etnică. Ea a înfiinţat şcoli primare

particulare, a organizat cursuri de alfabetizare şi

învăţare a limbii române pentru adulţi, sprijinind

acţiunile de ridicare cultural-economică a satelor

româneşti. Societatea s-a raliat iniţiativei Societăţii

pentru cultură de a înfiinţa un muzeu naţional,

ocupându-se de strângerea de la ţărani a unor

documente, obiecte de artă şi etnografie2.

Societatea a editat o preţioasă publicaţie, „Gazeta

mazililor şi răzeşilor”, care se adresa în mod special

ţăranilor români din satele ameninţate cu slavizarea,

după cum se menţiona în primul său număr, apărut în

1911.

Învăţătorii şi profesorii au desfăşurat acţiuni

proprii în cadrul Reuniunii Pedagogice Române,

înfiinţată în 1898 şi denumită, din 1905, Asociaţia

Corpului Didactic Român. Societatea îşi propunea

1 Vezi Sofia Ştefanovici, Istoricul şi activitatea „Societăţii

doamnelor române din Bucovina” (1891), în Românii din

Bucovina (1775-1906), Bucureşti, 1906, pp. 79-86. 2 Vezi „Gazeta mazililor şi răzeşilor”, Cernăuţi, an II, nr.

5/1912, p. 74.

25

„unirea învăţătorilor şi a altor oameni pentru

prosperitatea institutelor de educaţie şi instrucţie şi în

general pentru luminarea poporului român din ţară”1.

Principala linie de acţiune a membrilor Societăţii a fost

educarea în spirit naţional a tinerei generaţii,

desfăşurând o bogată, activitate de ridicare cultural-

economică a satului românesc, făcând din şcoală „un

factor puternic în viaţa poporului, nu numai pentru

tineret, dar prin îndemn, sfat şi exemplu, pentru toţi

sătenii”2.

„Asociaţia Corpului Didactic Român” a

organizat după 1905, opt cercuri culturale ce

cuprindeau 35 de sate, în care s-au desfăşurat şezători,

conferinţe, serbări populare, se difuzau cărţi de

literatură şi istorie, erau alcătuite culegeri de folclor si

se prezentau spectacole de teatru3.

Pentru a sprijini funcţionarea şcolilor primare de

la sate, societatea a înfiinţat şi susţinut din fonduri

proprii, o şcoală normală particulară, în Cernăuţi4, iar

pentru sprijinirea şcolilor româneşti de la sate, au fost

create în 1912 „Fondul şcolar Hurmuzachi”, susţinut

de toate societăţile culturale din Cernăuţi şi „Fondul

şcolilor româneşti din comunele mixte” al preoţilor

bucovineni5.

1 Statutele Reuniunii pedagogice române din Bucovina, în

„Patria”, Cernăuţi, an II, 1898, nr. 103, p. 4. 2 „Gazeta mazililor şi răzeşilor”, Cernăuţi, an III, nr. 15-

16/1914, p. 242. 3 I. V. Goraş, Învăţământul românesc în ţinutul Sucevei

(1775-1918), Bucureşti, 1975, p. 155, 4 Şcoala normală particulară de învăţătoare, în „Viaţa

nouă”, Cernăuţi, an I, nr. 7/1912, p. 5. 5 „Gazeta mazililor şi răzeşilor”, Cernăuţi, an II, nr. 6-

76/1912.

26

Între unele dintre aceste societăţi exista o strânsă

colaborare pentru atingerea scopurilor pe care şi le-au

propus. Spre exemplu, Însoţirea Orăşenilor Români,

Clubul Român, Şcoala Română şi Casa Naţională au

acţionat împreună pe tărâm cultural-artistic, cu

rezultate remarcabile.

Am văzut mai sus că etnicii germani din

Bucovina se manifestau cultural prin intermediul a

două societăţi. Şi rutenii aveau propriile lor asociaţii

culturale. Continuatoarea societăţii Rusca Besida, care

publicase Bukovinska zorja (Zorile Bucovinei),

societatea Ruskii Narodnii Dom (Casa Populară

Rusină) avea ca scop „Susţinerea şi apărarea

intereselor materiale şi morale ale rutenilor în

Bucovina” şi a editat ziarul Bukovina, având în anul

1906 şapte filiale în zone preponderent rutene.

Alte două societăţi rutene, Ruska Rada, care avea

să dobândească în 1898 o tipografie care îi permitea să

publice cărţi, ziare şi reviste, prin intermediul cărora

propaga idealuri culturale şi naţionale ucrainene, şi

Ruska Şkola (Şcoala Rusină), care în 1910 şi-a

schimbat numele în Ukrainska Şkola, iar în 1914

număra 14 filiale, au jucat un rol important în viaţa

etnicilor ruteni. Cea de-a doua, a înfiinţat, în 1907, la

Cernăuţi, Seminarul ucrainean pentru fete, şi, în 1912,

un gimnaziu real în Văşcăuţi.

În perioada care a urmat până la declanşarea

primului război mondial, puţine au fost societăţile

culturale care s-au înfiinţat. Prima, Reuniunea de

Cântare „Ciprian Porumbescu” în Suceava, numită

ulterior Reuniunea Muzicală-Dramatică „Ciprian

Porumbescu”, a fost înfiinţată la 16 iulie 1903, întru

cinstirea memoriei lui C. Porumbescu, la iniţiativa

27

profesorului Severin Procopovici, având ca punct de

pornire trupa de artişti amatori (corişti) de la Clubul

Român. În urma apelului lansat prin intermediul presei

locale de către Severin Procopovici şi consilierul de

tribunal Ilie Dan, la sediul Clubului Român de la

Hotelul Langer, s-au adunat vârfurile intelectualităţii

româneşti, spre a hotărî asupra destinului vieţii artistice

româneşti din Suceava. Revista „Deşteptarea”, cu

referire la acest moment, consemna personalităţile

participante: „Ilie Dan cu soţia; prof. Vasile Bumbac,

prof. dr. Animpodim Daşchievici, Constantin

Procopovici, prof. Arsenie Comoroşan, preot I.

Cercavschi cu soţia, preotul I. Doroftei, Eugen Botezat

cu soţia şi fiica Elena, consilierul dr. N. Ţurcan, preot

V. Lucan, învăţătorii: Rodinciuc, Preutesei, Rusu,

Ieremiciuc, Mleşniţă, Ţăran, Donisă, Franciuc, Şandru,

Borosan, Gemeniuc, Corjan, Cosmovici; doamnele:

Susana Ciupercovici cu fiica Virginia, d-ra Elena

Lazăr, d-ra A. Patraş, d-na M. Siretean cu fiica Viola,

d-na Isopescu, soţia prof. Samuil Isopescu, cu fiicele

sale; Nicolae Prelici, d-na R. Reuţ, d-ra Silvia

Isopescu; Eugen Comoroşan, Nicolae Abageriu, Tica

Grigorovici, Cosmovici şi Macovei; „cetăţenii” Saghin

şi G. Bulandra, G. Vihovici, studenţii universitari:

fraţii Inocenţiu şi Liviu Marian, Laurenţiu Tomoioagă

ş. a.”1. Cei prezenţi au hotărât înfiinţarea unei Reuniuni

de cântare „care să cultive muzica naţională” şi, la

propunerea lui Liviu Marian, au adoptat numele lui

Ciprian Porumbescu, pentru noua societate. Reuniunea

a funcţionat cu o secţie de teatru şi una muzicală,

suplinind, cu succes, timp de o jumătate de secol, lipsa

1 „Deşteptarea”, nr. 52/1903.

28

unui teatru liric şi dramatic profesionist. Ea s-a îngrijit

de editarea operelor lui Ciprian Porumbescu şi de

promovarea repertoriului compozitorului bucovinean1.

În preajma primului război mondial, la

Câmpulung Moldovenesc, a fost înfiinţată Societatea

Filarmonică „Răsunetul Carpaţilor”, a cărei activitate

se remarcă după anii războiului.

Este de reţinut faptul că la începutul secolului al

XX-lea erau la modă „feeriile”, montări scenice

tematice cu un mare impact la public. Poate cel mai

cunoscut creator de astfel de feerii a fost Grigore

Pantazi, a cărui creaţii Tricolorul, Muzica înalţă

sufletul, Naţiunea şi cântul, Cântecul neamului i-au

adus un respect deosebit din partea contemporanilor,

fiind numit „crainic al frumosului naţional”2.

O discuţie aparte comportă rolul avut de

asociaţiile şi societăţile studenţeşti, numite şi întruniri

academice, în anii care au urmat înfiinţării Almei

Mater Cernoviciensis şi până în anii premergători celui

de-al doilea război mondial. Acestea se pot grupa în

două categorii: a) societăţi organizate fără specific

naţional, şi b) în principal, pe criteriul naţional. În

categoria asociaţiilor fără specific naţional se înscriu

Corporaţia Academică „Austria” (17.X.1875 - 1918);

1 Emil Satco, op. cit., p. 643. Vezi şi Victor Morariu, Şt.

Pavelescu, Istoricul Reuniunii Muzicale-dramatice „Ciprian

Porumbescu” din Suceava, Suceava, 1939. 2 Dimitrie Marmeliuc, Feeriile lui Pantazi, în „Junimea

literară”, Cernăuţi, an. X, nr. 12/1913, p.193; Leca Morariu,

Grigore Pantazi, în „Făt – Frumos”, Suceava, an XIV, nr. 4/1939,

p. 111; Alis Niculică, Aspecte ale vieţii muzicale din Bucovina

(1775-1918), în Analele ştiinţifice de istorie „Codrul

Cosminului”, Suceava, Serie nouă, nr. 6-7 (16-17), 2000-2001,

fundaţia Culturală a Bucovinei, 2003, pp. 423-428.

29

Asociaţia Academică „Lesehalle” (26.X.1875 – 1918);

Corporaţia academică „Gothia” (13.V.1876 – 1930);

corporaţia academică „Alemania” (13.V. 1877 – 1938).

În cea de-a doua categorie avem: a) asociaţii

româneşti: „Arboroasa” (1875 – 1878); „Junimea”

(1878 – 1938); Întrunirea academică „Bucovina”

(20.VI.1880 – 1938); Societatea academică „Academia

Ortodoxă” (23.XI.1884 – 1938); Societatea academică

„Dacia” (21.V.1905 – 1938); Întrunirea academică

„Moldova” (1910 – 1938); Cercul studenţesc

„Arboroasa” (1919 – 1938), constituit iniţial ca un

„Centru studenţesc”, apoi activând ca societate

distinctă; b) asociaţii naţionale germane: Akademische

Burschenschaft ,,Arminia” (10.VlI.l877 – 1938); A. B.

„Teutonia” (5.XII.1903 – 1938); Asociaţia catolică

„Franconia” (27.XII.1906 – 1938); Asociaţia

academică confesională „Unitas”, (catolică), fără

discriminare naţională (31.1.1891 – 1906); c) asociaţii

ucrainene: „Soiuz” (1875 – 1938), „Zaporoje”

(10.V.1910 – 1938); „Ciorno More” (1913 – 1938); d)

asociaţii polone: Asociaţia Academică Polonă

„Ognisko” (Towarzistwo Akademików Polskich

„Ognisko”; 1876 - 1938); Corporaţia Academică

„Lechia” (Korporacja Akademików Polskich „Lechia”;

1910 - 1938); e) asociaţii evreieşti: „Hasmonea”

(14.VII.1891 - 1938); „Zephirah” (24.X.1897 - 1938);

„Hebronia” (1899 - 1938); „Humanitas” (18.III.1900 -

1903); „Emunah” (1903 - 1938); „Heatid” (1918 -

1938)1.

1 Emil Satco, Din viaţa universitară bucovineană 1875 –

1938. Societăţile studenţeşti, în Analele ştiinţifice de istorie

„Codrul Cosminului”, Suceava, serie nouă, nr. 5 (15)/1999.

30

Prima societate academică românească a fost

„Arboroasa”1, care a avut o activitate de doar doi ani.

Desfiinţarea societăţii, la 11 noiembrie 1877, şi arestarea

membrilor Comitetului (Zaharia Voronca, Orest Popescu,

Eugen Sireteanu, Constantin Moraru şi Ciprian

Porumbescu), a determinat studenţii români să se

reorganizeze în Societatea Academică „Junimea”, care a

luat fiinţă la 7 decembrie 18782, continuând prin structură

organizatorică şi obiective programatice3, şi amplificând

admirabil idealurile proclamate de către Arboroasa4, care

urmăreau să consolideze „individualitatea naţională”,

ridicând „prestigiul poporului român din Bucovina”5.

Steagul societăţii a fost tricolorul, membrii ei aveau

1 Societatea Academică „Arboroasa” a fost înfiinţată la 22

decembrie 1875, propunându-şi să contribuie la „perfecţionarea

reciprocă a membrilor pe tărâmul naţional, literar, cultural, prin

prelegeri literare, îndeletnicire în arta oratorică, susţinerea unui

cabinet de lectură şi a unei biblioteci, aranjarea de petreceri, serate

literar – declamatorice – muzicale, sprijinirea membrilor lipsiţi de

mijloace” (Raportul Societăţii Academice Române „Junimea” din

Cernăuţi asupra anilor administrativi 1908/9 – 1925/26, Cernăuţi,

1926, p. 9).

Despre „Arboroasa”, a se vedea Teodor Balan, Procesul

„Arboroasei”. 1875-1878, Cernăuţi, 1937; Corneliu Crăciun,

Societăţi academice din Bucovina (I) „Arboroasa” şi „Junimea”,

Oradea, 1997. 2 Societatea a fost inaugurată festiv, la 12 ianuarie 1879, în

Hotelul „Zum Kronprinzen von Österreich”. 3 Vezi Ilie Dugan, Istoricul Societăţii academice române

„Junimea”, partea întâi, Arboroasa (1875-1877), Bucureşti, 1930,

pp. 10-19. 4 Vezi Dan Jumară, Societăţile culturale academice

româneşti din Bucovina în perioada interbelică, Editura Alfa,

Iaşi, 2005, p. 61. 5 Romulus Cândea, Arborosenii. Trădători austrieci şi

naţionalişti români, Cernăuţi, 1937, p. 22.

31

deviza „Uniţi să fim în cugete/ Uniţi în Dumnezeu”,

purtau o cocardă tricoloră şi o insignă cu inscripţia

„Vivat, Crescat, Floreat Junimea”.1

Conducerea organizaţiei era exercitată de un

Comitet format din: preşedinte, vicepreşedinte, casier şi

controlor. Membrii societăţii erau activi, emeritaţi,

onorari, sprijinitori, în general personalităţi marcante ale

vieţii politice şi culturale atât din Bucovina, cât şi din

Transilvania, Banat, Basarabia, din Regatul României,

Macedonia. Printre aceştia se numărau regina Elisabeta,

Vasile Alecsandri, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga,

V. A. Urechia, Dimitrie Anghel, Simion Mehedinţi,

Sextil Puşcariu, Titu Maiorescu, Şt. O. Iosif, Petre

Liciu, Nae şi Lili Bulandra, Epaminonda Bucevschi, A.

C. Cuza, Timotei Cipariu, Alexandru Vaida – Voevod,

Simion Florea Marian, Nectarie Cotlarciuc, Dionisie

cavaler de Bejan, generalul Iacob Zadik, Teofil

Sidorovici şi mulţi alţii2.

În perioada de până la primul război mondial

societatea a desfăşurat o activitate admirabilă. După anul

1900, când celebra memoria lui Mihai Viteazu „care

înainte de 300 de ani şi-a văzut pentru o clipă visul său

devenit faptă”, şi îl comemora pe Vasile Alecsandri,

„regele poeziei”, societatea a organizat numeroase

şezători literare cu participarea unor scriitori români de

prestigiu; au continuat toate celelalte forme de implicare

1 Emilian Dan – Petrovici, Societăţile academice româneşti

din Bucovina la realizarea Marii Uniri, în „Suceava” – Anuarul

Muzeului Judeţean, an VIII, 1981, p. 355. 2 Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale [D.J.A.N.

Iaşi], fond Colecţia Dugan, Cronicarul. Albumul Mare al

Societăţilor Academice Române „Arboroasa” şi „Junimea”, vol.

V, passim.

32

a tineretului în cultivarea spiritului naţional.

Rolul şi importanţa activităţii „Junimii” în anul

1900 era precizat în Cronica Arboroasa – Junimea, în

Raportul din 10 noiembrie, în următorii termeni:

„«Junimea» luptă pentru trezirea poporului din letargia

sa seculară, redeşteptarea simţului naţional şi oţelirea

forţelor spirituale. A lupta sub această egidă e datoria

sacră a fiecărui român. Adăpat cu o cultură străină

intră junele în templul «Junimii». Aici pătrunde el în

istoria şi literatura neamului său, aude puternicile

suspine din inimile româneşti. Cercul vederilor se

lărgeşte, fermitatea caracterului creşte, simţul naţional

prinde rădăcini adânci. În fine bărbat,… e gata a

sacrifica totul pentru salvarea naţiei sale. Astfel de civi

a crescut, creşte şi va creşte «Junimea». Victoria va fi a

noastră!”1

Conştienţi de pericolul înstrăinării, al pierderii

tradiţiilor, căutând să combată cosmopolitismul promovat

de autorităţile imperiale, junimenii făceau apel la trecutul

istoric al românilor, la mândria naţională. Astfel, în

raportul prezentat la 17 noiembrie 1901, Eusebie

Antonovici consemna: „Românul a fost odată avant-

garda pusă la hotarul puternic... spre a despărţi omenirea

cu lege şi ideal de chaosul barbarilor. Pus de soarte în cel

mai greu loc al apărării, s-au isbit în el, fără a-l clinti,

torentele sălbatice... Şi s-a înfipt pe veci în Carpaţi, pentru

ca, mai târziu, să aducă creştinătăţii acele servicii care

le aduse lumii antice. Fiinţa etnică a românului s-ar

asemăna cu un gigantic stejar, ale cărui rădăcini despică

stâncile, străbat Carpaţii... ramurile se extind peste

1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, Cronica Arboroasa –

Junimea, dosar 4, p. 132.

33

şesurile Tisei şi se apleacă peste murmurul Mării

Negre... Românul şi-a împlinit menirea de santinelă a

civilizaţiei europene... el are dreptul de a fi – puterea şi

geniul rasei sale – zid de apărare culturii romane şi

creştinismului. Sfântă e misiunea Junimii pe cel mai

istoric pământ românesc. Ea rezumă aspiraţiunile unui

popor leal şi hotărât, popor de ordine şi civilizaţie, care

şi-a împlinit şi-şi va împlini menirea. Fiinţa poporului

român e de a fi, cu fisiognomia lui de popor romantic,

pe locul stăpânit de dânsul neîntrerupt, contribuind

totodată la binele şi armonia generală a omenirii”1.

Rapoartele anuale scot în evidenţă importanţa

activităţii societăţii. În cel întocmit pentru perioada 9

noiembrie 1903 – 20 noiembrie 1904 se consemna:

„«Junimea», acest Făt Frumos al ideii naţionale, a

prins rădăcini până în păturile cele mai îndepărtate ale

poporului român din Bucovina. «Junimea» ţi-a câştigat

o importanţă istorică. […]

În sânul «Junimei» au petrecut membrii iubiţi de

aproape fiecare casă românească din Bucovina. Cu

mândrie priveşte românul bucovinean la «Junimea»,

căci munca serioasă este scopul ei. Ea cultivă limba,

literatura şi istoria naţională cu sfinţenie. Oferim

simbolul acesta al dragostei nemărginite pentru

naţiune, al speranţei în viitorul ei auriu şi credinţei

nestrămutate în idealurile ei. Vivat, crescat, floreat

«Junimea», viitorul şi mângâierea românilor de bine”2.

O atenţie deosebită au acordat studenţii de la

„Junimea” ridicării culturale a lumii satelor, dedicându-i

tot mai multe programe. „Ei iau parte la înfiinţarea de

1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 12, f. 149 v.

2 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 4, f. 164 v.

34

Case naţionale, cabinete de lectură şi invită ţărani la

unele manifestări organizate în oraşe. Societatea

înfiinţează o secţie juridico-economică, care va coordona

desfăşurarea unui bogat program economico-cultural la

sate”1.

Renaşterea naţională a românilor din acel colţ al

Imperiului Austro-Ungar a stat mereu în centrul

preocupărilor tinerilor membri ai Societăţii Academice.

Maximilian Hacman, preşedintele din 1902 al

junimenilor, afirma că românii aveau să-şi apere cu

fermitate limba, ţara şi naţiunea împotriva vrăjmaşilor.

Cu acelaşi prilej se afirma, cu mândrie, că „Pe vecie e

înfipt în vârful Carpaţilor stindardul tricolor”.

Societatea „Junimea”, a jucat un rol covârşitor în

evoluţia culturală a Bucovinei, acesteia revenindu-i

meritul înfiinţării celei dintâi reviste literare a

Bucovinei „Junimea literară”, în anul 1904. Aceasta s-

a circumscris unui curent mai larg, panromânesc am

putea spune, care a determinat apariţia, la Bucureşti, în

decembrie 1901, a revistei „Sămănătorul” sub

conducerea lui Al. Vlahuţă şi G.. Coşbuc, care, trecând

mai târziu sub direcţiunea lui N. Iorga, „frânge

graniţele nefireşti, revărsându-şi propaganda

mântuitoare în toate colţurile, locuite de Români”2, şi la

Budapesta, în 1902, „Luceafărul.

Revista bucovineană, condusă la început de Ion I.

1 Emilian Dan – Petrovici, Aspecte ale activităţii

societăţilor cultural – naţionale româneşti în lumea satelor, în

Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, anii XVII – XVIII – XIX

(1990-1992), p. 337. 2 D. Marmeliuc, Aspecte din viaţa culturală a Bucovinei, în

„Revista Fundaţiilor Regale”, an VIII (194), nr. 8-9/august –

septembrie 1941, p. 448.

35

Nistor şi Gh. Tofan, a adunat în jurul crezului ei nu

numai pe vechii scriitori şi luptători bucovineni, ca T.

V. Ştefanelli, preotul Const. Morariu, S. FI. Marian,

Constantin Berariu, Em. Grigorovitza, preotul D. Dan,

poeţii Nicu şi Taniu Dracinschi, folclorista Elena

Niculiţă-Popovici, ci şi întreaga pleiadă de tineri

scriitori în frunte cu Iorgu G. Toma, iscusit traducător

din literatura germană, Ion Grămadă, Gavril Rotică,

poetul „Bucovinei în pătimire”, Ion Cocârlă – Leandru,

Liviu Marian, Vasile Huţan, poeţii Nicu şi Taniu

Dracinschi şi alţii, cărora li se alătură în calitate de

colaboratori Victor Morariu şi profesorii de mai târziu

Radu Sbiera, D. Marmeliuc, Al. Procopovici, Leca

Morariu, N. Tcaciuc – Albu, precum şi publicistul I. E.

Torouţiu.

Dintre tinerii scriitori ardeleni colaborează la

revistă V. Loichiţă şi I. Broşu, iar dintre scriitorii din

Vechiul Regat, M. Sadoveanu, Ion Dragoslav,

bucovinean de origine, şi Artur Gorovei. Numărul

colaboratorilor avea să sporească tot mai mult după tot

mai repetatele manifestări de unitate culturală, care

pornesc de la gruparea aceasta de energii tinereşti. În

anul 1906 ea primeşte un puternic sprijin prin venirea

la Cernăuţi a profesorului Sextil Puşcariu ca succesor

al lui Ion Gh. Sbiera la catedra de limba şi literatura

română de pe lângă Universitatea cernăuţeană.

„Intrând în rândurile luptătorilor pentru o nouă viaţă

culturală şi naţională în Bucovina, Sextil Puşcariu

formează de aici înainte împreună cu Ion I. Nistor şi cu

Gh. Tofan trinitatea nedespărţită, care caută să

infiltreze în toate manifestările sufleteşti ale românilor

bucovineni noul crez naţionalist, care, închegând şi

mai puternic unitatea culturală a neamului, trebuia să

36

conducă la unitatea lui politică”1.

Crezul acesta a fost fixat astfel de întemeietorii

revistei: „Noi nu reprezentăm numai arta, frumosul

menit a înnobila sufletul omenesc şi a ne ridica în

sferele luminoase, noi reprezentăm şi ideea naţională.

Noi tindem ca fiecare român să fie conştient de

bunurile ideale ale naţiunii sale, să le stimeze – fără a

dispreţui pe cele străine – căci, ca să nu dispărem în

valurile popoarelor ce ne înconjoară, trebuie să avem o

cultură a noastră proprie, care să fie produsul firesc al

nostru, trebuie să fim însufleţiţi de o dragoste

nemărginită pentru tot ce e al nostru, care dragoste să

ne servească drept zid de apărare contra mulţimii de

influenţe străine.

Ca direcţie literară credem a fi ţinuţi să o urmăm

pe aceea, care e unica posibilă după cele schiţate mai

sus, pe aceea, care corespunde mai mult idealului

nostru de înălţare naţională”2.

Credincioşi acestui crez, conducătorii revistei şi

ai curentului naţionalist, urzit de ea, convinşi că

sentimentul naţional se alimentează cel mai puternic

prin contactul viu între fiii aceluiaşi neam, despărţiţi de

graniţe nefireşti, ei pornesc iniţiativa unei mari serbări

naţionale cu prilejul aniversării a 400 ani de la moartea

lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care se ţine la Putna în

vara anului 1904 şi care întruneşte pe reprezentanţii

românilor de pretutindeni.

În semn de preţuire pentru activitatea depusă în

slujba idealului naţional, „Junimea” a fost nominalizată

1 Ibidem; idem, Bucovina în cultura naţională, extras din

„Revista cursurilor şi conferinţelor universitare”, Bucureşti, 1944,

p. 13. 2 „Junimea literară”, Cernăuţi, II (1905), p. 18.

37

în comitetul executiv al serbării, iar junimenii au ţinut

în satele Bucovinei conferinţe despre „importanţa

istorică a serbării de la Putna”1.

În iunie 1904 junimenii redactau un apel „Către

studenţii români din toate părţile", pentru a participa la

celebrarea, la Putna, a Voievodului Ştefan cel Mare.

Apelul se constituia şi într-un îndemn la acţiune pe tărâm

cultural şi patriotic51

.

Nu trebuie uitat faptul că un loc important în

rândul mijloacelor de manifestare ale junilor universitari

l-au avut şi alte publicaţii editate de societatea

studenţească, dintre care amintim: „Tinerimea română”

(1892), „Deşteptarea” (1900-1904; 1906-1908; 1921-1922)

şi cele câteva reviste satirice cu apariţie efemeră în

perioada interbelică: „Broscoiul”, „Leuşteanul”,

„Cociorva”, „Urzica”2 (1927), cu subtitlul „revistă

umoristică, satirică şi de… spirit”, „Cociorva nouă

liberă”, „Vulpoiul”3, „Hacu” (1900-1914), pe

frontispiciul căreia se poate citi că „Apare când se

naşte” sau „Apare când poate […]. Preţul unui număr,

după învoială. Pentru idioţi… gratis”, „Ciocârlanul”,

care a început să apară în 1905, „Cocoveica”,

„Tângălăul”, „Săpunul”, „Moartea Hacului”, „Mojicul”

şi „Cârligaşul” (1919-1930), care „se împarte gratuit la

cei săraci cu… Duhul”, majoritatea litografiate4, în

paginile cărora se promovau valori ale culturii naţionale

1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 16, f. 159.

2 Redactor Parfenie Siretean. O foaie umoristică cu acelaşi

nume a publicat, începând cu 1907, societatea „România jună”. 3 Redactor Victor Moraru.

4 Un număr mare de exemplare din „Hacu”, „Cârligaşul” şi

„Ciocârlanul” de află în D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, inv.

1275.

38

şi se apărau drepturile românilor.

În anul 1908, societatea studenţească „Junimea”

împlinind 30 de ani de existenţă aranjează mari serbări

panromâneşti, la care participă proeminente

personalităţi culturale din Vechiul Regat, învăţaţi şi

scriitori, ca Nicolae Iorga, D. Onciul, S. Mehedinţi, C.

Stere, M. Sadoveanu, Z. Bârseanu, St. O. Iosif, D.

Anghel, C. Sandu-Aldea şi alţii.

În bătălia pentru întărirea sufletească a românilor

bucovineni în lupta lor pentru limbă şi lege, care se

dădea tot mai dârză, întărită de nenumăratele

manifestări de unitate culturală a neamului, care,

provocate de curentul din jurul „Junimii literare”, se

succedau tot mai des pe pământul Bucovinei. Ele au

culminat în vizita la Cernăuţi a lui Aurel Vlaicu, care

în 1912 a făcut câteva zboruri deasupra capitalei

Bucovinei.

La începutul lui 1914, a fost înfiinţată Societatea

Academică Română „Centrul Studenţesc Cernăuţi”,

care nu a avut viaţă lungă, iar la Bucureşti, a fost

constituită de către bucovinenii din România

Societatea social – literară „Arboroasa”1. În acelaşi an,

„Junimea” întreţinea legături cu societăţile „România

Jună” din Viena, „Carmen Sylva” din Graz, „Patria”

din München, „Junimea” din Craiova, „Petru Maior”

din Budapesta şi „Baron Şaguna”, la care se adaugă o

serie de asociaţii de tipul Centrul Studenţesc din… şi

Tinerimea Română din…, iar din Bucovina, cu „Şcoala

Română”, „Societatea pentru Cultura şi Literatura

Română în Bucovina”, „Doamnele Române”,

Societatea Răzeşilor şi Mazililor, „Lumina”,

1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 4, p. 256.

39

„Armonia”, „Româncuţele”, „Cetăţenii Români din

Suceava”, „Academia Ortodoxă”, arcăşiile, cluburile

române de la oraşe.

În afară de aceste societăţi, de-a lungul timpului,

până în anii ’30, „Junimea” a mai întreţinut legături cu:

„Uniunea Română” din Paris, „Uniunea” şi „România”

din München, Societatea Academică Română din

Berlin, Societatea Academică Română „Sonda” [de

montanistică] din Leoben, Societatea Academică

Română „N. Iorga” din Strasbourg, Uniunea Naţională

a Studenţilor din România, filiala Timişoara, Clubul

Academic Bucovinean tot din Timişoara, Clubul

Studenţilor Universitari din Iaşi, „Alexi Şincaiana” din

Gherla, „Inocenţiu Clainiana” din Blaj, „Dacia

Traiana” din Roma, Societatea de Lectură a Tineretului

„Iulia” şi Centrul Studenţesc „Petru Maior” din Cluj,

„Ioan Popasu” din Braşov, Societatea Teologilor

Români din Arad, Societatea Academică „Dacia” din

Iaşi (la 18 aprilie 1922, „Dacia” din Cernăuţi

sărbătorea la Suceava înfiinţarea societăţii surori la

Iaşi), Societatea Studenţilor Macedo-Români din

Bucureşti (care, la 8 martie 1924, invita junimenii la

sărbătorirea lui C. Belimace, trubadurul popular al

aromânilor, autorul cunoscutului cântec Demândarea

părinţească), Societatea Ştiinţifică – Literară

„Tinerimea”, Societatea Studenţilor Medicinişti,

Societatea Studenţilor Universitari şi Cercul

Studenţilor Bucovineni din Bucureşti 1, Cercul

Studenţilor Naţionalişti Români „Alexandru Ioan Cuza

Vodă” din Chişinău, Societatea de Lectură „Andrei

Şaguna”.

1 Vezi D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 17, f. 60.

40

La acestea se adaugă societăţile culturale

româneşti din Cernăuţi, în primul rând cu societăţile

„Dacia”, „Bucovina”, „Moldova”, despre care se

preciza că „acestea sunt neamurile cu care ne-am

stricat, sfădit, împăcat, apoi iar stricat…”1, Cercul

Studenţesc „Arboroasa”, Societatea Academică

„Fiducia”, a studentelor interne, în care „multe jidane,

polone şi cinci românce”, Societatea Academică

„Hygiea” a studenţilor farmacişti, cărora li se alătură

societăţile fără specific naţional, precum Corporaţia

Academică „Austria”, Corporaţia Academică

„Alemania”.

Societăţile culturale academice ale

reprezentanţilor altor etnii, cu care „Junimea” a

colaborat sau a intrat în legături fie şi pasagere, au fost:

„Arminia”, „Germania”, (care a fost recunoscută de

către „Junimea” la 2 iulie 1905 „ca o contrabalansă

contra «Arminiei» şi «Teutoniei» cari ni preferă

«Bucovina»”), „Franconia”, „Teutonia” (care a fost

înfiinţată de „Arminia”, la 5 iulie 1903) ale germanilor,

societăţile academice „Karpat”, (cu care „Junimea” a

rupt relaţiile în data de 26 ianuarie 1902, la propunerea

lui Ion istor), „Soyuz”, „Ciornomore” „Zaporoze” şi

„Bukowyna” ale rutenilor, societăţile academice

„Zefirah”, „Hasmonea” şi „Hebronia” ale studenţilor

evrei, apoi „Ognisko” şi „Lehia” ale studenţilor

polonezi şi Societatea Studenţilor Teologi Sârbi2.

Şi simpla enumerare a acestor societăţi culturale

academice, şi nu numai, arată amploarea fenomenului

1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 4 p. 14.

2 Pentru problematica relaţiilor cu alte societăţi a se vedea

D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 16, f. 134 seq.

41

cultural în Heidelberg-ul bucovinean, întinderea lui

geografică, de la Paris la Chişinău, dar şi multitudinea

contactelor culturale a le „Junimii”.

În primăvara anului 1914, după ce a lipsit din

Cernăuţi timp de nouă ani, profesorul Arcadie Dugan a

făcut o serie de constatări privind activitatea „Junimii”,

comparând-o cu cea de pe vremea când el era membru

activ, şi văzând o importantă diminuare a acesteia,

nota: „Dar între ieri şi azi, ce schimbare, ce năcaz!”1 şi

a prezentat un memorandum cu privire la observaţiile

sale, făcând propuneri concrete pentru revigorarea

societăţii. Constatări neplăcute face asupra raporturilor

dintre politică şi societate: „De când a intrat politica în

societate, de atunci dăm înapoi, ear alte societăţi de

concurenţă răsar ca să ne sugă măduva din oase”2,

subliniind faptul că „Blăstămata de politică a adus

schimbările cele mai radicale”. Unii membri emeritaţi

aparţineau partidului guvernamental, pactist – Lupu,

alţii erau aşa-zişii Români Tineri – Flondor, Popovici.

„Junimea” era situată pe punctul de vedere al

Partidului Naţional Român. Era agreată de ziarul

„Patria” şi combătută de ziarul „Timpul”.

Când a izbucnit lupta între democraţi şi

naţionalişti, între „Foaia poporului” şi „Apărarea

naţională”, junimenii nu au rămas neimplicaţi. Unii

susţineau pe democraţi, fiind cuceriţi de promisiunile

electorale ale acestora, iar alţii, cea mai mare parte s-au

alăturat naţionaliştilor.

Climatul care se instalase înainte de război este

redat de Arcadie Dugan în următorii termeni:

1 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 17, f. 60.

2 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, d. 17, f.107

42

„Deputaţii erau desbinaţi, studenţimea desbinată, s-a

desbinat şi publicul, s-au desbinat stările, era un hal

cum nu s-a mai pomenit. Interesul cel mare al

membrilor emeritaţi era angajat în politică şi deoarece

«Dacia»” şi «Bucovina» erau de partea democraţilor,

noi, logic, trebuiam să fim pe partea naţionalităţilor.

Asta a fost greşeala cea mare ce am comis-o. Trebuiam

să rămânem mai departe nemuritori şi rece, dar asta o

pot numai duhurile, şi noi eram oameni”1.

Concluzionând, Arcadie Dugan, afirmă că „Şi

democraţii şi naţionaliştii se-ndesau la masa «Junimii»,

cerându-i sprijinul moral şi promiţându-i ceriul şi

pământul. Agitaţia era mare.

Nenorocirea cea mai mare a fost însă că Florea

Lupu, vrând să presteze guvernului un serviciu şi pe

români să-i scape de inventata fantomă a

iredentismului, s-a exprimat foarte prost asupra

tricolorului românesc”2.

În privinţa tricolorului, studenţii junimeni au

dovedit o fermitate impresionantă. În anul 1901,

conform unei notiţe3 publicate în presa cernăuţeană, în

care se relata că Florea Lupu s-a adresat injurios la

adresa tricolorului cu prilejul timpul unei clarificări

cerută de către prim ministrul Körber privitoare la

legăturile tradiţionale şi istorice între poporul român şi

tricolor, „Junimea”, pentru a-şi apăra distincţia ei

academică, a solicitat acestuia, la 20.03.1901,

explicaţii, deoarece „aţi denegat orice conex între

aceste două, declarând totodată că tricolorul e ceva


2 Ibidem, f. 60 v., 61.

3 Vezi „Deşteptarea”, nr. 14/1901.

43

exclusiv al regatului român”1.

Răspunsul lui Florea Lupu, trimis la 27.03.1901,

este de-a dreptul stupefiant: „Am străbătut la

convingerea că românii bucovineni nu sunt în stare să

probeze deplin şi apriat îndreptăţirea usării colorilor

roş – auriu – albastru drept colori naţionale. Lupta

pentru tricolor o consider o luptă contra morilor de

vânt ce nu aduce nici un folos real”2.

Ca urmare, junimenii Nicu Blându, Alex.

Popovici, Iorgu Toma, Dorimedont Popovici au cerut o

şedinţă specială pentru discutarea cazului, deoarece

„nu putem admite ca persoana aceluia care şi-a bătut

joc de cel mai indispensabil obligământ faţă de

«Junimea» să mai rămâie în rândurile noastre”3.

Prin urmare, adunarea generală ordinară „din 17

noiembrie a. c. a luat în unanimitatea voturilor decizia

de a şterge cum infamia din lista membrilor săi

emeritaţi pe dl. consilier la Tribunal şi deputat în

Camera Imperială dr. Fl. Lupu pentru motivul unei

incalificabile exprimări asupra tricolorului într-un local

public în prezenţa altor membri emeriţi”4.

Un an mai târziu, la 15 decembrie 1902, a

demisionat din cadrul societăţii şi Aurel Onciul,

cumnatul lui Florea Lupu.

Mult mai târziu, la 18 ianuarie 1906, Dionisie

Bejan, Simionovici, Nicu Flondor, Cuparencu, Alex.

Berariu, V. Petrescu, Ipolit Călinescu, Tudor Flondor,

Dr. Volcinschi, Modest Grigorcea, St. Scalat, Dr.

Sluşanschi, A. Buga, Num. Litviniuc, Artemie Beraru


2 Ibidem, f. 225.

3 Ibidem, f. 228.

4 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 16, f. 230.

44

şi Dr. Iliuţ se adresează „Junimii” şi solicită să se

reanalizeze situaţia din 1901 „având în vedere starea

socială a domnului dr. Fl. Lupu, meritele sale recente

pentru studenţimea română în special”.

În legătură cu această solicitare s-a discutat în

şedinţa din 12 februarie 1906, când s-a hotărât ca „dl.

Lupu să se şteargă din analele «Junimii» şi să fie privit

de aici înainte ca orice român”1.

Am precizat mai sus că semnul distinctiv al

junimenilor era tricolorul. Aceştia au intuit că lupta va

avea alţi sorţi de izbândă dacă se va duce în numele

unui simbol, şi acesta a fost tricolorul român, dar nu în

ordinea de astăzi a culorilor ci inversă: roşu, galben şi

albastru. În puţin timp, întregul neam românesc din

Bucovina a adoptat tricolorul ca semn distinctiv faţă de

celelalte naţionalităţi ale monarhiei austro-ungare.

Se ştie că guvernatorul baronul Friedrich

Bourguignon de Bamberg vedea în aceste culori un

semn al solidarităţii românilor de deoparte şi alta a

graniţei sudice a Bucovinei, motiv pentru care a pornit

o dură prigoană asupra tricolorului. Studenţii au

transferat câmpul de luptă pentru tricolor în mediul

sătesc, ducând drapelul la cabinetele de lectură, de

unde era purtat arborat ostentativ la toate acţiunile

culturale, era sfinţit cu mare fast. Împotriva acţiunilor

jandarmilor, care adesea confiscau drapelul, românii au

introdus tricolorul peste tot: în port, ca brâu ori cusut în

altiţele cămăşilor, în cosiţele fetelor, în biserica

ortodoxă sub forma brâului de care se ţin mirii, naşii,

cuscrii şi nuntaşi în momentul în care se cântă Isaia

dănţuieşte.

1 Ibidem, f. 234.

45

O problemă interesantă ridicată de către Arcadie

Dugan a fost cea a studenţilor „sălbatici”. Constatând

că în Universitatea cernăuţeană exista un număr foarte

mare de studenţi români neînscrişi în niciuna dintre

societăţile academice existente, îi grupează pe aceştia

în trei categorii:

1) studenţi care „petrec la ţară, unde au lecţii sau

funcţiuni mici sau studiază. Despre aceştia nu poate fi

vorba.

2) Alţii însă se află în Cernăuţi, dar nu-i vezi

nicăire. Aceştia n-au bani spre a-şi permite luxul

societăţii sau studiază aşa de mult încât n-au vreme de

a îndeplini ce se cere de la dânşii dacă ar fi într-o

societate.

3) Partea cea mai mare petrece însă în Cernăuţi,

nu studiază tocmai aşa de mult, are bani de prisos, dar

se ţine mai pe sus decât cetera plebs, joacă lawn tennis,

îmblă lasată pe la baluri, stă la Kaharczyk pe trepte,

merge la Variste. Cu cât mai muţi studenţi selbatici are

o naţiune, cu atât mai prost […].”1

De remarcat este şi faptul că Societatea „Junimea”

s-a situat mereu pe o poziţie combativă faţă de

autorităţile habsburgice, apărând drepturile românilor în

toate împrejurările şi prin toate mijloacele. Membrii

acesteia au fost în fruntea campaniei de apărare a

tricolorului în zilele de prigoană din perioada 1898-1899;

în 1900 participau, alături de ceilalţi studenţi români, la

manifestările de protest împotriva germanismului

profesorilor de la Universitatea cernăuţeană; delegaţi ai

„Junimii” şi-au manifestat sprijinul faţă de mişcarea

memorandistă şi au participat la procesul de la Cluj, în

1 Idem, dosar 17, f. 70.

46

1904. Nicolae Iorga a fost ales ca membru de onoare al

„Junimii” în 1908, când i s-a interzis accesul în

Bucovina1.

În vara anului 1914 trebuia să se ţină la Suceava

Congresul general al învăţătorilor români de

pretutindeni, dar atentatul de la Serajevo şi izbucnirea

războiului au împiedicat această nouă şi puternică

manifestaţie de unitate a neamului, care, prin sacrificii

de sânge, avea să-şi cucerească, pe câmpiile de bătaie,

unitatea politică.

Odată cu declanşarea primului război mondial, a

început o înverşunată prigoană împotriva tuturor

patrioţilor români, ceea ce a determinat ca un număr

mare de membri ai societăţii, în frunte cu preşedintele

de la acea dată, Traian Popovici, să treacă în România.

Parte dintre aceştia s-au înrolat în armata română, unii

jertfindu-se pe front în lupta pentru întregirea

neamului. Primul erou avea să fie Ion Grămadă, care a

căzut în luptele de la Cireşoaia, fiind urmat de Lascăr

Lutia, Iustin Breabăn, Toader Turturean, Ambrozie

Micuţari, Silvestru Micuţari, Cârlan, Mihalaş.

Alţii, precum Ion Nistor, Emil Şlusanschi,

Gheorghe Tofan, Iorgu G. Toma, Aurel Morariu, au

activat informând mereu opinia publică din vechiul

Regat despre situaţia dificilă în care se găsea populaţia

română din Bucovina şi au militat pentru grăbirea

intrării României în război, pentru realizarea idealului

întregirii neamului2.

După război, în anul 1919, luptătorii din jurul

1 Idem, dosar 12, f. 179.

2 Asupra acestor probleme, vezi A. N. Filiala Iaşi, fond

Colecţia Dugan, dosar 12, filele 157-158, 179-180.

47

„Junimii literare” se reîntrunesc la Cernăuţi, reeditează

revista, grupând în jurul ei şi pe tinerii scriitori, ieşiţi

din zbuciumul greu al anilor războiului, iar societatea

Junimea îşi reia activitatea.

Cât de importantă a fost activitatea „Junimii”

rezultă din cuvintele lui Ion Nistor, pe care le scria în

1909: „E doară „Junimea” societatea în care mi-am

făcut şcoala românească”1.

Dumitru Marmeliuc, scriind despre importanţa

activităţii societăţii, preciza următoarele: „Rolul

societăţii «Junimea» este foarte mare în evoluţia

culturală a Bucovinei româneşti. Studenţii care o

alcătuiau, aparţinând tuturor categoriilor sociale, se

îndreptau cu deopotrivă grijă atât spre cercurile

orăşeneşti cât şi spre pătura ţărănească, pe care căutau

s-o lumineze prin crearea acelor case de cetire, numite

cabinete de lectură, cât şi prin editarea unei gazete

pentru popor, numită «Deşteptarea», al cărei cel dintâi

redactor a fost preotul Constantin Morariu.

Dar meritul cel mai important al «Junimii» este

de a fi dat din sânul ei pe înfiinţătorii revistei „Junimea

literară”, care a apărut în 1904 sub conducerea tinerilor

profesori Ion I. Nistor şi Gh. Tofan, dintre care cel

dintâi ajunse mai târziu profesor universitar, membru

al Academiei Române şi rector al Universităţii

româneşti din Cernăuţi, iar al doilea un sbuciumat

luptător pentru şcoala şi cultura românească din

Bucovina, de la care porneşte în anul 1908 şi ideea

Universităţii populare de la Văleni de Munte şi care, cu

energie neasemuită îmbrăţişează toate problemele de

1 Apud Emilian Dan – Petrovici, op. cit., p. 367.

48

viaţă ale poporului românesc din Bucovina”1.

Imensa importanţă a activităţii „Junimii” în

mediul românesc din Bucovina este admirabil

subliniată de către istoricul literar Constantin Loghin,

cronicarul activităţii Societăţii pentru Cultura şi

Literatura Română în Bucovina: „Nu s-a scris încă

istoricul studenţimii române din Cernăuţi decât în

parte, lipseşte mai ales istoricul societăţii „Junimea”.

Atunci când se va scrie acest istoric — dacă se va

scrie cândva — se va vedea ce rol determinant a jucat

studenţimea română în vieaţa publică a Bucovinei. Am

putea spune chiar că această vieaţă a fost croită în cea

mai mare parte de studenţi. Nu există în Bucovina

faptă românească mai importanta care să nu fi pornit

sau chiar să nu fi fost realizată de studenţime”2.

Plecând de la deviza societăţii, s-a precizat că

„Trăind «Junimea» a dat viaţă mai multor generaţii de

buni români. Crescând, ea a format şi a promovat

personalităţi remarcabile. Înflorind, a făcut să rodească

în inimile bucovinenilor sentimentul naţional

românesc”3.

Leca Morariu scria în 1961, adresându-se lui Ilie

Dugan, fratele lui Arcadie Dugan, căruia datorăm

salvarea arhivei societăţii, în următorii termeni:

1 D. Marmeliuc, Bucovina în cultura Neamului, Extras din

„Revista cursurilor şi conferinţelor universitare”, Bucureşti, 1944,

p. 13. 2 Constantin Loghin, Societatea pentru cultura şi literatura


realizări. Cernăuţi, 1943, p. 187. 3 Ştefan Hostiuc, Societatea Academică „Junimea” din

Cernăuţi (Fondul Dugan, Arhivele Statului – Iaşi), în „Glasul

Bucovinei”, Cernăuţi – Bucureşti, nr. 2/1994, pp. 129.

49

„Junimea n-a fost o simplă societate studenţească ci o

impresionantă citadelă culturală, generată de Măria Sa

iniţiativa particulară [s-a transformat] într-un grav

război de afirmare naţională. De aceea te felicităm din

toată inima că i-ai pus patrimoniul la bun adăpost”1.

Activitatea „Junimii” a încetat în anul 1938,

când, fiind acuzată de solidaritate cu mişcarea

naţionalistă de dreapta a fost dizolvată prin Decret

regal2, odată cu toate societăţile studenţeşti.

După anii războiului, membrii „Junimii” care se

refugiaseră şi se înscriseseră la Universitatea „Regele

Ferdinand I” din Cluj au strâns rândurile şi pe data de

10 aprilie 1946 a avut loc prima întrunire a studenţilor

bucovineni, în vederea organizării lor într-o societate,

când s-a pus problema reorganizării societăţii

„Junimea”, sub preşedinţia lui Ioan G. Gherman. Au

participat profesorul Alecu Procopovici şi Erast Diti

Tarangul alături de 50 de studenţi bucovineni.

Scopurile înscrise în noul statut, ţinând cont de noile

condiţii istorice, erau: a) promovarea spiritului

bucovinean; b) strângerea legăturilor de prietenie cu

colegii din celelalte regiuni; c) creşterea spiritului de

societate; d) cultivarea simţământului social în păturile

poporului; e) ajutorarea membrilor lipsiţi de mijloace.

În 1947, societatea era activă şi avea ca preşedinte pe

1 Ibidem, p. 126. Despre fraţii Ilie şi Arcadie Dugan, vezi şi

Rodica Şcraba, Arcadie Dugan: o viaţă consacrată „Junimei”

(text întocmit după biografia făcută de fratele său Ilie), „Glasul

Bucovinei”, Cernăuţi – Bucureşti, nr. 3/1994, pp. 131-135, şi

idem, Bădiţa Arcadie Dugan – ultima parte a vieţii, loc. cit., nr.

3/1994, pp. 46-49. 2 D.J.A.N. Iaşi, fond Colecţia Dugan, dosar 28, f. 371, 371

v.

50

Vasile Havrilescu1. Probabil teroarea comunistă care a

urmat a determinat încetarea definitivă a activităţii

societăţii, care va trece definitiv în paginile istoriei

româneşti.

Activitatea desfăşurată de „Junimea” în perioada

1900-1938 a fost impresionantă şi s-a manifestat prin

numeroase forme de activitate2, dintre care reţinem:

- organizarea de cursuri de iniţiere în istoria şi

literatura română a membrilor nou intraţi în societate,

având în vedere că înainte de unirea din 1918 aceste

obiecte nu figurau în nici un program al şcolilor din

Bucovina. După 1918 cursul de iniţiere consta în

cunoaşterea istoriei societăţii „Arboroasa” şi al

„Junimii”, precum şi în predarea practică a comportării

în societate;

- primirea festivă a noilor membri, însoţită

totdeauna de manifestări patriotice, cântece, recitări,

petreceri şi întâlniri cu foştii membri activi ai

societăţii. Această manifestare se făcea prin decembrie

şi se numea ,,comers”;

- fiecare membru nou intrat în societate primea

ca îndrumător personal un ,.bădiţă”, care putea fi un

student mai vechi sau un fost membru al societăţii,

ieşit din rândurile studenţimii. Acesta îl îndruma pe

novice în cazurile mai grele şi în orice împrejurări de

viaţă. A fost de mare folos tuturor. Era, de fapt,

legătura între generaţii, trainică şi afectivă;

- organizarea „Clubului membrilor emeritaţi”, a

1 Idem, dosar nr.15, filele 24, 25 şi 30.

2 Enumerarea acestora s-a făcut apud Orest Tofan,

Societăţile academice din Bucovina. Scurtă privire istorică, în

Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, anii XVII – XVIII – XIX

(1990-1992), p. 318 seq.

51

fost o acţiune pe linia întăririi legăturii între generaţii.

După ce un junimean îşi termina studiile, el primea, în

plenară, titlul de „membru inactiv”, adică nu mai era

membru cu răspunderi în societate. El avea însă dreptul

de a participa oricând şi oriunde la manifestările

societăţii şi, uneori, i se putea încredinţa unele sarcini,

dacă era necesar şi dacă el era de acord. După un timp

el devenea „membru emeritat” al „Junimii” şi avea

îndatorirea de a ajuta societatea în toate domeniile. În

localităţile în care locuiau 3-4 membri emeritaţi, acolo

se înfiinţa un „Club al membrilor emeritaţi”, cu

îndatoriri statutare precise Ca „frate mai mare”, orice

membru inactiv sau emeritat era pentru junimeanul mai

tânăr „bădiţă”, iar soţia acestuia era „leliţă”, apelative

curente între junimenii de toate vârstele. (N. Iorga,

vizitând Bucovina prin 1909, surprins de acest obicei,

numise Bucovina „ţara bădiţilor”);

- acordarea titlului de „membru onorariu” unor

mari personalităţi culturale române, în vederea ridicării

nivelului activităţii proprii şi în vederea organizării

unor activităţi cu ajutorul acestora;

- întreţinerea unor legături strânse cu alte

societăţi studenţeşti şi culturale româneşti, din ţara

liberă şi din provinciile pe atunci ocupate, în vederea

unor acţiuni comune. „Junimea” a întreţinut legături

frăţeşti cu 31 de societăţi culturale;

- alcătuirea unei biblioteci a societăţii. Biblioteca

„Junimii" a devenit, înainte de primul război mondial,

cea mai mare bibliotecă românească din Bucovina, cu

cele 1021 volume. În 1925 „Junimea” avea o bibliotecă

de 3191 volume;

- pentru buna desfăşurare a activităţii

multilaterale pe plan cultural, „Junimea” avea

52

organizate patru secţii: literară, muzicală, teatrală si

economică, toate conlucrând la organizarea de

manifestări publice;

- organizarea de festivaluri şi aşezări literar-

muzicale la oraşe şi sate, cu precădere în satele

răzeşeşti înstrăinate;

- organizarea „Seratei mari”, care strângea toată

intelectualitatea Cernăuţilor. Era o manifestare cu

accentuat caracter naţional;

- invitarea de personalităţi culturale din ţara

liberă pentru conferinţe şi întâlniri cultural artistice;

- organizarea de baluri şi şezători culturale la

sate;

- înfiinţarea la sate de biblioteci şi cabinete de

lectură, şi donaţii pentru aceste instituţii;

- colectarea de cântece populare bucovinene,

care apoi au fost publicate în revista societăţii,

„Junimea literară”;

- organizarea de bănci populare de tip Raiffeisen,

pentru ridicarea economică a populaţiei româneşti şi

scoaterea ei din mâinile cămătarilor. Unul din

preşedinţii „Junimii” Grigore Filimon, şi-a închinat

toată viaţa acestei activităţi ;

- obligaţia fiecărui junimean de a ţine, în timpul

vacanţelor conferinţe pentru săteni;

- organizarea şi sprijinirea activităţii la sate a

„arcăşiilor”, care erau asociaţii cultural-naţionale în

cadrul cărora se cultivau tradiţiile poporului român, se

organizau şezători cu dansuri şi alte producţii populare,

se recitau poezii patriotice, se organizau hore etc.;

- în şedinţa plenară din 23 noiembrie 1903,

„Junimea” a înfiinţat o revista „Junimea literară”, în

care se publicau lucrările literare ale tineretului român

53

din Bucovina şi din alte părţi.

- în 1906 „Junimea” editează Foiletoanele

junimeanului Mihai Teliman şi, începând cu 15

noiembrie 1907, editează şi ziarul „Deşteptarea”,

gazetă pentru popor ;

- organizarea de reprezentanţii teatrale, cu piese,

feerii şi scenete, în scop de propagandă culturală

românească şi de a strânge fonduri pentru diferitele

acţiuni pe care le întreprindea. După o statistică

incompletă, „Junimea” a organizat peste 85 de

reprezentaţii teatrale de tot felul, iar în anul 1923 a

inaugurat bustul lui Petre Liciu în holul Teatrului

Naţional din Cernăuţi. Junimenii au dat totdeauna

sprijin Teatrului Naţional din Cernăuţi, participând în

diferite piese ca figuranţi.

- organizarea de excursii la mănăstiri şi la alte

locuri istorice, cu acelaşi scop de a lega prezentul de

trecut, pe baze naţionale;

- organizarea unei „Universităţi libere” la

Câmpulung Moldovenesc, în anii 1934 şi 1935, în

cadrul căreia personalităţi de mare valoare culturală pe

plan naţional au ţinut conferinţe deosebit de apreciate

de cei veniţi la odihnă.

„Junimea” nu făcea nici o politică de partid,

votând în adunarea plenară din 11 mai 1919 acest

principiu. În acest fel îşi asigura concursul tuturor

foştilor membri, fără a se obliga faţă de nici o grupare

politică. Fiecare membru era însă liber să activeze în

orice partid politic, dar numai în calitate strict

personală, fără a aborda „culorile”, adică panglica,

societăţii. În cadrul manifestărilor societăţii se puteau

deci întâlni, astfel membrii diferitelor partide, dar nu

ca adversari politici, ci ca „fraţi de culori”, ceea ce era

54

în folosul unităţii de acţiune promovate de „Junimea”.

Societatea Academică Română „Junimea” a fost

cea mai mare şi cea mai însemnată societate

studenţească din Cernăuţi, de la înfiinţarea ei şi până în

1938. In 1936 ea număra 336 membri activi, băieţi şi

fete. Pentru a înlesni studiile celor fără mijloace

materiale, „Junimea” a înfiinţat în 1928 „Căminul

studenţesc „Junimea”, într-o clădire special cumpărată

în acest scop, unde aveau loc peste 30 de junimeni. În

curtea acestui cămin „Junimea” a ridicat un bust de

bronz lui Dimitrie Onciul, primul ei preşedinte. În

subsol funcţiona şi o cantină studenţească, la care luau

masa, zilnic, peste 50 studenţi. Căminul şi cantina erau

conduse de un junimean, ales dintre cei cu mai mare

experienţă, care făcea parte din comitetul societăţii.

„Dacia” şi arcăşiile

În viaţa studenţimii cernăuţene, în majoritate

grupată în „Junimea”, în preajma anului 1900 se

conturau două curente: unul „aristocrat” cu viaţă

studenţească tradiţională, „sburdalnică şi costisitoare”,

şi altul „democrat”, care tindea să orienteze viaţa

studenţească spre necesităţile şi durerile ţărănimii

române1, care trebuia să fie pregătită pentru acţiuni de

contrabalansare a atitudinii autorităţilor austriece care

susţineau interesele valurilor de galiţieni care se aşezau

în satele româneşti şi acţionau constant pentru

1 Vezi Filaret Doboş, Societatea Academică Română

„Dacia”. 25 de ani de viaţă studenţească.21 mai 1905 – 21 mai

1930, Cernăuţi, 1930, p. 14.

55

deznaţionalizarea românilor.

Tensiunile dintre cele două curente din sânul

„Junimii” devin tot mai evidente după candidatura, din

8 noiembrie 1903, a lui Gheorghe Tofan la preşedinţia

societăţii, exponent al curentului democratic, şi în

timpul sărbătorilor dedicate lui Ştefan cel Mare din

1904. Orientările se despart definitiv după examenul

regulamentar din 25 februarie 1905, când studenţii

Teodor Balan şi Simion Ivanovici s-au simţit

neîndreptăţiţi şi au demisionat din societate.

Tot din rândul membrilor „Junimii” a plecat un

grup de studenţi, trei la număr, Liviu Marian, Filaret

Doboş, Dimitrie Logigan, care, alăturându-li-se lui

Teodor Balan şi Simion Ivanovici, şi lângă care a venit şi

studentul V. Marcu, demisionat din „Bucovina”, va

înfiinţa, la 21 mai 1905, o altă societate studenţească,

Societatea Academică „Dacia”, a cărei deviză era:

„Altarul de jertfă al naţiunii să fim şi sufletul neamului

nostru”, fondatorii ei aplecându-se cu precădere asupra

răspândirii românismului în rândurile ţăranilor

bucovineni şi a ridicării economice şi culturale a

satelor bucovinene. Pe lângă sprijinirea activităţii

cabinetelor săteşti de lectură şi a caselor naţionale, s-au

organizat cursuri gratuite pentru meseriaşii români şi un

serviciu de asistenţă juridică.

Membrii fondatori ai „Daciei” îşi motivau

despărţirea de „Junimea” şi înfiinţarea noii societăţi în

următorii termeni: „Progresul neamului, întărirea şi

consolidarea lui pe toate terenurile, îngrijirea de cele

spirituale ca şi cele materiale, deşteptarea conştiinţei sale

etnice şi pregătirea lui pentru lupta ce e silit să o lupte, să

fie îngrijirea statornică a studenţimei, să fie farul

conducător pe toate căile vieţii, pe care nici în ceasurile

56

cele mai grele ale vieţii sale să nu-l scape din vedere.

Acesta e stindardul studenţiei, nepătat, pe care pururea

trebuie să-l ţie sus şi neatins de micile inconveniente

silnice. Acesta-i idealul şi ne mângâiem cu credinţa că

nu e student care să nu-l recunoască, că nu e suflet de

român care să nu-l aprobe. Dară care sunt mijloacele cele

spre a ni le apropia tot mai mult şi cu paşi mai repezi de

acest ideal recunoscut de toţi? Acest punct e discutabil”1.

Societatea a primit numele de „Dacia” pentru a

ţine trează conştiinţa tineretului studios asupra originii

românilor şi asupra aspiraţiilor de unitate.

Considerând că centrul de greutate al activităţii

lor pe tărâmul naţional trebuie să se afle la sate, studenţii

de la „Dacia” au pornit o acţiune cu profunde implicaţii

naţionale, aceea de înfiinţare a societăţilor de arcaşi în

satele bucovinene.

Statutele arcăşiilor au fost publicate în presă şi

apoi în broşuri, care au fost răspândite la sate. Ele vor

avea şi un imn propriu, „Marşul arcaşilor” pe un text

de V. Huţanu şi muzica Emilian Sluşanschi, care va fi

folosit la festivităţile organizate cu membrii lor.

Presa cernăuţeană anunţa, încă de la 8 ianuarie

1905: „Arcaşii se vor numi […] reuniunile flăcăilor de

pe la sate, al căror scop va fi îndeletnicirea cu arme de

foc, cu gimnastica şi ajutor în caz de incendii. Ruşii au

deja aceste societăţi numite Sicz. E timpul suprem ca şi

noi românii să organizăm holteimea şi gospodarii tineri.

Numirea cea mai potrivită pentru aceste reuniuni este

arcaşul, pentru că ştiut este că arcaşii sub Ştefan Vodă au

1 Filaret Doboş, Societatea Academică Română Dacia. 25

de ani de viaţă studenţească. 21 mai 1905 – 21 mai 1930,

Cernăuţi, 1930, p. 23.

57

jucat primul rol. Arcaşii lui Ştefan cel Mare au devenit

legendari”1.

Inspirându-se din organizaţiile Sokol ale cehilor

şi polonezilor, rutenii au înfiinţat în satele mixte

organizaţii Sicz care, sub masca de pompieri voluntari,

erau organizaţii paramilitare, cele mai multe fiind

conduse de preoţi şi învăţători galiţieni, şovini

înverşunaţi, duşmani declaraţi ai românilor autohtoni.

Aceste organizaţii exercitau o adevărată teroare

împotriva populaţiei româneşti din comunele mixte,

împiedicând ţăranii români să ia contact cu

conducătorii lor fireşti, opreau studenţii şi intelectualii

să pătrundă în satele unde românii erau copleşiţi de

către străini pentru a stăvili propaganda românească în

sate cu populaţie mixtă.

Se ştie că stăpânirea austriacă a sprijinit, în

Bucovina, elementul german şi cel evreiesc (care era

vorbitor al unei limbi germane impecabile) pentru a-l

face stăpânitor definitiv în provincie şi arbitru între

ruteni şi români care se aflau într-o continuă luptă

adesea nedreaptă, întrucât coloniştii galiţieni erau

sprijiniţi pe toate planurile, în detrimentul românilor.

Perioada cea mai grea pentru români a început în

prejma lui 1900, când s-a declanşat o eră de sălbatice

persecuţii împotriva neamului românesc de către

guvernatorul Friedrich Bourguignon de Bamberg, care

a dat concurs făţiş rutenilor să se organizeze şi să se

dezvolte sub aspect cultural.

Având în vedere scopul declarat, organizaţiile

rutene se bucurau de sprijinul oficialităţilor austriece,

care le subvenţiona. Astfel, de pildă, în şedinţa

1 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, 8 ianuarie 1905.

58

Comitetului Ţării dela 20 aprilie 1903, un număr de 33

de Sicz-uri ucrainene a primit o subvenţie în suma de

4.600 cor. (500.000 lei).

În aceste condiţii, trebuia desăvârşită organizarea

culturală a ţărănimii. Vechile cabinete de lectură, acele

cazinouri populare, nu păreau să fie organizaţia care să

ducă, în deplin succes, la atingerea acestui scop,

deoarece aveau o structură învechită, iar activitatea lor

s-a redus la aranjarea de petreceri populare. Era

necesară o structură nouă, care să fie opusă cu energie

asalturilor tot mai îndrăzneţe ale străinilor asupra

caracterului românesc al Bucovinei. Pentru aceasta,

Florea Lupu a propus înfiinţarea organizaţiilor

arcăşeşti şi a întocmit statutul tip.

Arcăşiile au izvorât din aceeaşi necesitate ca şi

cabinetele de lectură: de a apăra neamul românesc din

Bucovina împotriva încercărilor de înstrăinare din

partea guvernului austriac.

În prefaţa regulamentului societăţii arcăşeşti se

motiva că „Puterile tinere trebuie organizate şi conduse

ca puterile lor să fie binele neamului şi al omeniei”. Se

sublinia apoi că „e în interesul intelighenţiei de la sate ca

să se apuce serios de muncă şi să creeze în fiecare sat

Arcaşii şi cu cât va face-o aceasta mai degrabă, cu atâta va

putea pune mai de timpuriu stavilă mizeriei ce bântuie

poporul şi-şi va putea câştiga meritul de-a fi fost o

adevărată plăsmuitoare şi păstrare a unui neam

viguros”1.

Alături de scopul oficial de „a stinge focuri

1 Idem, Societatea Academică Română Dacia. 25 de ani de

viaţă studenţească. 21 mai 1905 -21 mai 1930, Cernăuţi, 1930, p.

23.

59

(incendiuri) şi a cultiva dezvoltarea fizică prin

gimnastică şi atletică”, arcăşiile îşi propuneau să

activeze şi pentru dezvoltarea culturală şi social-

economică a membrilor săi. Pentru îndeplinirea

scopurilor sale, Societatea „Arcaşul” îşi propunea

următoarele mijloace: „exerciţii de pompieri; exerciţii

gimnastice şi atletice; organizarea de cortegii

pompoase, de producţiuni gimnastice, muzicale,

declamatorii şi teatrale; întreţinerea de coruri vocale şi

muzicale, de cabinete de lectură şi de biblioteci

poporale; întreţinerea de cursuri didactice şi de

conferinţe folositoare”1.

Membri ai arcăşiei puteau fi numai români, iar

cei care erau neştiutori de carte aveau datoria să înveţe,

într-un an, să citească şi să scrie.

Arcăşiile au fost societăţi ai căror membri erau

educaţi în sensul cultivării cu îndârjire a spiritului de

fraternitate, a limbii române şi a datinilor strămoşeşti2,

educarea în spirit naţional a tineretului pentru a-şi

putea atinge scopul propus: rezistenţa dârză la tendinţa

de deznaţionalizare a elementului românesc şi

pregătirea pentru lupta de înfăptuire a marilor idealuri

naţionale ale românilor.

Iniţiatorii şi-au dat seama că este necesară

înfiinţarea unui alt „soi de asociaţii care să fie mai

aproape de mentalitatea rudimentară a ţărănimii

noastre. Revistele trebuiau abandonate, iar în locul lor

trebuiau aduse steaguri, costume, brâie, în locul

cetitului au fost introduse exerciţii gimnastice, tot

1 Regulament pentru înfiinţarea şi conducerea societăţii de

„Arcaş”, Cernăuţi, 1906, p. 12 seq. 2 Vezi T. Balan, Arcăşiile din Bucovina, Cernăuţi, 1926.

60

lucruri care pot fi înţelese şi gustate de ţărani”1.

Prima arcăşie a fost înfiinţată în localitatea

Cuciuru Mare, în august 1905 (apoi în 1906, la Ceahor

şi Voloca), în inima Codrilor Cosminului. La

festivităţile ce au avut loc cu acest prilej, alături de cei

250 de arcaşi, au participat delegaţi ai Societăţii

„Dacia”. Studentul Filaret Doboş, evocând tradiţiile

glorioase ale românilor arăta că „ ...aceste pământuri

le-am moştenit de la strămoşi, pe ele suntem crescuţi,

pe ele suferim nevoi, pe ele batem veseli cu opinca

când scripca şi cobza ne îndeamnă la horă şi arcan”2.

Un an mai târziu, cu ocazia inaugurării arcăşiei

la Cacica, unul din participanţi arăta că: „arcaşii vor fi

ceata care va frânge toate valurile duşmane; arcaşul va

apăra ca odinioară, averea românului, limba, legea şi

gloria strămoşească”3.

În judeţul Câmpulung Moldovenesc, prima

arcăşie a fost înfiinţată în comuna Frumosu, la 26

februarie 1906.

În mai 1906 desfăşurau activităţi deja circa 30 de

arcăşii. Nu după multă vreme, în mai toate aşezările

din Bucovina exista câte o societate Arcaşul. În pofida

măsurilor de îngrădire luate de autorităţile habsburgice,

până în 1912 au fost înfiinţate peste o sută de arcăşii,

care prin activitatea lor au impulsionat viaţa naţională

a satelor bucovinene, iar la începutul războiului

aproape că nu exista sat în care să nu fie arcăşie.

În momentul declanşării acţiunii de constituire de

arcăşii, entuziasmul care a cuprins pe români a fost

1 Ibidem, p. 4.

2 Apud Emilian Dan – Petrovici, op. cit., p. 338

3 Teodor Balan, Arcăşiile din Bucovina, Cernăuţi, 1926, p.

7.

61

impresionant. Pentru a ilustra acest aspect, spicuim din

câteva scrisori adresate „Daciei” pentru a cere ajutor

sau pentru a mulţumi, Astfel, arcaşul Gh. Lavric din

Vicovu de Sus invită „Dacia” la adunarea generală a

societăţii: „Dară noi straşnic tare din toată inima şi tare

vă rugăm, că noi nu ştim cum să ţinem gineral

ferzamnunc [adunare generală]”, iar în altă scrisoare

adresează „Mulţumitele noastre cele mai profunde

pentru truda ce aţi avut-o ostenind până la Vicov spre a

ne trezi din somnul cel vecinic, că n-avem pe cine să

mai întrebăm să ne îndrepte pe drumul drept decât pe

D-voastre”.

Secretarul arcăşiei din Straja, învită „Dacia” la

sfinţirea steagului „care se va face de Sâmbătă ce vine

în 2 săptămâni şi tare mă rog să ne sprijiniţi cu

învăţături, cum avem de făcut aceasta, că Straja se ţine

cam sus şi-i curat tineret şi îi în mijlocul Bucovinei şi

lângă Mănăstirea Putnei. Aşa mi se pare că învie

Ştefan cu steagu’ şi arcaşii lui la mare lucru. Odată

acest lucru aşa a rămâne cum a fost!”

Răzeşii din Ropcea învită „Dacia” la „serbare

împodobind-o Dv. cu vorbe frumoase despre scopul

societăţii Arcaşul”, iar arcaşii din Banila

Moldovenească scriu, după sfinţirea steagului :

„Multămim la domnişorii de la Dacia că n-au lăsat să

fie Banila prăpădită sau rusască, cât suntem români”,

pe când locuitorii satului Gemenea cereau statutul

pentru arcăşie, „căci suntem în mare pericol, ca

contrarii românilor să facă Sicz!”1.


Dacia. 25 de ani de viaţă studenţească. 21 mai 1905 – 21 mai

1930, Cernăuţi, 1930, p. 23.

62

Caracterul naţional al acestor societăţi era pus în

evidenţă de însemnele de arborare înscrise în statut:

„societatea are un steag roşu-galben-albastru, membrii ei

activi poartă panglică roşă-galbănă-albastră, cu

inscripţia: Arcaş din...” „Toţi românii au înţeles că, sub

pretextul unor organizaţii al căror scop era, în mod

oficial, formarea unor grupe de pompieri, se făcea, de

fapt, operă de educaţie naţională, de ridicare spirituală a

românilor, de trezire a conştiinţei de neam”1.

Concepute ca societăţi de propagandă naţională

în rândurile tineretului de la sate, arcăşiile au

desfăşurat, sprijinite şi de celelalte societăţi culturale,

acţiuni ce au contribuit la dezvoltarea conştiinţei

naţionale, la emanciparea ţărănimii române pe plan

cultural, social-economic şi politic.

Împotriva arcaşilor şi a conducătorilor lor s-a

acţionat pe toate căile pentru a-i descuraja sau pentru a-i

discredita. Spre exemplu, unui arcaş din Vicovu de Sus i se

refuza de Prefectură eliberarea unui permis pentru

exercitarea meseriei sale pentru a nu-l concura pe neamţul

care practica aceeaşi meserie în acelaşi sat, sub un pretext

mărunt, Parchetul din Cernăuţi a percheziţionat în 27

august 1908 localul „Daciei”. La Gemenea şi Ceahor,

rutenii protejaţi de jandarmi au înfăşurat tricolorul pe câte

un porc pe care îl plimbau prin sat, strigând: „Iată un

arcaş”,

O contribuţie foarte importantă a avut societatea

„Dacia” în susţinerea învăţământului românesc în

localităţile cu populaţie mixtă română şi ruteană, în

1 Dan Jumară, Societăţile culturale academice româneşti

din Bucovina în perioada interbelică, Editura Alfa, Iaşi, 2005, p.

77.

63

care, de regulă, autorităţile favorizau pe ruteni.

Condica cronicală a Parohiei Gemenea consemnează,

în legătură cu bătălia pentru impunerea limbii române

în şcoala din localitate, următoarele, pe care le

reproducem in extenso, pentru a se putea observa

contextul în care activau societăţile culturale şi, în

speţă, „Dacia”:

„Ca în alte comune mixte cu populaţiune română

şi ruteană în Bucovina, aşa şi în comuna Gemene s-au

apucat conducătorii fireşti ruteni din Cernăuţi, să

rutinizeze cu desăvârşire şi comuna aceasta precum ni-

au rutenizat în ţara noastră mai multe sate româneşti.

La această slăvizare a satului acestuia au pus la cale

conducătorii propagandei rutene pre învăţătoriul local

rutean Dumitru Antoniuc, ca să aţâte pre poporul de

aice în contra păstoriului sufletesc local, dupre vorba

veche a sfintei scripturi «bate-voi păstoriul, şi voi

răsipi turma». Aşa a înscenat acest învăţătoraş în

decursul verei şi toamnei acestui an lupta aceasta

contra românilor şi a păstoriului sufletesc de aice, a

căutat să-şi căştige mai mulţi lipaşi în comună însă din

cauza încrederei şi stimei prea mari ce o au poporenii

faţă cu preotul lor, ce-i păstoreşte timp de preste 22

ani, n-a putut afară de vreo câţiva oameni mai decăzuţi

în comună să-şi câştige mai mulţi lipaşi, şi a

conchemat o adunare poporală în vara trecută, 1909, la

carea a invitat câţiva huţani din Ruşii-Moldoviţei şi pe

preotul gr. cat. din Câmpulung, cu un medic de

naţionalitate ruteană şi confesiunea gr. cat. La această

adunare convocată în şcoala poporală de aice fără o

încuviinţare de cătră forurile competente, n-au luat

parte fruntaşii poporului nostru român, ci numai pleava

poporului rutean din comună şi intelectualii sus numiţi

64

invitaţi de învăţătoraşul sus numit. În această adunare

au îndemnat învăţătoriul acesta cu cei alalţi

intelectuali, pre oamenii adunaţi, ca să ceară în şcoala

şi biserica de aice numai limba ruteană, le-au esplicat

că această comună este de origine ruteană, i-au pus la

cale să ceară preot de naţiune ruteană ş. a.

După aceste adunări a denunţat acest învăţătoraş

rutean pre preotul de aice cu colorile cele mai negre la

Consiliul Şcolar al Ţării şi de district, apoi la Guvernul

Ţării din Cernăuţi ca pre un preot de tot negligent şi

neapt pentru această comună, ca pre un preot ce

desnaţionalisează totul ce este rutean în această

comună, cerând în aceste arătări în numele poporului

de aice un preot rutean; ba acest învăţătoriu punea pre

oameni la cale ca să treacă la legea unită gr. cat., dacă

nu li se va face pe plac.

Contra acestor uneltiri ucrainomane a convocat

preotul local împreună cu preoţii de pe valea Suhei,

domnii părinţi Ioan Tonegariu din Negrileasa şi Ioan

Iliuţ din Ostra, învăţătorii din satele învecinate însă cu

permisiunea î. r. Capitanat districtual din Câmpulung,

în sala primăriei comunale de aice, unde prin oraţiuni

potrivite s-a deşteptat în poporul român de aice simţul

naţional, s-a îndemnat poporul la trezire, la trimiterea

copiilor la şcoală, în care să ceară poporul întroducerea

limbei naţionale române ca limbă de instrucţiune şi să

nu să lese poporul amăgit de cei venetici galiţieni

veniţi aici cu torba, puindu-le oamenilor noştri la inimă

legea noauă electorală, să nu aleagă la conducerea

destinelor comunei pre ovrei, şi îndemnându-i să ţină

strânşi şi tare la legea şi naţiunea strămoşilor noştri,

carii şi-au vărsat sângele pe aceste plaiuri pentru legea

şi naţiunea din care ne tragem. În urma tuturor

65

acestora, au înăintat apoi deputaţi ruteni în Camera

(Dieta) ţărei din Cernăuţi, în luna decemvre a. c. o

interpelare în contra preotului local în sensul denunţării

învăţătorului local, care denunţare o înăintă

preşedintele Guvernului ţărei din Cernăuţi domnul dr.

Octavian cavaler de Bleileben de Battenberg cătră

Excelenţa Sa domnul Archiepiscop şi Mitropolit

Vladimir de Repta, ca să facă o remedură în afacerea

aceasta ardentă a rutenilor, eară Excelenţa Sa Înalt Prea

Sfântul Mitropolit îi trimite preotului local această

interpelaţie tradusă din limba ruteană în limba germană

spre rectificare. Preotul local se rectifică Prea

Venerabilului Consistoriu după adevăr şi conştiinţă,

întonând în această rectificare, cum că aice, atât în

biserică cât şi în şcoală, a fost limba română la

serviciul bisericesc şi în uricul de fundăţiune al şcoalei

de aice stă răsvedit, că limba de instrucţiune are să fie

în şcoală limba cea românească. […].

Luptele între români şi ruteni, precum în întreaga

Bucovină aşa şi în comuna de aice, se continuă şi în

decursul anului acestuia [1910] cu o învierşunare mai

mare ca în trecut, cerând rutenii tineri (ucrainii) de la

forurile mai înalte din Viena despărţirea diecesei şi a

Fondului Religionar gr. or. al Bucovinei în doauă părţi

însă Prea bunul nostru şi vrednicul Archiepiscop şi

Metropolit Excelenţa Sa dl. Vladimir de Repta s-a opus

cu bărbăţie acestor uneltiri ucraine şi s-a întrepus

pentru diecesa periclitată pe lângă forurile mai înalte

până la Maestatea Sa Prea Luminatul nostru Împărat

Francisc Iosif I la Viena, şi a făcut pe un timp

zădarnice încercările rutenilor de a face sciziune în

biserica noastră ort. or. din ţeară cu caracter încă

românesc.

66

În vara anului 1910 se continuară aceste lupte şi

în comuna de aice cu o învierşunare nemaipomenită

între locuitorii români şi ruteni. Rutenii tineri

intelectuali din Cernăuţi – precum deputaţii rutenilor

din Bucovina – faimoşii şi marii naţionalişti Pihuleac

şi vicemareşalul Ţării Smal Stoţchi, cu teologi – preoţi

şi alţi aderenţi de naţionalitate ruteană pătrund până în

aceste plaiuri româneşti, ţin adunări cu poporul de aice,

eară mai cu seamă în contra preotului de aice, cu

scopul ca să capete pe un preot de naţionalitate ruteană

în această comună de origine românească.

Spiritul tuturor uneltirilor ucraine este

învăţătoriul de aice Dumitru Antoniuc, carele este

foarte mult sprijinit în urma protecţiunei ce o are la

conaţionalii săi în Cernăuţi, de cătră guvernul Ţării. În

contra acestor uneltiri ucrainomane periculoase

bisericei şi naţiunii noastre s-au întreprins toţi paşii

necesari de cătră păstoriul sufletesc de aice împreună

cu preoţii şi învăţătorii români din această împrejurime

la Societatea pentru Cultură şi Literatură Românească

din Bucovina, la Cernăuţi, carea fără întârziere a sărit

întru ajutoriul românilor de aice. […]

În urma încuragiărilor primite de la domnul

consilier consistorial Dionisie cavaler de Bejan,

parochul local a întreprins paşii necesari întru purtarea

acestor lupte naţionale şi a conchemat adunări poporale

împreunate cu petreceri poporale, declamări, oraţiuni şi

representări de icoane vii ale celor mai mari voievozi şi

eroi români din trecut până astăzi prin chinomatograf,

adus aice de cătră studenţii academici români din

Cernăuţi, de la Societatea academică română „Dacia”,

în frunte cu marele naţionalist dl. George Tofan,

profesor la Şcoala Normală din Cernăuţi, în ziua de Sf.

67

apostoli Petru şi Paul, chramul bisericii locale. În

această comemorabilă zi, au ţinut Reuniunea

învăţătorilor români din districtul Câmpulungului

conferenţa ambulantă în grădina gospodariului,

epitropului bisericesc şi membrului din Partidul

Poporal districtual Gavriil Covalschi, din Gemene, în

frunte cu dl. inspector şcolar districtual din Câmpulung

Dumitru Teleaga. La această adunare şi petrecere

poporală au participat toţi fruntaşii şi cărturarii români

din districtul Câmpulungului şi Homorului, pe lângă

cei din întreaga împrejurime.

La serviciul dumnezeiesc, în biserica de aice,

celebrat de parohul local, au participat corul plugarilor

din Câmpulung şi corul copiilor de la şcoala din

Stulpicani, sub dirigenţa tânărului învăţător din

Stulpicani Teodor Blanar, carele a pus prin cântările

bine executate în uimire pre publicul auditor, eară mai

ales pre ţăranii de aice, carii cu lacrimi în ochi se

deplângeau că ei nu au fericirea să audă pre copiii lor

cântând în sfânta biserică cu învăţătoriul în limba cea

dulce românească.

Acestea toate s-au fost pus la cale în ziua deamnă

de amintire din 3 iunie 1910 stil nou, când s-a

conchemat de către parochul local în anul acesta prima

adunare poporală în Gemene, în grădina vrednicului şi

ospitalului gospodar Gavriil Covalschi. În această

adunare, la carea au participat, afară de poporul român

de aice cu cărturarii săi, toţi cărturarii români cu preoţi

şi învăţători şi mulţi ţărani din întreaga împrejurime, s-

au hotărât înăintarea mai multor petiţiuni la forurile

mai înalte, cu sub-semnături din partea locuitorilor

români de aice pentru înfiinţarea despărţiturei române

la şcoala de aice, precum şi înfiinţarea societăţii

68

„Arcaşul”. Şi la această adunare s-a celebrat dimineaţa

sfânta liturghie în biserica locală, la carea au cântat

şcolarii din Stulpicani sub diriginţa învăţătorului din

Stulpicani Toader Blanar. […].

Despre prima adunare poporală din 3 iunie 1910,

carea a reuşit aşa de splendid şi a împus în mod aşa de

înălţător tuturor rutenilor, care erau aice adunaţi şi din

Cernăuţi în contra românilor, din ură de tot mare şi din

invidie pentru reuşita cea bună a adunării, i-au spart

parochului local geamurile de la fereştele casei

parochiale în pre-seara zilei de 9 iulie stil nou; se vede

că oameni puşi de către conducătorii fireşti ai

ucrainilor.

Întru sprijinirea cauzei naţionale a românilor de

aice periclitaţi, şi-au mai câştigat merite nepieritoare

dl. Vasile Gheorghiu, protopresviter şi profesor î. r. de

la Facultatea Teologică a Universităţii „Francisc

Iosefine” din Cernăuţi şi domnul cassariu de la visteria

Ţării din Cernăuţi Vasile Jemna, carii cunoscând bine

pericolul ce ameninţă pre românii de aice, au mijlocit

de la Societatea pentru Cultura şi Literatura Românilor

din Bucovina sume considerabile de bani ca

subvenţiune pentru societatea „Arcaşului” de aice şi

cărţi poporale pentru lectură.

În urma neobositelor trude aduse pe altarul

naţiunei române de către parochul local cu

mărinimosul sprijin al vrednicilor anteluptători români

amintiţi mai sus, s-a înfiinţat după multe lupte amintite

în comuna Gemene societatea română „Arcaşul”, cu

menirea de a apăra interesele românilor periclitaţi de

pe aceste plaiuri istorice din trecut, în ziua

comemorabilă din […], în care zi s-a sânţit şi steagul

tricolor românesc după amiazăzi la 2 oare de către

69

parochul local cu asistenţa preoţilor domnii expoziţi

parochiali Ioan Tonigar din Negrileasa şi Ioan Iliuţiu

din Ostra.

La această serbare solemnă naţională pentru

românii de aice au mai participat: dl. profesor George

Tofan cu studenţii academici români de la Societatea

academică „Dacia” din Cernăuţi, dl. notar î. r. dr.

Blându din Gura Homorului cu învăţători de acolo şi

din această împrejurime, dl. pretor î. r. din Stulpicani,

cu judecătorii, popor numeros din loc şi împrejurime.

Ca naşi la sfinţirea steagului au funcţionat dl. pretor î.

r. Alexie Bendas cu preoteasa Maria Popescu, dl. dr.

Nic. Blându î. r. notar, şi dl. profesor George Tofan. La

baterea ţintelor pe steag s-au adunat şi sume frumoase

de bani la cassa Arcaşului. […].

La ceastă serbare s-a explicat bravilor arcaşi, de

cătră domnul profesor George Tofan, originea şi

însemnătatea arcaşilor pe vremurile cele vechi, când

năvăleau hoardele barbare în părţile locuite de români,

îndemnându-i ca, şi ei, ca şi arcaşii din vechime, deşi

nu cu armele ca ei, ci cu armele intelectuale să apere

limba, legea şi moşia strămoşească de potopul ucrain

din Galiţia şi de alte neamuri duşmane naţiunii române.

Afară de aceste adunări naţionale poporale

române, s-au mai ţinut în loc, în decursul anului

acestuia, şi alte adunări şi petreceri poporale de către

societatea „Arcaşul”, în care s-au dezbătut afacerea

punerii cadastrului naţional, pentru alegerile în Dieta

Ţării după legea noauă electorală, în carea fiecare

naţiune are a-şi alege deputatul său naţional în Dieta

Ţării şi apoi afacerea despre recensământul sau

70

numărarea poporului tot la 10 ani”1.

Înfiinţarea Arcăşiilor într-un număr mare de sate a

adus foloase imediate în plan politic. La alegerile parţiale

pentru parlament în judeţele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret,

din toamna anului 1905, românii au solicitat sprijinul

studenţimii pentru susţinerea în alegeri a lui Aurel Onciul.

După o campanie electorală de peste două luni, condusă de

studenţi „Daciei”, cu un rol hotărâtor al ţăranilor români

înscrişi în Arcăşii, candidatul român a fost ales. După

comunicarea rezultatelor, Gheorghe Tofan se adresa

studenţilor de la „Dacia” în următorii termeni: „Vă felicit

călduros la grandiosul succes ce l-aţi obţinut. E desigur

cel mai frumos succes politic ce l-au obţinut românii

bucovineni de când există viaţă constituţională şi o

privelişte neuitată mi-a arătat această zi: poporul unit,

conducătorii uniţi, toate păturile unite, apărând domeniul

naţional!”2

După război, în 1922, în vederea realizării unei

unităţi de acţiune a arcăşiilor, a fost redactat un statut

unic pentru toate societăţile, care prevedea crearea

Uniunii Societăţilor Arcăşeşti cu un Comitet Central şi

un Birou de conducere cu sediul la Cernăuţi, precum şi

comitete şi birouri judeţene. Abia în anul 1928 s-a

întrunit la Cernăuţi un număr de arcăşii care

recunoşteau acest statut şi care au constituit doar

birourile judeţene.

Văzând că organizarea arcăşiilor este anevoioasă,

studentul Dumitru Străchinaru, care era sufletul

mişcării arcăşeşti în anul 1930, aflând de intenţia

autorităţilor de a înfiinţa Senatul Cultural pe lângă

1 Condica cronicală a Parohiei Gemenea.

2 Filaret Doboş, op. cit., p. 49.

71

Ministerul Instrucţiunii Publice, se adresează la data de

1 octombrie 1932 ministrului de resort cu o cerere prin

care solicită ca cele peste 70 de arcăşii să fie integrate

mişcării culturale proiectate, iar cu ocazia vizitei lui

Carol II la Cernăuţi (25 mai 1933) s-a cerut ca

societăţile arcăşeşti să fie primite sub înalta protecţie

regală. Un an mai târziu se pune problema afilierii

societăţilor arcăşeşti la Oficiul de Educaţie a

Tineretului Român (O. E. T. R.), care avea să se voteze

la congresul societăţilor arcăşeşti (care fusese

planificat pentru toamna anului 1914) din 11-12

noiembrie 1934.

Câtă importanţă a fost acordată acestui

eveniment, se poate observa din lista participanţilor

care au luat cuvântul: preotul Puiu, delegatul

Mitropoliei, ministrul Ion Nistor, generalul Manolescu,

în numele Ministerului Instrucţiunii, colonelul

Georgescu, reprezentantul armatei, profesorul D.

Marmeliuc, primarul oraşului Cernăuţi, prefectul

Gheorghe Vântu, maiorul Teofil Sidorovici,

reprezentantul O. E. T. R., generalul Zadik, inspectorul

şef Filaret Doboş, Lunguleac, secretarul Ligii

Antirevizioniste, Popescu, în numele Fundaţiilor

Regale, profesorul Grigore Nandriş, în numele

Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în

Bucovina, studentul Buzdug, în numele Centrului

Studenţesc, profesorul Grigore Raţiu, în numele

cercetaşilor.

După congres, activitatea de înfiinţare a

arcăşiilor se intensifică, ajungându-se în iulie 1937 la

un număr de 150 de societăţi arcăşeşti.

Acţiunea cea mai mare care a fost organizată

vreodată de arcaşii bucovineni s-a consumat la 2 iulie

72

1937, în comuna Bucşoaia, satul natal al lui Teofil

Sidorovici, cu ocazia inaugurării stadionului şi a

sfinţirii şcolii din localitate, când a avut loc festivitatea

de încadrare a arcăşiilor bucovinene în Oficiul de

Educaţie a Tineretului Român. La festivităţi a

participat regele Carol II, Mihai, Principele de Alba

Iulia, care se întorceau dintr-o vizită efectuată în

Polonia, un număr mare de reprezentanţi ai guvernului,

politicieni, ziarişti şi o asistenţă de circa 50.000 de

oameni. Cu ocazia aceasta i s-a acordat regelui titlul de

Mare Vornic al Arcăşiilor Români.

În legătură cu această festivitate s-a realizat un

film de propagandă intitulat Serbările de la Bucşoaia

(1937)

În 1943 se consemna că „Arcăşiile bucovinene, a

căror muncă, de la înfiinţarea lor şi până în clipa

prăbuşirii Austriei, a contribuit în largă măsură la

menţinerea conştiinţei româneşti în satele din

Bucovina, conştiinţă care a fost cel mai puternic suport

al Unirii din 1918, — au fost silite de vitregia

împrejurărilor să-şi înăbuşe în ultimii ani, viaţa, sub

tăcere şi lipsă de activitate. Abia serbările Unirii din

anul acesta au îngăduit arcăşiilor să-şi manifeste

existenţa colectivă”1. Delegaţii de arcaşi din toate

judeţele bucovinene, cu steaguri şi în pitoreasca lor

ţinută reglementară, au participat la aceste serbări. Cu

acest prilej arcăşiile prezente şi-au ales un comitet

central, alcătuit din Filaret Doboş, preşedinte, şi S.

Coroamă, V. Doboş, T. Mihăiţă, C. Burlă, V. Streangă,

E. Rodeanu, I. Şârghie, G. Berciu şi L. Şandru,

1 Pe urmele vremii, în „Revista Bucovinei”, Cernăuţi, an II,

nr. 11/1943, p. 569,

73

membri. În acelaşi timp, arcăşiile au hotărât unanim,

afilierea lor la Societatea pentru Cultura şi Literatura

Română în Bucovina, sub a cărei supraveghere vor

putea în viitor, să-şi desfăşoare activitatea

nestingherite. Din păcate, noile condiţii politice

ulterioare anului 1944 nu au mai făcut posibilă

activitatea acestor societăţi.

O altă înfăptuire meritorie a Societăţii Academice

„Dacia” a fost mobilizarea, în vara anului 1906, a peste

două mii de ţărani pentru deplasarea la Bucureşti, la

Expoziţia generală.

Încă din ianuarie 1906, românii bucovineni au

constituit un comitet care s-a ocupat de pregătirea

deplasării la Bucureşti a unui număr cât mai mare de

români bucovineni, subliniind că „Datoria noastră

naţională este să participăm cu toţii la expoziţia din

Bucureşti şi să expunem cât de multe şi alese obiecte. Cu

cât mai mândră va fi participarea noastră la expoziţia din

Bucureşti, cu atât mai bine va fi dovada dată că

dezvoltarea noastră sub dominaţia habsburgică a ţinut pas

cu dezvoltarea culturală din Regatul României”1.

Şi munca studenţilor de la „Dacia” a putut

determina aprecierea făcută de ziarul „Vocea

poporului” cu referire la deplasarea românilor

bucovineni la expoziţia de la Bucureşti: „Astăzi o

putem mărturisi fără înconjur că străinii din Bucovina

şi presa lor aveau perfectă dreptate, când spuneau că

«excursiunea ţărănimii bucovinene la Bucureşti a fost

un act de înfrăţire pan-românească, menit să tulbure

minţile românilor din Bucovina cu idei iredentiste»”2.

1 Ibidem, p. 26.

2 Apud Ibidem, p. 72.

74

Pentru toamna anului 1914, „Dacia” a planificat să se

ţină la Suceava un prim congres al arcăşiilor, cu scopul de a

alege o conducere unică sub forma unui comitet, care să

urmărească desfăşurarea de acţiuni unitare la nivelul

provinciei şi angrenarea tuturor forţelor, căci arcăşiile

deveniseră principalul instrument de luptă naţională

românească.

Odată cu izbucnirea primei conflagraţii mondiale şi

cu mobilizarea din 28 iulie 1914, care a angrenat Bucovina

în operaţiuni militare timp de patru ani şi trei luni, societatea

„Dacia” îşi încetează activitatea pentru o lungă perioadă de

timp. Membrii ei s-au împrăştiat, mulţi fiind mobilizaţi şi

trimişi pe câmpurile de luptă ale Europei. Peste tot au fost

urmaţi, adesea la curţile marţiale, de dosarele secrete

întocmite de colonelul Fischer, vestitul cerber al Bucovinei,

în care era prezentată activitatea fiecăruia în ultimii nouă ani

(de la înfiinţarea „Daciei”) şi acuzaţi de propagandă daco-

română.

Iată ce scria Filaret Doboş, în 1916, din Fălticeni:

„Vijelia răsboiului ni-a pustiit patria şi sub furia ei s-au

prăbuşit şi florile plăpânde ale muncii noastre juvenile.

Din tovarăşii Dacieni mulţi au pierit pe câmpiile

viforoase ale Galiţiei şi Serbiei, făcându-şi datoria faţă

de jurământul prestat, mulţi mai luptă şi vor lupta până

la sfârşit, făcându-şi datoria faţă de străinul stăpânitor

aşa cum şi-au făcut-o părinţii şi moşii lor în toate

răsboaiele, câte le-a avut Austria de 140 de ani

încoace. Mulţi am pribegit la fraţii din regat în speranţa

că-i vom putea îndupleca să meargă cu noi cu toţii, ca

să dezrobim pământul eroilor de la Cosmin şi să

răsbunăm tot amarul celor 140 de ani de înstrăinare,

sbucium şi durere. Încă n-am pierdut speranţa că aşa o

75

să fie!”1

Un număr mare de dacieni au luptat ca ofiţeri

voluntari în armata românească, precum Nicolai

Grămadă, Ion Petriuc, Dimitrie Strugariu, Nicolae

Lutic, Mihai Polocuşeriu, George Chira, Ştefan Chiraş,

iar o altă parte a acestora a îndeplinit cu abnegaţie

importante misiuni militare sau civile care le-au fost

încredinţate în timpul războiului de către autorităţile

române, printre aceştia numărându-se Dimitrie

Logigan, Simion Boca, Vasile Ungurean, Constantin

Leontieş, şi mulţi alţii. Filaret Doboş a fost trimis ce

către Guvernul român la Kiev, ca membru al Comisiei

pentru organizarea repatrierii în România a românilor

bucovineni şi ardeleni din captivitatea rusească.

Tot dintre dacieni s-au ales cei care au contribuit

la constituirea „Legiunii” din prizonierii din Italia.

Fără nici o reţinere, deşi a înfiinţat arcăşiile,

societatea „Dacia”, al cărui punct cardinal în

programul său era răspândirea culturii în popor, a

colaborat îndeaproape cu cabinetele de lectură,

sprijinindu-le şi donându-le ziare, broşuri şi cărţi.

Foarte multe cabinete de lectură au mulţumit societăţii

în termeni foarte calzi. Cabinetul „Buciumul” din

Stulpicani scria că „Micile daruri sunt pentru noi

comori mari”.

O formă a activităţii societăţii s-a materializat în

aşa – numitele Congrese ale inteligenţei, primul având

loc în Ilişeşti, în 1905, sub conducerea lui Simion

Florea Marian. Acestei activităţi i s-au adăugat

1 Apud Filaret Doboş, Societatea Academică Română

„Dacia”. 25 de ani de viaţă studenţească. 21 mai 1905 – 21 mai

1930, Cernăuţi, 1930, p. 45.

76

reprezentaţiile teatrale susţinute de trupe de studenţi

dacieni, conferinţele, proiecţiile cu schiopticonul. O

atenţie deosebită s-a acordat învăţământului, şcolile

particulare fiind cu precădere susţinute. Au fost

organizate, în Cernăuţi, cursuri gratuite pentru

meseriaşi, care adesea nu ştiau carte, iar în ideea

înfiinţării de bănci populare săteşti, a iniţiat, începând

cu anul 1906, cursuri serale e contabilitate

După marea Unire, societatea „Dacia” şi-a reluat

activitatea la 30 martie 1919, neagreând nici ea ideea

înfiinţării unui Centru studenţesc. În schimb s-a revenit

la formula de dinainte de război, a unui Comitet

Central, în care fiecare societate îşi trimitea

reprezentanţii săi. Acest Comitet Central lua în

discuţie, în exclusivitate, doar probleme studenţeşti de

ordin general. Primul preşedinte al noului comitet,

înfiinţat în 1919, a fost un dacian.

Atenţia şi-o îndreaptă cu precădere asupra

ţinuturilor deznaţionalizate de peste Prut, unde a

desfăşurat o intensă activitate de trezire a sentimentului

naţional şi patriotic. Această activitate a fost sprijinită

de către armată, atât în timpul generalului Zadik, cât şi,

ulterior, în al generalului Mircescu. Armata, care avea

şi ea echipe de propagandă culturală a pus în zilele de

sărbătoare la dispoziţia dacienilor camioane sau câte

un vagon de tren pentru transportul membrilor în

diferite localităţi.

În acelaşi timp dacienii s-au implicat în

reorganizarea cabinetelor de lectură şi a arcăşiilor care

se desfiinţaseră din cauza războiului, şi au avut grijă de

viaţa spirituală a coloniilor româneşti înfiinţate în

zonele rutenizate. Astfel, lângă Iurcăuţi, în apropiere

de Zastavna, un grup de 41 de familii din judeţul

77

Rădăuţi au înfiinţat o astfel de colonie în anul 1925, pe

care au numit-o Straja Nistrului, şi dacienii au

prezentat aici un interesant program, asigurând

locuitorii de tot sprijinul lor.

O altă categorie de societăţi studenţeşti a fost cea

a societăţilor conservative, care îşi îndreptau atenţia

asupra propriilor membri. Prima, Întrunirea Academică

Română „Bucovina”, a fost înfiinţată în ianuarie 1880,

prin plecarea din „Junimea” a nouă membri, în frunte

cu Ştefan Cocinschi. Întrunire avea drept idee de bază

„iubirea de neam”, iar membrii ei purtau ca semn

distinctiv un chipiu roşu cu cocarda tricoloră şi o panglică

tricoloră la piept şi aveau deviza „În unire şi-n frăţie

vom trăi până-n mormânt!”, iar scopul precizat era:

„perfecţionarea reciprocă a membrilor pe teren

naţional-literar, dezvoltarea spiritului social, cultivarea

colegialităţii studenţeşti, promovarea intereselor

academice şi cultivarea corpului prin exerciţii

gimnastice”1.

Membrii Întrunirii erau fermi apărători ai

tricolorului, fiind recunoscuţi pentru atitudinea lor

intransigentă în privinţa onoarei naţionale şi personale.

În 1891, însuşi rectorul universităţii cernăuţene era

provocat la duel, în urma unor ofense aduse românilor

în general. „Buchezul Aurel Băleanu l-a obligat astfel

pe profesorul german să-şi retragă cuvintele

ofensatoare” 2

.

1 E. Tudan, Întrunirea Academică Română „Bucovina”, în

Românii din Bucovina. Privire istorică asupra dezvoltării lor pe

terenul cultural şi economic de la încorporarea Bucovinei la

monarhia austro-ungară, 1775-1906, Cernăuţi, Societatea

Tipografică Bucovineană, 1906, p. 367. 2 Vezi Dan Jumară, op. cit., p. 73.

78

Întrunirea Academică Română „Bucovina” a editat

Almanahul literar, care a apărut în 1903 şi 1905 şi care a

promovat autorii români din provincie.

O a doua societate conservativă a fost Întrunirea

Academică Română „Moldova”. Aceasta a fost

întemeiată în anul 1909, având acelaşi stat ca şi

„Bucovina”, diferenţierea făcându-se doar prin culorile

drapelului şi al ţinutei de gală. Deşi au participat la

activităţile studenţeşti organizate în vederea apărării

drepturilor românilor, membrii acestei societăţi nu s-a

remarcat în mod deosebit.

A treia societate de aceeaşi categorie, a studenţilor

de la Facultatea de Teologie, al cărei statut prevedea

„perfecţionarea reciprocă a membrilor ei pe terenul literar,

retoric, declamatoric şi muzical - bisericesc”, a fost

înfiinţată la 23 decembrie 1884, cu numele de „Academia

Ortodoxă, Societate pentru Literatură, Retorică şi Muzică

Bisericească din Cernăuţi”. Membrii societăţii şi-au adus o

contribuţie însemnată la opera de culturalizare a satelor,

susţinând conferinţe pe teme de morală şi religioase,

publicând, începând cu 1888 şi până în preajma primului

război mondial, Calendarul poporului bucovinean

(iniţiativa aparţinând lui Vasile Găină, Constantin Morariu

şi Victor Zaharoschi), o revistă umoristică „Săpunul” şi a

editat colecţia Biblioteca populară bucovineană1

Dispersarea studenţimii române într-un număr mare

de societăţi: „Bucovina”, „Academia Ortodoxă”, „Dacia”,

1 Vezi Corneliu Crăciun, Societăţile academice din

Bucovina. (I) „Arboroasa” şi „Junimea”, Fundaţia Culturală Cele

trei Crişuri, Oradea, 1997 şi Eugenia Glodariu, Asociaţiile

culturale ale tineretului studios român din Monarhia

habsburgică, 1860-1918, Complexul Muzeal de Istorie al

Transilvaniei, Cluj – Napoca, 1998, p. 95.

79

„Moldova” ar putea fi privită cu ochi critici în sensul

fărămiţării forţelor româneşti. Cert este că această grupare

a forţelor a condus la mobilizarea energiilor pe diferite

linii de luptă în vederea unei ţinte comune: afirmarea

energică a caracterului românesc. Studenţii români din

Cernăuţi, în orice societate studenţească ar fi fost

constituiţi, erau animaţi de un singur sentiment: „cel

curat românesc, fără compromisuri şi ascunzişuri, şi

urmăreau un singur ţel comun: înălţarea neamului

românesc”1. Chiar şi societăţile studenţeşti, ca

„Bucovina” şi „Moldova”, care au adoptat în exterior

anumite forme străine precum chipiu, flaus etc., au

făcut-o din dorinţa şi din intenţia de a capta studenţii

români care, iubitori de strălucire exterioară, puteau fi

ademeniţi şi înstrăinaţi în societăţi studenţeşti

internaţionale.

O primă încercare de a uni eforturile tuturor

societăţilor cultural-naţionale în activitatea de ridicare

a nivelului cultural, economic şi politic al poporului

într-un singur organism s-a făcut în 1908, la Suceava,

din iniţiativa lui Liviu Marian, când a fost înfiinţată

Liga Românilor.

Pentru realizarea scopurilor, conform organului

său de presă, „Foaia Societăţii Liga Românilor. Organ

pentru interesele societăţilor naţionale”, Liga

Românilor îşi propunea următoarele acţiuni:

cumpărarea de pământ şi distribuirea la familiile

româneşti, acordarea de sprijin material în caz de

nenorociri, sprijin pentru tineri la şcolile de comerţ şi




80

meserii, procurarea unor articole pentru gospodării,

crearea unor instituţii de economie şi credit, redactarea

unor petiţii către autorităţi, pentru promovarea

intereselor românilor, înfiinţarea unor cursuri, prelegeri

şi şcoli (pentru agricultură, meserii, comerţ şi

industrie,) aranjarea unor expoziţii naţionale,

organizarea unor adunări festive, excursii în toate

părţile locuite de români1.

Imediat după război, la 19 noiembrie 1918,

doctorandul în teologie Ion ască încearcă să adune toate

societăţile studenţeşti în ideea unităţii de acţiune a

întregului tineret studios din Bucovina. Adunarea de

constituire s-a ţinut pe 23 martie 1919, dar ideea unităţii nu

a avut mulţi susţinători. Membrii societăţilor „Junimea”,

„Bucovina”, „Academia ortodoxă”, „Dacia” şi „Moldova”

au dorit reînceperea activităţii societăţilor respective. În

aceste condiţii, cei care nu aveau legături mai vechi cu alte

societăţi au constituit Centrul Studenţesc „Arboroasa”,

primul preşedinte fiind studentul doctorand în teologie

Domiţian Spânu.

Atât pentru faptul că avea în titulatură cuvântul

centru, cât şi pentru că a luat numele de „Arboroasa”, nu a

fost recunoscută de către celelalte societăţi, motiv pentru

care în primăvara anului 1921 îşi schimbă numele în

Cercul Studenţesc „Arboroasa”. Societatea „Junimea” care

se considera continuatoarea directă a vechii societăţi

„Arboroasa”, nu a recunoscut Cercul Studenţesc

„Arboroasa” până în anul 1933.

Noua societate a pus accentul pe activitatea în

mediul rural, pe munca de educare a copiilor, contribuind

1 „Foaia Societăţii Liga Românilor. Organ pentru interesele

societăţilor naţionale”, Suceava, an I, nr. 6/1909, p. 59-62.

81

în mod deosebit la realizarea unităţii spirituale a românilor.

Referitor la înfiinţarea Centrul Studenţesc

„Arboroasa”, raportorul „Junimii” din 1919 consemna:

„La mijloc nu era numai dorul explicabil de a vedea în

România Mare toată studenţimea română din Cernăuţi

într-o singură corporaţiune, mai erau şi alte doruri la

mijloc, mai puţin explicabile şi mai puţin lăudabile”,

menţionând cu satisfacţie că „Junimea” nu a dispărut

definitiv din peisajul cultural cernăuţean: „Soarta, logica,

dreptatea au vrut reactivarea”1.

La cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-

lea îşi desfăşurau activitatea Societatea Clubul Român

„Rarăul” din Câmpulung Moldovenesc, Societatea

Corală „Lumina” din Cernăuţi, care în 1906 înregistra

şase filiale, cu tot atâtea coruri populare, apoi

Societatea Doamnelor Române din Bucovina, care

avea preşedintă, în 1924, pe contesa Elena Popovici-

Logothetti2, Societatea Muzicală „Armonia” din

Cernăuţi, Verein zur Förderung der Tonkust în der

Bukowina (Societatea Filarmonică), Societatea

Germanilor creştini din Bucovina, care a jucat un rol

important în viaţa comunităţii germane, Însoţirea

orăşenilor români din Suceava3. Toate aceste societăţi

au avut ca obiective cultivarea şi răspândirea muzicii

1 D.J.A.N. Iaşi, fondul Colecţia Dugan, d. 4, f. 265.

2 Olga Ştefanovici, Societatea Doamnelor Române din

Bucovina, în Suceava – Anuarul Muzeului Bucovinei, XVII –

XVIII – XIX, 1990-1991-1992, pp.172-177. 3 Datele despre societăţile culturale au fost preluate după

Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. II, Princeps Edit,

Suceava, 2004, passim. Vezi şi Emilian Dan – Petrovici,

Societăţile academice româneşti din Bucovina, forme ale luptei de

emancipare socială şi naţională, în Suceava – Anuarul Muzeului

Judeţean,an VIII, 1981, pp. 353-373.

82

naţionale româneşti, uneori şi a muzicii bisericeşti,

impulsionarea mişcării corale, jucând un rol deosebit

în dezvoltarea muzicii naţionale româneşti, a mişcării

teatrale şi, uneori, având scopuri culturale şi

filantropice, unele devenind importante focare de

cultură.

Aceste societăţi au grupat cele mai însemnate

forţe artistice ale Bucovinei: compozitori, interpreţi

lirici şi dramatici, dirijori precum: Leon Goian - un

virtuoz al viorii; Aglaia Lupu-Onciul, Ecaterina

Mandicevschi, Ştefan Scalat, Constantin Şandru,

Octavia Lupu-Morariu, Elena Eusebie şi Claudia

Saghin, Max Săveanu, Aurora Brăiescu, Eugenia

Biriucov - interpreţi lirici şi dramatici, artişti

instrumentişti; Amuliu Liteanu, Tudor Flondor,

Alexandru Zavulovici - dirijori; Leca Morariu -

violoncelist; Gheorghe Mandicevschi, Adrian Forgaci,

Dionisie Para, Mircea Hoinic, Liviu Rusu -

compozitori; Aglaia Drogli - sora lui Eminescu, o actriţă

foarte apreciată, Adalbert şi Otokar Hrimaly (tată şi

fiu), Hans Horner, Franz Paur, Josef Zwonicek, dr.

Korn, românii Elena şi Gheorghe Flondor, Leon

Goian, Victor Stârcea şi alţii.

O menţiune specială trebuie făcută cu referire la

Societatea Muzicală „Armonia”1. Aceasta avea un cor

renumit şi a organizat numeroase spectacole muzicale

şi dramatice, atât cu forţe proprii, cât şi cu artişti

români invitaţi. A colaborat cu muzicieni şi interpreţi

de la celelalte societăţi, ale minorităţilor, în special cu

1 Vezi Elena Cristuş – Paşcaniuc, Societatea culturală

„Armonia” (1881-1944), în „Analele Bucovinei”, Bucureşti, an

X, partea 2/2003, pp. 421-426.

83

cei germani. A pus în scenă operetele lui Tudor

Flondor şi ale lui Ciprian Porumbescu. A promovat

muzica naţională şi teatrul românesc având un rol

major în deşteptarea naţională a românilor bucovineni.

Şi-a continuat activitatea şi după Unire, contribuind la

înfiinţarea Teatrului Naţional şi a Conservatorului din

Cernăuţi.

Societatea Filarmonică (Verein zur Förderung

der Tonkust în der Bukowina) a înfiinţat o şcoală de

muzică, care s-a bucurat de un frumos renume. Având

o orchestră şi formaţii instrumentale, a organizat

concerte, contribuind la răspândirea muzicii culte

occidentale şi, în 1924, a instituit un premiu, pentru

compoziţii de muzică românească. Societatea a fost

deschisă pentru colaborarea cu toţi etnicii din

Bucovina până când şi-a încetat activitatea, în 1936.

După unirea cu Ţara, are loc o revigorare a

activităţii culturale. Iau fiinţă noi instituţii şi societăţi

culturale, atât în Cernăuţi, cât şi în alte localităţi din

fosta provincie. În anul 1920 ia fiinţă, la Gura

Humorului, Societatea de Muzică şi Artă Dramatică

„Fluieraşul”, care a fiinţat până în anul 1941, iar în

Cernăuţi se înfiinţa în 1921 Societatea Muzicală

„Tudor Flondor”, care a montat opereta Crai nou de

Ciprian Porumbescu şi o serie de operete ale unor

compozitori străini, a organizat în anul 1929 un mare

festival „Eusebie Mandicevschi”, colaborând foarte

bine cu societatea „Armonia”.

În anul 1928, un grup de profesori de la

Conservatorul din Cernăuţi a înfiinţat Asociaţia de

Muzică de Cameră „George Enescu”, primul concert

fiind susţinut în iunie 1928.

Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică

84

fusese înfiinţat în anul 1924, în urma demersurilor

insistente ale intelectualilor cernăuţeni şi ale societăţii

„Armonia”. În primul an de activitate a avut 275 de

cursanţi, numărul acestora crescând anul următor la

555 de elevi, repartizaţi în şapte clase de

instrumentişti, şase clase de pian, câte trei de violină şi

de solfegii, câte două de declamaţiune şi de canto şi

câte o clasă de armonie şi de muzică de cameră.

Cu o existenţă efemeră, la 12 noiembrie 1930, a

luat fiinţă Opera de Est. În spectacolul inaugural a

participat Pfiffer Lax de la Opera din Viena, care a

interpretat rolul principal din Un bal mascat de G.

Verdi. A continuat cu punerea în scenă a operelor

Evgheni Oneghin de Ceaikovski, Bal Mascat şi

Rigoletto de G. Verdi.

Etnicii ucraineni se vor dinamiza imediat după

unire şi, în 1920, vor înfiinţa societatea Bukovynskyi

Kobzar, care a funcţionat până în 1940 şi care a

omagiat anual pe poetul naţional ucrainean Taras

Şevcenco, şi din cinci în cinci ani pe Olga Kobilanska

şi Iuri Fedkovici.

Este de remarcat şi bogata activitate culturală a

etniei poloneze desfăşurată prin societăţile „Ognisko”

şi „Lechia”, cărora li se adăugau Asociaţia Poloneză de

Lectură şi Ajutor Frăţesc din Cernăuţi (Towarzistwo

Polskie Bratniej Pomocy w Czernowiach), înfiinţată în

1869 şi care a construit, în 1905, Dom Polski (Casa

Polonă) din Suceava, în 1907, societatea

meşteşugărească „Gwiazda” („Steaua”; 1892), Polska

Kasa Zaliczkowa şi Koło Pan TSL (Towarzistwo

Szkoły Ludowej), ambele înfiinţate în 1898, iar în anul

1902 a fost înfiinţat Koło Mieszane TSL

Tineretul polon îşi desfăşura activităţile în

85

societăţilor „Sokol”, echivalentul Arcăşiilor româneşti,

prin clubul sportiv „Wawel”, Asociaţia Tinerimii

Polone”, pe când femeile dispuneau de „Asociaţia

Doamnelor Polone”.

După Marea Unire, activităţile acestor organisme

debutau întotdeauna, în semn de respect, cu intonarea

Imnului regal al României Mari şi cel al Republicii

Polone1.

Atmosfera culturală a Bucovinei de după

înfiinţarea Universităţii de la Cernăuţi a fost influenţată

într-o mare măsură de către racordarea spaţiului

academic cernăuţean la tradiţiile spiritului universitar

german, ceea ce a putut permite tineretului studios,

indiferent de etnie, să se cunoască şi să stabilească,

adeseori, durabile legături, asigurate şi dezvoltate, în

primul rând, de cunoaşterea reciprocă şi de toleranţa

multietnică şi multiconfesională, ceea ce a asigurat

premisele perpetuării raporturilor armonioase dintre

naţionalităţile provinciei. Acest spirit heidelbergian,

promovat admirabil de studenţimea cernăuţeană, a dus,

pe bună dreptate, la câştigarea de către oraş a

renumelui de „ultima Alexandrie a Europei”2.

Legăturile strânse cu scriitorii din spaţiul

românesc aveau să determine pe termen lung un

imbold deosebit pentru viaţa literară şi, în final,

1 Pentru problematică, vezi Daniel Hrenciuc, Societăţile

culturale ale comunităţilor polonezilor din Bucovina. Elemente

ale consensului multietnic în spaţiul geografic al Bucovinei

istorice, în Analele Bucovinei, Editura Academiei Române,

Bucureşti, an XI, nr. 1/2004, pp. 115-125. 2 Apud Florin Pintescu, Bucovina, zonă de convergenţă

etnică şi spirituală, în „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi – Bucureşti,

an VIII, 2001, nr. 1-2 (29-30), p. 33.

86

ducând, fără tăgadă, la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor

Bucovineni. Momente de referinţă în acest domeniu au

rămas şezătorile literare organizate în Bucovina în

1908, cu ocazia serbărilor studenţeşti ale „Junimii”,

când au participat Mihail Sadoveanu, D. Anghel şi Şt.

O. Iosif, fapt despre care Ion Grămadă scria în

„Junimea literară” că „Şezătoarea literară propriu-zisă

s-a făcut după modelul celor inaugurate de dl.

Iorga…au cetit Şt. O. Iosif, D. Anghel şi M.

Sadoveanu, care au dat în modul acesta ocazie

publicului românesc de aici ca să-i cunoască mai de

aproape…”1

Şi în ianuarie 1910, scriitorii Mihail Sadoveanu,

Cincinat Pavelescu, A. de Hertz (Dinu Ramură), Caton

Teodorian, Emil Gârleanu, Natalia Iosif – Negru, Ilarie

Chendi, Ion Minulescu şi Şt. O. Iosif au vizitat oraşele

Suceava, (15 ianuarie), Câmpulung Moldovenesc (16

ianuarie), Cernăuţi (17 şi 18 ianuarie) şi Rădăuţi (19

ianuarie). Presa bucovineană atrăgea atenţia „onor

publicului” asupra manifestărilor ce urmau să fie

găzduite de cele patru oraşe: „Un important eveniment

cultural şi naţional se pregăteşte pentru românii

bucovineni. Peste puţine zile vom putea saluta în

mijlocul nostru cu căldura frăţească pe unii din

fruntaşii literaturii române moderne”, precizând că

,,Visita scriitorilor vine să pecetluiască noua legătură

de idei. Societatea Scriitorilor este chemată să fie

pentru noi focarul de la care să purceadă razele

încălzitoare către cele mai îndepărtate colţuri ale

1 Apud Brânduşa Steiciuc, Societatea Scriitorilor Români

şi Bucovina în prejma Marii Uniri, în Suceava – Anuarul

Muzeului Bucovinei, anii XVII – XVIII – XIX (1990-1992), p.

351, nota 1.

87

românismului şi să formeze o legătură indestructibilă

între toţi bărbaţii ce şi-au dedicat viaţa propovăduirii

culturii şi literaturii române... Societatea Scriitorilor

Români este chemată să ţie nestinsă flacăra idealului

nostru: unitatea culturală a neamului”1.

Sunt de remarcat momentele câmpulungene ale

acestei întâlniri, când primirea făcută oaspeţilor a fost

de-a dreptul triumfală, în consemnările lui Dinu

Rămurică: „O mare de capete se arată afară, sub

umbrarul staţiei, în drum bătrâni, tineri, femei, fete şi

copii, toţi trupeşi, toţi frumoşi şi cântând Deşteaptă-te,

române… Văile răsună de pocnete şi de cântece,

săcăluşurile bubuie din ogrăzi, cordelele fâlfâie în

vârfurile steagurilor”. Scriitorii părăsesc masa la care

abia fuseseră poftiţi, la Casa Regională, şi merg afară,

unde „se leagă hora şi saltă jocurile”, spre a se alătura

celor ce „frământă zăpada ... se prind la jocul arcanului

şi trag bătuta”. După masă au făcut o scurtă vizită prin

oraş şi la Şcoala de arte şi meserii, unde, spre aducere

aminte, directorul le dăruieşte câte un tăietor de hârtie

din lemn de nuc. „Ne-au umplut ochii de lacrimi şi

inima de-o fericire ce nu se poate scrie cântările

româneşti şi steagul românesc înfipt la toate casele şi

portul ţărănesc îmbrăcat de miile de ţărani, toţi chipeşi,

toţi trupeşi, cu plete lungi pe spate, cu căciuli ţuguiete,

de ţi se părea că trăieşti încă vremea Sfântului de la

Putna”2.

Seara, a avut loc şezătoarea în sala cea mare a

primăriei, când, în deschidere, se rosteau cuvinte

memorabile şi se făcea o emoţionantă pledoarie pentru

1 „Patria”, Cernăuţi, 13 ianuarie1910 şi 16 ianuarie 1910.

2 Vezi „Sămănătorul”, Bucureşti, nr. 3/1910, p. 43.

nu.se

88

păstrarea comorii celei mai de preţ, a limbii materne:

„Soc. Scriitorilor Români este o societate pur culturală

din care fac parte scriitori din toate ţările locuite de

români; în activitatea lor, membrii ei s-au gândit să

închege pretutindeni oriunde sunt români o legătură

între ei şi între cărturarii neamului. De aceea, ca şi un

cântăreţ pribeag, au pornit printre fraţii lor ca să-i

cunoască şi cu dragoste să le dee încă o dată îndemn

pentru păstrarea limbii şi a cărţii noastre româneşti;

căci cartea este lumina ce va risipi întunericul din juru-

ne, iar limba românească este maica noastră; dacă am

pierde-o am rămânea orfani şi ne-ar călca în picioare

neamurile străine... Salut, fraţilor, în d-voastre,

stăruinţa şi tăria sufletului românesc!...”1

Frământările, căutările şi evoluţia pozitivă a vieţii

literare în spaţiul bucovinean îl determină pe scriitorul

Mircea Streinul să creeze o nouă mişcare literară, după

cea a iconarilor, care fusese interzisă de propagandiştii lui

Carol al II-lea. Numai că mişcarea iconaristă, provocată

de Iancu Nistor şi sprijinită de Iancu Nistor, de N.

Tcaciuc-Albu şi de Traian Brăileanu, mobiliza şi elibera

generaţia tânără de „raţionalismul sec al bătrânilor”,

ceea ce nu mai era posibil, în 1938, când bătrânii,

osificaţi de „o pasivitate specific bucovineană”, cum

nota George Ionaşcu, aveau un cuvânt greu de spus, iar o

nouă generaţie scriitoricească se întrezărea greu şi

anemic. În jurul lui Mircea Streinul se grupaseră poeţi

precum Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor, E. Ar

Zaharia, George Drumur, Vasile Posteucă, Teofil Lianu,

Neculai Roşea sau George Antonescu, dar nici ei nu

mai aveau zvâcnetul acela de generozitate şi de

1 „Junimea literară”, Cernăuţi, nr. 1/1910, p. 4.

89

comunitarism, care justificase conceptul „scriitorului

regional”, formulat şi reformulat de Mircea Streinul, care

îşi propusese să înfiinţeze, în toamna anului 1938, la

Cernăuţi, „o Academie liberă” care să se delimiteze

strict şi ostil de literatura românească la modă.

Societatea Scriitorilor Bucovineni, visul lui

Mircea Streinul, începe să existe din 12 noiembrie 1938,

dar ca secţie a Societăţii pentru Cultură şi Literatură

Română în Bucovina, sub prezidenţia lui Grigore

Nandriş, preşedintele Societăţii pentru Cultură şi

Literatură Română, cu Mircea Streinul vicepreşedinte,

Traian Chelariu - secretar; Dragoş Vitencu şi Traian

Cantemir, membri în comitet, şi având membri pe

Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, Leca Morariu,

Claudiu Usatiuc, George Antonescu, Octav Rusu,

Sebastian Popovici, Liviu Rusu, Aurel Fediuc, George

Ionașcu, George Voevidca, George Drumur, Iulian

Vesper, Neculai Roşea, Leon Ţopa, George Fonea, George

Ionaşcu, şi Procopie Milişte.

După şedinţa inaugurală, din 12 noiembrie 1938,

şi, mai ales, după prima şezătoare externă, cea de

duminică, 14 decembrie 1938, numărul membrilor

creşte (Rudd Rybiczka, Constantin Turtureanu, Ionel

Negură, Neculai Pavel, Octavian Gruia etc.), iar în 14

decembrie 1938 Grigore Nandriş se retrage din

conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni,

încredinţându-i-o vicepreşedintelui său de la Societatea

pentru Cultură şi Literatură Română, Constantin Loghin,

care, în anii următori, va organiza sărbători aniversare

doar în 14 decembrie, deşi Societatea Scriitorilor

Bucovineni fusese întemeiată în 12 noiembrie 1938.

Visată drept „o Academie liberă”, dar aflată sub

„raţionalismul sec” mult prea monden şi fălos al

90

autocraţilor din Societatea pentru Cultură şi Literatură

în Bucovina, secţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni

este, la începuturi, „nici moartă, nici vie”, după cum

scria George Ionaşcu, iar dinamicul Mircea Streinul

încearcă două diversiuni constructive: o colecţie

editorială, intitulată „Gruparea de Nord” şi, odată cu

înfiinţarea ziarului „Suceava”, la 1 ianuarie 1939,

datorită demersurilor făcute de Mircea Streinul pe

lângă profesorul Gheorghe Alexianu, Rezidentul Regal

în Bucovina, o „grupare de literatură şi artă”, care poartă

numele noului cotidian, „Suceava”, ambele menite

întăririi Societăţii Scriitorilor Bucovineni1.

Organul de presă al Societăţii a fost „Bucovina

literară” (1941-1944), care apărea ca supliment al

ziarului „Bucovina” şi având ca subtitlu „Ziar de

afirmare românească”, iar în ianuarie 1942 societatea

sprijină apariţia „Revistei Bucovinei”.

Societatea, deşi a avut o existenţă scurtă, a avut

un puternic impact în viaţa cultural-literară a

Bucovinei. A editat broşuri, a organizat manifestări

literare având ca oaspeţi scriitori de valoare, a dus o

puternică campanie propagandistică împotriva

tendinţelor revizioniste.

În anul 1937, în Câmpulung Moldovenesc se

aflau în activitate societăţile „Deşteptarea”, „Rarăul”,

„Răsunetul Carpaţilor”, „Societatea Meseriaşilor

Români”, filiale ale societăţilor „Doamnele Române”

şi „Şcoala română”, şi Cercul gospodinelor, iar în

comunele judeţului de afla un număr de 30 de societăţi,

1 Pentru întreaga problematică vezi Ion Drăguşanul,

Societatea Scriitorilor Bucovineni, Editura Muşatini, Suceava,

2008, pp. 5-8.

91

cabinete de lectură sau cămine culturale; în Cernăuţi,

pe lângă societăţile deja discutate mai funcţiona o

filială a „Ligii Culturale” cu 120 de membri, societatea

„Reuniunea Femeilor Române” cu 160 de membri,

„Ţeţina”, societate cultural – economică a românilor

din suburbia Roşa – Cernăuţi, la care se adăugau încă

29 de astfel de organisme culturale; în judeţul Rădăuţi

erau 59, iar 46 activau în judeţul Suceava1 (în Suceava

activa în 1923 Societatea Clericală „Mitropolit

Silvestru”).

Încetarea activităţii societăţilor culturale

La începutul celui de al IV-lea deceniu, Guvernul

României a început să se preocupe tot mai mult de

modul cum este coordonată activitatea culturală în ţară

şi a lansat ideea constituirii unui Senat Cultural care să

centralizeze conducerile societăţilor culturale. Ca

urmare, în ziua de 10 septembrie 1932, s-a ţinut la

Ministerul Instrucţiunii publice o consfătuire asupra

acestei probleme. Printre participanţi, Societatea pentru

Cultura şi Literatura Română în Bucovina a declarat că

acceptă să facă parte din Senatul Cultural condiţionat

de respectarea următoarele principii:

„a) independenţa instituţiunilor chemate să

compună acest senat şi asigurarea libertăţii iniţiativei

particulare ca izvor creator de energie. Nu e nevoie de

tutela statului, ci de o colaborare prin coordonarea

metodelor de muncă şi de stimularea societăţilor

1 Vezi C. Loghin, Activitatea societăţilor culturale din

Bucovina în anul 1937, Tip. Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, f. a.

92

culturale prin sprijinul moral al statului şi prin sprijinul

material acordat în raport cu vechimea şi activitatea

dezvoltată de fiecare societate.

b) noua instituţie să nu fie numai un prilej pentru

discursuri frumoase. În ea să se facă gospodărie, iar

societăţile culturale să nu se prefacă numai în capitole

bugetare. Dar nici n-am cere statului să ne dea din

bugetul său, ci i-am fi recunoscători, dacă nu ne-ar lua

prea mult din bugetul nostru, cum a făcut prin

impunerea excesivă a societăţii de către fisc, aplicarea

sechestrului asupra Palatului Naţional pentru restanţe

de impozite, primejduirea tipografiei societăţii prin

monopolizarea tuturor lucrărilor tipografice la

Imprimeria Statului”1.

Punctele de vedere diferite ale conducerilor

societăţilor culturale, deseori în contradicţie cu

interesele Guvernului, au determinat amânarea sine

diae luarea unei hotărâri în acest sens.

În anul 1938, în condiţiile deteriorării vieţii

politice şi a instaurării, în luna februarie, a regimului

de dictatură regală, după ce partidele politice au fost

desfiinţate, societăţile culturale din Bucovina au avut

aceeaşi soartă. Iată ce relata un junimean cu privire la

găsirea momentului pe care avea să-l exploateze

regimul totalitar carlist şi care s-a consumat la 24

octombrie 1938, la Cernăuţi, cu ocazia inaugurării

noului an universitar, care, relata studentul N. Răileanu

„a pornit cu mare fast, dar a terminat, de asemeni, cu

mare tămbălău. Au luat parte la serbare mitropolitul,




93

rezidentul, rectorul, decanii, profesorii şi, natural,

studenţii. S-au ţinut cuvântări şi cursul de inaugurare,

care au decurs în toată regula, până a ajuns la cuvânt

un anume Mocanu, el altfel, licenţiat, care a vorbit în

numele studenţimii. La început, a fost cum a fost, dar,

până la sfârşit, nu s-a putut răbda să nu-şi spuie păsul

şi anume: «D-le Rezident, studenţimea a rămas în

vechiul ei făgaş şi cu ocazia aceasta, cere deschiderea

închisorilor pentru a elibera pe legionari, să se dea

drumul legionarilor din taberele de concentrare,

precum şi eliberarea lui Codreanu». După asta, a

început studenţimea să cânte cântecele legionare.

Rectorul, rezidentul, mitropolitul au plecat, imediat,

din sală; între timp, însă, l-a prins rezidentul pe rector

de reverele hainei şi i-a suflat, furios, ceva la ureche.

Studenţimea s-a încorporat şi a plecat, în cântece

legionare, cu steagurile în frunte, la Căminul

«Xenopol», unde s-a baricadat, până a venit poliţia de

i-a scos cu forţa, arestând 76 de studenţi legionari, care

se află, acu, la închisoarea militară. Tot ieri, s-a întrunit

Consiliul profesoral, care a şi exmatriculat pe toţi, din

universitate. Între cele trei steaguri, confiscate, se află

şi steagul «Junimii», care a fost purtat ele eroii

Dracinschi şi Jitaru. Azi, am primit ordinul de

suspendare a Societăţilor, care, aproape sigur, va fi

urmat ele dizolvarea lor şi confiscarea averii lor.

Căminul «Junimii» a fost închis, ca şi celelalte, şi

studenţii aruncaţi pe drumuri”1.

Ulterior, un grup de membri ai Societăţii a

obţinut o audienţă la rezidentul regal Gheorghe

Alexianu, solicitând anularea deciziei în temeiul

1 D.J.A.N. Iaşi, fondul Colecţia Dugan, d. 4, f. 371, 371 v.

94

faptului, că o parte din junimişti se desolidarizează de

„acest gest necugetat”. Grupul, urma să elaboreze un

Memoriu, semnat „de toţi junimenii buni, care înţeleg

să respecte tradiţia”1. Memoriul a fost prezentat de

rezidentul regal primului ministru Armand Călinescu,

care a făcut mari promisiuni. Cum o revenire asupra

deciziei iniţiale nu a fost făcută, la începutul anului

1939, Comitetul de conducere al Societăţii a intervenit

pe lângă rectorul Universităţii din Cernăuţi, profesorul

Ion Nistor, care a decis de a supune problema analizei

Consiliului Senatului, „unde se va discuta modalitatea

sub care va fiinţa «Junimea» mai departe, cu alte

cuvinte, vom avea obligaţiuni mult mai mari, faţă de

Rectorat. Părerea mea este să ne supunem acestor

ordine, bineînţeles, dacă nu sunt prea umilitoare; în

cazul din urmă, neavând nici un rost o viaţă umilită;

trebuie să luptăm din răsputeri, pentru a menţine

autoritatea şi independenţa Societăţii, lucru ce-l putem

face numai prin o luptă foarte abilă, de după culise”2.

La o nouă intervenţie a preşedintelui Societăţii

pe lângă rezidentul regal, acesta a fost informat că

factorii de decizie ai ţării lucrează la elaborarea unui

Statut, care va cuprinde toate organizaţiile studenţeşti

din ţară, ,,care, bineînţeles, vor fi încadrate la Straja

Ţării”3. Societatea rămânea interzisă, iar sediul

acesteia ocupat de forţe militare. Se aştepta o

percheziţie la sediul Societăţii, aşa cum se întâmplase

la Societatea Academică „Dacia”, de unde au fost

confiscate documente şi fotografii, considerate de

1 Ibidem, f. 371 v.

2 Ibidem, f. 380.

3 Ibidem, f. 408.

95

autorităţi „subversive”.

Prevalându-se de calitatea sa, în virtutea căreia

avea dreptul, între orele 12-13, să intre în sediul

Societăţii, preşedintele Radu Cosmovici a încercat să

facă ordine în documentele „Junimii” care, pentru

autorităţi, puteau constitui capete de acuzare: „Un

album din tabără şi o carte de raport, zisă «Prezent», au

fost distruse. În proces-verbal, am şters ceva, ce putea

să ne compromită existenţa. În pod, am găsit, aproape,

o haraba de cărţi a lui Totu, de pe frontul spaniol, şi

fotografii ale lui Codreanu şi alte lucruri; calendare

care, în scurt timp, au şi dispărut fără urmă, la iniţiativa

şi energia subsemnatului. Vorbesc aşa, pentru faptul că

n-a fost uşor să fac acest lucru. Am revizuit Cabinetul

şi Secretariatul, foaie cu foaie, citind totul, să nu se fi

strecurat, prin «bunăvoinţa» cuiva, ceva

compromiţător”1. Dar, Societatea a rămas interzisă

2.

Se ştie că D. Gusti, Ministrul Instrucţiunii

Publice, a pus în discuţie, încă din primele luni ale

anului 1938, problema unificării activităţii culturale în

ţară. Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”,

devenită ulterior „Regele Mihai”, al cărei director era

D. Gusti, a primit însărcinarea, ca instituţie de stat, să

organizeze această acţiune. În aprilie 1938, au avut loc

discuţii între conducătorii Fundaţiei şi Societatea

pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina în

sensul ca aceasta din urmă să fie însărcinată cu

executarea programului cultural în Bucovina.

1 Ibidem, f. 410.

2 Cu privire la această problemă, vezi Anghel Popa,

Societatea Academică „Junimea” din Cernăuţi 878-1938,

Fundaţia Culturală „Alexandru Bogza”, Câmpulung

Moldovenesc, 1997, p. 36 seq.

96

Problema s-a rezolvat prin Legea Serviciului

Social, care a fost promulgată şi pusă în executare în

octombrie 1938, şi prin care a fost creată o nouă

instituţie oficială autonomă numită „Serviciul Social”,

care avea menirea ridicării culturale, economice şi

sociale a satelor şi oraşelor din întreg spaţiul românesc.

Cu toate asigurările primite, executarea pe teren

a Serviciului Social în Bucovina n-a fost încredinţată

Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în

Bucovina, ci Fundaţiei Culturale Regale „Principele

Carol”, iar Societatea pentru Cultura şi Literatura

Română în Bucovina urma numai să colaboreze cu

Serviciul Social. În Ardeal, executarea pe teren a

Serviciului Social a fost încredinţată „Astrei”, ceea ce

ar putea fi interpretat ca o ţinere sub observare foarte

atentă a spaţiului bucovinean, urmărindu-se scoaterea

Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în

Bucovina de pe teren. S-a creat în Bucovina un întreg

cortegiu de improvizaţii. S-au improvizat directori şi

inspectori culturali cu retribuţii substanţiale, s-au creat

la ordin cămine culturale, fără să se ţină seamă de un

principiu verificat de mult: că propaganda culturală nu

se face din ordin, ci din tragere de inimă, nu se face de

funcţionari, ci de misionari.

La un moment dat Serviciul Social trezise atâtea

resentimente în opinia publică şi angajase atât de mult

bugetul statului, încât numai după un an de la aplicare,

în octombrie 1939, legea a fost suspendată în oprobriul

întregii ţări. „Întreaga ficţiune creată de această lege s-

a prăbuşit în neant ca un castel de carton, iar căminele

culturale înfiinţate din ordin în Bucovina au dispărut

peste noapte, fără să lase nici urmă de activitate

culturală şi nici urmă de regrete”, consemna

97

Constantin Loghin.

La începutul anului 1940, când ministrul

propagandei era C. Giurescu, Statul a încercat o nouă

organizare culturală a satelor. Societatea pentru

Cultura şi Literatura Română în Bucovina a solicitat

din nou pentru ea sarcina acestei propagande pentru

Ţinutul Suceava. Din păcate, invazia bolşevică în

Bucovina, în baza Notelor Ultimative din 27 şi 28

iunie 1940, a determinat încetarea oricărei activităţi

culturale, Palatul Cultural, care fusese construit în

Cernăuţi de către societate între 1937-1940, devenind

sediul Casei Armatei Roşii, Palatul Naţional a fost

transformat în tribunal militar, iar internatele societăţii

au fost devastate.

Abia după ce trupele române au intrat în

Cernăuţi, la 5 iulie 1941, după declanşarea operaţiunii

„Barbarosa”, la 22 iunie 1941, activitatea a fost reluată,

organizându-se în cadrul Universităţii libere, în

perioada 7 decembrie 1941-19 mai 1942, un număr de

nouă serii de conferinţe.

***

Pe lângă societăţile amintite deja, în anul 1900,

se aflau în activitate trei instituţii muzeale: Muzeul

Bisericesc Arhidiecezan, un Muzeu de Industrie şi

Muzeul Ţării (Landesmuseum), ultimul având

următoarea organizare: 1) colecţia de documente şi

cărţi, 2) arheologie, 3) etnografie şi industrie casnică,

4) istorie naturală, 5) numismatică şi istoria artei.

Secţia arheologică, în care au activat J. Polek, H.

Mittelmann, I.I. Nistor, E. Klauser, E. Kozak, D.

Isopescu, K.A. Romstorfer, R.F. Kaindl şi alţii, a

98

dirijat, practic, cercetările arheologice de pe cuprinsul

întregii Bucovine şi studierea monumentelor

medievale.

În anul 1930 Muzeul Ţării este reorganizat,

primind denumirea de Muzeul Regional, având ca

obiectiv: „Promovarea şi aprofundarea cunoştinţelor

istorice, arheologice, etnografice şi naturaliste din Ţara

de Sus a vechii Moldove”. În 1935, Muzeul Regional

se unifică cu Muzeul Industrial, noua instituţie având

doar două secţiuni: istorico-culturală şi a meseriilor. În

acelaşi an 1930, aici se organizează cel de al III-lea

Congres de arheologie şi numismatică din România.

În timpul celui de al doilea război mondial,

muzeul este din nou reorganizat, căpătând trei secţiuni:

arheologică, istorică şi etnografică.

Muzeul Bisericesc Arhidiecezan a fost destinat

să adăpostească „obiecte antiquae şi ieşite din uz”.

Conform statutului, întocmit de Eusebie Popovici şi

Ştefan Saghin în 1903, muzeul avea menirea de a

„promova arta bisericească şi arheologia... cu toate

disciplinele”. În timpul primului război mondial

activitatea muzeului a încetat, fiind reluată după unire,

denumirea lui fiind schimbată în Muzeul Eparhial al

Bucovinei. În 1939, Muzeul eparhial este mutat în

Şcoala de Cântăreţi, adăugându-i-se o nouă secţie:

„Muzeul pictor Epaminonda Bucevschi”, la conducere,

este numit marele specialist de mai târziu I. D.

Ştefănescu. Între colecţiile muzeului se aflau obiecte

deosebit de preţioase cum ar fi Evangheliarul de la

Humor, Evangheliarul de la Voroneţ, sau cărţile

tipărite la Rădăuţi, Cazania lui Varlaam şi multe altele.

La 4 ianuarie 1900 se înfiinţează Societatea

Muzeul din Suceava”, numită ulterior Muzeul

99

Orăşenesc Suceava. La baza constituirii acestui muzeu

au stat obiectele descoperite cu ocazia săpăturilor

arheologice de la Cetatea de Scaun a Sucevei efectuate

sub coordonarea lui Karl Romstorfer.

O instituţie de prestigiu, care după înfiinţarea

Universităţii din Cernăuţi (1875), a trecut sub

administrarea acesteia, a fost Biblioteca Ţării

Bucovina, a cărei colecţii numărau, în anul 1918, peste

200.000 de volume. Între cele două războaie se aflau în

colecţiile sale peste o sută de incunabule (cel mai vechi

datând din 1474), 56 volume de carte veche

românească (care fuseseră tipărite până în 1830), între

care un exemplar din Psaltirea lui Coresi din 1570, 460

de manuscrise (cel mai vechi, din sec. XIII), numeroase

cărţi rare şi bibliofile, stampe, hărţi, planşe etc. În anul

1932 catalogul alfabetic conţinea 250.000 fişe, iar în

1940, Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, cu cele

peste 450.000 volume, era a doua ca mărime din

România.

Este de reţinut că în perioada interbelică, la

Cernăuţi, funcţionau mai multe biblioteci: Biblioteca

Universităţii, Biblioteca municipală „Nicolae Iorga”,

Biblioteca Societăţii pentru Cultura şi Literatura

Română din Bucovina, o bibliotecă germană, una

ucraineană, una polonă, una franceză, una evreiască şi

15 alte biblioteci pentru împrumutul cărţilor la

domiciliu.

Cu o tradiţie de loc de neglijat, teatrul

bucovinean şi-a adus contribuţia sa la ilustrarea vieţii

culturale. La 3 octombrie 1905 s-a inaugurat noua

clădire a teatrului orăşenesc, cu piesa Maria Theresia

de Franz Schonthan. Începând cu acest an, teatrul va

primi subvenţii de la guvernul bucovinean. În anul

100

1922 teatrul german a fost transformat în teatru

românesc, primul director fiind prof. Constantin

Berariu.

Trei ani mai târziu, în 1925, se înfiinţează

Teatrul Naţional din Cernăuţi, purtând numele lui

Vasile Alecsandri, care era unul dintre autorii foarte

cunoscuţi şi îndrăgiţi în Bucovina. În 1935, ca urmare

a crizei economice care a afectat România, teatrul şi-a

încetat activitatea, în locul său va funcţiona Teatrul

„Muncă şi voie bună”, după o formulă impusă de

guvernul de la Bucureşti. După ocuparea nordului

Bucovinei de către U. R. S. S., teatrul din Cernăuţi a

devenit ucrainean, fiind botezat cu numele scriitoarei

Olga Kobilanska.

Un rol deosebit în istoria modernă a Bucovinei

avea să-l aibă Universitatea „Francisco-Josephina” din

Cernăuţi1. La 31 martie 1875, împăratul Franz Josef

sancţionează Legea pentru înfiinţarea Universităţii din

Cernăuţi, ca universitate de limbă germană, fiind

inaugurată la 4 octombrie 1875.

În anul 1900, universitatea avea misiunea de a fi

un „Vorpost” al germanismului în faţa lumii slave, să

contribuie la germanizarea naţionalităţilor, în primul

rând a românilor din Bucovina. Avea trei facultăţi:

1 Despre istoricul acestei instituţii, vezi Anton Horst, Alma

mater Francisco-Josephina, Czernowitz, 1900; Rudolf Wagner,

editor, Alma mater Francisco Josephina. Die deutschsprachige

nationalitäten – Universität in Czernowitz, Verlag Hans

Meschendörfer, München, 1975; Mircea Grigoroviţă,

Universitatea din Cernăuţi în perioada interbelică, Suceava,

2005; Grigore Bostan, Universitatea românească din Cernăuţi

(1920-1940), în „Ţara Fagilor”, Cernăuţi – Târgu Mureş, 1995,

pp. 73-85.

101

Facultatea de Teologie, Facultatea de Drept şi

Facultatea de Filosofie, divizată, în 1923 în: Facultatea

de Filosofie şi Litere şi Facultatea de Ştiinţe.

Facultatea de Filosofie avea secţiile: filosofie, filologie

şi lingvistică, istorie, matematică şi ştiinţele naturii,

limbi moderne.

Primul rector al Universităţii a fost profesorul

român Constantin Tomasciuc (1875-1876), principalul

iniţiator al acestei instituţii de învăţământ superior.

Ultimul rector al Universităţii germane fiind tot un

român: prof. dr. Vasile Tarnavschi (1918-1920). Din cei

44 de rectori, nouă au fost români şi doi ucraineni.

Facultatea de Teologie avea majoritatea profesorilor

români şi doar doi ucraineni.

După Unirea Bucovinei cu România, la 1

octombrie 1919, Universitatea din Cernăuţi devine

românească, act consfinţit de Decretul regal din 12

septembrie 1919. Dintre profesorii germani au rămas

în continuare: Cari Siegel, Alfons Penecke, Fritz

Netolitzky, Carol Bauer, Eugen Herzog şi Friedrich

Kleinwächter (membru de onoare al Academiei

Române).

Solemnitatea inaugurării a avut loc în anul

următor, la 24 octombrie, în prezenţa regelui Ferdinand

şi a reginei Maria. Denumirea iniţială a fost

Universitatea „Regele Carol I”. Din 1933 adoptă

numele regelui Carol al II-lea.

Ce a reprezentat această universitate, în raport de

aspiraţiile românilor, exprimă sintetic I. I. Nistor, într-o

conferinţă ţinută în Cernăuţi, în ianuarie 1927:

„Spiritul de dispreţ şi ostilitate faţă de tot ce era

românesc, a stăpânit în universitatea germană din

Cernăuţi de la inaugurarea ei în 1875 până la

102

desfiinţarea ei în 1920. Ea fost şi a rămas o plantă

exotică răsădită cu gânduri politice de desnaţionalizare

în grădina vechei culturi moldoveneşti, fără nici un

contact cu această cultură şi fără nici un îndemn pentru

promovarea ei”1.

În galeria profesorilor germani este de remarcat

totuşi un mare filoromân: Matthias Friedwagner, care

„merită multă cinstire în sufletul românesc pentru că

face parte din grupul celor câţiva învăţaţi apuseni, care,

cunoscându-ne mai apropiat, au ştiut să ne preţuiască.

Opera de savant al lui Friedwagner se leagă în

întregime de poporul român. Şi inima lui a fost aşa de

temeinic legată de inima acestui popor, că el, rectorul

austriac al Universităţii din Cernăuţi, în chip oficial a

rostit cătră studenţii români ai acelei Universităţi cam

aşa: «Şi dacă vi se aduce acuzaţia că trageţi cu coada

ochiului dincolo (adică înspre România liberă),

răspundeţi că într-acolo vă uitaţi cu întreagă privirea,

căci aşa trebuie să fie». De aceia cinstirea postumă pe

care i-a făcut-o institutul «Cernăuţi», numindu-l

membru onorar post mortem, nu înseamnă decât

satisfacerea unui drept”2.

1 Ioan Nistor, Originea şi dezvoltarea Universităţii din

Cernăuţi, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chişinău,

1927, p. 5. 2 „Revista Bucovinei”, Cernăuţi, an I, nr. 5/1942, p. 266.

Matthias Friedwagner a fost un îndrăgostit de folclorul

românesc şi de spiritualitatea satului românesc bucovinean. A

organizat o importantă acţiune de culegere a folclorului românesc

bucovinean cu ajutorul studenţilor şi învăţătorilor. Principala

lucrare este Rumänische Volkslieder aus der Bukowina.

Liebeslieder, apărută la Würzburg, în 1940. Tot el a înfiinţat un

lectorat de limba română, la Universitatea din Frankfurt am Main.

103

Primul rector al Universităţii „Regele Carol I” a

fost istoricul Ion I. Nistor (1919-1921). Universitatea

românească a funcţionat cu patru facultăţi: Facultatea

de Teologie, Facultatea de Drept (Secţia juridică şi

Secţia politico-economică), Facultatea de Filosofie şi

Litere (cu trei secţii: Filosofie, Istorie şi Filologie) şi

Facultatea de Ştiinţe (cu secţiile: Ştiinţele matematice,

Ştiinţele fizice, Ştiinţele chimice, Ştiinţele naturale şi

Ştiinţele geografice). în cadrul Universităţii s-a

desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică. Pentru

coordonarea unor cercetări în anumite domenii s-au

înfiinţat: Institutul şi Seminarul de Pedagogie condus

de Constantin Narly (cu trei secţii), care editează,

începând din 1931, Revista de pedagogie; Institutul de

Istorie şi Limbă (1922), condus de Ion Nistor (secretar

- Leca Morariu), iar din 1925, de Vasile Grecu, având

ca publicaţie Codrul Cosminului (1924-1939; 10

numere); Institutul de literatură, filologie, istorie,

etnografie şi folclor (1938), care edita un Buletin.

Cercetări importante se desfăşurau în cadrul

laboratoarelor diferitelor catedre. Aici au activat

somităţi ale ştiinţei şi culturii: teologii: Eusebiu

Popovici, Vasile Tarnavschi, Vasile Gheorghiu,

Valerian Şesan, Simion Reli, Domiţian Spânu ş. a.;

juriştii: Gh. Alexianu, Dimitrie Gălăşescu-Pyk,

Maximilian Hacman, Constantin Isopescu-Grecul,

Erast Diti Tarangul; sociologul Traian Brăileanu,

pedagogul Constantin Narly, istoricul Ion Nistor,

istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş, filologul

Leca Morariu, slavistul Grigore Nandriş, muzicologul

şi compozitorul George Onciul (lectoratul de

muzicologie), matematicienii Simion Stoilow,

Gheorghe Vrănceanu, şi Dan Hulubei, astronomul

104

Constantin I. Pârvulescu, fizicienii Eugen Bădărău,

Constantin I. Bedreag şi Gh. I. Atanasiu, chimiştii

Nicolae şi Gheorghe Costeanu, zoologul Eugen

Botezat, botaniştii Mihail Guşuleac şi Emilian Ţopa,

paleoantropologul Karl Alfons Penecke, geograful

Constantin Brătescu ş. a. Parte din ei erau membri ai

unor prestigioase forumuri ştiinţifice de peste hotare

sau membri ai Academiei Române.

La 12 octombrie 1935 s-a inaugurat noua clădire

a Universităţii.

Publicaţiile editate în cadrul Universităţii:

Candela - buletinul ştiinţific al Facultăţii de Teologie

(1923-1945); Buletinul Mihai Eminescu (1930-1944),

redactat de Gh. Bogdan Duică şi Leca Morariu;

Buletinul Facultăţii de Ştiinţe (1927-1938); Pagini

Juridice (1935-1938), Analele Dobrogei (1924-1938).

După ocuparea nordului Bucovinei de către

Uniunea Sovietică şi încorporarea acestuia la R.S.S.

Ucraina, Universitatea este transformată în instituţie

ucraineană de învăţământ superior, după model

sovietic, pierzând mult din prestigiul ştiinţific pe care

l-a avut. Din trei facultăţi a rămas cea de Filozofie

care, mai târziu, s-a divizat în zece noi facultăţi:

Biologie, Geografie, Chimie, Fizică, Matematică,

Filologie română-germană, Filologie slavă, Istorie,

Filozofie. La Catedra de filologie romanică s-a hotărât

să se facă studii separate de limba română şi limba

moldovenească, ceea ce era o aberaţie, cele două limbi

fiind, de fapt, una singură. S-a mai înfiinţat un Institut

independent de Medicină. Universitatea a anexat

reşedinţa mitropolitană, în care s-au organizat facultăţi

şi institute. Cu toate modificările survenite după

proclamarea independenţei Ucrainei, Universitatea,

105

care a fost cândva o instituţie ştiinţifică de nivel

european, a ajuns, după aprecierea lui Rudolf Wagner,

un foarte bun cunoscător al realităţilor ucrainene, „o

şcoală superioară provincială”1.

Şi după primul război mondial au fost înfiinţate o

serie de instituţii care şi-au avut un rol important în

istoria culturală a zonei. Au fost înfiinţate trei muzee.

Primul, Muzeul Etnografic din Rădăuţi se naşte la 23

februarie 1920 când se adoptă statutul unui Muzeu de

antichităţi şi etnografie. După primul custode Vladimir

Mironescu, sarcina de organizare a muzeului a fost

preluată de soţii Ioneţ, profesori, mari colecţionari de

obiecte de artă populară. Aceştia au venit la Rădăuţi,

aducând o colecţie impresionantă de obiecte

etnografice. Ei şi-au expus colecţia întâi în locuinţa

proprie, apoi la Şcoala generală nr. 4 şi, în fine, la

Palatul Hergheliei (aprilie 1934). Samuil Ioneţ a fost

numit director pe viaţă. Prin activitatea sa şi a soţiei

sale, colecţiile au ajuns, în 1937 să însumeze 4.937 de

obiecte, din care 1300 de etnografie şi artă populară. El

are şi meritul de a fi obţinut o clădire pentru muzeu

(1935).

În anul de restriște 1944, întreg patrimoniul

muzeului, ajuns la 10.000 exponate, împachetat spre

evacuare, a fost dus într-o direcţie necunoscută,

probabil spre teritoriul U. R. S. S., dispărând fără

urmă. Samuil Ioneţ reia munca titanică de a aduna alte

obiecte. Ajutat de ţăranul Vasile Fundu, care a

cutreierat judeţul şi a adunat obiecte cu valoare

etnografică, directorul reuşeşte să redeschidă muzeul la

16 mai 1948.

1 Apud ibidem, p. 656.

106

Tot în această categorie de instituţii se include şi

Muzeul Etnografic din Câmpulung Moldovenesc. Iniţiat

de profesorul Ion Ştefureac de la Şcoala de Arte şi

Meserii, care a amenajat primele microexpoziţii în

sediul şcolii. La 23 aprilie 1935, un comitet de

iniţiativă, condus de C. Leontieş, prefectul judeţului şi

profesorii C. Brăiescu, Ilie Vasilovschi, Ioan Sârghie şi

N. Nichitovici, lansează un apel pentru înfiinţarea

muzeului. Obiectele adunate, împreună cu colecţia lui

I. Ştefureac, sunt expuse în două săli ale Şcolii de Arte

şi Meserii. Inaugurarea oficială a muzeului a avut loc

la 1 iunie 1936, iar începând cu anul 1941 are sediu

propriu. Colecţiile sale numărau 2600 de piese de

etnografie specifice zonei Câmpulungului

Moldovenesc.

Un muzeu cu aspect memorialistic, Muzeul

„Ciprian Porumbescu” a fost înfiinţat cu documentele,

instrumentele şi mobilierul adunat de către familia

Morariu (colecţiile lui Constantin Morariu, obiecte de

la Mărioara Raţiu-Porumbescu, sora lui Ciprian

Porumbescu şi alţii.), la Cernăuţi, în 1926, în casa din

str. Arhim. E. Popovici, nr. 4. După moartea lui C.

Morariu (16 martie 1927), Banca Suceveana, prin dr.

Teofil Lupu, a preluat patronajul financiar al muzeului.

La 21 octombrie, 1928, Muzeul Porumbescu se

redeschide la Suceava, în prezenţa lui Nectarie

Cotlarciuc, Mitropolitului Bucovinei, a miniştrilor Al.

Lapedatu şi I. I. Nistor. Printre piesele de „rezistenţă”

ale muzeului, în afară de operele lui Ciprian şi ale lui

Iraclie Porumbescu, se aflau pianul, violoncelul şi

bagheta compozitorului.

La 5 mai 1932 muzeul este mutat la Casa

Naţională, clădire construită prin strădania lui Eusebie

107

Popovici. Astăzi, o parte din obiecte se regăsesc în

Casa memorială de la Stupca (Ciprian Porumbescu).

Dacă la Cernăuţi exista un număr mare de

biblioteci care însumau un număr apreciabil de

volume, la Suceava se impunea cu necesitate

înfiinţarea unei astfel de instituţii, care avea să fie

întemeiată abia la 12 decembrie 1923, sub denumirea

Biblioteca Centrală, iniţiativa aparţinând societăţilor

culturale „Şcoala Română” şi „Casa Naţională” din

Suceava. După ce pe parcursul timpului a purtat

diferite denumiri, din 1990 a primit denumirea de

Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, simbol al unităţii

culturale a românilor din această provincie şi al

moştenirii culturale a vechii Biblioteci a Ţării

Bucovina. Profilul ei este enciclopedic, făcând parte

din reţeaua de biblioteci judeţene. De la 2000 volume

existente în anul fundării, a ajuns la peste 350.000 de

titluri în 2004. în fondul documentar „Bucovina” se

află donaţiile unor personalităţi ca: Dragoş Rusu, Ion

Sbiera, George Nimigean, Ion Negură, Dragoş Vicol,

Constantin Ştefuriuc, Leon Ţopa, Gh. Antonovici. În

afară de cărţile rare şi bibliofile, manuscrise,

corespondenţă etc., biblioteca are o mică pinacotecă

formată din donaţii. Din anul 1994 editează revista

„Scriptum”.

Scriind despre activitatea Societăţii pentru

Cultura şi Literatura Română din Bucovina, pentru a

caracteriza importanţa activităţii societăţilor culturale

în acest spaţiu, istoricul literar Constantin Loghin, nota

în 1943 următoarele: „Pentru a-şi apăra aceste bunuri

supreme (limba şi conştiinţa naţională) şi pentru a putea

rezista cu succes tendinţelor de înstrăinare el [românul]

şi-a dat din vreme seama că trebuie să se organizeze în

108

asociaţii solide. De aceea, asociaţiile bucovinene, de

orice natură, n-au fost ficţiuni, ci realităţi care au

corespuns unor trebuinţe organice şi care şi-au împlinit

rostul”1

Activitatea desfăşurată de societăţile culturale în

lumea satelor a fost sprijinită de instituţii precum

Academia Română, Banca Naţională, de societăţi ca

„Transilvania”, „Liga pentru Unitatea Culturală a

Tuturor Românilor” „Ateneul Român”, municipalităţi

şi persoane particulare din România, care au acordat

ajutoare în bani şi burse pentru elevi şi studenţi şi au

donat cărţi, portrete istorice, reviste şi ziare pentru

şcoli şi cabinetele de lectură din satele bucovinene.

Este de remarcat faptul că în activitatea

desfăşurată la sate, societăţile culturale au evitat, în

general, ralierea la diversele curente politice, dar au

sprijinit politica Partidului Naţional Român de apărare

a intereselor româneşti în viaţa publică. Ele au militat

făţiş pentru introducerea limbii române în administraţie

şi justiţie, pentru promovarea unui mare număr de

români în domeniile vieţii publice.

1 Constantin Loghin, Societatea pentru Cultură şi

Literatură Română în Bucovina (1862-1942) la 80 de ani. Istorie

şi realizări, Cernăuţi, 1943, p. 1.

109

Insula Şerpilor

între trecut şi prezent

Cu ocazia semnării, la 4 februarie 1948, a

Protocolului referitor la precizarea traseului liniei

frontierei de stat între România şi U.R.S.S.,

succesoarea în ambiţii teritoriale a Rusiei ţariste îşi mai

adjudecă o palmă din sfântul pământ românesc: Insula

Şerpilor, după ce, în baza Pactului Ribbentrop-

Molotov, îşi adjudecase Basarabia, pe care aveau să o

numească Republica Sovietică Socialistă

Moldovenească, apoi partea de nord a Bucovinei şi

ţinutul Herţei, iar fără nici o justificare istorică, satele

maramureşene din ţinutul Bârjabei şi al Apşei.

Insula Şerpilor, care a fost stăpânită de Mircea

cel Bătrân, asemeni Dobrogei, ajunge în stăpânirea

turcilor după transformarea Mării Negre într-o mare

interioară şi după ce Ţara Românească a căzut în sfera

de influenţă a Turciei (1415). Deşi definitivarea

cuceririi Dobrogei de către turci a avut loc între anii

1445-1462, Delta Dunării şi Insula Şerpilor vor intra

sub stăpânirea Imperiului otoman după evenimentele

din 1484 şi vor avea acest statut timp de 328 de ani.

În urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-

1812, se schimbă statutul juridic al Insulei Şerpilor,

deşi nu a fost precizată în mod expres în Tratatul de

110

pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, unde se

stipula că insulele mici de pe Dunăre, care nu erau

populate înainte de război „să nu fie luate în stăpânire

de nici unul dintre state […] ele să fie lăsate deşarte

[nepopulate]”1. Aceste prevederi trebuie interpretate ca

extinzându-se în mod automat şi asupra Insulei

Şerpilor. Din păcate, Rusia ţaristă a considerat că

insula îi aparţine şi a dispus organizarea unor expediţii

de cercetare ştiinţifică a acesteia: în 1823, condusă de

către comandantul Kritzky, în 1839, de P.V. Soloviev,

în 1841, de către N. Murzachevici şi altele.

După cel de-al şaselea război ruso-turc (1828-

1829), în urma semnării Tratatului de pace de la

Adrianopol (2/14 septembrie 1829), Imperiul ţarist a

obţinut stăpânirea ţărmului caucazian al Mării Negre şi

a anexat braţul Sf. Gheorghe, şi prin acesta Delta

Dunării în întregime, şi insulele din zona gurilor

Dunării, implicit şi Insula Şerpilor. Deşi Poarta

otomană nu avea dreptul de a înstrăina ceea ce nu era

al său, în anul 1812 cedase braţul Chilia, iar în 1826,

braţul Sulina, iar acum şi ultimul braţ al Dunării.

În timpul războiului Crimeii (1853-1856), la 9

septembrie 1854, Insula Şerpilor a fost locul de

întâlnire a flotelor de război aliate, ale Franţei, Angliei

şi Turciei, de unde au pornit atacul comun împotriva

flotei ruseşti şi asupra Sevastopolului2. După războiul

Crimeii, prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie

1856), Moldova, sub suzeranitatea Imperiului otoman,

1 Dominuţ I. Pădureanu – Insula Şerpilor, în „Revista

istorică”, Bucureşti, tom VI (1995), nr. 9-10/septembrie –

octombrie 1995, p. 826. 2 A. Brişcă, Insula Şerpilor, în „Dreptatea”, Bucureşti, an

XXII, seria IV, nr. 145/1.08.1990.

111

a primit sudul Basarabiei, Delta Dunării şi Insula

Şerpilor, iar Dobrogea rămânea a Turciei. Acesteia i-a

revenit sarcina să întreţină farul de pe Insula Şerpilor.

După o dispută între marile puteri europene în legătură

cu rectificarea liniei de frontieră a Basarabiei în zona

Bolgradului, Rusia trimite în octombrie 1856, o

circulară puterilor semnatare ale Tratatului de pace în

care declara că „nu acordă Insulei Şerpilor nici

importanţă politică, nici militară”1.

Sentimentele antiruseşti ale românilor au fost

admirabil sintetizate de către poetul Grigore

Alexandrescu în patru versuri memorabile prilejuite de

plecarea precipitată a consulului rus la Bucureşti, în

1854, ca rezultat al războiului Crimeii:

„Te du, te du cu bine şi fără revedere

Departe, tu, departe te du de ţara mea,

Pământul Siberiei te-aşteaptă cu plăcere,

Pământul să te-ghită şi dracu’ să te ia!”2

Este inutil să subliniem faptul că versurile rămân

de o evidentă actualitate.

Prin Tratatul de la San Stefano din 19 februarie/3

martie 1878, din timpul războiului din 1877, Poarta

cedează Insula Şerpilor ruşilor în contul unei părţi a

despăgubirilor de război. Prin Tratatul de la Berlin

(1/13 iulie 1878) aceasta revine, împreună cu Delta

Dunării, la România, iar sudul Basarabiei trece din nou

1 Ibidem, p. 827.

2 Apud Andrei Nistreanu, Un „moft” diplomatic, în

„România liberă”, Bucureşti, serie nouă, nr. 1758/ 10 ianuarie

1996.

112

în posesia Rusiei. Farul de pe Insula Şerpilor urmând a

fi întreţinut de către Comisia Europeană a Dunării.

Moment de o importanţă deosebită în istoria

Insulei Şerpilor, în data de 12 aprilie 1879, în prezenţa

ministrului de război al României, Dabija, aveau loc

formalităţile oficiale pentru reintegrarea Insulei

Şerpilor în graniţele ţării.

În anul 1917, în timpul operaţiunilor militare

care vizau cucerirea teritoriului României de către

Puterile Centrale, nava de război germană Breslau a

bombardat Insula Şerpilor, distrugând farul, care a fost

construit în anul 1837 (după unele surse, în 1842)1.

Acesta a fost reconstruit abia în anul 1922 (după alţii,

în 1924) de către guvernul României, la cererea

Comisiei Europene a Dunării. Farul reconstruit avea 55

m înălţime şi emitea sclipiri la 15 secunde cu o bătaie

de 19 mile, pentru a dirija navigaţia spre porturile

Sulina şi Odessa.

Tratatul de Pace de la Paris (28 octombrie 1920),

semnat în urma Conferinţei de Pace de la Paris, de

către Anglia, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi

România pe de altă parte, deoarece nu s-a putut ajunge

la semnarea unui tratat de pace între U.R.S.S. şi

România, reconfirmă hotărârea stipulată în Tratatul de

la Berlin în privinţa Insulei Şerpilor, rămânând cea fost

întotdeauna: pământ românesc.

De-a lungul timpului, pentru a da o utilitate mai

mare insulei, s-au făcut mai multe propuneri. În anul

1879 se propunea ca pe insulă să fie organizat un punct

militar, să fie amplasată o staţie de semnalizare, iar

1 Vasile Cucu, Vlăsceanu Gheorghe, Insula Şerpilor, Casa

de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, p. 32.

113

pentru a arăta navigatorilor străini apartenenţa acesteia

la România, să fie instalat un catarg înalt pe care să se

arboreze drapelul românesc. În anul 1930 s-a propus ca

prin intermediul Institutului de Meteorologie al

Staţiunii de Zoologie Marină de la Agigea (a

Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi), a Comisiei

Europene a Dunării şi a statului român, să se înfiinţeze

două instituţii de cercetare ştiinţifică: una de

meteorologie şi una ornitologică. În 1936, Episcopul

Cosma al Dunării de Jos, împreună cu alţi 12 prelaţi,

vizitând Insula Şerpilor a propus ca pe ea să se

construiască, un paraclis, un schit mănăstiresc cu un

arhondaric, care să servească de adăpost celor în

nevoie.

În urma semnării la 18 august 1938, de către

Anglia, Franţa şi România a „Aranjamentului de la

Sinaia”, Comisia Europeană a Dunării a pus la

„dispoziţia guvernului român, în deplină libertate şi în

conformitate cu interesele navigaţiei, toate bunurile

sale mobile, imobile, aparate, nave, drage, instalaţii,

ateliere, precum şi farurile de pe Insula Şerpilor, de la

Sulina şi Sf. Gheorghe”1.

Notele ultimative ale lui Stalin, din iunie 1940,

emise în baza Pactului Ribbentrop-Molotov, nu privesc

şi Insula Şerpilor, care rămâne în posesia României,

fapt consfinţit de către Tratatul de Pace de la Paris (10

februarie 1947), în care se precizează că „Frontiera

sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu

Acordul sovieto-român din 29 iunie 1940”.

Certificarea diplomatică şi juridică internaţională a

drepturilor legitime ale României asupra Insulei

1 Dominuţ I. Pădureanu, op. cit., p. 834.

114

Şerpilor a fost primită prin ratificarea Tratatului de

pace de către Parlamentul României, la 22 august

1947, şi de către Sovietul Suprem al U.R.S.S., la data

de 29 august 1947. Prin aceste acte, U.R.S.S. a

recunoscut faptul că Insula Şerpilor aparţine de jure şi

de facto României.

Trupele sovietice au ocupat prima dată Insula

Şerpilor la 28 august 1944, când un mic efectiv de

ostaşi ai marinei militare sovietice a debarcat pe ea1.

Insula va fi luată de sovietici, în 1948, prin Protocolul

referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de

stat între Republica Populară Română şi Uniunea

Republicilor Sovietice Socialiste semnat la 4 martie

1948 de către Petru Groza şi Viaceslav Mihailovici

Molotov. Lapidaritatea textului este extremă: „Insula

Şerpilor, situată în Marea Neagră la răsărit de gurile

Dunării, intră în cadrul U.R.S.S.”

În memoria românilor a rămas faptul că în 1948

Ana Rabinovici Pauker, ajunsă în post de decizie, acela

de ministru al afacerilor de externe şi aparţinătoare

Kominternului, a hotărât, se pare, la solicitarea ruşilor,

să cedeze Insula Şerpilor U.R.S.S., dând în acest sens

indicaţii ambasadorului României la Moscova2. Insula

Şerpilor a dispărut de pe harta României la 23 mai

1948, când Eduard Mezincescu, adjunct al ministrului

Afacerilor Străine al Republicii Populare Române şi

Nikolai Pavlovici Sutov, prim secretar în ambasada

1 Constantin Necula, Aşa a fost răpită Insula Şerpilor, în

„Marea noastră”, Constanţa, an IV (1994), serie nouă, nr. 12/ iulie

– septembrie 1994. 2 Vezi Hannes Hofbauer, Viorel Roman, Bucovina,

Basarabia, Moldova (O ţară uitată între Europa de vest, Rusia şi

Turcia), Editura Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 106.

115

U.R.S.S. din Bucureşti, în calitate de reprezentant al

Ministerului Afacerilor Străine al U.R.S.S., au

încheiat, în un proces verbal de cedare (scris cu creion

chimic, pe Insula Şerpilor, în două exemplare, fiecare

în limba rusă şi română), de parcă un teritoriu al unei

ţări se poate ceda în acest mod, şi nu printr-un tratat.

La Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, Insula

Şepilor nu a fost cedată U.R.S.S. pentru că nici ruşii nu

au cerut-o în harta prezentată la Conferinţa de Pace.

„Procesul-verbal din 23 mai 1948 nu a fost supus

ratificării Parlamentului Român şi, în consecinţă, nu au

fost îndeplinite condiţiile esenţiale de validitate

prevăzute de dreptul internaţional. Este cazul ca Rusia

să restituie Insula Şerpilor deţinută ilegal”1.

Procesul verbal semnat de către Eduard

Mezincesu (care era coreligionar cu Ana Pauker),

consemnează faptul că la 23 mai 1948, „la ora 12 (ora

locală), Insula Şerpilor sau Zmeinîi, situată în Marea

Neagră […] a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către

Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul

Uniunii R.S.S. Prin semnarea prezentului Proces

Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a

Insulei”2.

Interesul imens al Rusiei asupra Insulei Şerpilor

rezidă din poziţia sa strategică. Se susţine că aici se

află două radare ale fostei U.R.S.S., care acoperă şi

ascultă o mare zonă geografică. Unul acoperă zona

1 Tudor Voicu, Adevărata însemnătate a Insulei Şerpilor,

în „România Mare”, Bucureşti, an XI (2002), nr. 524/28 iulie

2002. 2 Petre Dogaru, Insula şerpilor în calea rechinilor, Editura

Saeculum I. O.: Editura Vestala, Bucureşti, 1996, p. 159; Dominuţ

I. Pădureanu, op. cit., p. 837.

116

Europei centrale şi răsăritene, iar al doilea, Balcanii,

Orientul Apropiat, parţial Marea Mediterană şi nordul

Africii până în Liban1 , ceea ce-i asigură supremaţia în

Marea Neagră.

România nu s-a putut împăca cu gândul că

această insulă ar putea rămâne pierdută, şi ca atare a

redeschis „dosarul” Insulei Şerpilor cu ocazia

discuţiilor dintre anii 1967-1987, când s-au negociat, în

patru runde (o primă etapă între anii 1967-1974, apoi

în 1980, 1986 şi 1987), cu U. R. S. S., limitele apelor

teritoriale, a platoului continental şi a zonei economice

exclusive.

După ce problema Insulei Şerpilor a fost ridicată

în Parlamentul României de către senatorii Romulus

Vulpescu, Mihai Iacobescu şi de către deputaţii Vasile

Diacon, Alin Mihai Dumitru Drugă, Vasile Rădulescu,

chestiunea a fost ridicată, alături de cea a tezaurului, de

către preşedintele Ion Iliescu, la Moscova, cu ocazia

semnării Tratatului de bună vecinătate, colaborare şi

amiciţie. La această problemă, preşedintele Mihail

Gorbaciov, precizând că nu este la curent cu toate

problemele respective, s-a angajat „să le studieze cu

obiectivitate în vederea degajării unei soluţii

convenabile ambelor părţi”.

Deşi la 24 decembrie 1989 Congresul

Deputaţilor Poporului din U.R.S.S. a condamnat

semnarea Protocolului adiţional al Pactului Ribbentrop

– Molotov din 1939, recunoscând că acestea sunt, din

punct de vedere juridic, lipsite de temei din momentul

semnării lor, ele „venind în contradicţie cu

suveranitatea şi independenţa unor state terţe”, după

1 Tudor Voicu, op. cit.

117

destrămarea U.R.S.S., insula a fost preluată abuziv de

către Ucraina, ca parte moştenitoare a fostului imperiu

sovietic, fără a avea vreun drept juridic sau istoric,

diplomaţii ruşi comunicând omologilor lor români, în

1993, că problematica referitoare la Insula Şerpilor se

va trata exclusiv cu Ucraina.

Este ştiut că în funcţie de posesia acestei insule

se poate delimita, conform normelor de drept

internaţional (Convenţia O.N.U. asupra mării, de la

Montego Bay), platoul continental al Mării Negre. La

această dată România are doar şase mile marine, pe

când, dacă Insula Şerpilor s-ar alipi teritoriului naţio-

nal, aşa cum este normal, apele teritoriale româneşti s-

ar extinde la 12 mile, iar zona de exclusivitate

economică, la 200 de mile marine. Interesul pentru

această suprafaţă de platou este dat şi de faptul că

aceasta este bogat în zăcăminte de petrol şi

hidrocarburi.

Protocolul semnat la data de 4 februarie 1948,

din ordinul odiosului premier al sovieticilor, V.M.

Molotov, nu a fost ratificat niciodată până la destră-

marea Imperiului Sovietic, de către guvernele celor

două ţări, el fiind nul şi neavenit, iar Insula Şerpilor

aparţinând de jure României, până la semnarea de către

notorii trădători ai neamului românesc a Tratatului de

Stat cu Ucraina, la 2 iunie 1997.

Insula Şerpilor, cea mai mare din Marea Neagră,

cu o suprafaţă de 17 ha, se află la 44,814 km nord-est

de la oraşul Sulina (pe care pilotina „Hirondelle” a

Comisiei Europene a Dunării o parcurgea în trei ore, în

anul 1930) în faţa gurilor Dunării, pe coordonatele 45°

15’ 53’’ latitudine nordică şi 30° 14’ 41’’ longitudine

estică, fiind socotită parte a complexului lagunar al

118

Deltei Dunării. Cu un relief stâncos, cota cea mai înaltă

ajungând la 40 m, şi cu un perimetru neregulat având o

lungime de 1 973 m, este populată de păsări de mare şi

de şerpi, numărul mare al acestora din urmă dându-i

numele.

În antichitate insula era numită Insula Leuce,

Leuca, Leuké, „insula albă”, „stânca albă”, „insula

strălucitoare”, după culoarea albicioasă a stâncilor sale

care seamănă cu piatra calcaroasă a Dobrogei.

Conform miturilor antice, Neptun, zeul mărilor, la

rugămintea zeiţei Thetis, mama lui Ahile, şi ea

divinitate marină, ar fi scos o stâncă din apele Pontului

Euxin, menită să constituie locul ideal pentru

convieţuirea eroului grec şi a frumoasei Elena, cea care

provocase războiul troian. Aşa cum consemnează

Arktinos din Milet, în anul 777 înainte de Hristos, în

scrierea sa Aethiopida, se pare că zeiţa Thetis s-a

străduit în zadar să-şi apere fiul de duşmani,

cufundându-l în apele Sfinxului, pentru a-l face

invulnerabil, degeaba i-a dăruit scutul şi armele divine

făcute de Hephaestos şi caii lui Poseidon. Până la urmă

Ahile a fost ucis de Paris, cel ce i-o răpise regelui

Menelaus pe frumoasa soţie Elena, declanşând

îndelungatul război troian. Săgeata otrăvită a lui Paris

îl nimerise pe Ahile în călcâi, singurul loc care nu

fusese spălat de apele proteguitoare. Mâhnită, Thetis

„luând de pe rug pe fiul său Ahile, îl duse în insula

albă Leuce”, unde eroul ar fi trăit dincolo de moarte, o

viaţă veşnică, alături de Elena, ajunsă lângă el după o

viaţă plină de peripeţii.

Poetul grec Pindar (c. 518–438 î. Hr.) îşi

exprimă, într-o odă a sa, şi impresiile despre Insula

Leuce: „În Pontus, scrie el, Ahile are o insulă

119

strălucitoare”.

Euripide (480-406 î. Hr.) relevă în celebra sa

piesă Andromaca faptul că Peleu, tatăl lui Ahile, îşi

„va vedea fiul locuind în lăcaşurile insulare, pe ţărmul

cel alb, în mijlocul Portului Euxin”. El vorbeşte de

asemenea despre „ţara bogată în păsări”, despre

„tărâmul cel alb” şi despre frumosul drum al lui Ahile”

din Pontul Euxin.

Philostratos din Lemnos, în secolul II înainte de

Hristos, relata în Heroica că zeul Neptun s-ar fi ridicat

din adâncurile mării în dreptul acestei insule pentru a

găsi un loc de veşnică odihnă pentru sufletul lui Ahile,

care fusese omorât în războiul troian, ocazie cu care

istoricul grec face o amănunţită descriere a insulei,

precizând că Ahile locuieşte pe insula Leuce, „pe care

cei ce intră în Pont o au la stânga”.

Poetul alexandrin Lycophron arată în Cassandra

că Ahile „locuieşte de mult timp pe stânca albă de

spume de la gurile fluviului Celtic (Istrul)”.

Geograful Scylace, în Periplus, afirmă că „…aici

există un golf în care se află o insulă, pustie ce e drept,

numită Leuce şi consacrată lui Ahile”

Flavius Arrianus Nicomedensis, contemporan al

împăratului Adrian (117-138 d. Hr.), în Periplus Ponti

Euxini, scria: „Cam din dreptul acestei guri [se referă

la una dintre gurile de vărsare ale Istrului, la Psilon —

gura Chiliei], dacă pluteşti spre largul mării, dincotro suflă

vântul Aparctias, se află o insulă căreia unii îi zic Insula lui Ahile,

alţii o numesc Insula Albă, Leuca, după culoarea ei. Se

zice că Thetis a scos-o din mare pentru fiul ei şi că acolo

locuieşte Ahile. Într-însa se află un templu al lui Ahile şi

o statuie, lucru din vremea veche. Iar insula este pustie de

oameni şi capre nu prea multe pasc într-însa... În templu

120

se mai văd şi multe daruri oferite eroului: cupe şi inele

şi pietre preţioase... Şi sunt şi inscripţii, unele latine, altele

greceşti, aducând laude lui Ahile. Sunt câteva şi pentru

Patrocle... Dintre cei ce coboară pe insulă, unii aduc ei înşişi pe

corăbii animale pentru jertfă, din care pe unele le

sacrifică, iar pe altele le lasă libere în cinstea lui Ahile.

Unii vin acolo siliţi de furtună şi animalul de

sacrificiu îl cer de la zeu. Ei întreabă oracolul, căci este

un oracol în insulă... Iar eu am scris acestea despre

Insula lui Ahile, auzindu-le din gura altora, care, ori ei

au tras în insulă, ori le-au aflat de la alţii”.

Referiri despre Insula Şerpilor se găsesc la anticii

Hesychin, Philostrat, Ştefan din Bizanţiu, Hesychiu,

Amianus Marcellinus, Scylax din Caryanda, Scymnos

din Chios, Dionisos Periegetul, Strabon, Pomponius

Mela, Pliniu cel Bătrân, Adrianus, Iulius Solinus,

Rufus Festus, Ptolemeu, Jordanes, Pausanias,

Priscianus Avienus, Leonin, Maxim din Tyr, Tzetzes,

iar mai târziu la H. Köhler în Mémoire sur les îles et la

course consacrées ŕ Achille dans le Pont Euxine

(1825), E. Taitbout de Marigny (Plans des golfs, baies,

ports et rades de la Mer Noire et de la Mer D’Azov

lévés, recueilleis ou corrigés; 1830), P. V. Soloviev,

N. Murzachevici, A. Müller, R. Drost, G.P. Lisseanu,

G. Murgoci, V. Meruţiu, A. Borza, R.I. Călinescu, C.

Brătescu, P. Enculescu, M.D. Ionescu, R. Seişanu, M.

Drăghicescu şi alţii. Insula Şerpilor a fost descrisă de

către Alexandru Vlahuţă în România pitorească,

Carmen Silva (regina Elisabeta) în De prin veacuri,

Ion Simionescu în O ţară de poveşti.

În scrierile vechi se vorbeşte despre Templul lui

Ahile, insula mai era pomenită şi sub numele de

Achillea (Akilleis), „Insula lui Ahile”.

121

Urmele templului pe care îl admira

antichitatea au fost descoperite de către căpitanul rus

Kritzky, în 1823. Prima hartă a insulei a fost făcută în

anul 1824 din ordinul amiralului Greig, iar prima

lucrare ştiinţifică cu privire la aceasta a fost realizată în

anul 1827 de către Köhler. Cea dintâi menţiune

românească aparţine botanistului A. Procopianu.

Insula a fost cunoscută sub mai multe nume.

Grecii îi mai spuneau Phidonissi, Fidonixi, ruşii,

Zmeinoi Ostrov, iar turcii, Ilan Adassi. A mai fost

întâlnită sub numele de Macron, Selina, Cacearia,

Faena, Nisi, Rubea, Rubra, Isola Rosia, L’Île des

Serpents, Insulele de la Foy.

Despre Insula Şerpilor s-au exprimat puncte de

vedere în Parlamentul României şi după semnarea

Tratatului de bază cu Ucraina. În şedinţa Senatului, din

18 noiembrie 2003, senatorul Gheorghe Bunduc

aprecia că „în cazul în care negocierile bilaterale

privind delimitarea spaţiilor maritime şi a regimului

frontierei de stat româno-ucrainene nu ar duce la rezultate

satisfăcătoare într-un interval de timp rezonabil, Ministerul de

Externe, întregul Executiv trebuie să sesizeze Curtea

Internaţională de Justiţie de la Haga, în vederea

obţinerii unei soluţii echitabile, în deplină conformitate

cu dreptul internaţional. Orice renunţare, indiferent

cum este ea justificată, reprezintă un gest impardonabil

faţă de statul român”. Din păcate, nici după atâţia ani

nu se vede vreun progres pe linia acţiunilor în vederea

recuperării, pe cale paşnică, a acestei palme de pământ

străvechi românesc.

O împrejurare nefericită, care pune în dificultate

orice acţiune de recuperare a Insulei Şerpilor o

constituie semnarea Tratatului de bază cu Ucraina. Cu

122

privire la semnarea acestui tratat, reţinem poziţia

Partidului Reîntregirii – Opţiunea Dacolatină, al cărui

preşedinte Mircea Druc, nu s-a dezminţit, rămânând

acelaşi naţionalist convins, exprimată într-o Rezoluţie

privind Tratatul româno – ucrainean, din data de 5

aprilie 1997. Printre altele, se reţine: „Considerăm că

actualele frontiere cu Ucraina reprezintă o linie

provizorie de demarcaţie, iar refuzul părţii ucrainene

de a recunoaşte drepturile legitime ale românilor

asupra teritoriilor răpite de imperiul sovietic nu poate

avea drept răspuns decât refuzul României de a semna

Tratatul, urmând exemplul Japoniei în relaţiile acesteia

cu Rusia […].

Considerăm că orice putere este trecătoare şi din

această cauză, nici Preşedinţia, nici Parlamentul, nici

Guvernul nu au mandat să facă «sacrificii istorice»,

renunţând la teritorii naţionale în schimbul integrării în

diverse structuri regionale sau globale.

Considerăm că Preşedintele Ţării, Guvernul şi

Parlamentul, care ar fi răspunzători de semnarea unui

tratat cu Ucraina, prin care s-ar renunţa la teritorii

aparţinând de jure României, ar putea fi apreciaţi fără

îndoială drept trădători de către Naţiunea Română.

Cerem tuturor parlamentarilor, indiferent de

culoarea politică, să nu sprijine semnarea şi ratificarea

Tratatului cu Ucraina, în eventualitatea iresponsabilă

că, în acest document, s-ar putea stipula o renunţare la

teritoriile naţionale.

Cerem românilor din întreaga lume să combată

orice delimitare etnică falsă între «români» şi

«moldoveni», delimitare practicată de către autorităţile

ucrainene în scopul continuării procesului de

123

deznaţionalizare a românilor, proces declanşat în anul

1940 de către regimul de ocupaţie sovietică.

Respingem ideea că «sacrificiul istoric» ar fi

necesar pentru apărarea identităţii etnice, lingvistice,

cultuale şi religioase a românilor care locuiesc în

Ucraina […]”.

Opinii ferme contra semnării unui tratat cu

Ucraina s-au exprimat din partea Uniunii Românilor

Bucovineni, care considera că reîntregirea ţării avea

prioritate faţă de integrarea în Uniunea Europeană şi în

N. A. T. O., precum şi din partea a douăsprezece

societăţi culturale, semnatare a unei scrisori deschise

prin care se cerea guvernului să nu încheie acest tratat1,

iar prin unele luări de poziţie se cerea ca românii din

teritoriile ocupate să nu fie abandonaţi de către

autorităţile de la Bucureşti prin parafarea respectivului

tratat2.

Contrar acestor atitudini demne, guvernanţii

noşti s-au acoperit de adâncul dispreţ al neamului

românesc. Iată o părere exprimată tranşant: „O năpârcă

din multele pe care România le ţine la sânul său a

transformat Insula Şerpilor într-un cuib de vipere.

Drepturile noastre de singuri şi autentici stăpâni ai

acestui sâmbure uscat care pluteşte dintotdeauna

deasupra Mării Negre, au fost înmormântate odată cu

parafarea şi semnarea Tratatului de Stat cu Ucraina,

document care constituie mai degrabă actul unei

1 Ţarii Rusiei au recunoscut Nistrul ca graniţă cu

Moldova, în „Ziua”, Bucureşti, an III (1996), nr. 540/26 martie

1996. 2 Ion Beldeanu, Românii din teritoriile ocupate nu pot fi

abandonaţi, în „Românul”, Bucureşti, an VIII (1997), nr. 9

(359)/3-9 martie 1997.

124

capitulări necondiţionate. Încheind acest Tratat, actuala

Putere [regimul Constantinescu] a consimţit cu bună

credinţă să renunţe la Sudul Basarabiei, Nordul

Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor, trădând

speranţele propriului popor, care i-a încredinţat

misiunea sacră de a gestiona treburile Statului şi de a

apăra integritatea, suveranitatea şi unitatea ţării. Marea

neşansă a românilor a fost că, în acel moment, în

fruntea diplomaţiei noastre să se afle cocoţat intrusul

Adrian Severin, un laş, un individ fără pregătirea şi

experienţa necesară unei asemenea misiuni, un ins

lipsit de capacitatea şi maturitatea pe care le impun

slujirea cu abnegaţie a Interesului Naţional. Acelaşi

individ venal a acţionat ca turbat la Strasbourg pentru a

impune României criminala Recomandare 1201, o

plăsmuire de inspiraţie budapestană […].

Temându-se pentru actul trădător pe care l-a

comis, de a parafa Tratatul cu Ucraina în condiţii de

dictat, Adrian Severin a încercat să liniştească opinia

publică din ţara noastră, afirmând, la 3 mai 1997, că

problema Insulei Şerpilor va fi soluţionată în următorii

doi ani prin schimbul de scrisori între miniştrii de

externe ai celor două ţări. Deşi a trecut un an şi

jumătate de la semnare, până acum n-a auzit nimeni de

vreo astfel de scrisorică. Singurul lucru pe care l-a

obţinut delegația română a fost acordul de principiu

(nu cel de fapt) al preşedintelui Ucrainei privind

demilitarizarea Insulei Şerpilor. Tratatul cu Ucraina

confirmă încă o dată că, în ultimii ani, România nu a

gândit cu capul propriu politica sa externă, ci cu

tărtăcuţa unui Severin, care, prin întreaga sa activitate

în domeniul relaţiilor externe, s-a ilustrat ca un zelos

slujitor al relaţiilor străine plătit de statul român.

125

Constituie o impietate faptul că într-un domeniu vital,

ca acela al relaţiilor noastre internaţionale, unde s-au

ilustrat personalităţi de notorietate ca Mihail

Kogălniceanu, Take Ionescu, Ionel Brătianu, Nicolae

Titulescu, care au aşezat la temelia politicii externe

româneşti, principii perene, rezultate dintr-o experienţă

istorică de apărare a fiinţei şi identităţii naţionale, a

pătruns o caiafă forjată la tabăra ideologică patronată

de mentorul bolşevic Leonte Răutu, cel care a terfelit

România ani şi ani de la microfonul Moscovei […].

După nefasta prestaţie a fostului ministru de

externe în cadrul dialogului de la Kiev, este greu de

crezut că astăzi România şi-ar putea reglementa

divergenţele acute pe care le are cu bunul său vecin de

la răsărit în privinţa Insulei Şerpilor şi a celorlalte

teritorii. Dar nici nu ne vom consola cu ideea că de

acum trebuie să ne resemnăm în spatele unor iluzii pe

veci pierdute. Există posibilitatea ca la expirarea

actualului Tratat, guvernul care va gestiona politica

externă a României, desemnat după viitoarele alegeri

parlamentare, să refuze prelungirea unui asemenea act

trădător şi să-l denunţe ca neavenit. Să sperăm că până

atunci, şerpii care au fost dintotdeauna stăpânii Insulei

din Marea Neagră vor alunga viperele care

i-au năpădit în ultimul deceniu al acestui mileniu”1.

Vorbind despre Tratatul de bază cu Ucraina, nu

putem să nu ne amintim poziţia clar exprimată de un

alt personaj din galeria trădătorilor hidoşi a istoriei

noastre contemporane: fostul preşedinte Emil

1 Nicolae Dăscălescu, Pe Insula Şerpilor s-au aciuat

viperele, în „România Mare”, Bucureşti, an X, nr. 445/22 ianuarie

1999 şi următoarele.

126

Constantinescu. Iată-l cu afirmaţia care trebuie să fi

umplut inima lui Leonid Kucima, preşedintele

Ucrainei, cu ocazia semnării, la 2 iulie 1997, a

Tratatului: „Istoria însăşi nu ne dă dreptul să deturnăm

acest spirit în favoarea unor nostalgii, oricât de corect

motivate; istoria însăşi ne interzice să facem din

interesul naţional o noţiune arheologică” (s.n. V.D.).

Aceeaşi istorie pe care o invocă îl va judeca pe

nenorocit!

Cert este că raptul teritorial suferit de către

România prin Pactul Ribbentrop – Molotov este astfel

acceptat de către diplomaţia bucureşteană. Din păcate,

cuvintele deputatului şi cunoscutului poet Ioan

Alexandru, rostite de la tribuna Parlamentului, la 25

octombrie 1990, au fost contrazise de către realitatea

istorică ulterioară: „Sper că, nici de data aceasta, cum

n-au fost de-a lungul istoriei niciodată, nu se vor ivi

oameni dintre noi [care] să vândă pământul Patriei”.

Din păcate, iată că cel mai mare vânzător s-a dovedit a

fi însuşi preşedintele României!

În acest context trebuie să amintim că Ucraina,

încă din anul 1917 făcea opoziţie aspiraţiilor de

independenţă a Moldovei, având pretenţia de a

considera Basarabia ca o parte integrantă a sa,

negociind, la Petersburg, constituirea unei Ucraine

autonome, cuprinzând zece gubernii, printre care şi

Basarabia. Guvernul ucrainean a remis în martie 1918

Puterilor Centrale, angajate în negocieri cu România, o

notă în care se arăta că Basarabia se află în sfera de

influenţă a Ucrainei, cu care ar fi constituit din punct

de vedere etnografic, politic şi economic o unitate

indestructibilă. În ceea ce priveşte teritoriul Bucovinei,

Ucraina ducea tratative cu Austria, prin cancelarul

127

Czernin, „pentru vânzarea Bucovinei în schimbul unei

cantităţi de grâu”1. Unirea cu România a spulberat

aspiraţiile expansioniste ale Ucrainei. Din păcate, ceea

ce nu a reuşit diplomaţia ucraineană între 1917-1918 a

desăvârşit Emil Constantinescu împreună cu Adrian

Severin, în anul 1997.

Interesantă este poziţia lui Mircea Snegur cu

privire la Bucovina, care, în concepţia sa, trebuia să

devină obiect de negociere între cele două republici

independente, Ucraina şi Moldova. „Nimeni nu ne

poate împiedica să trimitem reprezentanţi în Bucovina,

acum când Ucraina şi-a declarat independenţa”, afirma

acesta. Din păcate, guvernanţii de la Bucureşti nu au

făcut nici măcar atât, deşi de la tribuna Parlamentului li

s-a cerut de către deputatul Vasile Diacon să înceapă

discuţii cu Moscova asupra teritoriilor româneşti luate

României în urma Pactului Ribbentrop – Molotov şi

care nu se aflau sub jurisdicţia Chişinăului.

Nepăsarea de care au dat dovadă autorităţile

române îndrituite a rezolva şi problema sorţii Insulei

Şerpilor a determinat, iată, după atâţia ani, declararea

de către oficialităţile ucrainene a înfiinţării unui sat,

Belîi, pe această palmă de pământ românesc, în

speranţa că va fi un argument în faţa Curţii

Internaţionale de Justiţie de la Haga pentru a-şi

adjudeca insula cu acte în regulă. Să sperăm că nu se

va întâmpla aşa!

1 I. I. Nistor, Bucovina sub dominaţie românească. La 20

de ani de la Unire, Cernăuţi, 1938, p. 18.

128

Luptele politice din Bucovina

între anii 1900 – 19141

Noul prim-ministru austriac Ernst von Körber

(1900-1904), care dorea să promoveze o politică

menită să ducă la aplanarea conflictelor naţionale2, a

sugerat deputaţilor români să încerce împăcarea cu

guvernatorul Bucovinei, baronul Bourguignon de

Bamberg. Ca urmare, la 16 martie 1900, membrii

grupului dietal şi deputaţii din legislativul vienez

încetează lupta împotriva guvernului şi încep tratative

cu Bourguignon. Aceştia îşi motivează atitudinea,

inclusiv părăsirea rândurilor Partidului Naţional

Radical Român, prin faptul că nu erau pregătiţi pentru

o îndelungată şi dură luptă în opoziţie. Doar doi

deputaţi români, George Popovici3 şi Iancu Flondor, nu

au semnat pacea sau împăcarea, cum a fost denumită

înţelegerea cu guvernul. Grupul celor care au semnat

1 Studiu publicat în volumul Paradigmele istoriei. Discurs.

Metodă. Permanenţe. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu,

Coordonator Stele Cheptea, Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009,

vol. I, pp. 179-196. 2 Mihai – Ştefan Ceauşu, Parlamentarism, partide şi elită

politică în Bucovina habsburgică (1848-1918), Editura Junimea,

Iaşi, 2004, p. 343. 3 În anul 1900, George Popovici a ridicat, în parlamentul

vienez, problema persecuţiei românilor din Transilvania de către

guvernul maghiar.

129

pacea a fost aspru criticat pentru trădarea intereselor

naţionale, iar românii cereau cu tărie, într-un glas, ca

deputaţii „să ne dea socoteală amănunţită despre toate

cele ce au pus la cale când au încheiat pacea”, arătând

că „astăzi, când toţi răuvoitorii îşi râd în pumni de noi

din pricina relelor nenumărate ce se descarcă ca o

grindină deasupra noastră, astăzi, deputaţii noştri se

împacă cu baronul Bourguignon, şi-şi strâng mâna cu

zâmbete tainice. Ei încheie pacea în numele unui popor

întreg şi o încheie liniştit şi fără mustrări de cuget”1.

Acest lucru a determinat accentuarea rupturii

dintre cele două grupări, a românilor tineri de cei

bătrâni. Din această sciziune a luat fiinţă, în primăvara

anului 1900, Partidul Conservator Român, cunoscut şi

sub numele de Partidul Pactist.

Cu această ocazie îşi încetează apariţia ziarele

„Patria” şi „Sentinela”, dar apare, în schimb, la 1 iulie

1900, ziarul „Timpul”, care era organul de presă al

pactiştilor. Programul politic susţinut de noua

publicaţie avea la bază „patru puncte cardinale”, şi

anume : politica, biserica, cultura şi economia

naţională. Se susţinea de către iniţiatori că „Pe teren

politic vom stărui ca elementul român din Bucovina să

fie susţinut, pentru că suntem încredinţaţi că elementul

român este un element conservator de stat, pentru că

elementul român este unicul element în ţară care poate

pune stavilă tendinţelor expansioniste şi tocmai din

această cauză credem că susţinerea elementului român

în această ţară este o necesitate eminentă de stat”2.

1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an VIII (1900), nr. 10/6 mai

1900. 2 Programul nostru în „Timpul”, Cernăuţi, an I (1900), nr.

1/1 iulie 1900.

130

Se sugera guvernului, pentru eliminarea

conflictelor să dovedească mai multă obiectivitate şi să

aplice principiul audiator et altera pars, iar pentru

celelalte naţiuni conlocuitoare, se preciza că „vom

observa toleranţă absolută şi numai atacuri nemotivate

contra neamului nostru vor fi combătute resolut – însă

cu putinţă”, pe când o „unică şi dreaptă măsură, care

va avea să se aplice strict faţă de toate naţiunile

conlocuitoare”, căci numai atunci va putea „încăpea o

mulţumire relativă la naţiunile conlocuitoare şi

fricţiunile dăunătoare, care sunt piedica principală a

fiecărui progres sănătos, vor trebui să dispară”, căci

numai aşa se poate deschide calea unei munci rodnice

pe teren economic şi cultural.

O altă direcţie în care conservatorii (pactiştii) îşi

propuneau să acţioneze era „de a ţine morţiş la

autonomia ţării şi de a stărui ca competenţa legiuitoare

a Dietei provinciale să fie lărgită corespunzător. Nu

ezităm însă a declara sincer şi clar că, satisfăcându-se

trebuinţele cultural – economice ale poporului nostru,

orice politică naţională revendicativă sau expansivă

este departe de noi”.

Referitor la viaţa politică, se cerea libertate de

mişcare, angajându-se să lucreze pentru „vaza

guvernului în ţară”, considerând că libertatea politică

este „pentru popor aceea ce-i siguranţa personală

pentru un individ. Nici unul nici altul nu poate

prospera fără elementul său vital”.

Cât priveşte cultura, se tindea spre reformarea

raţională a sistemului şcolar, la mărirea numărului

şcolilor, la salarii mai mari pentru învăţători,

urmărindu-se nu cantitate, ci calitate în învăţământ.

Numărul bibliotecilor şi al cercurilor de lectură urmând

131

să crească.

În plan economic, se intenţiona să se acţioneze

pentru „organizarea agriculturii pe baza principiului

asociaţiunii, pentru deschiderea unui credit agricol

ieftin şi lesne accesibil, pentru crearea şi răspândirea

unei industrii puternice etc.”1

Pentru realizarea programului, partidul avea în

vedere solicitarea bunăvoinţei guvernului şi alianţe cu

germanii, evreii şi polonezii din Bucovina, dar nici

într-un caz cu rutenii2.

Românii tineri dezaprobă şi ei pacea cu

Bourguignon şi, regrupându-se, în august 1900

fundează Partidul Poporal Naţional Român, având ca

organ de presă ziarul „Deşteptarea” şi continuând

activitatea Partidului Naţional Român Radical din

Bucovina. Programul partidului cuprindea cinci direcţii

de acţiune: biserica, şcoala, administraţia, economia şi

politica. Se milita pentru instituirea definitivă a

Congresului Bisericesc şi pentru autonomia deplină a

bisericii. Se cerea conservarea neştirbită a caracterului

istoric român al bisericii noastre, iar pacea

confesională, spre deosebire de conservatorii care

declaraseră toleranţă absolută, era susţinută condiţionat

de faptul dacă biserica şi drepturile sale vor fi

respectate şi de celelalte confesiuni.

Recunoscându-se importanţa culturii, se cerea

creşterea şi instruirea poporului pe baza învăţământului

naţional. „Absolut nu vom suferi ca şcolile să se abată

de la menirea lor şi să se prefacă în institute de

1 Ibidem.

2 Vezi Ioan Cocuz, Partidele politice româneşti din

Bucovina 1862-1914, Suceava, 2003, p. 283.

132

deznaţionalizare şi propagandă politică”1.

Din punct de vedere administrativ se preconiza

separarea completă a Bucovinei de Galiţia, urmând a

se milita pentru crearea unei Curţi de Apel şi a unei

Direcţiuni a Căilor Ferate Bucovinene cu sediul în

provincie.

Pe teren economic, considerând că ţăranul este

temelia neamului românesc, se urmărea ca acesta să

rămână stăpân al pământului şi al averii sale. Erau

prevăzute înfiinţarea de instituţii pentru reglementarea

creditului agricol, a chestiunii muncitorilor agricoli,

formarea de asociaţii agricole obligatorii şi altele.

Domeniul politic era foarte bine acoperit.

Întărirea autonomiei ţării rămânea şi pentru această

formaţiune politică un deziderat de prim rang: „Ne

vom lupta din răsputeri contra tendinţelor agresive ale

rutenilor şi ne vom ataşa în lupta aceasta acelor naţiuni

care cu noi împreună au a se apăra în contra aceluiaşi

duşman etnic. Pretindem ca poporul român să fie

reprezentat în corpurile legiuitoare, nu numai

corespunzător numărului şi importanţei sale istorice, ci

şi nealterat conform principiilor sale politice”2.

Reforma electorală, care viza introducerea votului

universal şi direct, constituia un punct forte al

programului politic.

Ca şi conservatorii, membrii Partidului Poporal

Naţional Român au hotărât să nu colaboreze politic cu

rutenii, ai căror reprezentanţi erau resimţiţi ca fiind cei

mai înverşunaţi duşmani ai neamului românesc din

1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an VIII (1900), nr. 48/15

noiembrie 1900. 2 Ibidem.

133

Bucovina.

Înţelegerile Partidului Conservator Naţional

Român cu autorităţile habsburgice nu au dus la

rezultatele scontate, motiv pentru care acesta a

încercat, cu toate regretele, să reia colaborarea cu

Partidul Poporal Naţional Român. Faptul pare a se fi

materializat cu ocazia alegerilor parţiale din octombrie

1901 pentru ocuparea unui loc de deputat în

circumscripţia electorală Câmpulung Moldovenesc

după moartea lui Dimitrie Isopescul, când Partidul

Poporal Naţional Român nu depune candidatură, după

ce George Popovici, care se afla la Bucureşti, a refuzat

candidatura, pentru a favoriza pe compozitorul Tudor

Flondor, fratele lui Iancu Flondor, care candida din

partea conservator-pactiştilor şi a cărui candidatură

fusese agreată de către acelaşi Bourguignon, motiv

pentru care era considerat, pe bună dreptate, un

candidat „guvernamental”1. Poziţia lui Iancu Flondor a

fost fermă împotriva acestei maşinaţiuni a guvernului.

Partidul Poporal Naţional Român recomandă

electoratului din respectiva circumscripţie să boicoteze

alegerile. Şi problema „păcii”, la care se adaugă cea a

tricolorului2, ca simbol naţional românesc, îi ţine încă

1 Cu privire la această problemă a se vedea Ioan Cocuz,

Partidele politice româneşti din Bucovina 1862-1914, Suceava,

2003, pp. 295-297 2 Guvernatorul Bourguignon, duşman înverşunat al

românilor, a dispus prin ordonanţă interzicerea purtării sau

arborării publice a tricolorului naţional. (Vezi „Patria”, Cernăuţi,

an III, 1899, nr. 261, p. 1). Ordonanţa a declanşat o serie de

acţiuni de ameninţare şi molestare a românilor de către

reprezentanţi ai autorităţilor sau intentarea de procese, aşa cum s-a

întâmplat cu un grup de ţărani din Bosanci, pentru vina de a fi

arborat tricolorul la o horă populară (Vezi „Patria”, nr. 162, 163,

134

pe poziţii distincte. Dacă pactistul Florea Lupu

considera problema tricolorului o „bagatelă care aduce

numai prejudicii românilor deoarece lupta pentru

tricolor1 este o luptă cu morile de vânt, fără folos, care

dă duşmanilor noştri o armă puternică pentru

calomnierea noastră la Coroană, fiindcă tricolorul

cuprinde în sine culorile regatului român; prin arhive

nu există dovezi că tricolorul constituie culorile

naţiunii române ca unitate etnică”2, poziţia partidului

este fără echivoc: „Ce este crucea pentru creştin este

tricolorul pentru român; un simbol plin de sfinţenie.

Tricolorul este simbolul unităţii noastre etnice şi

culturale, a sentimentului şi drepturilor noastre

inalienabile, simbolul principiului fundamental pe a

cărui bază purtăm lupta naţională pe feluritele sale

terene”3, iar Iancu Flondor, adresându-se

guvernatorului Bucovinei, prezent în dezbaterile

Dietei, este ferm: „Domnule Preşedinte, te rog să iei

cunoştinţă că culorile roşu – galben – albastru le

privim drept culori naţionale române şi că e sub

demnitatea noastră de a discuta cu dumneata de o

putem dovedi prin fapte istorice sau ba, chiar şi în caz

că aceste culori ar fi identice cu culorile regatului

român”4. La aceste cuvinte, guvernatorul a părăsit

182, 211, 216, 218, 234/1898-1899). 1 Despre acest subiect a se vedea Teodor Balan, Lupta

pentru tricolor. Un capitol din istoria politică a Bucovinei, 1898-

1904, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2008.

2 Apud Ioan Cocuz, op. cit., p. 292.

3 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an IX (1901), nr. 25/1-14 aprilie

1901. 4 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an IX (1901), nr. 61/9-22 august

1901.

135

precipitat dezbaterile din Dietă, profund ofensat.

În Dieta ţării, deputaţii partidului atacă deschis

guvernul Bucovinei şi pe guvernator pentru greaua

stare economică şi socială, pentru politica de

deznaţionalizare. Pe această bază Partidului Poporal

Naţional Român din Bucovina strânge relaţiile cu

Partidul Conservator Român din Bucovina.

În schimb, pactiştii au continuat să fie ţinta

multor lovituri. Încercând să le minimalizeze şi să

demonstreze că nu există un partid românesc în

opoziţie, guvernul, făcând aluzie la pactul încheiat cu

conservatorii, afirma că s-a împăcat cu poporul român.

Replica suna astfel: „Dacă s-a făcut împăcarea între

românii din Bucovina şi Guvern, apoi care sunt roadele

acelei împăcări? Au nu urmează nedreptăţile şi

loviturile date românilor acuma ca mai înainte? Deci

cum s-a împăcat guvernul cu poporul românesc? S-a

împăcat ca să-l lovească, iar poporul să rabde şi să

tacă?... Nu, căci vedem că loviturile zilnice sunt

îndreptate împotriva întregului popor şi nefiind

poporul împăcat cu guvernul, nici în totalitate şi nici în

parte, urmează necesar că nu-i nici dezbinare în

popor”1. Pactul în sine fiind calificat ca „un monstru

politic în privinţa cuprinsului”, care se pronunţa asupra

unor aspecte minore, lăsând deoparte o serie de

pretenţii politice, care îndeplinite ar fi înlăturat o serie

de nedreptăţi care le erau făcute românilor.

Pe parcursul anului 1902, momentele de

apropiere între cele două partide au culminat cu

hotărârea de a înfiinţa un organism de conducere

1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an VIII (1900), nr. 56/13

decembrie 1900.

136

comun pentru ambele partide, care rămâneau să

funcţioneze independent, numit Dirigenţă. Preşedintele

Dirigenţei era Eudoxiu Hurmuzachi, iar vicepreşedinte

era Ioan Volcinschi. Deciziile Dirigenţei erau

obligatorii pentru membrii ambelor partide, iar

deputaţii acestor partide urmând să formeze un grup

parlamentar român în Camera imperială şi unul în

Dietă. Colaborările politice erau posibile cu orice

formaţiune, mai puţin cu rutenii1.

Frământările din sânul elitei politice româneşti şi

nemulţumirile generate de faptul că marea proprietate

deţinea preponderenţa în plan politic au determinat

apariţia unui curent nou, cel democratic. Această nouă

direcţie politică se înscrie în cadrul ideologic al

doctrinei reformei sociale, ce se adresa mai ales păturii

mici burgheze şi care, la sfârşitul secolului XIX şi

începutul celui următor, a dat naştere unor mişcări

reformatoare în Austria, precum cea social – politică

sau cea pentru drepturile femeilor. Sub influenţa

acestei doctrine, unii politicieni adepţi ai politicii

sociale au înfiinţat o serie de partide social-politice,

precum Partidul Social – Democrat, Partidul Social –

Creştin sau Partidul Democrat Vienez, care militau nu

numai pentru o politică socială, şcolară sau economică

în favoarea păturilor de jos ale populaţiei, ci şi pentru

obţinerea de drepturi politice pentru acestea, prin

instituirea dreptului de vot universal2.

În acest context, unitatea politică a românilor

este puternic zdruncinată odată cu înfiinţarea, la 2

1 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an X (1902), nr. 44/9-22 iunie

1902. 2 Vezi Mihai Ştefan Ceauşu, op. cit., p.347.

137

februarie 1903, a Asociaţiei politice „Unirea” care a

constituit nucleul din care s-a format Partidul Ţărănesc

Democrat al lui Aurel Onciul.

În scurt timp, noua doctrină politică înregistrează

un număr mare de adepţi în rândul ţăranilor, al

corpului didactic de la sate, care au fost abandonaţi cu

salarii mizere de către naţionali, şi în cel al

intelectualilor, mai ales al studenţilor cernăuţeni.

Organul de presă al noului partid a fost ziarul

„Privitorul”, pe care l-a editat între 1 mai 1902 şi 24

decembrie 1903 Aurel Onciul la Brün, în Moravia,

unde se afla cu serviciul în calitate de căpitan

districtual1, şi care a apărut şi la Viena şi Cernăuţi,

urmat apoi de „Voinţa poporului”, Cernăuţi, 1

octombrie 1902 şi 11 octombrie 1908, şi „Foaia

poporului”, Cernăuţi, 20 decembrie 1909 – iulie 1914.

Orientarea principală a ziarelor „Privitorul” şi

„Voinţa poporului” era dezaprobarea politicii naţionale

revendicative şi colaborarea atât cu autorităţile

austriece cât şi cu celelalte etnii din Bucovina, mai ales

cu rutenii. În acest sens, la iniţiativa lui Aurel Onciul, a

fost încheiată, în campania electorală pentru alegerile

dietale din iulie 1904, aşa numita Tovărăşia

ţărănească (Freisinniger Verband), o înţelegere

politică cu rutenii, germanii şi evreii, îndreptată

împotriva Partidului Poporal Naţional Român şi a

Partidului Conservator2. Programul Tovărăşiei

Ţărăneşti avea drept fundament, prevăzut în articolul

1 Ion Nistor afirmă că Aurel Onciul era director al unei

bănci ceheşti din Brün (Vezi Ion Nistor, Istoria Bucovinei,

Bucureşti, 1991, p. 308). 2 Vezi Marian Olaru, Aurel Onciul şi revista „Privitorul”,

în Analele Bucovinei, an I (1994), nr. 2/1994, p. 281 seq.

138

II, apărarea intereselor politice, culturale şi economice

ale păturilor muncitoare din Bucovina, propunându-şi:

„a) să schimbe legea pentru alegeri după dreptate; b) să

întocmească creditul obştesc prin înfiinţarea unei bănci

a ţării şi a unor case de ajutor; c) să îndrepte şcoala şi

îndeosebi să facă şcoale pentru minorităţile naţionale;

d) să rânduiască trebile săteşti şi să desfiinţeze

gutzgebiturile [domeniile] ; e) să mijlocească venituri

noi fără a mări birurile pentru a pune la cale

gospodăria ţării şi îndeosebi pentru a reglementa lefile

învăţătorilor”1.

Atacurile nedrepte îndreptate de democraţi

împotriva lui Iancu Flondor, pe care îl acuzau, printre

altele, de atitudine antisemită, că ar fi autorul

articolelor Rumänen und Juden şi Zur Abwehr, care au

fost publicate în octombrie 1903 de către „Bukowinaer

Journal”, au determinat depunerea mandatului de

deputat şi retragerea acestuia din viaţa politică la 17

iunie 1904.

Lipsit de politicianul cel mai autorizat, Partidul

Poporal Naţional pierde alegerile din iulie 1904, intră

în dezagregare şi ajunge la autodizolvare în noiembrie

1904, constatând cu amărăciune: „Corpul naţiunii

noastre este spart în caste separate. Marii proprietari,

preoţii, învăţătorii, poporul rural, toţi se separează

politiceşte unii de alţii şi se mărginesc a lupta pentru

interesele particulare ale stării căreia îi aparţine: acesta

este tristul efect al agitaţiei democraţilor români”2.

Frământările politice din rândul elitelor nu

1 Alegătorilor Bucovinei, în „Voinţa poporului”, Cernăuţi,

an III (1904), nr. 24/17 iunie 1904. 2 „Deşteptarea”, Cernăuţi, an XII (1904), nr. 46/20

noiembrie 1904.

139

ocolesc nici alte etnii, determinând apariţia unor noi

formaţiuni politice. Astfel, în februarie 1902, se

desprinde din gruparea progresist – liberală germană

gruparea politică din jurul lui Beno Straucher dând

naştere Partidului Popular Evreiesc din Bucovina. Era

pentru prima dată în Bucovina când evreii îşi

constituiau un partid propriu care îşi propunea să

militeze pentru recunoaşterea populaţiei evreiești de

către autorităţile habsburgice nu doar ca o confesiune

religioasă, ci ca o naţionalitate distinctă, egală în

drepturi cu alte naţiuni, atât în Bucovina, cât şi în toată

Cisleithania, opunându-se categoric împotriva politicii

de asimilare pe care o practica guvernul vienez, limba

idiş urmând a fi proclamată limbă naţională. În spiritul

ideilor democrate şi liberale, partidul îşi propunea să

acţioneze pentru reforme social – economice, pentru

autonomie culturală şi susţineau ideea schimbării legii

electorale, care nu mai fusese modificată din anul

1861.

Şi rutenii înregistrează în acest început de secol o

nouă mişcare politică. Este gruparea politică din jurul

lui Nicolae Vasilco, care s-a situat între „bătrânii”

conservatori şi „tinerii” poporali, fiind un adversar

înverşunat al lui Smal – Stocki. În plan parlamentar va

colabora cu Beno Straucher şi Aurel Onciul, şi,

împreună, în vara anului 1903, vor înfiinţa clubul

parlamentar Alianţa Liberală care va ataca dur

majoritatea alcătuită din români şi armeano – polonezi,

în sesiunea parlamentară din toamna – iarna anului

1903, ducând într-un final la blocarea lucrărilor şi, pe

cale de consecinţă, la dizolvarea Dietei la 3 iunie 1904

140

şi convocarea de noi alegeri pentru luna iulie1.

În septembrie 1898 avuseseră loc alegeri pentru

Dieta Bucovinei. Erau ultimele din secolul al XIX-lea,

şi au avut loc într-un climat politic extrem de tensionat.

De altfel şi viaţa politică vieneză, unde românii

bucovineni priveau cu atenţie, nu era mai relaxată. Era

cunoscut fruntaşilor bucovinenilor faptul că unele

mişcări politice care aveau loc la Viena se repercutau

într-un fel sau altul asupra ţării lor. Aşa se întâmplase

şi în timpul guvernării lui Eduard Taaffe (1879-1893)

când chestiunea limbilor oficiale precum şi cea a

naţionalităţilor deveniseră problema politică principală

a monarhiei. Sprijinind guvernul Taaffe, polonezii,

care pretindeau hegemonia în detrimentul rutenilor, au

obţinut autonomia deplină a Galiţiei, limba polonă

fiind limbă oficială. Pentru a linişti opoziţia ruteană,

Taaffe îi promise acesteia satisfacţie în Bucovina,

evident peste aspiraţiile românilor.

În timpul aceleiaşi guvernări, un nou curent

politic prinde rădăcini. Încă de la 1890, Partidul Social

– Democrat unificat de către Viktor Adler avea o

puternică bază de masă în muncitorimea din zonele

industriale ale Austriei Inferioare, Boemiei, Moraviei

şi Stiriei, care se manifesta public foarte puternic cu

ocazia sărbătorilor anuale din mai.

Organul de presă al partidului a fost ziarul de

limbă germană „Volkspresse” (Gazeta poporului), care

a apărut la Cernăuţi în anul 1897, acesta fiind primul

ziar socialist din Bucovina.

În timpul guvernării lui Kazimir Badeni (1895-

1897) a fost votată, în 1896, o nouă lege electorală în

1 Vezi Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit, p. 349 seq.

141

baza căreia Bucovina a mai primit două mandate de

deputat în Parlamentul Imperial, numărul acestora

crescând de la nouă la unsprezece. Prin această lege s-a

introdus votul universal şi ca urmare a fost creat un

nou colegiu electoral, al clasei votului universal.

Bucovina a fost împărţită în două districte electorale.

Primele alegeri pentru Consiliul Imperial (Parlamentul)

din Viena, în baza acestei legi, au avut loc în martie

1897.

În această legislatură, un român, în persoana lui

Ioan Lupul, a fost ales pe o funcţie de vicepreşedinte al

Camerei Deputaţilor. În această calitate, declara că

parlamentarii români vor susţine noul guvern, căci

între timp guvernul Badeni a fost demis şi înlocuit, la 7

martie 1898, cu cabinetul condus de către contele

Franz Anton Thun. Susţinerea urma să fie acordată

condiţionat, şi anume dacă guvernul va avea în vedere

dorinţele îndreptăţite ale Bucovinei, între care

autonomia naţională a românilor1.

În Parlamentul vienez, deputaţii români

bucovineni au constituit Clubul Parlamentar Român,

„al cărui vot era adesea căutat de guvern pentru

obţinerea majorităţii necesare la votarea diverselor

proiecte de lege. Într-o asemenea situaţie se găsea la

1897 guvernul Badeni, care a obţinut voturile Clubului

Parlamentar Român numai în schimbul semnării

decretului pentru înfiinţarea de clase paralele

româneşti pe lângă Liceul german din Cernăuţi”2.

Alegerilor pentru Parlamentul Imperial, din

1897, le-au urmat cele de la începutul anului 1901,

1 Vezi Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 203.

2 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p. 262.

142

când au avut loc o serie de schimbări „mai mult de

personaje decât de opţiune politică”1. Acum are loc o

schimbare de generaţie în politică. Apar nume noi.

Cinci din cele 11 mandate ale Bucovinei au fost

ocupate de către români, reprezentanţii Partidului

Conservator Român. Ucrainenii au avut doi deputaţi,

evreii, doi deputaţi care erau reprezentanţi ai Partidului

Progresist German. Germanii şi-au adjudecat un

mandat prin profesorul universitar Arthur Skedl ca

reprezentant al aceluiaşi Partid Progresist German.

Polonezii au avut un mandat pe care l-a câştigat

judecătorul armeano-polon Zacharias Bohosiewicz, ca

reprezentant al Partidului Conservator Polonez.

Alegerile din 1901 au avut loc „în timpul acestor

detestabile destrămări în lagărul românesc”2. Pactiştii,

care sperau în sprijinul guvernului, s-au raliat

împotriva candidaturii lui George Popovici în

circumscripţia electorală Câmpulung Moldovenesc,

reuşind să impună pe directorul Şcolii Normale din

Cernăuţi, Dimitrie Isopescul, om în vârstă şi suferind,

care avea să moară la puţin timp după alegeri.

Pierderea mandatului de către George Popovici a

constituit o grea lovitură pentru Partidul Popular

Naţional Român. George Popovici3, dezgustat de

meschinăriile politice care l-au copleşit în aceste

alegeri şi cu o serioasă pierdere financiară datorată

investiţiei în campania electorală, a părăsit definitiv

1 Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 204.

2 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ediţie şi studiu bio-

biografic de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, 1991. p. 265. 3 Despre personalitatea lui George Popovici, a se vedea

George Popovici (T. Robeanu), jurist, istoric şi poet (1863-1905),

în Analele Bucovinei, anul VII (2000), nr. 1/2000, pp. 11- 24.

143

Bucovina, instalându-se la Bucureşti spre a se căsători,

unde a primit o catedră universitară la Facultatea de

Drept. Avea să moară în chip tragic, la Muncaci

(Ungaria), la 26 iulie 1905.

La cumpăna dintre secolului al XIX-lea şi al XX-

lea, mai exact în 18 ianuarie 1900, prelua conducerea

guvernului austriac Ernst von Körber, care considera

că „recomandarea intereselor economice comune

permitea, dacă nu învingerea naţionalismului, oricum o

oarecare distragere de la lupta acută a

naţionalităţilor”1. Cu toate acestea, lupta politică s-a

acutizat, aceasta văzându-se şi cu ocazia bătăliei pentru

reforma electorală care prevedea introducerea votului

secret, universal şi direct, şi care trebuia să înlocuiască

votul cenzitar.

În acest climat relativ relaxat, căci după plecarea

baronului Bourguignon, noul preşedinte al Bucovinei,

Conrad Hohenlohe – Schillingsfurt, a mai diminuat

controlul şi presiunile guvernului asupra partidelor

politice înainte de şi timpul campaniei electorale

pentru alegerile pentru Dieta Bucovinei din iulie 1904,

care succedau celor din 1898.

În faţa coaliţiei partidelor neromâne din

Bucovina, a mişcării distructive a Partidului Ţărănesc

Democrat, Partidul Poporal Naţional Român din

Bucovina e înfrânt în alegerile din 1904 şi în noiembrie

acelaşi an se autodizolvă.

În aceste alegeri participă pentru prima dată

Partidul Social Democrat, care, după Congresele de la

Viena din 1897 şi Brün din 1899, s-a reorganizat pe

1 Erich Zöllner, Istoria Austriei de la începuturi până în

prezent, Bucureşti, 1997, p. 533.

144

principiul naţionalităţilor, formându-şi secţiile română,

ucraineană, germană şi evreiască1, care funcţionau ca

nişte partide independente şi care erau coordonate de

către Organizaţia Regională Socialistă Internaţională

din Bucovina2. La alegerile din 1901 pentru Camera

vieneză, social – democraţii au sprijinit candidaţii

Partidului Naţional Român, „mai ales la Suceava şi

Rădăuţi”3.

Partidul se pronunţa pentru democratizarea

sistemului politico – parlamentar bucovinean prin

introducerea votului universal şi reformarea sistemului

electoral din Bucovina, idei care au stat la baza

apropierii sale de partidele reunite în Alianţa Liberală.

Surpriza acestor alegeri a constituit-o ieşirea din

Dietă a poporalilor şi intrarea democraţilor lui Aurel

Onciul, care au ocupat cinci din cele şase mandate de

deputat care reveneau românilor în cadrul districtelor

rurale.

Şi în rândul deputaţilor ucraineni au avut loc

modificări esenţiale. Rutenii bătrâni, „moscofilii”,

vechii aliaţi ai românilor, pierd alegerile, acestea fiind

câştigate de rutenii tineri (poporalii) din cadrul coaliţiei

liberale.

Noul guvernator al Bucovinei, dr. Octavian

Regner de Bleyleben, face propunerea ca funcţia de

mareşal (căpitan) al ţării să fie ocupată de către George

Vasilco, iar cea de locţiitor, de către Ştefan Smal –

Stocki, decretul imperial fiind semnat la 11 septembrie

1 Vezi „Socialismul”, Bucureşti, nr. 60/30 martie 1919.

2 Vezi „Socialismul”, Bucureşti, nr. 97/30 mai 1919.

3 Apud Petru Rusşindilar, George Grigorovici şi social –

democraţia în Bucovina, Editura Fundaţiei „Constantin – Titel

Petrescu, Bucureşti, Decembrie 1998, p. 25.

145

1904, ambii fiind reprezentanţi ai majorităţii, compusă

din germani, ruteni, evrei şi românii democraţi.

Interesul întregului spectru politic era

reformarea şi democratizarea sistemului electoral

existent. De altfel, Aurel Onciul, Benno Straucher şi

Nicolaj Vassilko au pus bazele, încă din 1903, Ligii

pentru reforma electorală. Numai că sistemul

preconizat de către Aurel Onciul şi aliaţii săi

defavoriza net pe români, aceştia urmând a pierde

majoritatea în Dietă. Şi Iancu Flondor dorise adoptarea

unei noi legi electorale, dar pe baza unor principii care

să nu afecteze interesele naţionale ale românilor1. Pe

lângă acest deziderat, deputaţii dietali şi-au propus să

adopte şi legea alegerilor comunale, pe lângă o serie de

legi cu caracter economic (cea a desfiinţării

propinaţiilor, cea a salarizării învăţătorilor).

Deşi legea electorală provincială a fost adoptată,

ea nu a fost sancţionată de împărat, problema urmând a

fi soluţionată în cadrul reformei electorale care urma să

fie realizată în întregul imperiu.

În perioada de după alegerile dietale din 1904 se

afirmă tot mai mult social –democraţia bucovineană. În

iulie 1906 preia conducerea partidului George

Grigorovici, iar printre membrii marcanţi găsim pe

Iacob Pistiner, Traian Dan, Rudolf Gaidosch, organul

de presă fiind ziarul „Lupta”, care a apărut la Cernăuţi

între mai 1906 şi iulie 1910.

Partidul Social Democrat din Bucovina îşi avea

originile în mişcarea social – democrată austriacă,

programul său inspirându-se din cel al social –

1 Vezi „Deşteptarea”, Cernăuţi, an XI (1903), nr. 82/16-29

octombrie 1903.

146

democraţiei austriece, accentul căzând pe lupta

parlamentară în vederea impunerii de reforme sociale.

Au militat pentru ziua de lucru de opt ore, repaus

duminical, salarii juste etc. În privinţa problemei

naţionale, în cadrul partidului s-au conturat două

opinii: una susţinea o confederaţie democratică a

popoarelor din Bucovina, iar cealaltă dorea unirea

tuturor românilor într-un stat naţional unitar.

Social – democraţii s-au bazat întotdeauna pe

sindicate, aceştia conducând grevele din industria

forestieră, minieră, construcţii şi tipografii, din anul

1905, când au forţat patronii să acorde ziua de 1 Mai

ca zi liberă plătită. Muncitorii neorganizaţi erau

chemaţi să strângă rândurile: „Frate muncitor, dacă nu

faci parte, încă, din partidul muncitorilor, nu întârzia

nici un moment de a te uni cu fraţii tăi uniţi în

organizaţii. Nu sta deoparte, ci pune-te în fruntea

coloanei de luptă”1. Această formaţiune politică a fost

singura care a organizat o grevă politică pentru

introducerea votului universal.

În acelaşi an 1906, la 17 octombrie, deşi înfrântă,

mişcarea naţională renaşte. Un grup de politicieni

înfiinţează Partidul Apărărist cu scopul de a aduna în

jurul său toate forţele naţionale, ţintind către

intelectualii care s-au retras din viaţa politică după ce

Partidul Poporal Naţional şi-a încetat activitatea şi

care, nemulţumiţi de colaborarea democraţilor cu

conservatorii, au refuzat să se înscrie în noul Partidul

Naţional. Numele partidului vine de la organul de

presă, ziarul „Apărarea naţională”, care a apărut la

1 „Lupta”, Cernăuţi, an I (1906), nr. 4/5 august – 23 iulie

1906.

147

Cernăuţi, între 17 octombrie 1906 şi 29 septembrie

1908.

Programul partidului era preluat de la fostul

Partid Naţional Român, dar actualizat cu problematica

social – economică şi politică de la data respectivă.

Apropierea de democraţi nu a fost posibilă, naţionalii

hotărând să înceapă lupta cu aceştia. Conservatorii nu

au aprobat acţiunile apărăriştilor, Ioan Volcinschi fiind

categoric în această privinţă: „A forma pentru toată

nimica partide şi de a da un prilej străinilor de a se

manifesta şi nutri zâzanie în cuibul nostru, spre a slăbi

forţa politică a poporului român, e politiceşte

imprudent”1.

Abia în timpul guvernului condus de către Max

Wladimir von Beck (1906-1908), este introdus votul

universal, secret şi direct, primele alegeri în baza noii

legi electorale, care a fost sancţionată de către

împăratul Franz Joseph la 26 ianuarie 1907, au avut loc

în mai 1907. Bucovina a primit 14 mandate de deputaţi

în Parlamentul Imperial. Acestea au fost repartizate

astfel: câte cinci mandate pentru români şi ruteni, două

pentru germani şi câte un mandat pentru evrei şi

polonezi; electoratul bucovinean fiind împărţit în curii

electorale naţionale.

Introducerea sufragiului universal, direct şi secret

a constituit pentru Bucovina un moment de răscruce în

viaţa politică a provinciei. Mai întâi s-a înregistrat o

creştere a numărului persoanelor cu drept de vot de la

13% la 69% din totalul populaţiei2, politica în sine

1 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, nr. 46/12 noiembrie 1906.

2 Die Ergebnisse der Reichsraswahlen in den im

Reichsrate vertretenen Königreichen und Ländern für das Jahr

1907, Wien, 1908, apud Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 214.

148

devenind un fenomen de masă, alegerile din 1907 fiind

„un moment de ruptură faţă de toată evoluţia

parlamentarismului din Monarhia de Habsburg de după

1867, constituind un important imbold pe calea

democratizării”1 vieţii politice şi în Bucovina. La

aceste alegeri a participat un număr mare de partide,

uneori şi fracţiuni ale unui singure formaţiuni politice:

Partidul Democrat, Partidul Naţional Român, grupările

„rutenilor tineri” conduşi de către Smal – Stocki şi

„rutenilor bătrâni” conduşi de Eugen Hackman din

cadrul Partidului Naţional Democrat Ucrainean,

Partidul Radical Ucrainean (de puţin timp înfiinţat),

Partidul Naţional German, Partidul Social – Creştin

German, Partidul Liberal German, Partidul Progresist

German, Partidul Agrarian German, Partidul Creştin şi

Asociaţia Populară Germană, Partidul Popular

Evreiesc (care fusese înfiinţat în februarie 1902 de

către avocatul Beno Straucher. Până la această dată,

evreii votaseră cu Partidul Naţional German).

În februarie 1907, evreii naţionali conduşi de

către Beno Straucher se retrag din Partidul Popular

Evreiesc şi fondează Partidul Naţional Evreiesc.

Organul de presă era ziarul „Volkswehr” (Apărarea

poporului). Cei rămaşi în Partidul Popular Evreiesc s-

au regrupat în jurul sionistului Leon Kellner, profesor

la Universitatea cernăuţeană. Organul de presă al

sioniştilor era ziarul „Volksrat” (Consiliul Poporului).

Aceste două partide evreieşti s-au situat pe poziţii

opuse în lupta pentru putere2.

1 Mihai – Ştefan Ceauşu, op. cit., p. 215.

2 Idem, Reprezentarea evreimii în Dietei Bucovinei, în

Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae, vol. V, Editura

Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 207

149

Numărul mare de formaţiuni politice angajate în

lupta electorală demonstrează interesul pe care îl arătau

politicienii pentru ocuparea unui loc în Camera

Deputaţilor din Viena. Unii reprezentanţi ai partidelor

politice, pentru a fi siguri de reuşită, şi-au depus

candidaturile în două circumscripţii electorale. Aşa a

fost cazul lui Aurel Onciul, preşedintele Partidului

Democrat Român, care a candidat în circumscripţiile

nr. 10 (Câmpulung Moldovenesc cu Vatra Dornei) şi

nr. 14 (Gura Humorului - Solca), câştigând în cea de-a

doua.

Este de remarcat faptul că la aceste alegeri a

intrat în competiţie şi un candidat independent. Este

vorba despre contele Franz Bellegarde1 care a candidat

în circumscripţia electorală nr. 10, având

contracandidaţi pe Aurel Onciul din partea Partidului

Democrat şi Teodor Stefanelli din partea Partidului

Naţional Român.

Contele Bellegarde, care îndeplinise funcţia de

căpitan (prefect) al căpitanatului Câmpulung

Moldovenesc, al Bezirk-ului, cum numeau austriecii

1 Contele Franz von Bellegarde (născut la Ischil, Austria, la

14.06.1866 şi dispărut pe front lângă Lorborczow), a absolvit

Gimnaziul din Schotten şi Universitatea din Viena. Şambelan

imperial, consilier la Guvernământul Bucovinei (1903) şi căpitan

districtual în Câmpulung Moldovenesc (1904 - 1907). La alegerile

din 1907 a câştigat mandatul de deputat al districtului electoral

rural Câmpulung şi Dorna şi a reprezentat pe românii bucovineni

în Parlamentul vienez în perioada 1907 - 1910, făcând parte din

Clubul parlamentar român. (Mihai-Ştefan Ceauşu,

Parlamentarism, partide şi elită politică în Bucovina habsburgică

(1848 - 1918), Editura Junimea, Iaşi, 2004, p. 420. Despre contele

Bellegarde vezi Vasile Diacon, Cronicile Suhei Bucovinene, Iaşi,

2005, Anexa VIII, pp. 336-360).

150

ocolul1, a fost rugat să candideze pe un post de deputat

în Parlamentul din Viena din partea câmpulungenilor.

Acesta era un om foarte iubit de către ţăranii din satele

districtului Câmpulung Moldovenesc pentru faptul că

i-a ajutat în nenumărate rânduri, dovedindu-se a fi un

bun filoromân. Delegaţia care s-a deplasat la

domiciliul grafului Bellegarde din Bruck an der Mur

(Stiria, Austria) cerându-i acestuia să primească a fi

deputat al judeţului Câmpulung Moldovenesc a fost

compusă din dr. Teofil Lupu, Vasile Moisescu din

Sadova, I. Spânu din Vatra Dornei, Raia din Pojorâta,

Leon Cehovschi, directorul şcolii din Sadova, Ion

Lehaci din Câmpulung şi încă trei persoane, probabil

primari ai unor localităţi câmpulungene.

Interesant este faptul că în 12 martie 1907,

Comitetul executiv „Apărarea” al Partidului Naţional

Român îi cerea contelui Francisc Bellegarde să renunţe

la candidatura sa pentru mandatul Câmpulungului

Moldovenesc în Parlamentul Imperial (Reichsrath).

Gruparea „apărăristă” avea candidatul său în persoana

lui Aurel Onciul. Contele Bellegarde răspundea din

Viena, la 19 martie 1907, printr-un comunicat pe care

îl publica ziarul câmpulungean „Bukowinaer Gebirgs-

Journal” în numărul său din 27 martie 1907 şi al cărui

final este edificator: „Eu nu am aspirat niciodată la

acest mandat şi nici nu aspir nici acuma. Însă nu am

înţeles niciodată să fiu surd la chemarea poporului şi

nu o voi face nici acum în cazul în care această

1 Termenul utilizat de către administraţia austriacă era

Politischer Bezirk, tradus prin district politic sau căpitanat

(Bezirkshauptmannschaften), care avea în fruntea sa un căpitan,

adică un prefect (Bezirkschauptmann).

151

chemare va răsuna în mod serios în momentul

alegerilor şi sunt gata să o urmez din nou”1.

Rezultatul alegerilor a fost surprinzător. Contele

Bellegarde a învins cu un scor zdrobitor: din cele 8.422

voturi valabil exprimate, Bellegarde şi-a adjudecat

4.653 voturi, pe când Aurel Onciul a adunat 2.755

voturi, iar Teodor Ştefanelli a avut 1.014 voturi2.

Cuvinte frumoase la adresa lui Bellegarde s-au

publicat în „Convorbiri literare”, în 1908. Se afirma

despre acesta că a venit în Bucovina ca funcţionar

administrativ şi a stat mai mulţi ani la guvernul

provincial din Cernăuţi, timp în care a învăţat limba

română reuşind să citească în original o serie de scrieri

ale autorilor români contemporani cu el. De aici a fost

trimis ca prefect al judeţului Câmpulung Moldovenesc,

pe ai cărui locuitori a avut ocazia să îi cunoască şi să îi

îndrăgească cu ocazia vânătorilor organizate în

pădurile acestui ţinut3.

La 10 octombrie 1908 se constituie Partidul

Creştin Social Român din Bucovina în fruntea căruia

este chemat Iancu Flondor. Ziarul „Românul” devine

organul de presă unic al noului partid. În ianuarie 1909

acest partid îşi ia numele de Partidul Naţional Român

din Bucovina, iar organul de presă îşi schimbă numele

în „Patria”. În primăvara anului 1909 deputaţii români

1 Die rumänische Nationalpartei und Graf Bellegarde, în

„Bukowinaer Gebirgs – Journal”, Kimpolung, an V (1907), nr.

364/27 martie 1907. 2 Vezi „Bukowinaer Gebirgs-Journal”, Kimpolung, an V

(1907), nr. 377/15 mai 1907. 3 G. Codreanu, Contele Francisc de Bellegarde, deputatul

Câmpulungului Moldovenesc, în „Convorbiri literare”, Bucureşti,

an XLII (1908), nr. 5/mai 1908, pp. 642-644.

152

din parlamentul de la Viena, împreună cu cei italieni,

pun bazele Uniunii Latine şi reuşesc să obţină

înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la

Universitatea din Cernăuţi, al cărei prim titular a fost

Ion I. Nistor.

După cum s-a putut observa, interesul politic a

determinat o puternică ascuţire a divergenţelor dintre

diversele grupări politice, care au dus, în final, la

divizarea etniilor din punct de vedere politic. Acest

lucru s-a manifestat şi în cadrul grupărilor politice

româneşti care nu au putut ajunge la încheierea unei

înţelegeri electorale, aşa cum s-a întâmplat între

Partidul Social Democrat din Bucovina şi Partidul

Naţional Român1.

Dezamăgit de „reaua conducere” a ţării şi pentru

a nu decepţiona pe cei care l-au votat cu speranţe

multe, contele Bellegarde, a demisionat din

Parlamentul vienez.

Este posibil ca hotărârea de a demisiona din

Parlamentul vienez să fi fost determinată şi de foarte

durele atacuri din partea presei evreieşti din Bucovina,

în frunte cu ziarul „Volkswehr”. Evreii nu i-au putut

ierta contelui Bellegarde filoromânismul şi îndrăzneala

de a fi trimis primului ministru al Austriei Richard

Bienerth (1908-1911) un memoriu în care descria şi

demasca cumplita corupţie pe care o patrona evreimea

din Bucovina, unde puseseră mâna pe principalele

pârghii economice şi proclamaseră oraşul Cernăuţi

1 Vezi Constantin Loghin, Istoria literaturii române din

Bucovina 1775-1918, Cernăuţi, 1926, p.207.

153

„Klein Jerusalem am Pruth” (micul Ierusalim de pe

Prut)1.

Vacantându-se un mandat de deputat în

Parlamentul Imperial din Viena prin demisia contelui

Francisc Bellegarde, în Colegiul al III-lea Câmpulung

Moldovenesc – Vatra Dornei au avut loc alegeri dietale

anticipate la finele anului 1909. Din partea P. N. R. a

candidat Gheorghe Hutu, având contracandidat un

evreu. A câştigat Hutu cu un scor zdrobitor: 327 voturi,

la doar şapte ale candidatului evreu2.

În 5 decembrie 1910 au avut loc din nou alegeri

în aceeaşi colegiu câmpulungean, când au candidat

judecătorii Romul Reuţ şi Hippolit Calinescu,

inspectorul silvic George Sârbu, primarul dornean

George Boncheş şi Toader Leuştean, primarul din

Fundu Moldovei, ocazie cu care au fost exprimate în

total 6.919 voturi.

Nici unul dintre candidaţi nu a întrunit

majoritatea şi s-a impus un al doilea tur de scrutin în

12 decembrie 1910 pentru a departaja pe George

Boncheş de George Sârbu, administratorul pădurilor şi

domeniilor Fondului Bisericesc. La cel de-al doilea tur

de scrutin din 12 decembrie au fost exprimate 6.806

voturi. A câştigat G. Sârbu, candidatul P. N. R. cu

majoritatea absolută3.

Între timp, la începutul anului 1908, la Viena, a

fost lansat de către dr. Karl Lueger programul

Partidului Creştin – Social din Austria, care avea şi o

1 Vezi „Patria”, Cernăuţi, nr. 76/31.10.1909, nr.

19/14.03.1910 şi nr. 22/20.03.1910. 2 Idem, nr. 85/2.12.1909.

3 Vezi „Bukowinaer Gebirgs-Journal”, Kimpolung, an VIII

(1910), nr. 718/7 decembrie 1910 şi 720/14 decembrie 1910.

154

tentă antisemită. Reacţia bucovineană la acest

eveniment politic a fost că agrarienii germani ai lui

Josef Wiedmann au hotărât afilierea, în martie 1908, la

Partidul Creştin – Social Austriac, iar fracţiunile

politice româneşti naţional – conservatorii, democraţii

şi apărăriştii şi-au conciliat punctele de vedere

divergente, hotărând fuzionarea într-un singur partid.

Ca urmare, marea Adunare Naţională a românilor

bucovineni de la Cernăuţi, din 19 octombrie 1908, la

care a participat „floarea naţiunii române din

Bucovina”1, consfinţeşte apariţia Partidului Creştin –

Social Român din Bucovina şi afilierea lui la acelaşi

partid austriac.

Nu la mult timp după înfiinţare, la 31 ianuarie

1909, Partidul Creştin – Social Român din Bucovina

îşi schimbă numele în Partidul Naţional Român.

Conducerea partidului a fost asigurată de o dirigenţă

care avea în frunte pe Iancu Flondor, care a acceptat să

preia preşedinţia acestui partid după ce o delegaţie

numeroasă de oameni politici şi câte doi studenţi de la

societăţile studenţeşti „Bucovina”, „Dacia”, „Junimea”

şi „Academia Ortodoxă” s-a deplasat la Storojineţ să îl

roage să reintre în politică.

Organul de presă al noului partid a fost ziarul

„Românul”, care a apărut la Cernăuţi, între 16

octombrie 1908 şi 4 februarie 1909.

Ca noutate absolută pentru viaţa politică

bucovineană, conducerea partidului a hotărât

interzicerea cumulului de mandate de deputat în Dietă

1 Marea adunare naţională a partidelor unite, în

„Timpul”, Cernăuţi, an I (1908), nr. 2/22 octombrie 1908.

155

şi în Camera Imperială pentru ca responsabilităţile să

fie clar delimitate1.

Necesitatea reformării sistemului electoral care

să aibă la bază votul universal a provocat vii discuţii în

Dieta provincială, care au determinat, în cele din urmă

(la 22 octombrie 1908), înfiinţarea unei comisii dietale

care să redacteze proiectul legii electorale pentru

ducatul Bucovinei.

În anul 1910, Aurel Onciul a iniţiat în Dieta de la

Cernăuţi discuţii între reprezentanţii românilor,

rutenilor, germanilor, evreilor, polonezilor şi

armenilor, şi pe calea compromisului s-a încheiat un

acord (Ausgleich-ul) în privinţa modului de

reprezentare în Cameră, în Bucovina „celor patru

limbi”2, văzut ca un succes al politicii de înţelegere

naţională, în baza căruia a fost adoptată legea

electorală din 1910, iar alegerile din 1911 pentru Dietă

s-au făcut pe baza criteriilor naţionale. Acum s-a

constituit cadastrul electoral pe circumscripţii

naţionale.

Deşi păstra într-o oarecare măsură principiul

reprezentării intereselor, „clasele electorale

privilegiate”, noua lege electorală a desfiinţat alegerile

indirecte şi impunea principiul proporţionalităţii

naţiunilor din Bucovina, pe baza unui cadastru

naţional, care înregistra electoratul pe grupe naţionale.

Ca urmare a apărut acum clasa alegătorilor sufragiului

universal, iar numărul mandatelor de deputat fiind

majorat de la 31 la 63. Repartizarea acestora a fost

1 „Românul”, Cernăuţi, an I (1908), nr. 2/22 octombrie

1908. 2 Erich Zöllner, op. cit., p. 537.

156

următoarea: două ale viriliştilor, mitropolitul ortodox

al Bucovinei şi rectorul Universităţii din Cernăuţi, 13

ale colegiului electoral al marii proprietăţi, doi ale

Camerei de Comerţ şi Industrie, 28 ale comunelor şi 18

ai clasei sufragiului universal.

Conform analizei făcute sistemului electoral

bucovinean de către istoricul Mihai – Ştefan Ceauşu, în

Bucovina, spre deosebire de alte provincii ale

imperiului, chiar şi marea proprietate alegea în cadrul

unui colegiu naţional, care era împărţit în şase clase

electorale: prima era alcătuită din membrii cu drept de

vot ai Consistoriului Bisericesc greco-ortodox al

Bucovinei şi egumenii mănăstirilor Dragomirna, Putna

şi Suceviţa, care desemnau un deputat; a doua era

alcătuită din clericii ortodocşi de rang înalt de

naţionalitate română din dioceza bucovineană, care

alegeau un deputat; a treia era a clericilor ortodocşi de

naţionalitate ucraineană care alegeau un deputat; a

patra era a moşierilor de naţionalitate română

îndreptăţiţi să aleagă în colegiul marii proprietăţi şi

care alegeau patru deputaţi; a cincea era a moşierilor

de naţionalitate armeano – polonă şi polonă care

desemnau tot patru deputaţi, şi, în fine, clasa a şasea

era alcătuită din moşieri de altă naţionalitate care

alegeau doi deputaţi, colegiul trimițând în total, în

Dieta Bucovinei, un număr de 13 deputaţi, scrutinul

ţinându-se în Cernăuţi.

Compoziţia etnică a Bucovinei a fost reflectată în

legea electorală fiind principiul care a stat la baza

alegerilor pe baza cadastrului naţional în colegiul

comunelor şi în cel al votului universal. Principalele

etnii, românii, ucrainenii, germanii şi polonezii au avut

circumscripţii electorale distincte. Grupurile etnice

157

minoritare au fost incluse în listele electorale ale uneia

dintre „naţiunile principale”. Aşa s-a întâmplat cu

maghiarii, care au fost înglobaţi în lista românilor, iar

lipovenii în cea a ucrainenilor, fie în lista alegătorilor

acelei naţionalităţi care deţinea majoritatea într-o

anumită comună.

Fără doar şi poate, această lege care a reformat

sistemul electoral a constituit un important pas înainte

în exerciţiul democratic din Bucovina. Potrivit

prevederilor noii legi electorale, vârsta de la care se

putea exercita votul era de 24 de ani, dreptul de a vota

fiind în exclusivitate al bărbaţilor cetăţeni austrieci.

Pentru a face parte din corpul electoral al marii

proprietăţi, un cetăţean trebuia să fie proprietar al unei

moşii intabulată sau al mai multor părţi de moşie

pentru care plătea un impozit real anual de cel puţin

200 de coroane. Pentru cetăţenii care votau în colegiul

comunelor se cerea să plătească un anumit impozit

anual, iar cei care votau în clasa sufragiului universal

trebuiau să aibă domiciliul în comuna în care era

îndreptăţiţi să voteze de cel puţin şase luni.

Cu privire la eligibilitate, au fost menţinute mai

vechile prevederi conform cărora nu putea candida

decât persoana cu cetăţenie austriacă care avea 30 de

ani împliniţi, avea exercitarea drepturilor civile şi se

înscria în una dintre clasele electorale ale provinciei.

Le era interzis să candideze şi să voteze persoanelor

care erau puse sub curatelă, cele care trăiau din mila

publică sau erau întreţinute din fonduri comunale, cele

care aveau averea pusă sub supraveghere

judecătorească, cele cărora le fusese ridicată temporar

exercitarea drepturilor civile prin hotărâri judecătoreşti

ca urmare a comiterii unor infracţiuni, cele arestate mai

158

mult de două ori pentru beţie, ofiţerii şi militarii aflaţi

în serviciul activ etc.

Exercitarea dreptului de vot se putea face în mod

personal doar într-o singură circumscripţie electorală şi

în cadrul unui singur corp electoral, listele electorale

fiind alcătuite în ordine alfabetică pentru fiecare clasă

electorală. În cazul claselor electorale a comunelor şi a

sufragiului universal, listele se întocmeau pe comune,

şi în cadrul fiecărei comune, separat pentru fiecare

corp electoral. În baza acestor liste, se eliberau

legitimaţiile de alegător, în baza cărora se putea

exercita votul.

Alegerea deputaţilor se făcea pe baza votului

direct, egal, secret şi obligatoriu; cei care nu se

prezentau la scrutin şi erau înscrişi în listele electorale

fiind pasibili de sancţiuni pecuniare.

Legea electorală pentru alegerea Dietei ducatului

Bucovinei avea să fie votată în 16 octombrie 1909 şi

sancţionată de către împăratul Franz Iosef în luna mai

1910.

Între români intervin din nou disensiuni politice.

Partidul Naţional Român din Bucovina se divizează în

trei grupări: naţională, democrată şi conservatoare,

fiecare prezentând în alegerile din 1911 liste de

candidaţi proprii, spre satisfacţia autorităţilor austriece,

care aplicau admirabil principiul divide et impera.

În Dieta constituită în baza legii electorale din

1910 românii deţineau 22 de mandate, la care se

adăuga încă unul, al unui virilist, ceea ce reprezenta

36,5% din totalul de 63 de mandate, postul de căpitan

al ţării fiind ocupat de către Alexandru Hurmuzachi.

Ucrainenii deţineau 17 mandate, evreii aveau zece,

germanii ocupau şapte portofolii, iar armeano-

159

polonezii deţineau şase locuri. Mareşalul Ţării a fost

desemnat în persoana lui Alexandru Hurmuzachi.

După alegeri intervine din nou o împăcare,

reconstituindu-se Partidul Naţional Român din

Bucovina, al cărui nou organ de presă devine „Viaţa

nouă”. Acesta contribuie la uşurarea situaţiei

economice a ţăranilor români, care, de pe urma

hazardatei operaţii financiare „Centrala Însoţirilor

Economice Române”, pierduseră aproximativ două

milioane de coroane.

Că la baza luptei politice din Bucovina nu au stat

mereu solide principii politice, ci interese meschine o

dovedeşte ceea ce se publica în presa vremii despre

alegerile din acest an: „Dar o luptă electorală în care,

în faţa candidatului cu program bogat, întocmit pentru

nevoile neamului, se ridică un individ obscur, cu

mijloace de corupţie, o luptă în care hotărârea n-o dau

alegătorii ci străinii care nu au nici dreptul de votare, e

tot ce poate produce mai scârbos în viaţa

constituţională a unei ţări, şi în multe părţi ale

Bucovinei s-a văzut de astă dată o aşa luptă. S-au văzut

candidaţi luptând cu toată sinceritatea inimii lor pentru

un program de idei şi principii, combătuţi de indivizi

care în locul programului, ale calităţilor, ale integrităţii

personale, aveau următoarele arme care s-au dovedit

mai puternice: promisiuni, bani şi băutură”1.

Desfiinţându-se alegerile indirecte şi

introducându-se votul direct, s-a lărgit considerabil

dreptul la vot, mase largi de cetăţeni, mai ales din

mediul rural, luau parte pentru prima dată la scrutin, şi,

1 Scrisori din Bucovina (alegeri), în „Viaţa românească”,

Iaşi, an IV (1911), nr. 4/1911, p. 134.

160

implicit, bătăliile electorale nu s-au mai dat doar între

candidaţii diferitelor etnii, ci între candidaţii aceleiaşi

naţionalităţi sau chiar între reprezentanţii unor curente

ale uneia şi aceleiaşi formaţiuni politice aşa cum s-a

întâmplat cu Partidul Naţional Român în rândurile

căruia s-au conturat fracţiunile „apărărist” –

naţionalistă, conservatoare şi democrată.

Ca şi la alegerile precedente, formaţiunile

politice româneşti nu reușesc să găsească o cale

comună în stabilirea candidaţilor doar pe criteriul

naţional, neputându-se concilia poziţiile democraţilor

lui Aurel Onciul cu gruparea „apărăristă”, care se

concentrase în jurul ziarului „Apărarea naţională” şi

care era condusă de deputatul dietal Dorimedont (Dori)

Popovici, funcţionar la Administraţia Domeniilor

Fondului Bisericesc al Bucovinei. Cu toate eforturile

depuse de către Iancu Flondor, confruntările dintre cele

trei orientări din sânul Partidului Naţional Român

devin tot mai acute, iar grupările respective tinzând

spre separare. În aceste condiţii, în noiembrie 1910,

Iancu Flondor se retrage de la conducerea partidului,

arătând că „În faţa acestor împrejurări îmi este peste

putinţă a răspunde pentru viitorul neamului nostru în

Bucovina şi trebuie cu inima întristată să mă retrag de

la conducerea Partidului Naţional”1.

Ca urmare a acestui fapt, fiecare fracţiune

depune liste proprii de candidaturi sub sigla Partidului

Naţional Român. Unitatea partidului se va reface după

alegeri, în sensul că naţionalii şi conservatorii hotărăsc

să meargă împreună sub acelaşi stindard, preluând

1 „Patria”, Cernăuţi, an II (1910), nr. 92/27 noiembrie

1910.

161

vechiul program politic. Conducerea partidului este

preluată de către Eusebie Popovici. Organul de presă a

fost oficiosul „Vremea nouă”, care a apărut la Cernăuţi

începând cu 6 ianuarie 1912.

Din păcate, românii au fost sabotaţi de o serie de

renegaţi în frunte cu Koko Wassilko, care trecuse în

tabăra ucraineană, ajungând chiar şef al partidului

ucrainean, care, după cum declara el însuşi în

Parlamentul Imperial, a dat lui Florea Lupu,

preşedintele Băncii Ţării, „multe mii de coroane, ca să

nu-mi candideze candidaţii care nu-s pe placul meu.

Pentru că, domnii mei, la noi în Bucovina, alegătorii

nu costă nici o para. Eu trebuie însă să vă spun: ţăranul

nostru e un alegător foarte cumsecade. Ştiţi D-voastră

cine costă bani? Vreo câţiva conducători politici, ce fac

gheşefturi cu politica lor şi la aceştia se numără

prezidentul Băncii Ţării, Lupu”1.

Partidul Naţional Român din Bucovina a rezistat

cu succes cererilor repetate ale rutenilor de a se

despărţi arhidioceza ortodoxă din Bucovina într-o

dioceză română şi alta ruteană. Într-o Adunare

Naţională care a avut loc la Cernăuţi, la 21 martie

1912, a fost semnată o petiţie de către 46.136 români

cerându-se păstrarea caracterului naţional românesc al

Bisericii din Bucovina.

Partidul Naţional Român din Bucovina şi-a

încetat definitiv activitatea în august 1914, odată cu

declanşarea primului război mondial.

Acuze dure s-au adus democraţilor pentru modul

dezastruos cum au gestionat o serie de probleme

economice. Problema cea mai gravă era înregistrată la

1 Apud Ioan Cocuz, op. cit., p. 445.

162

Banca Ţării, al cărui preşedinte era Florea Lupu,

cumnatul lui Aurel Onciul, şi la Centralele Băncilor

raiffeisiene româneşti, ucrainene şi germane. Disputele

dure din Dietă, referitoare la aceste probleme au

determinat ca însuşi guvernatorul Bucovinei, contele

Meran, să intervină în dezbateri şi să ceară „sanarea”

morală a ţării, fapt ce va îngrijora pe Aurel Onciul,

Florea Lupu şi românul renegat Koko Wassilko, care

erau implicaţi în afacerile Centralelor Însoţirilor

economice din Bucovina. Guvernatorul Meran

considera că luptele dintre partide trebuie abandonate

şi toate energiile politice să fie subordonate unui singur

scop: „Ţara să fie salvată de ruina materială”1. Fiecare

formaţiune politică aştepta ceva de la „sanare”.

Naţionalii sperau la patru milioane de coroane din

împrumutul care, se spera a se face, cu care să

alimenteze însoţirile raiffeisiene româneşti şi cereau ca

atât statul austriac cât şi guvernul local să acorde

subvenţii care să acopere diferenţa de dobândă dintre

dobânda practicată de băncile săteşti de 7% şi cea

propusă de autorităţi de 8-9 %. Conservatorii români şi

poloni susţineau proiectul guvernamental, pe când

evreii deşi aveau o poziţie ambiguă şi-au asigurat o

reducere de impozit e circa jumătate de milion de

coroane şi solicitau încă o reducere de jumătate de

milion de coroane pentru a pune bazele unei bănci

evreieşti. Germanii au obţinut un împrumut ieftin de

1,5 milioane de coroane şi o subvenţie anuală de

28.090 coroane din partea statului pentru Centrala

băncilor raiffeisiene germane, pe când ucrainenii se

1 Camera provincială, în „Viaţa nouă”, Cernăuţi, an I

(1912), nr. 52/28 noiembrie 1912.

163

temeau că „sanarea” va duce la anularea oricăror

competenţe ale centralei lor. Singurii care aveau mari

emoţii erau democraţii români care sperau în „sanare”,

căci numai aşa ar fi putut scăpa de răspunderea penală

pentru prăbușirea economică pe care au provocat-o1 şi

care avea să rămână pentru „timpurile viitoare cea mai

jalnică pagină din istoria suferinţelor necăjitului popor

român din Bucovina2.

În dorinţa de a cosmetiza imaginea democraţilor

şi chiar pe a sa, care fusese puternic şifonată şi pentru a

nu îşi pierde definitiv credibilitatea ca urmare a

dezastrului provocat Centralei băncilor raifeisiene

româneşti şi, implicit, ţăranilor români, Aurel Onciul

convoacă la Cernăuţi, în ziua de 13/26 aprilie 1914, o

adunare pentru înfiinţarea Partidului Ţărănesc Român.

Noul partid îşi propunea, conform statutului, „a)

de a-i învăţa pe ţărani să fie toţi pentru unul şi fiecare

pentru toţi; b) de a deştepta mândria ţărănească şi

iubirea de pământului strămoşesc; c) de a îndrepta

starea politică, economică şi culturală a ţăranilor”

mijloacele utilizate fiind: „a) va lumina poporul prin

rost şi în scris, ţinând adunări şi scoţând gazete; b) va

numi şi sprijini candidaţi potriviţi pentru alegerile în

comună, dietă şi în sfatul împărătesc; c) va apăra prin

deputaţii ce se ţin de partidul ţărănesc toate interesele

ţărăneşti şi, în urmă; d) va da sfat şi ajutor ţăranilor în

toate trebile lor”3.

Această mişcare pe eșichierul politic bucovinean

avea să fie ultima înainte de primul război mondial,

1 Vezi Ioan Cocuz, op. cit., p. 438.

2 Dieta, în „Viaţa nouă”, Cernăuţi, an I (1912), nr. 53/22

decembrie 1912– 4 ianuarie 1913. 3 Apud Ioan Cocuz, op. cit., p. 439.

164

partidul nemaiavând viaţă odată cu izbucnirea

conflagraţiei mondiale. Din păcate, discursul

antinaţional al lui Aurel Onciul ţinut cu ocazia

încheierii adunării de constituire a Partidului Ţărănesc

Român din Bucovina, în care se făcea apologia

împăratului şi a imperiului, avea să prefigureze

trădarea intereselor româneşti de mai târziu a lui Aurel

Onciul: „În vremea din urmă, gazetele domneşti şi

preoţii au început a se văieta, a cârti asupra împărăţiei

şi a o înjosi în ochii României. Vaietele, cârtelile şi

înjosirile acestea au găsit un răsunet puternic în

România, stricând prietenia dintre ţara aceasta şi

Împărăţia noastră în dauna amândorura […]. Din

pricina aceasta am fost huliţi, batjocoriţi şi traşi în

noroi îndeosebi pentru credinţa noastră în Împărat […],

pentru că ştim cu toţii că soarta întregului neam

românesc atârnă de Austria puternică. Hulească-ne

domnii şi preoţii cât voiesc, noi rămânem credincioşi

Împăratului”1.

Refuzul partidelor politice româneşti de a

colabora cu formaţiunile politice ale rutenilor are la

bază revărsarea acestora în mod continuu în Bucovina,

având pretenţii de deznaţionalizare a românilor şi chiar

pretenţii teritoriale asupra Bucovinei, precum şi

opoziţia acestora cu ocazia dezlipirii Bucovinei de

Galiţia în 1848 şi apoi faptul că rutenii l-au sprijinit pe

episcopul Hacman în refuzul său de a recunoaşte

mitropolia românească a Transilvaniei.

Ivirea pe scena politică galiţiană a Partidului

Naţional – Democrat al lui Mihail Hruszewski, care

1 „Foaia poporului”, Cernăuţi, an (1914), nr. 9/1 martie

1914.

165

fusese expulzat din Kiev tocmai din cauza

convingerilor sale ucrainene, în 1894, a constituit

apariţia programului Ucrainei Mari: „Noi cerem ca

teritoriul locuit de ruteni în Austria să se formeze o

provincie aparte şi unitară, cu o largă autonomie în

sensul administrativ şi legislativ. Noi cerem ca Galiţia

să fie împărţită în două, în aşa fel ca partea ruteană să

fie unită cu Bucovina, într-o provincie naţională

unitară, care să aibă o administraţie provincială proprie

şi o Dietă naţională deosebită”1. Tot acum este

schimbat numele etnic de ruteni sau maloruşi în

ucraineni sau ucrainţi, după numele provinciei

maloruse Ucraina, denumire care deşi a fost combătută

de către rutenii bătrâni avea să se impună începând cu

secolul XX.

Fie rutenii bătrâni, fie cei tineri, urmăreau

anexarea Bucovinei în proiectul lor teritorial. Diferenţa

ideologică dintre grupul rutenilor tineri şi cel al

rutenilor bătrâni consta în faptul că tinerii urmăreau

crearea unei provincii rutene autonome care să includă

pe lângă Galiţia de est, Rusia Subcarpatică şi

Bucovina, la care să fie atras ulterior restul Ucrainei de

la Rusia, proclamând oraşul Cernăuţi drept „Metropola

Ucrainei Bucovinene”2, pe când bătrânii ruteni visau

crearea Ucrainei Mari în cadrul Rusiei, care să

cuprindă Ucraina, Galiţia de est, o mare parte a

Maramureşului, nordul Slovaciei, Bucovina, Basarabia

şi Moldova până la Siret, „dacă nu chiar întreagă”3. Şi

1 Apud Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p.

309. 2 Ioan Cocuz, Partidele politice româneşti din Bucovina

1862-1914, Suceava, 2003, p.102. 3 Ion Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei,

166

într-o variantă şi în alta, Bucovina, fiind situată în

calea aspiraţiilor panslaviste, se afla în mare primejdie.

Austria susţinea gruparea tinerilor ruteni, iar

Rusia pe cea a rutenilor bătrâni, fără doar şi poate în

funcţie de interesele strategice ale fiecăreia. Proiectul

rutenilor tineri avea să fie susţinut în Parlamentul

vienez, în şedinţa din 20 iunie 1907, de către un român,

renegatul Nicolae Wassilko: „Dorim crearea fostului

regat rutean al Haliciului şi Vladimirului – Galiţia şi

Lodomeria – cu Bucovina învecinată şi constituirea

acestui teritoriu într-o provincie ruteană deosebită cu

Dieta ei provincială”1, iar argumente pentru acest

proiect erau aduse de către Aurel Onciul, Florea Lupu

care au denaturat adevărul istoric, ignorând afirmaţiile

cronicarului Grigore Ureche şi ale lui Dimitrie

Cantemir. Au mers până la a susţine că de fapt

Bucovina nu se ucrainizează, ci, din contra ea se

românizează prin asimilarea ucrainenilor,

contrazicându-l până şi pe Emil Kaluszniacki, care în

1870 scria: „Este caracteristic şi interesant a constata

că populaţia română din Bucovina, acolo unde ea vine

în atingere cu rutenii, se deznaţionalizează din partea

acestora; astfel că în unele sate din Bucovina, unde

înainte de treizeci de ani populaţia era română sau în

majoritatea ei română, astăzi se vorbeşte aproape

numai ruteneşte”2.

Propaganda ucraineană a avut efecte. Au fost

tipărite broşuri cu încoronarea la Kiev, ca domnitor al

Ucrainei, a arhiducelui Franz Ferdinand, care se şi visa

Editura Septemtrion, Rădăuţi, 1997, p.175. 1 Apud Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, 1991, p.

310. 2 Ibidem.

167

mare hatman al proiectatei ţări. Împăratului Franz Iosef

îi plăcea ideea şi ca urmare îl trimitea pe arhiducele

Carol, cel care avea să îi succeadă la tron, după

căsătoria cu prinţesa Zita, în garnizoana de la

Colomeea, unde ucrainenii îl aclamau ca protector al

lor. În Franţa şi Germania ideea unei Ucraine mari

independente a găsit susţinători. La Paris, în 1894, Paul

Chélard publica lucrarea L’Autriche contemporaine, în

care preluase teza conform căreia Bucovina, în

vechime, a fost o ţară ruteană care a fost românizată

de-a lungul timpului de către români, nevoind să ia în

calcul concluziile lui Emil Kaluszniacki şi ale lui

Adolf Ficker, iar la Berlin, în ajunul primului război

mondial a fost înfiinţată Asociaţia pentru eliberarea

Ucrainei de sub jugul ţarist şi unirea ei cu Galiţia,

Bucovina şi Basarabia, sub supremaţia Austriei1.

Elanul ucrainenilor a fost brusc temperat de

expansiunea bolşevismului în Rusia şi, ca urmare, la

Conferinţa de pace de la Paris, solicitau printr-un

Memoriu semnat, printre alţii şi de preotul bucovinean

Kasian Bohatâreţ, solicitau constituirea unei noi

provincii autonome carpato-ruse în care să intre

Galiţia, Bucovina şi partea nord – vestică a Ungariei.

În componenţa proiectatei provincii urmau să intre

„oraşul Siret, apoi râul Siret până la Storojineţ, iar de

acolo Cosciuia, Straja, Putna, Suceviţa, Cacica, Gura

Humorului, Cârlibaba, Pasul Stiol, iar de acolo Culmea

Carpaţilor până la Sighetul Marmaţiei etc.”2 Ar fi

rămas în afara acestor graniţe oraşele Suceava, Rădăuţi

1 Cu privire la această problemă, vezi Ion Nistor, Istoria

Bucovinei, Bucureşti, 1991, p. 308 seq. 2 Ion Nistor, Problema ucraineană în lumina istoriei,

Editura Septemtrion, Rădăuţi, 1997, p.183.

168

şi Câmpulung Moldovenesc.

Spre deziluzia patrioţilor români, un alt român,

deputatul Constantin Isopescu – Grecul declara în

Camera de la Viena că „întâmplându-se să fie dată

necesitatea ca districtele ucrainene să fie separate de

Bucovina, spre a fi încorporate teritoriului

administrativ ucraineano – galiţian, compatrioţii noştri

ucraineni nu vor întâmpina la noi românii greutăţi prea

mari”1. Această atitudine conciliantă a parlamentarilor

români din legislativul vienez a primit prompt replica

din partea opiniei publice româneşti: „Cât pentru

Bucovina, avem impresia că deputaţii noştri din

parlament s-au prea grăbit a consimţi la desmembrarea

Bucovinei prin cesiunea celor «patru districte

ucrainene» de peste Prut. Bucovina este o unitate

istorică şi geografică; ea este pământ curat românesc,

nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra

Dornei până la Nistru. În acest pământ s-a organizat de

la a doua descălecare viaţa de stat românesc. Bucovina

ni-a rămas moştenire, aşa cum este în întregimea ei, de

la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm

neştirbită vremurilor viitoare”2. Această luare de

poziţie a determinat o reorientare a atitudinii

politicienilor români, care nu au mai susţinut în mod

făţiş aspiraţiile ucrainene asupra spaţiului bucovinean,

exceptând pe Aurel Onciul.

Este de remarcat faptul că românii bucovineni au

avut de ţinut piept nu numai pretenţiilor ucrainenilor,

politicii antiromâneşti a autorităţilor austriece, ci şi

grupării armeano – poloneze, care făcea mari presiuni

1 Cf. Ion Nistor, op. cit., p. 183.

2 „Viaţa nouă”, Cernăuţi, an V (1918), 27 octombrie 1918.

169

pentru a impune limba polonă în administraţie şi

instanţe judecătoreşti, pentru deschiderea de şcoli în

limba polonă, precum şi pentru recunoaşterea limbii

polone ca limbă oficială în Bucovina, alături de

română, germană şi ucraineană.

Oficiosul polonezilor, ziarul „Gazeta Polska”,

care era subvenţionat din Galiţia, a făcut o intensă

propagandă pentru ideea poloneză şi o permanentă

campanie antiromânească.

Aroganţa cu care tratau polonezii pe ceilalţi

locuitori ai Bucovinei, în special pe români, se reţine

din cuvintele contelui Pininski: „În Bucovina, polonii

sunt acei privilegiaţi de care ţara are să poarte grija mai

întâi! Aici ne aflăm deja la începutul unei gospodării

galiţiene în care polonul este fiul cerului, iar ceilalţi,

capete plecate şi desconsiderate, cerşitori de-a

dreptul”1.

Încercând să forţeze mâna guvernului austriac,

deputatul polonez Roszkowski din Parlamentul din

Viena cerea, în numele Clubului Polonez, „scut pentru

poloni în Bucovina”. Întrebându-se, „Scut? Contra cui

şi din care motiv?”, publicistul Valeriu Branişte,

directorul ziarului „Patria”, făcea o analiză pertinentă

polonismului bucovinean. Constatând că statisticile din

1890 înregistrau la Cernăuţi 7610 polonezi, la Suceava

879 de suflete, apoi câte 100 de suflete în 17 aşezări,

peste 200 de suflete în patru aşezări, peste 300 de

suflete în trei locuri, peste 400 de suflete în cinci

aşezări, peste 700 de suflete în două aşezări, respinge

categoric aberantele pretenţii:

„Şi cine sunt polonii în Bucovina? Mari

1 George Bogdan – Duică, op. cit., p. 199.

170

proprietari, care, în cea mai mare parte, nici nu sunt

poloni de origine, ci armeni, care, prin nobilime şi

împrejurările din trecut, s-au polonizat; apoi birocraţi

şi servitori. Popor polon nu avem în Bucovina […].

Ei bine, cine prigoneşte pe aceşti poloni? Pentru

ţară şi îndeobşte pentru noi constituie aceşti poloni un

pericol, dar nici din partea noastră, nici din altă parte

n-au avut şi nu au de suferit nici o prigonire sau

nedreptăţire. Din contra, ţara încălzeşte la sânul său

suma de străini, care vin an de an în ţară – între aceşti

în primul loc polonii – şi în scurtă vreme ajung aceşti

străini la poziţii şi situaţii cu mult mai favorabile decât

înşişi fiii ţării.

Birocraţia e de sus până jos împănată cu poloni,

încât unul din cele mai puternice adăposturi ale polo-

nismului îl constituie birocraţia. Spiritul german al

birocraţiei descompune toate familiile funcţionarilor –

numai funcţionarii poloni conservă şi dezvoltă cu

tenacitate limba lor în familie şi în viaţa publică.

Biserica catolică este alt adăpost tot atât de

însemnat pentru polonism, în ţară amvonul şi

propaganda catolică în Bucovina merge mână în mână

cu răspândirea polonismului în ţară […].

Direcţia căilor ferate, care e în Galiţia, ne aduce

an de an sumedenii de impiegaţi poloni, care aşezându-

se aici înmulţesc în mod considerabil familiile polone.

Toţi aceştia propagă cu deosebit zel limba polonă în

sarcina limbilor ţării […]. Am remarcat că pe liniile

vecinale în regiuni curat româneşti, cum este d. e. linia

Hadic – Rădăuţi – Putna – Brodina dai aproape

exclusiv numai de impiegaţi poloni, care folosesc

pretutindeni în serviciu şi afară de serviciu limba

polonă.

171

Mai înfiorător ni se prezintă tabloul, când

analizăm servitorii. Începând din palatul Rezidenţei

până la ultimul burlac vom găsi pretutindeni servitori,

lachei, bucătari ş.c.l. Poloni, care păstrează cu

tenacitate limba lor şi necesitează pe stăpânii lor să

înveţe pentru ei limba polonă şi să o folosească în casa

proprie”1.

Toate aceste pretenţii nejustificate au determinat

replici pe măsură, ţinând treaz românismul

bucovinean, care, în final, a ştiut să-şi apere naţiunea şi

teritoriul.

1 Valeriu Branişte, Scut pentru poloni în Bucovina!?, în

„Patria”, Cernăuţi, an II, nr. 215 din 13/25 decembrie 1898.

172

Din istoria industriei berii în

România. Fabrici de bere din

Bucovina şi Basarabia1

Berea, gulerata licoare care îşi măsoară vârsta în

milenii, este atestată în spaţiul românesc pentru prima

dată în anul 1362, când este menţionat Iacob berariul

din Cluj2, iar cea de-a doua semnalare aparţine spaţiu-

lui moldovenesc şi datează cu 40 de ani mai târziu şi

este din 31 octombrie 1402, când voievodul Alexandru

cel Bun dăruia mănăstirii Moldoviţa, printre alte veni-

turi provenite din nişte mori obişnuite, şi o „jumătate

din altă moară de sladniţă”3 din Baia, sladniţa fiind

instalaţia de producere a malţului, termenul utilizat

pentru materia primă pentru bere fiind, pentru lungă

perioadă de timp, de slad şi nu de malţ.

În Bucovina istorică, încorporată Imperiului

Austriac în anul 1775, prima aşezare în care a fost înre-

gistrată o „fierbătoare de bere” este Sadagura. Această

1 Articol publicat în „Analele Bucovinei”, Rădăuţi –

Bucureşti, an XVI, nr. 1/2009, pp. 109-125, pe care îl reluăm cu

mici adăugiri.. 2 Vezi Documenta Romaniae Historica., C. Transilvania,

vol. XII, Bucureşti, 1985, p. 114. 3 Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I,

Bucureşti, 1975, p. 23.

173

„fierbătoare de bere” era menționată în anul 1776,

alături de o moară și alte meșteșuguri, ca argument în

susținerea cererii locuitorilor respectivei localități

pentru ca aceasta să fie ridicată la rang de târg1.

Cea de a doua localitate care a avut o fabrică de

bere a fost târgul Rădăuţi, unde avea să fie pusă în

funcţiune, prin subvenţia Administraţiei Domeniale

Rădăuţi, prima fabrică de acest gen din ţinut, în anul

1789, pe o uliţă care a fost denumită mai târziu Strada

Berăriei. În 1860 i se adăuga o distilerie de spirt care

rafina spirtul brut produs în velniţele existente în

împrejurimi, precum cele de la Negostina, Şerbăuţi,

Vicşani, Măreţei şi altele. Cu această fabrică s-au pus

bazele industriei băuturilor alcoolice în Bucovina.

Datorită dificultăţilor de administrare, Ministerul

Agriculturii austriac a arendat fabrica, „Brauerei

Radautz”, succesiv, mai multor industriaşi. În 1870,

arendaşul era M. Koflen, iar în1881, Mechel Rudich.

În anul 1890, Ministerul Agriculturii a vândut fabrica

Fondului Bisericesc greco–ortodox, aceasta devenind

„Brauerei des griechisch-ortodoxen Religionfondes”,

fiind arendată apoi lui Michael Rudich & Co. În 1897,

Fondul Bisericesc o vinde lui M. Rudich, de la care

trece în mâinile urmaşului său Solomon Rudich, care o

va moderniza în anul 1911 la nivelul tehnologiei epocii

şi îi măreşte considerabil capacitatea de la circa 8 000

hl la 20 000 hl de bere anual. În 1907/1908 producţia

de bere înregistrată a fost de 18 509 hl. Până în anul

1918 fabrica se va numi „Erste Bukowinaer

Dampfbrauerei S. Rudich”.

1 Arhivele Naționale, București, fond Consiliul Aulic de

Război, pachet I, dosar 42/1776, f. 1.

174

În timpul primului război mondial, Rădăuţii fiind

teatru de război, fabrica a fost incendiată şi distrusă. În

perioada 1918-1919, Erwin, fiul lui Solomon Rudich, a

refăcut clădirile, a reparat utilajele şi a repus fabrica în

funcţiune. Dotarea tehnică a fabricii în anul 1922 era

următoarea:

a) pentru producerea forţei motrice: două maşini

cu aburi de 120 şi de 150 CP, trei cazane de vapori cu

suprafaţa de încălzire de 90 m2, 110 m

2 şi 250 m

2 şi

presiune opt atmosfere, un generator cu curent

continuu de 68 kw şi 220 V, opt motoare electrice cu

un total de 54 CP;

b) instalaţie pentru prepararea malţului cu o

capacitate de 100 vagoane malţ;

c) pentru prepararea mustului: un concasor

pentru măcinatul malţului, o presă pentru malţ, un

cazan pentru fiert cu o capacitate de 75 hl, un cazan

pentru bere, două pompe de apă, un filtru pentru apă, o

maşină pentru curăţat şi sortat orzul, o maşină pentru

curăţat malţul;

d) pentru fermentare: două bacuri răcitoare cu o

capacitate totală de 75 hl, un aparat de răcit, o pivniţă

pentru fermentare, o pivniţă pentru depozitare;

e) pentru răcire: o instalaţie completă cu

condensator de 50 CP, pentru producerea gheţii;

f) pentru îmbuteliere: un aparat de umplut

butoaie, un aparat de umplut sticle, o spălătorie

mecanică pentru curăţarea şi spălarea butoaielor, un

aparat pentru ungerea butoaielor cu păcură;

g) dogărie şi fierărie cu fierăstrău circular,

maşină de găurit şi alte scule.

Cantitatea de materie primă necesară anual era

de 60 vagoane orz şi o jumătate de vagon de hamei, iar

175

combustibilul utilizat anual era de 700 vagoane lemne

de foc.

Personalul întrebuinţat a fost de 30 funcţionari şi

95 de lucrători.

Producţia realizată în anul 1921 a fost de circa

20 000 hl bere, capacitatea maximă a producţiei fiind

de 60 000 hl de bere anual, capacitate care era

înregistrată şi în anul 1926.

Fabrica dispunea de o linie de garaj şi un parc de

vagoane care îi permitea să expedieze la mari distanţe,

cu promptitudine, cantităţile de bere comandate.

Din 1918 şi până la naţionalizare, fabrica va

purta numele de „Prima Fabrică Bucovineană de Bere,

Spirt, Rom şi Liqueururi, Rafinărie de Spirt S.

Rudich”, şi era situată pe str. Regele Ferdinand, nr. 3.

În anul 1935, datele statistice arătau astfel: capitalul

investit – 33 390 400 lei, forţa motrice – 230 CP,

personal de conducere şi lucrători – 47 de oameni,

capacitatea maximă de producţie – 80 000 hl1. Fabrica

producea şi malţ. Sortimentele de bere produse erau

Lumen, Ideal, Doppelmalz.

Fabrica a funcţionat neîntrerupt până în anul

1944, când, datorită evacuării populaţiei din oraş,

aceasta a fost închisă.

1 Informaţiile despre fabrica de bere din Rădăuţi au fost

preluate după Dragoş Luchian, Rădăuţi, vatră românească de

tradiţii şi înfăptuiri socialiste, Editura Litera, Bucureşti, 1982, pp.

70-71, şi N. Arcadian, Industria berei în România, Editura

Revistei „Industrie şi comerţ”, 1936, p.14. Datele referitoare la

dotarea fabricii în anul 1922 au fost preluate după Aurel Râşcanu,

Bucovina din punct de vedere industrial, Cernăuţi, 1299, pp. 55-

56.

176

După naţionalizare s-a numit Fabrica de Spirt,

Bere şi Amidon Rădăuţi, devenită ulterior

Întreprinderea de Bere, Amidon şi Ape Minerale

Rădăuţi. A avut în componenţă fabrica de bere de la

Solca şi, până în 1990, pe cea de la Suceava.

În oraşul Siret a existat una dintre vechile fabrici

de bere din Bucovina care, se pare, a fost fondată în

anul 1795 şi care a reuşit să supravieţuiască o lungă

perioadă de timp. În 1908 funcţiona sub numele de

„Lagerbierbrauerei Julius Beill, Inh. Ines Beill”, când

producea cantitatea de 9 700 hl de bere, iar în 1912 a

ajuns la 11 400 hl. În anul 1912 devine „Bierbrauerei

Julius Beill”, având ca proprietar pe Oskar Beill, care a

arendat-o lui „Dihm & Chwastek”. A produs 11 749 hl

de bere în 1913; 11 870 hl în1915 şi 12 250 hl în 1917.

Începând cu 1919 devine „Prima Fabrică Bucovineană

de Bere, Julius Beill”.

În anul 1922 fabrica întrebuinţa o maşină stabilă

de 12 CP cu un cazan de 30 m2 suprafaţă de încălzire.

Ca dotări, aceasta avea: o instalaţie completă pentru

prepararea malţului cu maşină de curăţat şi sortat

cerealele şi malţul, un cazan de fiert dublu, cu o

capacitate de 60 hl, pivniţă pentru fermentat, pivniţă

pentru depozitat 2 500 hl, diferite filtre, un aparat de

umplut butoaiele, un aparat de umplut sticlele, un

aparat de uns vasele.

Materiile prime utilizate în procesul de fabricaţie

au fost de circa 45 vagoane orz şi 3 000 kg hamei

anual, iar combustibilul întrebuinţat anual era de circa

125 vagoane de lemne de foc.

Personalul se compunea din şase funcţionari şi

30 de lucrători.

177

Producţia înregistrată în 1921 a fost de 12 000 hl

bere, producţia maximă putând atinge circa 30 000 hl

anual. Şi în anul 1936 a produs doar 1 200 hl de bere.

După 1945 se va numi Fabrica de Bere „Siret” şi a

funcţionat doar până în anul 1950.

Între 1898-1905, în Siret, a mai funcţionat o

fabrică de bere: „Brauerei Josef Kwiatkowsky”.

Pentru Gura Humorului, Georg Geib, în Istoria

unui mic oraş1, citându-l pe istoricul austriac Franz

Wickenhauser2, atestă, în anul 1802, la întâi august,

1 Vezi după Erich Beck, Ştefaniţa – Mihaela Ungureanu,

Georg Geib, Istoria unui mic oraş. Studiu monografic al

localităţii Gura Humorului 1774-1940, articol în curs de apariţie

în „Analele Bucovinei”, Bucureşti, an XVI, nr. 1 (32), ianuarie -

iunie 2009 (vezi cuprinsul). 2 Deşi în anul 1490, într-un act de danie al lui Ştefan cel

Mare, este atestată o selişte, „anume Poiana, la Gura Humorului”,

lipsa localităţii Gura Humorului de pe hărţile militare întocmite de

către ofiţerii austrieci înainte şi în vremea anexării Bucovinei, în

timp ce sate din imediata apropiere a respectivei poieni, precum

Voroneţ, Humorul, Bucşoaia, Frasin, Stulpicani, Capu Codrului,

erau menţionate, indicându-se inclusiv poziţia caselor, bisericilor

etc. (hărţile fiind întocmite pentru necesităţi militare), ne

îndreptăţesc să afirmăm că seliştea din Poiana de la vărsarea

Humorului în Moldova a dispărut din diverse motive cu mult

înainte de anul 1770, ca apoi localitatea Gura Humorului să se

înfiripeze imediat după anexarea Bucovinei. (Pentru atestarea

seliştei de la Gura Humorului vezi Documenta Romaniae

Historica. A. Moldova, vol. III, (1487-1504), Bucureşti, 1980, p.

160, iar pentru hărţile militare austriece a se vedea Brouillons des

Bukowiner Aufname bestehend in 71 Sectionen, sc. 1:57 600,

Viena, 1773-1775 [elaborate probabil de maiorul Büschel] (ms. la

Arhivele Naţionale, Bucureşti, cota C VII-2); General Carte von

der neuen Geometrischen Aufnahme; Theils von denen à la vue

aufgenohmenen Gegenden zusamengesetzt, zu Ersehung

derjenigen Gräntz linie, welche bey Formirung eines

178

existenţa unei fabrici de bere, când este menţionat

meşterul berar Xaver Niemayer, însă despre această

fabrică nu mai există nici o altă menţiune.

Informaţia vehiculată de către Georg Geib

trebuie luată cu rezervă. Este posibil ca respectiva

fabrică de bere să fi existat în Mănăstirea Humorului şi

nu în Gura Humorului, deoarece, în 1802, localitatea

Gura Humorului dacă avea două - trei decenii de când

se înfiripase, iar Franz Wickenhauser vorbeşte despre

„şura fostei mănăstiri”. Fără dubii, este vorba despre

mănăstirea înălţată în 1530, pe valea Humorului, în

jurul căreia s-a întemeiat satul cu acelaşi nume şi care,

mai târziu a devenit Mănăstirea Humorului.

Wickenhauser precizează că este vorba despre fosta

mănăstire, deoarece, aşa cum se cunoaşte, aceasta a

fost desfiinţată de către autorităţile austriece odată cu

celelalte mănăstiri, în anul 1783. Or, în Gura

Humorului nu a existat niciodată vreo mănăstire.

Citatul din Franz Wickenhauser, care poate

lămuri acest aspect, este următorul: „În timpul

războiului cu turcii din 1788, localitatea Humor avea

sub administrare fortificaţii şi baraje de lemn [pălănci],

două companii de infanterie dotate cu două tunuri şi o

Arrondissements, vor das Allehöchste Interesse fürzuwählen

erfördelich wäre, [ms. din 1774 atribuit lui Fr. Von Mieg] (anexă

la Daniel Werenka, Topographie der Bukowina zur Zeit ihrer

Erverbung durch Oesterreich, 1774-1785, Cernăuţi, 1895);

Departament des Kazser[ich] Königlich[en] General-Staabs,

Plans des Bukowiner Distrits, bestehend in 72 Sections welche in

denen Jahren 1773, 1774, und 1775, von einem Departament des

Kayss[erliches] Königliches General Staats geometrisch

aufgenomenn worden, Viena, 1778, [elaborate probabil de

maiorul Fr. von Mieg] (ms. la Arhivele Naţionale, Bucureşti, cota

C VII-1).

179

brutărie de campanie situată în şura fostei mănăstiri. În

1850, în Humor s-a întemeiat o distilerie (ale cărei

cazane au fost fabricate din aramă de Lemberg de către

un căldărar – lucrător în aramă – din Siret), iar în 1802

o fabrică de bere (lucrător berar Xaver Neimayer

începând cu 1.08.1802).

O nouă cazarmă pentru cele două companii

militare şi o nouă cârciumă s-au zidit în anul 1785.

Meşteşugurile au înflorit odată cu popularea locului şi

a împrejurimilor, astfel că în 1841 Gura Humorului

avea 185 de case şi 1183 de locuitori, aproape 40 de

meşteşugari cu tot cu ucenici”.

Popularea locului şi a împrejurimilor, la care

se referă Franz Wickenhauser, a avut loc, fără dubii,

mai ales după anexarea Bucovinei de Austria.

Având în vedere aceste aspecte, putem

considera că respectiva fabrică de bere trebuie să fi fost

una de campanie şi să fi produs bere pentru necesităţile

trupelor austriece care erau cantonate în valea

Humorului. Odată cu plecarea respectivelor trupe din

zonă, nu s-a mai vorbit niciodată de o astfel de fabrică

în zona Humorului.

Una dintre fabricile de bere vestite din România

a fost cea de la Solca. Aceasta a fost înfiinţată în anul

18101 în cadrul fostei mănăstiri de călugări, construită

aici de către Tomşa Vodă între anii 1615-1623, şi

desfiinţată ca mănăstire în anul 1785. Amplasarea

fabricii s-a făcut în pivniţele şi anexele gospodăreşti

ale fostei mănăstiri. Cu administrarea fabricii s-a

1 Precizăm că Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Editura

Cartier, Bucureşti – Chişinău, 1999, p. 1698, sotto voce Solca,

afirmă în mod eronat: „Fabrică de bere (cea mai veche din ţară, c.

1615)”.

180

ocupat Fondul Bisericesc greco–ortodox al Bucovinei,

care a arendat-o diferitor comercianţi. Aceştia s-au

îngrijit prea puţin de modernizarea fabricii, care a

rămas dotată cu utilaje de mică productivitate, dacă nu

chiar primitive, până după al doilea război mondial. În

acest sens, Cronica Bisericii Tomşa Vodă consemna că

„arendaşii fabricii nu numai că nu s-au îngrijit de

instalaţii şi clădiri, dar au făcut şi distrugeri, instalând

în imediata apropiere a fabricii grajduri de vite, lucru

care era nepermis”1. De altfel, protocoalele întocmite

an de an de către autorităţile bisericeşti care făceau

vizitaţiile canonice la biserica din Solca menţionau

constant, precum în anul 1878, că „Din cauza porţii de

la clopotniţă, care nu se poate încuia duraver, serveşte

(…) şi clădire de gheaţă pentru pivniţele berăriei”2 .

În anul 1896 fabrica se numea „Bierbrauerei des

griechisch-ortodoxen Religionsfondes” şi era arendată

lui Ferdinand Schaffer & Co. Începând cu 1905,

arendaşul a fost Aron Pressner et Co., care în 1908 îi

dă numele de „Bierbrauerei-Unternehmung Solka,

Aron Prossner jun. & Chaim Zwecker”. Producţia

înregistrată a fost de 8 300 hl în 1913, în 1915 de

10 000 hl şi de doar 100 hl în anul 1917, dar aceasta

din cauza teatrului de război în care era cuprinsă

localitatea Solca. În anul 1918 fabrica se afla în

exploatarea aceloraşi arendaşi, dar cu numele de

„Bierbrauerei des Religionsfonds”.

1 Arhiva S. C. „SAB Rădăuţi” S. A., Fişa tehnică de

prezentare a Fabricii de Bere din oraşul Solca, jud. Suceava,

întocmită de M. Gherman şi Z. Doboş, f. 1. 2 D.J.A.N. Suceava, fond Mitropolia Bucovinei, Secţia 6/2,

dosar 783, fila 23; Secţia 9/1, dosar 214, fila 72, pentru anul 1879.

181

În anul 1922 se preciza că fabrica era dotată

rudimentar, fără maşini de forţă motrice. Ca inventar

avea o instalaţie simplă pentru prepararea malţului, o

instalaţie pentru fierbere şi zaharificare cu o capacitate

de 30 hl în 24 de ore, o pivniţă pentru fermentare

pentru 300 hl şi un beci pentru depozitare pentru 1 400

hl. Producţia înregistrată a fost de circa 3 000 hl deşi ar

fi putut produce până la 10 000 de hl de bere pe an.

Materia primă întrebuinţată anual era de 8-10

vagoane de orz, iar combustibilul necesar anual fiind

de circa 50 vagoane lemne.

Personalul întrebuinţat a fost de patru funcţionari

şi zece lucrători.

În 1929, Prener & Co. exploatau „Solca” -

fabrică de bere s. c. g., iar în anul 1936 apărea cu

numele de Fabrica de Bere Solca şi producea 3 000 hl

de bere. Fabrica a fost arendată succesiv lui Iosef

Weinreb, Arnold Zwecker şi lui Josef Margulies1.

Ultimul contract de închiriere a intervenit între Fondul

Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei de Sud, care

era proprietarul fabricii de bere, şi firma „Solca” –

fabrică de bere, spirt şi lichior Margulies et Comp.

s.i.n.c. Închirierea începea la data de 4 noiembrie 1944

pentru o durată de trei ani. Arendaşul se angaja să

crească producţia de la 4 000 hl în 1944, la 6 000 de hl

în al treilea an de închiriere. Preţul chiriei a fost de 250

000 lei anual, plătibili la începutul fiecărui an, la care

se adăuga o redevenţă de câte 50 lei pentru fiecare

hectolitru de bere produs peste cantitatea anuală de 3

1 D.J.A.N. Iaşi, fond Inspectoratul industrial al Reg. III,

Iaşi, dosar 114/1945, f. 6.

182

000 hl1. Josef Margulies a menţinut fabrica în

funcţiune până la 20 august 1947, activitatea acesteia

fiind apoi întreruptă până în trimestrul IV al anului

1948. La naţionalizare a devenit Fabrica de Bere

„Constantin Dobrogeanu Gherea”.

Apa folosită pentru fabricarea berii era adusă din

pârâul de munte Solcuţa, prin tuburi de lemn.

Toate muncile în fabrică, indiferent de natura lor,

erau executate manual, chiar şi transportul apei calde

pentru spălarea butoaielor de bere s-a efectuat cu

ciubărul cărat de doi oameni pe umeri.

Începând cu data de 1 decembrie 1952 fabrica de

bere a trecut sub administraţia Fabricii de Spirt din

Rădăuţi, devenind astfel o secţie de producţie a

acesteia, moment din care încep primele refaceri

timide, după cum urmează: înlocuirea majorităţii

conductelor de lemn pentru aducţiunea apei; înlocuirea

utilajelor de la secţia de fierbere a berii prin scoaterea

plămăditorului din lemn, unde amestecarea plămezii se

făcea manual, cu un cazan de plămădire metalic

prevăzut cu agitator mecanic; evacuarea borhotului din

plămăditor cu transportator elicoidal, înlocuind

evacuarea manuală cu furcă în vagonete de unde se

transporta pe o linie decovil la o staţie de distribuire;

fierbătorul de must pătrat cu amestecarea manuală cu

lopata a fost înlocuit cu un fierbător sistematic rotund

transferat de la Fabrica de Bere Azuga, prevăzut cu

antrenare mecanică; budanele mici de 20-30 hl au fost

înlocuite cu altele de 50-58 hl, mărind capacitatea de

depozitare a secţiei de fermentare secundară.

1 Arhiva Ocolului Silvic Solca, dosar contracte pe 1944,

filele 257-266.

183

În locul întunecoasei săli de fierbere, fără tavan,

cu acoperişul din lemn putred şi învelitoare din

şindrilă, s-a construit o sală de fierbere cu o înălţime de

trei metri prevăzută cu tavan şi acoperită cu tablă.

S-a construit şi o nouă clădire pentru amplasarea

tăvii de răcire la o înălţime de 4,6 m, având montat în

cascadă răcitorul tubular, şi totodată s-au creat condiţii

pentru depozitarea materialelor şi a materiilor prime şi

a hameiului.

În anul 1954 s-a pus în funcţiune un motor

Diesel de 30 CP cuplat cu un generator de 28 kw. Până

în anul 1954 curentul electric pentru iluminatul

exterior al fabricii a fost furnizat de uzina oraşului

Solca, iar în interior, în pivniţe, se întrebuinţau

lumânări.

Odată cu asigurarea unei centrale electrice

proprii s-au creat condiţiile pentru iluminat precum şi

mecanizarea unor operaţiuni care înainte se făceau

manual, situaţie care a condus la îmbunătăţirea

condiţiilor de muncă, cât şi la creşterea capacităţii de

producţie de la 10 902 hl în anul 1952, la 12 054 hl în

anul 1959.

Până în anul 1956, ca sursă de combustibil s-au

utilizat deşeuri de cherestea şi lemn de foc, după care

s-au realizat modificările tehnice care au permis

trecerea pe combustibil lichid (păcură).

Urmează o altă etapă de dezvoltare a producţiei,

care se finalizează cu creşterea capacităţii de bere finită

la l6 000 hl/an, începând cu anul 1965.

Frigul natural a fost înlocuit cu cel artificial prin

punerea în funcţiune a unei centrale de frig cu o

capacitate instalată de 120 000 Kcal/oră.

184

Renunţarea la gheaţa naturală ca agent de răcire a

permis utilizarea fostelor pungi de gheaţă ca suprafeţe

de producţie, trecându-se în anul 1966 la mărirea

capacităţii de producţie până la 40 000 hl/an. Pentru

realizarea acestei producţii mărite s-a montat un

plămăditor şi un cazan nou de fierbere a mustului, cu o

capacitate de 220 hl bere finită pe zi, realizabile în

două şarje.

La secţia de fermentare primară s-au scos linurile

vechi, din lemn, confecţionându-se 12 linuri de

fermentare din beton armat, placate în exterior cu

faianţă, răcirea asigurându-se cu serpentine de cupru

prin care circula apă potabilă cu alcool, subrăcită.

În secţia fermentare secundară s-au introdus în

spaţiile eliberate tancuri de bere cu capacităţi de la

110-250 hl, menţinându-se în continuare şi o parte din

vechile budane de lemn. Pentru îmbutelierea berii la

sticlă s-a montat un tanc din oţel şi o maşină de spălare

sticle orizontală, un bloc îmbuteliere şi capsulare de tip

„Seitz – Rola”, cu o capacitate de

3 000 de sticle pe oră, adusă prin transfer de la Fabrica

de Bere „Griviţa” din Bucureşti.

Aparatul isobarometric da umplere a butoaielor a

fost înlocuit cu unul nou, prevăzut cu două guri de

umplere, cu o capacitate de 20 hl/oră, furnizat de o

firmă din Magdeburg (Germania). În acest sector s-au

montat o instalaţie nouă de smolire din Cehoslovacia, o

presă hidraulică de confecţionat turte de filtrare în

locul celei manuale şi un filtru de bere nou cu 48 de

rame.

Pentru asigurarea apei tehnologice, s-a construit

o staţie de captare şi filtrare a apei pe Pârâul Izvor,

185

care asigură apa potabilă, iar apa industrială necesară

centralei de frig a fost captată din pârâul Solcuţa.

Pentru creşterea cantităţii de bere îmbuteliată,

vechea instalaţie de tip „Seitz – Rola” a fost înlocuită

cu una de tip „Nama”, de fabricaţie cehoslovacă,

transferată de la secţia Fabricii de Bere „Rahova” din

Constanţa.

Vechea moară de malţ cu două valţuri a fost

înlocuită cu o moară de malţ austriacă, transferată de la

Fabrica de Bere din Timişoara, iar în anul 1981 s-a

montat o moară cu patru valţuri, achiziționată din

Cehoslovacia, cu o capacitate de două tone pe oră.

A fost înlocuită, la secţia de fermentare

secundară, o serie de budane din lemn cu vase

metalice.

Toate aceste modificări au permis mărirea

capacităţii de producţie a fabricii la 56 000 hl/an.

În februarie 1984 s-a montat o instalaţie nouă de

spălat şi îmbuteliat sticle de tip „Coma”, cu o

capacitate de 8 000 - 9 000 sticle/oră, furnizată de către

„Tehnofrig” Cluj-Napoca.

Pavilionul administrativ a fost construit în anul

1973. În anul 1983 s-a înfiinţat aici un mic muzeu al

berii.

După 1990 a fost preluată de către SAB Rădăuţi

S.A. şi producea berea Trei Brazi, pe eticheta căreia

stătea scris „Brasajul realizat după legea purităţii din

1516”. Se făcea referire la vestita legea purităţii berii

„Bayrische Reinheitsgebot”, adoptată în anul 1516, la

23 aprilie, la München, în Bavaria, care permitea

fabricarea berii doar din orz, hamei şi apă potabilă.

Fabrica de bere din Solca a fost, de-a lungul

anilor, un punct de atracţie pentru turişti şi nu numai.

186

Faptul că toţi cei care soseau în fabrică erau trataţi pe

săturate cu vestita bere, nefiltrată, proaspătă, direct din

budane, a ajuns de notorietate a determinat un număr

mare de personalităţi să dorească să vadă procesul

tehnologic şi să deguste la sursă vestita licoare. Cu toţii

aveau să utilizeze, pentru a bea direct din vasele de

fermentare, un linguroi mare din lemn, care era numit

de către berarii locului răpănosul. I se spunea astfel,

datorită faptului că avea pe el urme de spumă de bere

uscată şi lăsa impresia că nu a fost spălat de multă

vreme. În anul 1974, răpănosul avea o vechime de 56

de ani. Probabil va fi fost utilizat încă multă vreme

după acest an1.

La Suceava prima fabrică de bere a fost

„Bierbrauerei Georg Meixner (1862-1890). I-a urmat

„Bierbrauerei Moses Schwerberg” (1880) care în 1890

a devenit „Erste Suczawaer Lagerbierbrauerei Mendel

Schwerberg & Leib Breier”, iar în 1895 apare sub

numele de „Erste Suczawaer Lagerbierbrauerei Leib

Breier & Mendel Schwerberg’s Erben” şi produce în

1908 cantitatea de 10 000 hl de bere, an în care devine

„Bierbrauerei Leib Breier & Gebr. Hellmann”, nume

sub care apare şi în 1925.

În 1974 se pune în funcţiune Fabrica de Bere

Suceava, devenită ulterior Întreprinderea de Bere

Suceava. Sortimentele de bere produse au fost:

Arcaşul, Balada, Bucovina, Bucegi, Carpaţi,

Dragomirna, Rarău, Mestecăniş, Suceava. În anul

1 Nu puţini dintre oamenii care au vizitat fabrica şi care au

avut cunoştinţă de faptul că urmează să apară o carte despre

istoria berii m-au întrebat dacă am scris despre răpănos. Ultimul,

cronologic vorbind, a fost universitarul ieşean, prof. dr. Ilie Dan,

el însuşi bucovinean şi mare iubitor al berii de Solca.

187

1991 fabrica a devenit S. C. „Bermas” S.A., având o

capacitate de 450 000 hl de bere. Noile sortimente de

bere au fost: Ariniş, Bermas, Călimani şi Suceava.

În anul 2001, S. C. „Bermas” S. A. a fost ţinta

unor tentative de achiziţionare de către S. C. „Sil-

Prodinvest” S. R. L. din Târgu Ocna, care deţinea

pachetele majoritare de la S. C. „Albrau” S. A. Oneşti

şi S. C. „Zimbru” S. A. Iaşi, şi care a reuşit să preia

doar 16,5% din acţiuni1. Poziţia fermă a conducerii

societăţii a făcut ca „Bermas” Suceava să rămână, cel

puţin până la această dată, o marcă regională de bere

foarte apreciată.

Având în vedere faptul că producţia de bere2 de

dinaintea primului război mondial, din Bucovina, era

de circa 200 000 hl de bere anual, ceea ce reprezenta

25 litri anual de cap de locuitor, pe câtă vreme, în

1 Vezi Florin Gheţău, Zimbru adulmecă încă o fabrică de

bere, în „Ziarul financiar”, Bucureşti, 10 decembrie 2001;

Laurenţiu Ispir, Zimbrul a început atacul la Bermas, în „Ziarul

financiar”, Bucureşti, 10 decembrie 2001; Neculai Roşca, Bermas

– regina blondă a Bucovinei, pe cale de a fi „răpită” de un

împărat al berii, în „Obiectiv”, Suceava, 8 ianuarie 2002; Mihaela

Mihai, Bermas în derivă, în idem, 28 ianuarie 2002; Neculai

Roşca, În lupta pentru Bermas, interesele nu au culoare politică,

în „Obiectiv”, Suceava, 17 iunie 2002; Alex Livadaru,

Moldovenii mai puternici pe piaţa berii, în „Ziarul financiar”,

Bucureşti, nr. 886/05.06.2002; Dan Constantin, Berea „Zimbru”

se revarsă peste Moldova, în „Ziarul de Iaşi”, Iaşi, 07.06.2002; S.

C. Bermas S. A. Suceava, în „Obiectiv”, Suceava, 12 iunie 2002;

Comunicat de presă, în „Monitorul de Suceava”, Suceava, 20 mai

2002. 2 Vezi Aurel Râşcanu, Bucovina din punct de vedere

industrial, Cernăuţi, 1922, pp. 53.

Datele pentru fabricile de bere din Cernăuţi, aferente

anului 1921 şi 1922, sunt preluate din aceeaşi sursă.

188

1921, producţia întregii ţări (inclusiv noile ţinuturi) era

de 968 669 hl, adică echivalentul a 5,7 litri anual pe

cap de locuitor, se poate vedea marea importanţă a

acestei industrii pentru Bucovina. Cantitatea de bere

produsă era utilizată pentru consumul intern al

Bucovinei, şi doar o mică parte se expedia în Galiţia şi

Vechiul Regat.

Fabricile de bere existente înaintea războiului,

având de suferit de pe urma războiului în aceeaşi

măsură ca şi celelalte unităţi productive, s-au refăcut

printre cele dintâi. Situaţia lor se prezenta, în 1921, în

mod cu totul favorabil, nemaiavând a lupta cu

concurenţa produselor din Boemia şi câştigând un

important debuşeu în nordul Moldovei şi în Basarabia.

În tendinţa către o dezvoltare mai mare, această ramură

industrială a întâlnit un puternic obstacol în criza

transporturilor, industria berii fiind avizată prin natura

ei la mari transporturi de combustibil şi materii prime.

Situaţia industriei berii în Bucovina, în anul

1921, se prezenta în cifre încurajatoare. Existau în total

şase fabrici (trei în Cernăuţi şi câte una în Rădăuţi,

Siret şi Solca) întrebuinţând o forţă motrice de 632 CP

şi un personal de 408 salariaţi, din care 340 de

lucrători. Producţia acestora a atins în anul 1921

cantitatea de 126 000 hl bere, înregistrând un surplus

de circa 350 vagoane malţ anual, reprezentând o

valoare de circa 58 000 000 lei, capacitatea maximă de

producţie fiind de 292 000 hl bere, şi un prisos de 800

vagoane malţ, ceea ce reprezenta o valoare de circa

140 000 000 lei. Combustibilul total consumat a fost

de 2025 vagoane de lemne de foc.

Producţia de bere în anul 1919 a României fiind

de 497 768 hl, se constată că cea a Bucovinei

189

reprezenta aproximativ a patra parte din producţia

întregii ţări, de unde se observă marea dezvoltare a

industriei berii în Bucovina, în raport cu cea din restul

ţării.

Odată cu ocuparea nordului Bucovinei şi a

Basarabiei ca urmare a Notelor Ultimative din 26-27

iunie 1940 ale Guvernului sovietic, în urma cărora

România a fost nevoită să abandoneze aceste teritorii,

şi în urma raptului teritorial practicat de către U.R.S.S.

în 1944, România a pierdut un număr mare de fabrici

de bere din diferite localităţi situate în aceste provincii,

unele dintre acestea având o tradiţie remarcabilă în

producerea guleratei licori.

În Cernăuţi1 primele fabrici de bere au început să

producă în 1862: „Bierbrauerei Samuel Schätz”, care a

funcţionat între 1862-1869 şi „Bierbrauerei Josef

Goebel”, care a produs bere între 1862-1895, fiind

urmate, în 1865, de „Bierbrauerei A. Steiner”, care în

1885 a devenit „Bierbrauerei A. Steiner & Co.” şi a

funcţionat până în anul 1916, când şi-a întrerupt

activitatea din cauza războiului. Producţia de bere

înregistrată a fost: 10 000 hl/1892, 24 073 hl/1907,

20 270 hl/1915.

În anul 1922, pentru producerea forţei motrice

necesare, „Bierbrauerei A. Steiner & Co.” utiliza o

maşină cu aburi de 20 CP, (având planificată

achiziţionarea încă a unei maşini de aburi), un

1 Pentru fabricile de bere bucovinene şi din Basarabia, a se

vedea Almanachul special din Bucovina şi Basarabia p. industria

şi comerţ, Tip. Weisz, Satu Mare, 1929, passim şi Traian Popescu

– Braurei – verzeichnis Rumänien, 3 auflage 1995, Furth, Essen:

Förderergemeinschaft von Brauerei – Werbemittel – Sammlern e.

V., 1995.

190

generator electric de 24 kw şi şapte motoare electrice,

cu un în total 25 CP.

Ca dotare, fabrica avea: o arie pentru încolţirea

orzului, putini pentru muiatul orzului, o cameră de

uscat, o maşină de curăţat grânele, o maşină de curăţat

malţul, un elevator, o maşină pentru transportat malţul,

o maşină de măcinat malţul, o instalaţie pentru fiert, un

răcitor de bere, o pompă pentru bere, două pompe

pentru apă, o pompă pentru aer, un aparat pentru

umplut butoaiele, un aparat pentru umplut sticlele, un

aparat pentru spălat sticlele.

Materiile prime necesare erau 25 vagoane de orz

şi 2 000 kg de hamei, iar combustibilul, circa 150

vagoane de lemne anual. Personalul se compunea din

patru funcţionari şi 40 de muncitori.

Fabrica nu a lucrat în anul 1921, urmând să-şi

reînceapă activitatea în cursul anului 1922. Materiile

prime necesare erau 25 de vagoane de orz şi 2 000 kg

de hamei, iar combustibilul, circa 150 de vagoane de

lemne de foc anual. Personalul se compunea din patru

funcţionari şi 40 de muncitori, producţia estimată fiind

de 14 000 hl de bere, iar capacitatea maximă era de 38

000 hl anual.

Producţia estimată a fost de 14 000 hl de bere, iar

capacitatea maximă de producţie era de 38 000 hl

anual.

În 1869 şi-a început activitatea „Erste

Bukowinaer Dampfbierbrauerei Schnirch, Rubinstein,

M. Zucker & Co.”, care, în 1886, a devenit „Erste

Bukowinaer Dampfbierbrauerei A. G.”, iar în 1895 îşi

schimbă numele în „Erste Bukowinaer Bierbrauerei A.

G.” A produs bere în următoarele cantităţi: 57 060

hl/1912; 86 150 hl/1915; 26 750 hl/1917. Imediat după

191

anul 1918 fabrica a fost numită Prima Fabrică

Bucovineană de Bere şi Industria Spirtului „Beresa”

S. A. şi era situată pe str. Hotinului, nr. 505-508.

În anul 1922 fabrica avea următoarea dotare:

a) pentru producţia forţei motrice: două maşini

cu aburi de 285 CP, patru cazane de aburi cu suprafaţa

totală de încălzire de 370 m2 şi o presiune de opt

atmosfere, 15 motoare electrice de la 1-10 CP – în total

72 CP -, un generator pentru curent continuu de 220 V;

b) pentru prepararea malţului: patru arii pentru

încolţirea orzului, cu o capacitate de opt vagoane, opt

vase de ciment pentru înmuiatul orzului (cu o

capacitate de patru vagoane), o uscătorie pentru malţ

cu amestecare automată (cu o capacitate de două

vagoane în 24 de ore), o uscătorie pentru malţ cu

amestecare manuală (cu o capacitate de un vagon şi

jumătate în 24 de ore), un cuptor al uscătoriei, o

cameră pentru depozitarea malţului cu o capacitate de

80 vagoane, un ascensor electric cu un aparat de

aspirat, şase elevatoare, o maşină pentru curăţat şi

sortat orzul, o maşină pentru curăţat malţul, două

ascensoare;

c) pentru prepararea mustului: un concasor

pentru măcinatul malţului (cu o capacitate de jumătate

de vagon în 24 de ore), două cazane răcitoare (cu o

capacitate de 100 hl), două cazane de fier (cu o

capacitate totală de 150 hl), două pompe de apă, un

filtru pentru apă;

d) pentru fermentare: trei bacuri răcitoare, un

aparat de răcit, 200 putini de fermentat cu capacităţi

cuprinse între 30 şi 40 hl, 150 putini zăcătoare cu

capacităţi cuprinse între 60 şi 100 hl;

192

e) pentru răcire: o instalaţie pentru producerea

temperaturii reci (cu amoniac), cu o reţea de tuburi de

transmitere, un aparat pentru producerea gheţii, care

fabrica 3 000 kg de gheaţă pe zi;

f) pentru îmbuteliere: un aparat de umplut

butoaie, un aparat de umplut sticle, o spălătorie

mecanică pentru curăţarea şi spălarea butoaielor, un

aparat pentru revizuirea şi întărirea cercurilor

butoaielor, un aparat pentru ungerea butoaielor cu

păcură;

g) dogărie şi fierărie cu diferite maşini şi scule.

Materia primă necesară anual a fost de un vagon

şi jumătate de hamei şi 120 vagoane de orz, iar

cantitatea de combustibil de care era nevoie se ridica la

circa 800 vagoane de lemne de foc anual.

Personalul întrebuinţat se compunea din 22

funcţionari şi 105 lucrători.

Producţia, la nivelul anului 1921, a fost de 50

000 hl bere şi înregistra un surplus de 180 vagoane de

malţ, capacitatea maximă a producţiei fiind de

120 000 hl de bere.

În anul 1935, datele statistice arătau următoarele:

capitalul investit – 120 000 000 lei, forţa motrice – 300

CP, personal de conducere şi lucrători – 83 de oameni,

capacitatea maximă de producţie – 80 000 hl,

conducerea fiind asigurată de către Dionys cavaler de

Anchauch şi dr. Ion Ghiţescu1. Fabrica producea şi

malţ.

În 1936 a fabricat 15 000 hl de bere în sortimente

ca Jupiter, Porter Englez, Porter Regală.

1 N. Arcadian, op. cit., p. 14. Autorul dă ca dată de

înfiinţare a fabricii anul 1858.

193

În 1870 au fost puse în funcţiune alte două

fabrici: „Bierbrauerei L. Baygar” şi „Bierbrauerei J.

Oehlgiesser”, dar care, se pare, au avut o viaţă scurtă,

fiind menţionate în activitate, ambele, în anul 1876.

În 1895 îşi începe activitatea „Bierbrauerei

Ronchetti, Reck & Co.”, care în 1902 devine

„Bierbrauerei Ferdinand Ronchetti & Co.” Producţia

de bere înregistrată a fost de 15.190 hl în 1908 şi de 15

200 hl în 1910. În anul 1911 devine „Bürgerliches

Brauhaus, Meyer, Goldstein, Grünberger & Bilgrey”

până în anul 1913, când a produs 7.612 hl de bere şi

când îşi schimbă numele în „Bürgerliches Brauhaus

Gebr. Goldstein & Co”. Cantităţile de bere produse

ulterior s-au cifrat la 14 945 hl în 1914; 7 612 hl în

1915; 12 370 hl în 1917.

În anul 1921, pentru producerea forţei motrice,

fabrica avea o maşină cu aburi de 45 CP, un cazan de

aburi cu suprafaţa de încălzire de 45 m2 şi presiune de

opt atmosfere, un cazan de aburi cu suprafaţa de

încălzire de 16 m2 şi presiune de şase atmosfere. Restul

instalaţiilor erau: o arie pentru încolţirea orzului cu

patru despărţituri, o cameră de uscat cu o capacitate de

3 000 kg în 24 ore, o maşină de tocat, o presă pentru

malţ, o putină de dospit (cu o capacitate de 60 hl), un

cazan de fier (de 60 hl), un compresor de aer, o pompă

de alimentare cu apă, o pompă pentru apă, un aparat

complet pentru umplut butoaiele, un aparat pentru

umplut sticlele, o maşină pentru uns butoaiele cu

păcură, două rezervoare de apă (de 240 hl şi de 40 hl).

Materiile prime utilizate au fost de 60 vagoane

orz şi un vagon de hamei anual, iar combustibil

întrebuinţat anual era de 200 vagoane lemne de foc,

194

personalul încadrat fiind de 12 funcţionari şi 50 de

lucrători.

Producţia anului 1921 a fost de 27 000 hl bere,

iar capacitatea maximă, de 34 000 hl.

În 1925 aceasta a devenit „Fabrica de Bere

Civică” - Wiznitzer & Goldstein, fiind atestată cu acest

nume şi în anul 1935. În 1929 producea berile Mercur,

Regală şi Porter Prior, şi era situată pe str. Plevnei, nr.

3.

Fabrica de bere de pe Strada Gării, care se numea

în 1921 „Berăria Populară” şi era în proprietatea

fraţilor Iacob şi Josef Wijnitzer, fiind arendată fraţilor

Goldstein, lansa în consumul de masă, la 17

decembrie, aceeaşi bere care fusese servită la masa

regală, cu ocazia vizitei regelui Ferdinand în Bucovina

şi inaugurarea solemnă a Universităţii din Cernăuţi,

sub marca „Bere Regală”, arătând că producătorul

acesteia a „beneficiat de distincţia de a furniza bere

atât pentru banchetul regal de la reşedinţă, cât şi la

comersal festiv din Casa Germană şi servind Berea

Regală, anume preparată pentru acest scop.

Atât înalţilor oaspeţi cât şi demnitarilor, care au

luat parte la prânzul regal, le-a plăcut berea aceasta atât

de mult din cauza gustului delicios şi fin, încât de

atunci conducerea berăriei a fost asaltată de

consumatori cu cererea de a pune în consum această

calitate deosebită”1.

Berea era prezentată ca fiind „de o calitate

excelentă şi neîntrecută, are 16 grade şi-i foarte

gustoasă”, şi se vindea atât din fabrică, cât şi la

1 Vezi „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, an IV (1921), nr.

878/23 decembrie 1921.

195

localurile: Palatul Naţional, Casa Germană, Casa

Polonă, Hotelul Central, Restaurantul din Gară,

Cafeneaua L’Europel, Cafeneaua Grand, Cafeneaua

Royal, restaurantele Ebner din Strada Templului,

Schwed, Stach Michailiuk etc.

În anul 1905 îşi înceta activitatea cea de-a opta

fabrică de bere din Cernăuţi: „Bierbrauerei Josef

Proske”. Anul înfiinţării acesteia nu ne este cunoscut.

Numărul mare de fabrici de bere şi de localuri

unde se bea această licoare în Cernăuţi, cosmopolitul

oraş recunoscut ca fiind Heidelberg-ul României, nu a

descurajat în lumea studenţească pe susţinătorii

vinului. Îmi face plăcere să amintesc de regretatul şi

inegalabilul romanist al Universităţii ieşene, prof. univ.

dr. Ştefan Cuciureanu, om foarte cunoscut de boema

ieşeană şi împreună cu care, adeseori, în anii ’70 ai

secolului trecut, am „golit” multe, multe sticle de bere,

din cele îmbuteliate la fabrica de bere din Iaşi.

Povestind adeseori despre timpurile studenţiei sale

cernăuţene, îndrăgitul profesor ieşean m-a învăţat un

catren, pe care îl ştia din acele vremuri. L-am reţinut,

fără a-i cunoaşte paternitatea:

Wein nach Bier

Trinken wir.

Bier nach Wein

Trink nur ein Schwein.

În traducere mot á mot, acesta este: „Vin după

bere / Bem noi. / Bere după vin / Bea numai un porc”,

iar în traducere liberă, versurile, aşa cum mi-au fost

traduse de către Ştefan Cuciureanu, sunt:

196

Vin după bere

Este o plăcere.

Bere după vin

Este un chin.

Nu este exclus să fie o vorbă de duh spusă la un

pahar...de bere de către studenţii germani şi nu numai,

care veneau de la Universitatea din Viena sau poate din

alte centre universitare germane.

Alte fabrici de bere se aflau în localităţi din

judeţul Cernăuţi. Astfel, la Clociucica, funcţiona în

1928 Prima Fabrică de Bere şi Industria Spirtului; în

Lujeni exista Fabrica de Bere „Iacob & Iosif Peritz”,

care era în funcţiune în anul 1935; în Vijniţa a existat

fabrica „Erste Bukowinaer Bierbrauerei” A. G., care a

funcţionat între 1905-1912.

Şi la Chişinău au existat mai multe fabrici de

bere. În 1890 erau trei astfel de fabrici: „Fabrica de

Bere R. Iller”, „Fabrica de Bere Laff” şi „Fabrica de

Bere Rafna”, toate încetându-şi activitatea în acelaşi an

1898. Zece ani mai târziu, în 1908, intră în funcţiune o

nouă fabrică pe care o întâlnim în 1930 cu numele de

Fabrica de Bere „Bohemia” - J. Katz, iar din 1935, cu

numele de Fabrica de Bere „Bohemia” - Dorsin Katz,

devenită după 1940 Fabrica de Bere nr. 1 din Chişinău.

Între 1928-1935 a funcţionat Fabrica de Bere

„Bergschloss”, - M. Chiperwasser, situată pe str.

Munceştilor, nr. 13.

În 1890 îşi începe activitatea „Bierbrauerei

Sophie Rapp”, care devine în 1902 „Bierbrauerei

Mathilde Kempe” şi care apare în 1930 cu numele de

Fabrica de Bere „Rapp” - Crutz Fii. În 1935 era în

funcţiune şi se afla situată pe str. Ion Inculeţ.

197

O alta, „Fabrica de Bere Ziegler” a intrat în

funcţiune în 1890, iar în 1902 a devenit „Fabrica de

Bere J. Sprit” şi a produs bere până în anul 1906.

În 1929 era consemnat ca producător de bere

Rudich S., cu stabilimentul situat pe str. Constantin

Brâncoveanu, nr. 3. În acelaşi an era în funcţiune

fabrica de bere „Bohemia”, de pe str. Unirii, nr. 25.

În Bălţi au existat două fabrici de bere: prima a

fost pusă în funcţiune în 1906 de către Meyer

Brestecico, înregistrată sub numele Fabrica de Bere şi

Malţ „Meyer Brestecico”, Situată pe str. Noul Plan, nr.

24.

Pentru anul 1935, datele statistice arată: capitalul

investit – 3 600 000 lei, forţa motrice – 15 CP,

personal de conducere şi lucrători – opt oameni,

capacitatea maximă de producţie – 5 000 hl. Fabrica

funcţiona în 1940. Brestecico deţinea şi la Iaşi o

fabrică de bere cu o capacitate de 5 000 hl şi în care

investise, în 1935, un capital de 1 400 000 de lei1.

Cea de-a doua, Fabrica de Bere „Abram Dardic”,

a funcţionat între 1928-1937 şi se afla pe str. General

Schina, nr. 4.

La Hotin au funcţionat şase fabrici de bere.

Prima a fost „Chotinsker Bierbrauerei”, care a fiinţat

între 1870 şi 1896, fiind urmată de „Bierbrauerei

Bukarestsky & Goldenthal”, înfiinţată în 1890,

devenită în 1896 „Bierbrauerei L. Bukarestsky &

Goldenthal’s Nachf”, iar în 1901, „Bierbrauerei L.

Bukarestsky”, nume sub care a funcţionat până în

1915.

1 N. Arcadian, Industria berei în România, Editura Revistei

„Industrie şi comerţ”, 1936, p.13.

198

Tot în 1890 ia fiinţă „Bierbrauerei Kolpatschek”,

care în 1896 devine „Bierbrauerei J. Bronstein & M.

Kolpatschek”, iar în 1904, „Bierbrauerei Konstanczi

Bronstein” şi funcționează până în 1915, când şi-a

întrerupt activitatea, probabil, din cauza războiului. În

1929 era cunoscută sub numele de fabrica „Colpacci &

Bronstein” şi era situată pe str. Coşbuc, nr. 9.

Fabrica „Bierbrauerei M. Löwenthal”, pusă în

funcţiune în 1890, a devenit în 1896 „Bierbrauerei

Sura Löwenthal”, iar în 1901 „Bierbrauerei S.

Weinbaum” şi a produs până în 1915.

Între 1925-1935 a funcționat, pe str. Ştefan cel

Mare, nr. 1, o fabrică numită Fabrica de Bere „N.

Peisach & Muller”, care în anul 1935 şi-a schimbat

numele în Fabrica de Bere „Praha”, S. i. n. c.

În Ismail, pe str. Albinelor, nr. 7, se afla Fabrica

de Bere „IUG”, societate în comandită, iar o a doua

fabrică era cea a lui A. Silbermann, P. Gauzner, I.

Gaizner & J. Lachmanovici. Ambele sunt atestate în

anii 1928-1935.

În Orhei, a funcţionat „Bierbrauerei” (1898),

cunoscută între anii 1925-1928 ca fiind Fabrica de

Bere „M. Caţap”, iar între 1929-1936, purta numele de

Fabrica de Bere „Livonia” S. A. În 1936 a produs

1.200 hl de bere. Între anii 1939-1940 era societate în

nume colectiv, iar ulterior a devenit Fabrica de Bere

din Orhei. Se afla pe str. Ivanos, nr. 142.

La Rezina – Târg, între anii 1925-1932 a

funcţionat Fabrica de Bere „Zelerz Şlioma”.

În Secureni – Târg, Fabrica de Bere „Fraţii

Zisman & Co.” era atestată între anii 1928-1932.

La Soroca, în 1872, exista, pe Calea Oituz,

Fabrica de Bere din Soroca. Acesteia i-a urmat

199

„Bierbrauerei P. Selzer”, atestată în 1902, care

producea în perioada 1925-1932 sub numele Fabrica

de Bere „Fraţii Selţer”.

În Tarutino a funcţionat între anii 1925-1935

Fabrica de Bere „Bergguelle”.

La Tighina era atestată Fabrica de Bere şi Malţ

„Nistru” S. i. n. c., despre care ştim doar că a

funcţionat între anii 1925-1940.

Cu referire la fabricile de bere din Bucovina,

trebuie să amintim faptul că acestea, la începutul

secolului al XX-lea, au avut de înfruntat acerba

concurenţă a berii fabricate în Galiţia, dar şi pe

politicienii epocii care doreau cu orice preţ desfiinţarea

propinaţiei1, fapt ce ameninţa interesele producătorilor

de bere. În data de 28 mai stil nou, în legislativul

vienez, avea loc o anchetă privind desfiinţarea acestei

instituţii medievale. Dezbaterea care a avut loc nu a dat

câştig de cauză berarilor bucovineni care cereau o

subvenţie din partea ţării de patru coroane pe hectolitru

de bere, ceea ce s-ar fi ridicat la suma de 1.500.000

coroane pe an2. Deputaţii bucovineni români au arătat

1 Dreptul de propinaţie era monopolul de fabricare şi de

desfacere a alcoolului (Propinationsrecht), care constituia un drept

medieval al marii proprietăţi şi a dăinuit în Bucovina până în anul

1907.

Această prevedere fiscală a constituit o veritabilă

pârghie în susţinerea aşezării străinilor în satele bucovinene, în

special a evreilor galiţieni, care primeau cu uşurinţă dreptul de a

comercializa băuturi alcoolice în debitele de desfacere (crâşmele)

lor. Pentru acest sprijin primit de la autorităţi, aceşti străini au

susţinut întotdeauna interesele guvernamentale în detrimentul

românilor autohtoni, fiind consideraţi „ochiul şi urechea

stăpânirii”. 2 În afacerea propinaţiilor, în „Gazeta Bucovinei”,

200

că desfiinţarea acestei taxe ar duce la o creştere a

consumului de bere şi, implicit, a producţiei, subliniind

faptul că nici concurenţa berii galiţiene nu poate afecta

pe producătorii bucovineni, arătând că în Silezia, şi ea

învecinată cu Galiţia, nu există propinaţia şi că

fabricile de bere au prosperat, dar recomandă berarilor

autohtoni „să producă bere mai bună decât acuma, ca

să poată evita şi combate cu succes concurenţa

Galiţiei”1.

Pentru a-şi apăra şi promova interesele, fabricile

de bere bucovinene, cinci la număr, s-au asociat în

„Uniunea Fabricilor de Bere din Bucovina”. Cele cinci

fabrici care făceau parte, în 1929, din această uniune

erau: „Prima fabrică bucovineană de bere şi industria

spirtului S. A. (Beresa)” din Cernăuţi; „Prima fabrică

bucovineană de bere, spirt, rom, lichioruri, rafinăria de

spirt S. Rudich” din Rădăuţi; „Fabrica Civică de Bere

Wiznitzer & Goldstein” din Cernăuţi; „Prima Fabrică

de Bere Lager, Iulius Beill” din Siret şi Societatea

pentru fabricarea berii” s. c. g. l. din Solca2.

Referitor la preţul berii, în februarie 1929,

aceleaşi fabrici precizau că „au urcat preţurile berii

numai cu diferenţa dintre impozitul vechi şi cel actual

pe alcool (înainte, 150 lei la hl, acuma 300 lei la

hectolitru), plus impozitul pe consumaţie mărit, adică

160 de lei la hectolitru mai mult. Preţurile s-au urcat,

prin urmare, cu un leu la criglă (înainte 10 lei, acum 11

Cernăuţi, an VII (1906), Ediţie separată la nr 13 din 18/31 mai

1906. 1 Ce-i cu propinaţiile?, în „Gazeta Bucovinei”, Cernăuţi,

an VII (1906), nr. 14 din 3 iunie (21 mai) 1906. 2 Vezi „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, an XII (1929), nr.

2914/31 martie 1929, p. 19.

201

lei), şi nu, cum se zvonea, de 2 lei la criglă. Prin

urmare, o scumpire efectivă n-a avut loc, ci s-a adaos

numai diferenţele la impozitele urcate”1.

Înainte de a încheia enumerarea localităţilor din

spaţiul bucovinean şi basarabean care au avut (sau au)

fabrici de bere, trebuie să precizăm că pentru oraşul

Câmpulung Moldovenesc doar o singură sursă indică

faptul că prin anul 1930 Adela şi Iehezkiel Polak au

avut o fabrică de bere şi se ocupau cu vânzarea berii en

gros2, berea cea mai vândută fiind „Aur”, produsă la

Solca, căreia presa locală îi făcea reclamă3.

1 Idem, nr. 2888/26 februarie 1929.

2 Vezi Veronica Bârlădeanu, sub redacţia, Viaţa şi martirul

evreilor din Câmpulung - Bucovina, f. loc, f. a., vol. II, p.613.

[Informaţia trebuie preluată cu rezerve, deoarece nu a putut fi

verificată din altă sursă]. 3 Vezi „Glasul muntelui”, Câmpulung Moldovenesc, an I

(1934), nr. 54/19 mai 1935.

202

Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă1

Pământul românesc dintre Prut şi Nistru, cu

ţinutul Basarabilor din nordul Mării Negre, care a dat,

în final, numele de Basarabia întregii provincii, a fost

răpit de hrăpăreţul vecin de la răsărit şi încorporat în

Imperiul Ţarist în urma Războiului ruso – turc din

1806-1812, odată cu pacea ruşinoasă de la Bucureşti,

din 16/28 mai 1812, când turcii „cedau un teritoriu

care nu le aparţinea şi care făcea parte dintr-o ţară

căreia ei se angajaseră să-i respecte integritatea”, după

cum remarca Nicolae Iorga. Partea răşluită de către

ruşi însuma 45.630 km pătraţi şi era, după expresia

boierilor moldoveni, care protestau împotriva răpirii,

„tot trupul şi inima ţării”. Populaţia românească în

acest teritoriu reprezenta 86% din totalul locuitorilor.

Pentru a preîntâmpina orice confuzie de nume,

dar şi din raţiuni politico-diplomatice care vizau

ocuparea întregii Moldove, ţarul Alexandru I îi

schimbă numele în Basarabia.

Succesorul lui Alexandru I, ţarul Nicolae, în

urma războiului ruso - turc încheiat cu pacea de la

Adrianopole, din 1829, mai smulge o bucată din

pământul românesc, şi anume Delta Dunării şi Insula

1 Articol publicat în „Ţara noastră”, Iaşi, an II, nr. 2 (4),

martie 2009.

203

Şerpilor. Situaţia rămâne neschimbată până în anul

1856, când, prin tratatul de la Paris, Moldova

redobândeşte judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, care,

din păcate, vor fi încorporate iarăşi imperiului ţarist, în

urma războiului ruso-turc din 1877-1878. Statu-quo-ul

va rămâne neschimbat până în 1918.

Imediat după ocupare, s-a trecut la o susţinută

acţiune de rusificarea administraţiei, învăţământului, în

general, cu ţintă precisă înstrăinarea românilor

moldoveni de fraţii lor rămaşi în stânga Prutului, ceea

ce a creat o puternică reacţie ostilă faţă de ocupantul

rus şi o îndreptăţită şi firească dorinţă de reîntregire a

spaţiului românesc.

Declanşarea revoluţiei dela 1848 a creat

premisele consolidării mişcării naţionale în spaţiul

Basarabean, determinând apariţia, la Chişinău, în 1848,

a ziarului „Românul”, iar zece ani mai târziu, a unei

reviste, cu acelaşi titlu, care apărea în ediţie bilingvă

română şi rusă.

Din păcate, în anul 1867, ministrul instrucţiunii

publice din guvernul rus, făcând o vizită în Basarabia

şi constatând că românii de aici nu se speteau studiind

în limba rusă şi că „unirea Moldovei şi Munteniei, şi

formarea unui principat aproape independent şi puţin

binevoitor la adresa noastră (a Rusiei) exercită o

atracţie vizibilă asupra vecinilor lor moldoveni din

Basarabia” dispune eliminarea limbii române, încă din

1867, din programa şcolară şi înlocuirea acesteia cu

limba rusă, iar începând cu anul 1871, în aplicarea

planului de deznaţionalizare a românilor moldoveni,

provincia a căpătat statut identic cu al oricărei alte

provincii din imperiul ţarist.

Un nou curent naţionalist avea să se manifeste

204

începând cu anul 1905, când armatele ruseşti au fost

înfrânte în Manciuria, şi în urma declanşării, în acelaşi

an, a revoluţiei burghezo-democratice, care a zguduit

imperiul, facilitând afirmarea puternică a principiului

naţionalităţilor. O parte a naţionaliştilor moldoveni se

grupează şi editează gazeta românească „Basarabia”.

Printre aceştia se regăsesc Pantelimon Halippa, C.

Stere, Al. Nour, V. Stroenescu, N. Bivol, N. Alexandri,

V. Oatu şi alţii. Tot ei pun bazele Societăţii

Moldoveneşti pentru Răspândirea Culturii Naţionale,

al cărei preşedinte a fost P. V. Bicescu .

Mişcările de emancipare naţională, care

cuprinseseră ample spaţii imperiale, din Finlanda până

în Georgia şi Armenia, apoi până în Ucraina, nu puteau

lăsa deoparte Basarabia. Ca urmare, la Chişinău, a

apărut ziarul „Cuvântul Moldovenesc”, iar la 3/16

aprilie 1917 a fost înfiinţat Partidul Naţional

Moldovenesc ce-şi propune „lupta alături de

celelalte popoare ale Rusiei, pentru slobozeniile

naţionale ale tuturor”. Ulterior, au avut loc congrese

ale societăţilor cooperatiste, ale ostaşilor moldoveni

din armata ţaristă, ale ţăranilor ş. a. La 23 iunie 1917

s-au întrunit în Palatul Libertăţii, delegaţi ai

comitetelor militare, prilej cu care a luat naştere Sfatul

împuterniciţilor ofiţeri şi soldaţilor moldoveni de pe

frontul românesc, condus de Gherman Pântea şi I.

Cojocaru, care a cerut organizarea pe bază

proporţională a Sfatului Tării, care să hotărască asupra

„proiectului autonomiei Basarabiei pe temeiul

naţional şi teritorial”.

La 20 octombrie 1917, la Chişinău are loc

Congresul soldaţilor moldoveni, la care au participat

800 de delegaţi de la diverse unităţi militare

205

reprezentând peste 250 000 soldaţi de pe toate

fronturile, care au hotărât să „declare autonomia

teritorială şi politică” şi crearea „în cel mai scurt

timp” a Sfatului Ţării. Sfatul Tării şi-a deschis

lucrările la 21 noiembrie/4decembrie 1917, fiind

constituit în mod democratic din 150 de deputaţi:

105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani,

2 bulgari, 2 găgăuzi, 1 polonez, 1 armean, 1 grec,

proporţional cu numărul populaţiei.

Proclamată de către Sfatul Ţării, pe data de 2

decembrie 1917, drept Republica Democratică

Moldovenească, Basarabia se va declara

independentă, la 24 ianuarie 1918, dată când Comitetul

Naţional al Studenţilor români din Basarabia adresa o

Chemare către tinerii din această provincie, în care se

preciza: „Noi vrem o Românie a tuturor românilor” şi se

sublinia faptul că „De 106 ani, Basarabia a fost ruptă

de la sânul mamei noastre Moldova şi dată pe mâna

străinilor, care ne-au asuprit şi ne-au batjocorit cum au

vrut, luându-ne orice drept la viaţă naţională şi

omenească”. Acest act a provocat reacţia Ucrainei,

aceasta cerând guvernului român retragerea trupelor

sale în 48 de ore, deoarece aprecia că „Basarabia, din

punct de vedere etnografic, economic şi politic,

formează o unitate indivizibilă cu Ucraina”.

După proclamarea independenţei, gazetele

„Cuvântul moldovenesc” şi „România nouă” au

militat deschis pentru unirea Basarabiei cu

România, exprimând în acest fel sentimentele şi

aspiraţiile românilor basarabeni, populaţie

majoritară în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Aproximativ două luni mai târziu, la 27 martie

1918, Sfatul Ţării, adopta Declaraţia de Unire:

206

„Republica Democratică Moldovenească (Basarabia),

în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi

vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o

sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în

puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza

principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta

lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu

mama sa România”.

Dacă, încă la 7 decembrie, o delegaţie a

României, Franţei, Angliei şi S.U.A. a transmis, la

Chişinău, din partea guvernelor lor, felicitări cu ocazia

înfiinţării Republicii Autonome Democratice

Moldoveneşti, iar actele unirii votate la Chişinău au

fost recunoscute în tratatele internaţionale încheiate la

Paris între 1919-1920, doar Moscova nu s-a putut

împăca niciodată cu gândul că trebuie să renunţe la

Basarabia şi, ca urmare, nu a recunoscut niciodată

unirea Basarabiei cu Ţara Mamă. Ba, mai mult, a trecut

la o serie de acţiuni care dezvăluiau, fără echivoc,

intenţiile imperialiste ale Rusiei Sovietice. În

septembrie 1924 guvernul sovietic a declanşat răscoala

de la Tatar-Bunar, iar în octombrie acelaşi an

înfiinţează dincolo de Nistru aşa – zisa Republică

Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu

capitala la Balta (mutată în 1929 la Tiraspol), pentru a

menţine în conştiinţa lumii că această republică, chiar şi

fără teritoriile reîntoarse la România, este o realitate

geografică şi politică. În Memoriul cu privire la

necesitatea creării acestei republici, autorităţile de la

Kremlin precizau: „Republica Moldovenească ar putea

juca rolul de factor politico – propagandistic pe care îl

joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă

207

faţă de Finlanda”.

Nu uităm să amintim că unele personalităţi ruse

vedeau pământul răşluit în 1812 reîntors la Ţara Mamă

cu mult înainte de Unire. Astfel, Ticomirov scria în

„Rusia politică”, în 1885, că „Liberată, Rusia se va

grăbi – este aproape sigur – de a înapoia românilor

acest teritoriu, precum şi o parte din Basarabia”, iar

celebrul general rus A. N. Kuropatkin, fost Ministru de

Război al Rusiei, scria în 1910: „Populaţia românească

a Basarabiei, anexată acum o sută de ani, trăieşte astăzi

separată şi în afară de populaţia rusă. În viitor, fie pe

cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului

român este de neînlăturat”.

Interesante sunt şi rândurile cunoscutului om

politic al Rusiei, N.N. Durnowo, care, în 1908, scria

următoarele: „În curgerea unui secol, mii şi mii de

hectare de pământ s-au dat ruşilor, bulgarilor şi

coloniştilor germani cu singurul scop de a sili pe

moldoveni, autohtoni în această ţară, de a părăsi

pământul lor de baştină. Şi chiar în anul 1908 sunt

pornite în Siberia 885 familii moldoveneşti pentru a

coloniza acolo pământurile îngheţate din această parte a

imperiului rusesc”.

Politrucii de sorginte sovietică, care susţin astăzi,

la Chişinău, în deplin consens cu autorităţile moscovite,

teoria moldovenismului, adică existenţa unei limbi şi a

unei naţiuni moldoveneşti distincte de limba şi naţiunea

română, nu sunt altceva decât continuatorii ideologiei

celor care au creat, în 1924, amintita republică.

Că lucrurile au stat aşa, a dovedit-o Pactul

Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939 şi, apoi

Notele Ultimative ale guvernului sovietic din 26-27

iunie 1940.

208

Astăzi, la 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu

Ţara Mamă, nu facem decât să consemnăm faptele

istorice şi să recunoaştem că datorită unor interese încă

nepuse în evidenţă ale guvernanţilor de la Bucureşti, în

urma podurilor de flori din 1990, care, iată, s-au veştejit

repede, România a ratat un moment istoric, când şi-ar fi

putut întregi o parte din teritoriile răşluite de către

sovietici.

209

Documente inedite referitoare la

Serbarea de la Putna din

15/27 august 18711

Împlinirea a patru secole de existenţă a

mănăstirii Putna avea să constituie un deosebit prilej

pentru manifestarea spiritului naţional român din

Bucovina, ţinut intrat în legendă, pământul unde

odihnesc voievozi care sunt simboluri vii ale unităţii de

neam şi ale neatârnării ţării de vreo putere străină şi

care avea să împlinească, în scurt timp, un veac de

când, smuls în mod samavolnic din trupul Moldovei,

fusese anexat coroanei habsburgice. Existenţa

neamului românesc în acest ţinut s-a desfăşurat, în

întreagă această perioadă, sub semnul unei continui

dorinţe de realizare a unităţii naţionale.

Comemorarea a 400 de ani de existenţă a

mănăstirii Putna, planificată a avea loc la 27 august

1870, trebuia să devină prilej de trezire a conştiinţei

naţionale, o expresie grăitoare a ceea ce reprezintă

idealul de unitate al tuturor românilor din spaţiul

carpato – danubiano – pontic.

Ideea serbării de la Putna s-a născut la Viena,

1 Publicat în „Moldova”, Iaşi, an IV (1993), nr. 1 (14)/

ianuarie 1993, pp. 18-21.

210

centrul universitar în care s-au regăsit tineri studioşi

din toate provinciile româneşti. În legătură cu

paternitatea acestei idei au existat mai multe păreri. T.

V. Stefanelli o atribuie lui Eminescu iar I. Slavici,

studentului C. Aronovici. O altă ipoteză susţine că

ideea s-a născut în sânul societăţii „România” din

Viena, fiind lansată de fostul ei preşedinte, Aurel

Mureşianu1.

Adevărul asupra acestei probleme a fost elucidat

de neobositul istoric bucovinean T. Bălan, care ajunge

la concluzia că ideea unei serbări naţionale s-a născut

în 1868 printre studenţii români de la societăţile

academice din Viena („România” şi „Societatea

Literară şi Ştiinţifică”, care vor fuziona în 1871,

constituind „România Jună”). În 1869 a avut loc o

adunare comună, ocazie cu care a fost ales un comitet

provizoriu care începe pregătirile şi lansează, în

decembrie acelaşi an, un apel către studenţii români ai

tuturor universităţilor europene. Ca urmare a aprobării

serbării, a fost ales un comitet definitiv care lansează

un nou apel, în martie 1870. „Aceşti studenţi au hotărât

să se întâlnească la o serbare românească pe pământul

«clasic al Bucovinei, unde, între zidurile mănăstirii

Putna, zac de trei secole şi mai bine osemintele lui

Ştefan cel Mare», osemintele acelui erou român

«carele cu braţul său puternic a fost cel mai mare

apărător al românismului în Orient şi al civilizaţiunii

creştine în secolul al XV-lea»”2.

Despre planificata serbare, poetul Mihai

1 Vezi T. Bălan, Serbarea de la Putna, extras din volumul

Şaptezeci de ani de la înfiinţarea Societăţii pentru cultura şi

literatura română în Bucovina (1862-1932), Cernăuţi, 1932, p. 7. 2 Ibidem, p. 13.

211

Eminescu făcea, într-o notă publicată în ziarul

„Timpul” în 15 septembrie 1870, o diferenţiere clară

între aspectul jubiliar, „exteriorul” acesteia, şi cel

intrinsec, care viza crearea unui curent care să conţină

„germenii unei dezvoltări ulterioare”. Fără nici o

îndoială, Eminescu a sesizat importanţa întrunirii

tinerii generaţii la Putna:

„Serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare, deşi

pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră

trecutul nostru pe cât glorios, pe atâta nefericit, totuşi

cu vremea ideea a început a prinde un interes mai

bogat de cum puteam presupune din început. S-a

născut conştiinţa că o întrunire a studenţilor români din

toate părţile ar putea să constituie şi altceva decât

numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru şi

că, cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am

putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce

viitorul ne le impune cu atâta necesitate. Viitorul însă e

continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea

trecutului. Ca el să fie o simplă continuare a trecutului,

cu toate calităţile acestuia, a fost o idee ce trebuia

esclusă a priori. Pentru o rectificare a greşalelor şi

lipselor prezentului, care mâne fireşte va fi pentru toţi

trecut. Însă unul din cele mai mari defecte ale

prezentului e tocmai starea de lucruri ce am

caracterizat-o în liniile prime ale acestei notiţe, şi

trebuinţa cea mai mare ne s-a părut nouă că ar fi o

singură direcţiune a spiritului pentru generaţiunea ce

creşte.

Rezumându-ne, putem spune că, dacă esteriorul

acestei festivităţi are să fie de un caracter istoric şi

religios, interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă

212

pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei

dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din

toată inima.

Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un

singur organism, normal şi fără abatere, e, se-nţelege

de sine, un ideal a cărui împlinire nu e decât

problematică ; însă puţinul bine ce ar putea rezulta

dintr-o încercare de a organiza viaţa viitorului

însemnează totuşi mai mult decât nici o încercare spre

aceasta.

Asta-i espunerea scurtă a scopului serbărei de la

Putna”1.

Din cauza izbucnirii războiului franco-german şi

din motive de ordin material, sărbătorirea este amânată

pentru 15/27 august 1871, iar pregătirile reîncep la 18

martie 1871.

Serbarea a avut loc la data planificată şi la reuşita

ei au contribuit mai mulţi factori, printre care şi

egumenul mănăstirii Putna, Arcadie Ciupercovici,

care, faţă de autorităţile austriece, a accentuat

„caracterul bisericesc al serbării, iar studenţilor le-a

cedat iniţiativa, alcătuirea programei şi libertatea

executării”2.

Despre serbarea de la mormântul lui Ştefan cel

Mare s-a scris relativ mult3 şi documentele referitoare

1 M. Eminescu, Notiţă asupra proiectatei întruniri la

mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, în, Eminescu: sens,

timp şi devenire istorică, Universitatea „Al. I. Cuza”, Colecţia

„Românii în Istoria Universală”, Iaşi, p. 8; volum îngrijit de Gh.

Buzatu, St. Lemny, I. Saizu. 2 T. Bălan, op. cit., p. 56.

3 M. Eminescu, op. cit., în Opera politică, vol. I.,

Bucureşti, 1941 p. 41-42; Idem, Serbarea de la Putna întru

213

la acest moment al istoriei culturale a românilor sunt

îndeobşte cunoscute. Din când în când, cercetătorii au

satisfacţia descoperirii unor documente inedite care

pun într-o lumină nouă o serie de aspecte sau

completează imaginea primei serbări cu caracter

panromânesc.

Ne facem datoria de onoare de a semnala

cititorilor şi cercetătorilor interesaţi de această

problemă existenţa în fondurile de documente ale

Arhivelor Naţionale Istorice din Bucureşti a unui dosar

cu câteva acte care privesc prima perioadă de pregătire

a serbării1. Actele sunt scrise în limba germană, cu

caractere gotice.

Prima filă cuprinde prezentarea pe scurt a

memoria lui Ştefan cel Mare, în „Curierul de Iaşi”, anul IV

(1871), nr. 92-93 din 22 şi 23.08.1871 (Referitor la paternitatea

acestui articol a se vedea N. Barbu, Un articol necunoscut al Iui

Eminescu asupra serbării de la Putna, în „Convorbiri literare”,

1970, nr. 11); T. V. Stefanelli, Eminescu şi serbarea de la Putna,

în Eminescu şi Bucovina, Cernăuţi, 1943, p. 58-82; Ioan Slavici,

Amintiri, 1967, Bucureşti, 1967, p. 40-73 ; A. A. Mureşianu,

Eminescu, Aurel Mureşianu şi serbarea de la Putna, Cernăuţi,

1935; D. Vatamaniuc, Serbarea de la Putna, în Ioan Slavici şi

lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968, p. 103-120; Anghel

Popa, Acum 105 ani, la Putna în „Magazin istoric”, anul X (1976)

nr. 8, p. 30-31; T. Bălan, op. cit.; Anghel Popa, Un document

privind serbarea de la Putna din 1871, în „Mitropolia Moldovei şi

Sucevei”, an L (1974), nr. 5-6, p. 479-481; Idem, Date noi despre

serbarea de la Putna din 1871, în „Mitropolia Moldovei şi

Sucevei” anul LIX (1983) nr. 1-3. p. 90-94, A. D. Xenopol,

Cuventare festivă rostită la serbarea naţională pe mormântul lui

Ştefan celu Mare în 15 (21) August 1871, Iaşi, 1871. 1 Arh. Naţionale Bucureşti, fondul Guvernământul

Bucovinei. Ministerul Cultelor şi Învăţământului, dosar 3/1889-

1917, f. 1-6.

214

materialului anexat, şi anume că guvernatorul

Bucovinei comunică dorinţa studenţilor români aflaţi

la Viena de a comemora sfinţirea mănăstirii Putna

„printr-o adunare masivă a românilor din ţară şi din

ţara învecinată1, cu scopul de a întări sentimentul

naţional român”2.

Din acest document rezultă că raportul anexat a

fost adus la cunoştinţă persoanelor competente să

soluţioneze problema şi apoi a fost trecut la dosar.

Paginile 2, 2 verso şi 3 cuprind raportul guvernatorului

Bucovinei, cavalerul de Myrbach, adresat Ministrului

Cultelor şi Învăţământului, dr. Karl von Stremayr,

datat 8 iulie 1870, în care se arată că autorităţile din

Cernăuţi au fost înştiinţate de către prefectul din

Rădăuţi, Oreste Renney, că studenţii români din Viena

intenţionează să facă la 27 august 1870, la Putna, o

„adunare în masă a românilor din ţară precum şi din

ţara învecinată”3.

Guvernatorul Bucovinei, sesizând importanţa

deosebită pe care o acordau acestui eveniment

organizatorii, făcea următoarea precizare: „Câţiva

tineri români din Viena şi-au însuşit ideea de a folosi

serbarea bisericească ortodox-orientală pentru a întări

sentimentul naţional român, de a demonstra Unitatea

dintre românii din Bucovina cu cei din Principatele

dunărene şi cu cei din Transilvania şi de a organiza în

felul acesta, sub auspiciile religioase, o serbare

1 Ţara învecinată = România.

2 Arh. Naţionale Bucureşti, fondul Guvernământul


1917, f. 1. 3 Ibidem, f. 2.

215

naţională”1.

În continuare, sunt prezentate informaţii cu

privire la pregătirile ce aveau loc în vederea serbării, se

cer indicaţii şi se recomandă efectuarea de investigaţii

mai precise cu privire la persoanele care au iniţiat

această acţiune şi scopul lor.

Documentul următor (pag. 4 şi 4 verso ale

dosarului) este copia raportului egumenului mănăstirii

Putna, Arcadie Ciupercovici, datat 12/24 mai 1870,

care a fost trimis în anexă la raportul guvernatorului

Bucovinei.

Ciupercovici înştiinţează Consistoriul Ortodox

din Cernăuţi că a luat cunoştinţă din ziare că „un

număr mai mare de români intenţionează să se adune la

mănăstire în semn de mare veneraţie şi recunoştinţă

pentru cel mai darnic ctitor al Mănăstirii Putna pe care

acest cel mai sărbătorit principe al Moldovei a dotat-o

în mărinimia sa, cu 59 de moşii, încorporate acum în

bunurile Fondului Religionar ort. or., pentru a-i

comemora a 400-a aniversare”2. Egumenul

Ciupercovici solicită ca Fondul Bisericesc, având în

vedere numărul mare de oaspeţi care vor veni cu

ocazia hramului, să aloce o sumă anuală de 300 de

florini.

Următoarele două foi ale dosarului cuprind două

documente, ambele publicate de către T. Bălan3.

Primul este raportul prefectului de Rădăuţi, Oreste

Renney, în care se comunica faptul că la Putna s-a

planificat o mare serbare naţională. Ultimul document

1 Ibidem, f. 2.

2 Ibidem, f. 4.

3 Vezi T. Bălan, op. cit., p. 72-73 şi 76.

216

care a fost anexat de guvernatorul Bucovinei la

raportul său este o copie după ordinul dat de către el

Prefecturii Rădăuţi, din 8 iulie 1870, în care se arată că

„proiectata adunare populară de la Putna necesită cu

atât mai mult o supraveghere din partea oficialităţilor

întrucât vor participa la ea mulţi străini şi se

intenţionează şi o serbare în amintirea lui Ştefan cel

Mare”1.

Din aceste documente, mai puţin raportul

egumenului Ciupercovici, se desprinde atenţia

deosebită cu care autorităţile urmăreau desfăşurarea

pregătirilor efectuate de către români în vederea

comemorării celor 400 de ani de existenţă a Mănăstirii

Putna. Dată fiind importanţa istorică a serbării de la

Putna, punem la îndemâna celor interesaţi primele trei

documente, redându-le in extenso:

I. 12 iulie 1870. Rezumatul raportului

guvernatorului Bucovinei referitor la proiectata

serbare de la Putna

Jahr 1870

Präsidium

des k. k. Ministeriums für Cultus und Unterricht

P. Nr. 325/Präs.

Datum 8 Juli 1870 u. Z. 1064/Präs.

präs. 12 Juli 1870

Landespräsident für die Bukowina mit der

Anzeige, dass einige in Wien weilende romanische

1 Ibidem, f. 76. Vezi şi Arhivele Naţionale, Bucureşti, loc.

cit., f. 6.

217

Studierende die in dem gr. ort. Kloster Putna vom 27

August 1. J. das Fest der Klosterweihe durch eine

Massenversammlung von Romanen aus dem Inn —

und benachbarten Auslande begehen wollen, um das

romanische Nationalgefühl zu Stärken.

Zur gef. Einsicht:

Herrn Ministerialrath Jireček

Dient zur Wissenschaft und geht ad acta.

Wien, 13 Juli 1870

Czudin

Traducere*:

Anul 1870

Prezidiul

Ministrului c. c.1 al Cultelor şi Învățământului.

Nr. înregistrare interior, 325/ prez[idial]

Data: 8 iulie 1870. Nr. 1064/ prez[idial[

Prezentat 12. VII.

Guvernatorul provinciei Bucovina comunică că

un grup de studenţi români aflaţi la Viena doreşte să

serbeze la 27 august a. c. aniversarea sfinţirii

mănăstirii gr(eco) – ort(odoxă) Putna prin o adunare

masivă a românilor din ţară2 şi din ţările învecinate, cu

* Traducerea textelor germane ne-a fost făcută în anul

1982 de către universitarul ieşean, latinistul Octav Tcaciuc, la

memoria căruia ne înclinăm cu pioşenie, şi, independent, de către

avocatul câmpulungean D. Popescul, şi el trecut în lumea

umbrelor, ambii cunoscători desăvârşiţi ai scrierii gotice. 1 c. c. = cezaro – crăiesc sau imperial – regal.

2 Bucovina.

218

scopul de a întări sentimentul naţional român.

Spre cunoştinţă:

D-lui consilier ministerial Jireček

Văzut ss. indescifrabil, 13/VII.

Serveşte spre cunoştinţă şi trecere la dosar.

Viena, 13 iulie 1870

ss/indescifrabil Văzut 12.VII.

ss. Czudin

ss/indescifrabil

(Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Guvernământul

Bucovinei, Ministerul Cultelor şi Învățământului, dosar 3/1889-

1917, f. 1. Original în limba germană).

II. 8 iulie 1870. Raportul guvernatorului

Bucovinei, cavalerul de Myrbach, adresat

Ministerului Cultelor şi Învățământului vienez, în

care arată ce a aflat despre proiectata serbare de la

Putna şi cere instrucţiuni pentru prefectul de

Rădăuţi.

Euere Excellenz !

Laut der in Abschrift beiliegenden Berichte des

gr. ort. Consistoriums und des k. k.

Bezirkshauptmaunns in Radautz, soll auf Veranlassung

einiger in Wien weilenden romanischen Studierenden

in dem gr. ort. Kloster Putna am 27. August d. J. das

Fest der Klosterweihe durch eine Massenversammlung

von Romänen aus dem Inn — und dem benachbarten

Auslande begangen werden.

219

Raportul guvernatorului Bucovinei,

cavalerul de Myrbach

220

Raportul guvernatorului Bucovinei,

cavalerul de Myrbach (finalul)

221

Durch verlässliche Umfragen über die Urheber

und den Zweck der beabsichtigen Versammlung habe

ich Folgendes in Erfahrung gebracht :

Einige junge Romanen in Wien fassten die Idee,

das erwähnte gr. ort. Kirchenfest zu benützen um das

romanische Nationalgefühl zu stärken, den

Zusammenhang der Romanen aus der Bukowina mit

jenen aus den Donaufürstenthümern und aus

Siebenbürgen zu manifestieren und auf diese Weise

unter religiösen Auspizien eine Nationalfeier zu

veranstalten.

Schriftliche Einladungen dieser Idee bei Zeiten

vorzuarbeiten sind bereits erlassen worden ; das in

Siebenbürgen erscheinende romanische Blatt „Trajan”

hat auch bereits ein Programm des Wiener Comitees

gebracht, welches jedoch von diesem angeblich als

apokryph bezeichnet wurde, indem das eigentliche

Programm erst festzusetzen sein soll.

Eins steht aber bereits fest, nämlich die

Ausschmückung des im Kloster befindlichen

Mausoleums Stefans, eines moldauischen Fürsten,

welcher im Jahre 1466 das Kloster stiftete und von den

Romanen mir dem Ehrentitel des „Grossen” und

„Eroul“ (der Held) geziert, wegen seiner Kämpfe

gegen Ungarn und Polen besonders verehrt wird.

Das Grabmal soll durch eine grosse silberne

Urne, dann durch kostbare Teppiche geschmückt und

in dem hinzu Kollekten unter allen Romanen die Mittel

bieten, hiedurch zum Nationaldenkmal gestempelt

werden. Sicherem Vernehmen zufolge sind zu diesem

Berufe bereits bei 12000 fl zusammengelegt worden.

Wiewohl die beabsichtigte kirchliche

222

Versammlung nicht ganz nach der hergebrachten Art

stattfinden soll, und auch national-politische Zwecke

verfolgt, so glaube ich doch vor der Hand bloss die in

Abschirift beifolgende Weisung an den Radautzer

Bezirkshauptmann richten zu sollen, bitte jedoch Seine

Excellenz den Herrn k. k. Minister des Innern um

Veranlassung, damit das Nähere über die Personen und

Zwecke der Urheber in Wien ermittelt und ich mit

eventuellen Weisungen hievon in Kenntnis gesetzt

werde. Ich werde übrigens nicht unterlassen, auch

hierlands die weitern Vorbereitungen zu überwachen

und hiernach die Vorkehrungen zu treffen.

Genehmigen Euer Excellenz den Ausdruck meiner

tiefsten Ehrfurcht und Ergebenheit.

Czernowitz, an 8 Juli 1870

Myrbach

An

Seine Excellenz

den Herrn K.K. Minister

für Kultus und Unterricht

Dr. Karl von Stremayr

Traducere:

Excelenţa Voastră,

În conformitate cu rapoartele Consistoriului

gr(eco)-ort(odox) şi a c.c. prefectului de Rădăuţi,

anexate în copie, urmează ca la iniţiativa unor studenţi

români aflaţi la Viena să se oficieze la 27 august a. c,

la mănăstirea gr(eco) – ort(odoxă) din Putna,

aniversarea sfinţirii mănăstirii prin o adunare în masă a

românilor din ţară precum şi din ţara învecinată.

223

Prin investigaţii speciale efectuate cu privire la

iniţiatorii şi la scopul adunării proiectate am obţinut

următoarele informaţii :

Câţiva tineri români din Viena au îmbrăţişat

ideea de a folosi serbarea bisericească ortodox-

orientală pentru a întări sentimentul naţional al

românilor, pentru a demonstra unitatea românilor din

Bucovina cu cei din Principatele dunărene şi cu cei din

Ardeal şi în acest fel să se organizeze, sub auspiciile

religioase, o serbare naţională.

Invitaţii scrise pentru pregătirea din timp a

acestei idei au fost deja lansate. Ziarul românesc

„Traian”, care apare în Ardeal, a publicat deja un

program al comitetului din Viena, pe care însă acesta l-

a calificat drept provenit din sursă dubioasă, programul

propriu-zis urmând a fi stabilit.

Un lucru este deja sigur şi anume împodobirea

mausoleului lui Ştefan aflat în mănăstire, principele

moldovean care a ctitorit în anul 1466 mănăstirea şi

care a fost cinstit de români cu titlul de onoare „cel

Mare” şi „Eroul” şi este venerat în mod deosebit

datorită luptelor sale împotriva ungurilor şi a polonilor.

Este vorba ca mormântul să fie împodobit cu o

mare urnă de argint, apoi prin covoare preţioase, în

care scop se vor face colecte printre toţi românii care

dispun de mijloace, acest mormânt să fie proclamat

monument naţional. Conform unor informaţii sigure s-

au strâns în acest scop circa 12 000 florini.

Deşi intenţionata adunare bisericească nu se va

desfăşura cu totul conform vechilor datini şi deşi se

urmăresc scopuri naţional-politice, sunt totuşi de

părere că deocamdată trebuie să i se trimită prefectului

de Rădăuţi numai instrucţiunile anexate în copie şi rog

224

pe Excelenţa Sa domnul Ministru c. c. al Internelor de

a dispune să se îndrumeze investigaţii mai precise cu

privire la persoanele şi la scopul iniţiatorilor din Viena,

iar eu să fiu încunoştinţat prin eventuale instrucţiuni

despre aceasta. De altfel eu nu voi neglija să

supraveghez pregătirile de aici din ţară şi să iau în

această direcţie măsurile cuvenite.

Primiţi, Excelenţa Voastră, expresia celei mai

profunde veneraţii şi supuşenii.

Cernăuţi, în 8 iulie 1870. ss. Myrbach

Către,

Excelenţa Sa dl. Ministru c. c. al Cultelor şi

Învăţământului,

Dr. Karl von Stremayr


Bucovinei, Ministerul Cultelor şi Învăţământului, dosar 3/1889 -

1917, f. 2 - 3. Original în limba germană).

III. 12/24 mai 1870. Raportul egumenului

mănăstiri Putna, Arcadie Ciupercovici, prin care

solicită fonduri suplimentare pentru praznicul

prilejuit de cea de a 400-a aniversare a sfinţirii

mănăstirii.

Hochwürdiges bischöfliches Konsistorium !

In Gemässheit des hohen Konsistorial-Auftrags

ddto 27. April/5. Mai 1870, Z. 2180, erlaubt sich das

gehorsamst gefertigte Kloster ehrfurchtsvoll dahin zu

225

berichten, dass selbes auch nur nach den

Zeitungsberichten und vom Hörensagen vernommen

hat, dass am 15/27 August, dem Tage der Maria

Himmelfahrt des Klösterlichen Kirchweihfestes, eine

grössere Anzahl von Romänen im Kloster sich zu dem

Zwecke zu versammeln gedenken, um zum Zeichen

der grossen Verehrung und Dankbarkeit für den

wohltätigsten Gründer des Putnaer Klosters, welches

dieser gefeierste Fürst der Moldau in seiner Grossmuth

mit 59 Gütern, dermalen dem gr. ort. Religionsfonde

einverleibt, dotirt hat, das 400 jährige Erinnerungsfest

abzuhalten, jedoch sind diesbezüglich von ihnen noch

keine Vorbereitungen in oder aus dem Kloster

vorgenommen worden, und wenn auch welche zur

Realisierung des beabsichtigten Zweckes nothwendig

wären, so dürfen sie nicht in das kirchlich

Gottesandacht ausübende Bereich des Klosters störend

eingreifen, auch wird sich das, Kloster dazu nicht

betheiligen, zumal dem Convente ohnehin mit der dem

Stifter und unserer Mutterkirche Zwecke gemäss

verbundenen Abhaltung der alljährlichen abberühmten

[sic!] Tage üblichen Kirchweihfestlichkeit, die allemal

von sehr zahlreichen Gästen verschiedenen Standes

und Konfession besucht wird, sehr grosse und zwar

unerschwingliche Auslagen bevorstehen, deshalb auch

der nunmehrige Klostervorsteher genötigt wird zur

Wahrung und Erhaltung des Ansehens und des

alterthüm-lichen Rufes für den im Inneren dieser

Klosterkirche ruhenden wohltätigsten Stifter, wie auch

für das einst berühmteste und reichste Kloster, aus

seinem Kleinen salarium 3 bis 400 Gulden ö. W.

auszugeben, nach dem der jährliche Pauschalbetrag

von bloss 300 Gulden behufs Ausübung der Gastfre-

226

Raportul egumenului Arcadie Ciupercovici

de la mănastirea Putna

227

undschaft und des Empfanges der im Jahreslaufe

dieses Kloster besuchenden Gäste äusserst niedrig

gegriffen ist, und daher es nur billig und gemecht (sic!)

die nunmehrige Conventualsbitte erscheint, womit das

hochwürdige Konsistorium zur jährlichen

abzuhaltenden feierlichen Kirchweih fest-lichkeit

wenigstens, behufs Empfangs der zahlreichen Gäste,

ein Tafelgeld von 300 Gulden ö. W. gnädigst aus dem

gr. ort. Religionsfonde hohen Amts, auszumitteln

gewähren wolle.

Kloster Putna, am 12/24 Mai 1870

Arcadie Czuperkowicz, m p. Igumen.

Nr. 2859. Hochlöbliche k.k. Landes Regierung !

Wird einer hochlöblichen Kais. Königl.

Landesregierung ergebenst zur Kcnntniss vorgelegt, -

vom bukowiner Konsistorium.

Czernowitz am 23 Mai/4 Iuni 1870. - Im

Auftrage Seiner Excellenz des hochwürdigen Bischofs.

Bendella, m. p.

Traducere:

La nr. 323/870 prez[idial]

Prea Venerabile Consistoriu Episcopesc,

În conformitate cu ordinul înaltului Consistoriu

cu data de 27 aprilie/9 mai 1870, nr. 2180, subsemnata

mănăstire, cu supunere îşi permite a raporta că a aflat

tot numai din articole de ziar şi din zvonuri că în 15/27

august, ziua înălţării Maicii Domnului, cu ocazia

sărbătoririi sfinţirii bisericii mănăstirii, un număr mai

mare de români intenţionează să se adune la mănăstire

228

Raportul lui Oreste Renney, prefectul de Rădăuţi

în semn de mare veneraţie şi recunoştinţă pentru cel

mai darnic ctitor al mănăstirii Putna, pe care acest cel

mai sărbătorit principe al Moldovei a dotat-o, în

mărinimia sa, cu 59 moşii, încorporate acum în

bunurile Fondului Religionar ort. or., pentru a

comemora a 400-a aniversare; că însă până acum nu s-

a făcut din partea lor pregătiri nici în interiorul

mănăstirii şi nici în afara ei, şi că chiar dacă pentru

scopul urmărit s-ar impune pregătiri; ele nu vor putea

229

tulbura sfera de activitate bisericească de serviciu divin

al mănăstirii, iar mănăstirea nu va participa la ele, mai

ales că conventul mănăstirii şi aşa va avea de suportat

cheltuieli foarte mari şi inaccesibile în legătură cu

scopurile ctitorului şi al

bisericii noastre legate de sărbătorirea anuală a

sfinţirii bisericii, a zilei amintită mai sus; or de fiecare

dată este frecventată de numeroşi oaspeţi de diferite

stări sociale şi de diferite credinţe, motiv pentru care

actualul egumen se vede nevoit, ca pentru menţinerea

şi conservarea prestigiului şi a vechii reputaţii a celui

mai generos ctitor care se odihneşte care a fost

odinioară cea mai bogată şi vestită mănăstire, de a

cheltui din micul său salar de până la 300 – 400 florini

v(alută) a(ustriacă), având în vedere că dotaţia totală

anuală de 300 florini v(alută) a(ustriacă) cu scopul

practicării ospitalităţii şi a primirii oaspeţilor care se

perindă în cursul anului este extrem de mică, motiv

pentru care apare dreaptă şi echitabilă rugămintea

actualului convenit ca venerabilul Consistoriu să

binevoiască a aproba o sumă anuală de 300 florini

v(alută) a(ustriacă) din Fondul Bisericesc ort. cr.,

pentru serbările anuale a sfinţirii bisericii, ceea ce este

puţin pentru primirea numărului mare de oaspeţi.

Mănăstirea Putna, în 12/24 mai 1871

Arcadie Ciupercovici, igumen, m. p.1

Nr. 2859.

Către prea onoratul guvernator c. c. al Ţării2

1 m. p. = manu propria.

2 Bucovina.

230

Se înaintează respectuos onor guvern c.c. al Ţării

spre ştiinţă, de la Consistoriul bucovinean,

Cernăuţi, 23 mai/4 iunie 1870.

Din ordinul excelenţei sale, a preasfinţitului

episcop.

Bendella, m. p.



1917, f. 4. Copie în limba germană).

231

NICOLAE IORGA ŞI

NAŢIONALISMUL ROMÂNESC ÎN

SPAŢIUL BUCOVINEAN1

Bucovina, despre care N. Bălcescu afirma că este

„ţara care cuprinde templul de glorie al moldovenilor”

şi că este „fala Moldovei”2, M. Kogălniceanu o

considera „cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu

Câmpulung, vechea republică română, cu Suceava,

capitala domnilor-eroi, cu cele mai renumite şi mai

bogate mănăstiri, ca Putna, păstrătoarea oaselor lui

Ştefan cel Mare”3, A. D. Xenopol o numea „partea cea

mai frumoasă, grădina Moldovei”4, Ion Petrovici o

aprecia ca fiind „cristelniţa de aur, de la care am primit

pentru totdeauna crezul dragostei fanatice pentru

ţară”5, iar N. Iorga spunea că „a fost o pradă dulce

1 Comunicare prezentată în cadrul cursurilor de vară ale

Universităţii Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, la

data de 11 august 2008 şi tipărită în volumul Nicole Iorga 1871-

1940. Studii şi documente, vol. VI-VII, Editura Universităţii

Bucureşti, 2008, pp. 275-300. 2 Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 315. 3 M. Kogălniceanu, Răpirea Bucovinei după documente

autentice, Editura Socec & Co., S. A. R., Bucureşti, 1941, p. 12. 4 A. D. Xenopol, Resboaiele dintre ruşi şi turci şi

înrâurirea lor asupra ţerilor române, vol. I, Jassy, 1880, p. 98. 5 Apud Mihai Iacobescu, Iorga şi Bucovina, în Nicolae

Iorga 1871-1940. Studii şi documente, vol. III, Editura

232

pentru cine ne-a luat-o”1, avea să se găsească la

cumpăna dintre veacurile XIX şi XX marcată de lupte

intestine între principalii lideri ai diferitelor formaţiuni

româneşti, pe de o parte, dar şi în bătălie directă cu

guvernatorul imperial baronul Friedrich Bourguignon

de Bamberg (1897-1903), cel care a manifestat

constant o atitudine antiromânească impunând o

cenzură draconică împotriva organului de presă al

Partidului Naţional Român, ziarul „Patria”, adesea

confiscându-l, o parte dintre colaboratori fiindu-i

expulzaţi (Valeriu Branişte, Adrian P. Deseanu); cel

care a dizolvat Congresul Bisericesc, acuzând constant

preoţimea de iredentism şi neloialitate faţă de Austria,

care a dispus ca studenţii români care au manifestat o

atitudine patriotică în timpul fugii mitropolitului

Arcadie Ciupercovici să fie aspru sancţionaţi; cel care

a pus în practică, cu foarte mult zel, politica

ocupantului austriac de deznaţionalizare a românilor şi

de sprijinire făţişă a intereselor străinilor în detrimentul

românilor autohtoni. Despre guvernatorul

Bourguignon, Iorga spunea că a fost un „duşman

îndârjit al românilor”2.

Tot ce se întâmpla în Bucovina din punct de

vedere politic, cultural, social-economic nu-i era străin

lui Nicolae Iorga. Încă din 1903 îşi exprima puncte de

vedere tranşante cu privire la mediul politic

bucovinean. Văzând ambiţiile politice ale lui Aurel

Onciul, cel care mai târziu avea să se opună intrării

Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 179. 1 N. Iorga, Împrejurări bucovinene, în „Sămănătorul”, an

II, nr. 48/30 noiembrie 1903, p.755. 2 Idem, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti,

1938, p. 114.

233

armatei române în Bucovina, Nicolae Iorga scria că

acesta „a îndrăznit, pentru triumful politicii pe care de

mult timp o credea cea mai bună, ceea ce nu îndrăznise

nimeni până la dânsul, dintre oamenii din popor ce

râvneau jilţurile boierilor: el a călcat în picioare idealul

naţional, a întins mâna rutenilor şi a înteţit ţărănimea la

războiul în alegeri pe tema urii de clasă”1.

Peste ani, despre această tristă figură a politicii

bucovinene, Iorga scria: „Aurel Onciul a fost cel mai

înfocat îndemnător la vrajbă, insultător neobosit, nu

numai al adversarilor săi locali, boieri şi preoţi, cărora

a ştiut a mobiliza pe învăţători şi pe ţărani, dar şi al

românilor din România, împotriva cărora a dus

campanii turbate…”2

Apariţia în 1903, la Cernăuţi a lucrării prof. univ.

Eugen Kozac, Die Inschriften aus der Bukovina îi

prilejuieşte lui N. Iorga o primă manifestare directă şi

de amploare prin publicarea unei luări de poziţie

intitulată Culegerea de inscripţii moldoveneşti din

Bucovina a D-lui Kozac, apărută la Cernăuţi, în 1904.

Deşi eruditul profesor rutean, Eugen Kozak, a reprodus

corect cele 170 de inscripţii pe care le publica (133

slave, 16 româneşti, 13 armeneşti, 4 greceşti şi câte

două latine şi arabe) a ignorat pur şi simplu punctele de

vedere ale specialiştilor români, căci nu putem crede

că, universitar fiind, nu a avut cunoştinţă de ce s-a

publicat în România, referitor la respectiva tematică,

până la data cercetărilor sale. Evident, în această

situaţie Kozak nu putea emite judecăţi corecte, ceea ce-

1 Ibidem.

2 N. Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti,

1938, p.116.

234

l îndreptăţeşte pe Iorga să precizeze că „Învăţătorii

străini nu mai pot cerceta, ca până mai dăunăzi istoria

noastră, fără a se adresa la lucrările noastre, fără a

utiliza lucrările noastre”.

Peste ani, adresându-se sucevenilor şi referindu-

se la aceeaşi lucrare, Iorga afirma următoarele:

„...cartea care cuprinde inscripţiile de piatră de la toate

bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte

frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul

român, dar şi de un duşman, pentru a ne face rău, e

făcută de d. profesor de la Universitatea din Cernăuţi

Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al

poporului românesc care şi-a scris cartea în limba

germană, a publicat-o în Viena cu sprijinul statului

austriac şi cu intenţia hotărâtă de a arăta de la un capăt

la altul că tot ce se găseşte în Bucovina este românesc

numai în aparenţă, iar în ce priveşte izvoarele şi

adevărata însemnătate e rusesc”1.

La 2 iulie 1904, Nicolae Iorga participă la

festivităţile prilejuite de comemorarea morţii lui Ştefan

cel Mare. A adus cu el extrasul despre Ştefan cel Mare

din Istoria românilor în limba germană („în două ediţii

de lux, cu un tiraj de 20.000 şi 40.000 de exemplare”2),

pe care „l-am împrăştiat gratuit şi aceşti ţărani chiar

întindeau după dânsul asprele lor mâini lacome”3.

Despre acest moment, Iorga consemna: „Era, oricum,

1 N. Iorga, Menirea Sucevei, în „Neamul românesc”,

Bucureşti, an XIV, nr. 254/14 noiembrie 1919. 2 „Junimea literară”, Cernăuţi, an I, 1904, nr. 7-8/1904, pp.

127-128 şi nr. 9/1904, p. 142-143. (Citat după M. Iacobescu, op.

cit., p. 233). 3 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Editura

Minerva, Bucureşti, 1981, p. 70.

235

începutul unor relaţii care se vor desemna din ce în ce

mai mult într-un sens contrar intereselor austriece”1.

Cu această ocazie, N. Iorga se afla pentru a doua

oară în Bucovina. Mai fusese în copilărie, adus de către

mama sa, la Sf. Ioan de la Suceava cu ocazia sărbătorii

Sânzienilor.

Bucovina cu inefabilul său l-a atras continuu şi în

1905 a revenit şi a străbătut-o de la un capăt la altul,

vizitând împrejurimile Sucevei, iar apoi, în ordinea în

care apar în volumul dedicat acestei călătorii, văile

Moldovei, Sucevei, Siretului şi a Prutului.

Monumentele de la Rădăuţi, Putna, Voroneţ,

Moldoviţa, Suceviţă, Sf. Ilie, Pătrăuţi, Părhăuţi,

Humor, Solca, Dragomirna îi reţin în mod deosebit

atenţia. O serie de localităţi îşi găsesc şi ele locul în

însemnările sale: Câmpulung, Vama, Straja, Iţcani,

Zahareşti, Reuşeni, Volovăţ, Bădeuţ. Toate acestea la

un loc arată spaţiul larg bucovinean pe care l-a

străbătut. În acelaşi an publică impresiile sale

referitoare la această călătorie sub titlul Neamul

românesc în Bucovina, apărute în Bucureşti.

Ajuns la Putna, în noaptea învierii „când arama

clopotelor, clopotelor celor vechi de tot, prinse a vui în

geamăt lung, în hohote de plâns, risipite asupra

munţilor şi văilor zguduind ziduri, morminte şi suflete,

atunci se săvârşi minunea. Aici, în noaptea care-i poate

fi mantie, el era cu noi, Ştefan, Ştefan al nostru,

Voievodul, Împăratul nostru cel drept, el şi nu Francisc

Iosif Întâilea”2.

1 Ibidem, p. 69.

2 N. Iorga, Neamul românesc şi Bucovina, Bucureşti, 1905,

p. 146.

236

Ideea unităţii culturale a tuturor românilor

propagată de N. Iorga a prins rădăcini şi sămânţa

„aruncată” de marele istoric în paginile

„Sămănătorului” a dat roade şi, ca urmare, la Cernăuţi

a apărut la începutul anului 19041 revista „Junimea

literară”, care avea să adune în jurul ei pe toţi

intelectualii care simţeau româneşte şi care, mai târziu,

aveau să se remarce în bătălia pentru trezirea

conştiinţei de neam şi afirmarea categorică a unităţii

culturale a românilor. Printre aceştia găsim pe I.G.

Sbiera, S.Fl. Marian, G. Tofan, Ion Nistor, V. Bumbac,

T.V. Stefanelli, C. Morariu, D. Dan, Sextil Puşcariu,

Const. Berariu, Iorgu G. Toma, E. Grigorovitza, Nicu

Dracea, Victor Morariu, G. Rotică, Filaret Doboş, Al.

Procopovici, I. Grămadă, Liviu Marian, Tr. Brăileanu,

D. Marmeliuc, Ion Cocârlă, Vasile Grecu, Ion Bileţchi,

Lascăr Luţia şi mulţi alţii.

Despre această revistă, element catalizator al

energiilor bucovinene, şi despre iniţiatorii ei, Iorga

scria: „Alături de Iancu Nistor, el [G. Tofan] a căutat

să transplanteze în Bucovina, contra spiritului

bătrânesc ce dăinuia încă, curentul de la

«Sămănătorul», întreg, cu tot ce cuprindea, cu tot ce

pregătea. «Junimea literară» a fost o publicaţie de

importanţă epocală în dezvoltarea spiritului românesc

din Bucovina şi pătrunzând destul de adânc în lumea

învăţătorească a produs în sufletul ei, pervertit adesea

de calomniile austriece contra românismului şi mai

1 Hotărârea de a tipări o publicaţie „Junimea literară” a fost

luată în şedinţa din 11 noiembrie 1903 a comitetului de conducere

a Societăţii Academice Române „Junimea”. (D.J.A.N. Iași, fond

Colecţia Dugan, vol. 4., p. 163).

237

ales a României, o reacţiune din cele mai fericite”1.

Despre George Tofan, care a condus această

revistă, arată că a desfăşurat „o activitate plină de

iniţiativă, sau poate mai bine o iniţiativă plină de

activitate. Căci la el ideea era generatoare şi nici o

faptă nu venea răzleţ, ci ca o manifestare necesară,

nelipsită, a ideii. Învăţător, a ştiut să prefacă o

învăţătorime înrobită până atunci, pe rând de guvernul

străin [austriac] şi apoi unei egoiste propagande

demagogice, care o întrebuinţa ca element

«democratic» contra preoţimii conservatoare, a ştiut s-

o prefacă zic, în elementul de căpetenie al refacerii

morale a neamului. ...Tofan a stat neclintit, exclusiv,

pe teren naţional”2.

În anul 1906 semnala în „Sămănătorul” apariţia

volumului Foiletoane al scriitorului bucovinean Mihai

Teliman, considerat a fi un adevărat eveniment literar

în Bucovina la începutul secolului al XIX-lea.

Volumul era prefaţat de marele tribun al românismului

bucovinean G. Tofan. Deplângând faptul că la moartea

ziaristului şi scriitorului Mihail Teliman nu s-a găsit

nimeni „să scrie câteva rânduri cu înţeles şi rostire”3,

remarcă faptul că o pleiadă de tineri are „merite

însemnate în cultura românească”, că aceştia au

„urmărit cu sârguinţă şi iubire toată literatura nouă a

neamului din toate părţile; ei au izbutit să se adune în

jurul unei nouă reviste româneşti pentru

1 N. Iorga, G. Tofan, în „Transilvania”, an LI, nr. 10/1920,

p. 801. 2 Ibidem.

3 N. Iorga, Un scriitor necunoscut: Mihail Teliman, în

„Sămănătorul”, Bucureşti, an V (1906), nr. 15/9 aprilie 1906, p.

281.

238

bucovineni…”1 Despre cele semnalate de Tofan, în

prefaţă, N. Iorga scria că „se vede puterea de a înţelege

şi a caracteriza o epocă de cultură sau individualitate

literară”2.

În toamna anului 1905, era făcută public

hotărârea guvernului român de a organiza la Bucureşti,

în vara anului următor, cu ocazia triplei aniversări:

împlinirea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către

romani, a 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I şi

a 25 de ani de la proclamarea României ca regat, a unei

Expoziţii Generale Jubiliare. Luând cunoştinţă despre

acest proiect, românii bucovineni hotărăsc să participe

la această manifestare: „Fiind însă poporul român din

Bucovina factorul cel mai interesat în chestiune, e

lucru firesc că nu poate să stea afară de cadrele acestor

comitete. În înţelegere cu cercurile competente a luat

deci comitetul românilor din Bucovina pentru

expoziţia din Bucureşti, în ultima-i şedinţă plenară din

7 martie a.c., următoarele decisiuni: Comitetul

românilor se ataşează comitetului provincial

bucovinean ca secţie autonomă, rezervându-şi dreptul

să expuie toate obiectele specifice româneşti în

pavilionul propriu, pe când toate acele obiecte care nu

sunt pur naţionale, vor trece la comitetul provincial.

Astfel, rămân în competenţa comitetului românilor

literatura, cultura, istoria, industria casnică, artă

naţională etc.”3

Dirigenţa Partidului Naţional Român din

1 Ibidem, p. 282.

2 Ibidem, p. 282.

3 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, anul V, nr. 11/18 martie

1906 (Apud Ioan Cocuz, Bucovina, file de istorie, Grupul editorial

Muşatini – Bucovina viitoare, Suceava, 2000, p. 54).

239

Bucovina cerea, la data de 30 ianuarie 1906,

societăţilor studenţeşti „Dacia”, „Bucovina” şi

„Junimea” să contribuie la reuşita acestei acţiuni1.

În ziua de 19 iunie 1906, s-a deschis la

Bucureşti, cu mare fast, Expoziţia jubiliară. Regele

Carol I şi regina Elisabeta au vizitat, cum era firesc, şi

pavilionul Bucovinei. Momentul deschiderii oficiale a

Expoziţiei este redat de către ziarul „Voinţa poporului”

din Cernăuţi în următorii termeni „Deşi zi de lucru, mii

de oameni de toate clasele sociale, tineri şi bătrâni,

bărbaţi şi femei se revărsau ca un potop înspre

expoziţie. La orele 9, marea piaţă Regina Elisabeta era

îndesată de mii de oameni, care aşteptau trecerea

cortegiului regal... De la orele 9 încep a sosi invitaţii şi

persoanele oficiale. Trăsurile invitaţilor pentru «Arena»

se duc pe șoseaua gării Filaret, până la biserica Sf.

Nicolae, pe unde este intrarea în «Arene». Miniştrii şi

membrii corpului diplomatic intră cu trăsurile pe

poarta principală şi apoi, pe Calea Moldovei... Privită

de pe piaţa Regina Elisabeta, expoziţia are un aspect

fermecător. Totul are un aer de sărbătoare. Aleea

Independenţa este splendid decorată cu drapele

tricolore, asemenea drapele se află şi pe toate

pavilioanele. Calea Moldovei e minunată, cu copacii ei

seculari şi cu splendidele plantaţii care se află pe coasta

dealului din dreapta”2.

Societatea studenţească „Dacia” nu a participat la

deschiderea expoziţiei şi făcea, în numărul din 1 iulie

1906 al ziarului „Voinţa poporului”, un călduros apel


„Dacia” – 25 de ani de viaţă studențească, 21 mai 1905 – 21 mai

1930, Cernăuţi, 1930, p. 72. 2 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, anul V, nr. 26/1 iulie 1906.

240

pentru vizitarea acesteia: „Expoziţia, marele iarmaroc

din Bucureşti, s-a deschis. O mulţime de lume aleargă

încolo ca să vadă roadele muncii poporului românesc.

Pe câmpul Filaretului lângă Bucureşti s-au ridicat în

scurtă vreme peste 100 de palate, în care s-au adunat

din ţările româneşti vecine totul ce-i demn de văzut din

lucrările puterii şi minţii româneşti, din roadele şi

productele pământului şi dintre instrumentele pentru

lucrarea acestuia. Nu-i suflet românesc pe lumea asta,

care să n-aibă dorinţa de a călători la Bucureşti, la

expoziţie, de la care se poate învăţa şi deprinde foarte

mult. Cei şcoliţi şi avuţi s-or duce că ştiu unde-i

Bucureştiul şi ce-i expoziţia, s-or duce să se mire, să

vadă şi să-i vadă lumea. Dorinţa noastră însă este, ca să

ducem ţărănimea la Bucureşti să-i arătăm expoziţia şi

foloasele ce le poate trage din ea.

Invităm pe calea aceasta întreaga ţărănime, toate

societăţile ţărăneşti din ţară, băncile săteşti, cabinetele

de lectură, arcăşiile şi reuniunile agricole, să plece în

luna lui septembrie, înaintea culesului cu noi la

Bucureşti. Societatea noastră „Dacia”, în conţelegere cu

persoane însemnate şi binevoitoare poporului, s-a

adresat deja către guvernul român şi către Comisariatul

Expoziţiei cu rugămintea ca să puie la dispoziţie pentru

călătoria ţărănimii bucovinene la Bucureşti trenurile de

lipsă, locuinţă şi bucate. Guvernul român care a făcut

Expoziţia tocmai pentru şcolirea şi deşteptarea

ţărănimii, grijeşte ca ţărănimea să vie la Expoziţie cât

se poate de multă şi cu puţine cheltuieli. Noi vom veni

ca vecini şi ca neamuri la expoziţia din Bucureşti şi

sperăm să fim primiţi cum îl primeşti la casa şi la masa

ta pe un vecin şi frate bun. În privinţa aceasta românii

din România sunt mărinimoşi. Orişicum, vom primi de

241

la forurile unde ne-am adresat un răspuns pozitiv.

Deocamdată trimitem apelul acesta în ţară şi

rugăm pe toate conducerile societăţilor şi instituţiilor

de pe la sate şi pe onor inteligenţa din ţară ca să

binevoiască a se înţelege în fiecare comună asupra

persoanelor care voiesc să participe la expoziţie şi să ne

trimită listele alăturate foii de azi cu numele

participanţilor. Fiecare listă să fie subscrisă de acela

care a luat asupră-şi organizarea participanţilor din

comuna sa”1.

Autorităţile habsburgice au încercat să împiedice

deplasarea bucovinenilor la Bucureşti, proliferând fel

de fel de ameninţări şi lansând zvonul că studenţii

societăţii „Dacia” îi păcălesc pe ţărani pentru a-i duce

la muncă forţată pe moşiile boierilor români;

guvernatorul Bleyleben încercând, fără succes,

blocarea excursioniştilor în vama austriacă de la

Burdujeni, în ziua plecării, care a fost cea a sărbătorii

Schimbării la faţă (6 august).

Pentru vizita la Bucureşti, Societatea Academică

„Dacia” se adresase în 28 iunie 1906 lui N. Iorga,

cerându-i sprijin pentru transportul şi cazarea a 2000

de bucovineni, ţărani şi intelectuali. Scrisoarea este

adresată de către preşedintele societăţii, studentul

Filaret Doboş şi are următorul conţinut:

D-le Profesor,

S-a deschis expoziţia din Bucureşti şi lumea de

pe lume aleargă încolo, ca să admire marea operă.

Merg toţi cei bogaţi la expoziţie cu diferite scopuri,

iară unii numai de aceea, ca să zică, că şi ei au fost la

1 Idem.

242

Bucureşti. Am citit însă prin nenumărate ziare, ce le

primim din Regat, că la D-Voastră se lucră din

răsputeri ca ţărănimea din toate unghiurile ţării să vie

la expoziţie, să-şi vadă munca ce s-a prestat cu

sudoarea ei şi să-şi ieie un avânt nou în viaţa-i chinuită.

Dacă este scopul expoziţiei şcolirea ţărănimei, atunci

este el măreţ şi efectul va fi strălucit. Şi la noi este o

«clasă ţărănească», dară atâţia nechemaţi se apucă de

capul ei, încât au schilodii-o acum şi mulţi o privesc

numai ca un mijloc potrivit spre a ajunge la putere.

Dară despre acestea altădată.

D-le Profesor, Societatea studenţească «Dacia»,

al cărei conducător am onoarea de prezent să fiu, are ca

punct culminant din programul ei: răspândirea culturii

în popor.

De un an de când există societatea noastră a

înfiinţat în ţară 30 «arcaşii», a redeşteptat cabinetele de

lectură mai că adormite, a împărţit pe la aceste

societăţi ţărăneşti peste 1000 broşuri scrise pe înţelesul

poporului, a susţinui iarna trecută în Cernăuţi un curs

de şcoală gratuit pentru muncitorii români din Cernăuţi

şi suburbii ş. a. Văzând noi acuma în expoziţia D-

Voastră o şcoală eminentă pentru ţăranul din

Bucovina, copleşit de nevoi şi mai că desnaţionalizat

de puhoiul străinilor, ne-am decis să aranjăm în luna

Septemvrie o expediţie mare a ţărănimii din Bucovina

la Bucureşti. Aceasta o facem noi în înţelegere cu toţi

muncitorii adevăraţi pentru cauza ţărănească dela noi

din ţară. Lipsindu-ne însă mijloacele şi contând pe

generositatea şi ospitalitatea proverbială a Regatului

Român, ne-am adresat atât la comisariatul expoziţiei

cât şi la Ministerul Lucrărilor Publice, ca să ne permită

întrebuinţarea gratuită a trenurilor necesare, intrarea la

243

expoziţie şi locuinţe (cazarmă) pentru un număr de

1000 - 2000 oameni, când vom veni la Bucureşti. Fiind

D-Voastră, D-le Profesor, un apărător convins al

cauzei ţărăneşti şi un bărbat cu merite şi trecere la

Români, ne permitem a Vă ruga să sprijiniţi

întreprinderea noastră prin ziare şi intervenţiuni.

Rămân al D-Voastre devotat.

Filaret Doboş,

student în litere, prezident la „Dacia”1.

Profesorul Nicolae Iorga a reuşit să asigure din

partea guvernului român ajutorul solicitat.

Peste tot în România, cele două trenuri cu care

veneau bucovinenii au fost întâmpinate cu multă

căldură. De cealaltă parte a frontierei, în gara Iţcani,

călătorii au fost primiţi cu flori, steaguri tricolore,

cântându-li-se Deşteaptă-te, române. Pe traseu, la

Paşcani, Bacău, Buzău, sute de oameni au venit cu

flori şi famfare să întâmpine pe „fraţii înstrăinaţi”, să

dea mâna cu „plăieşii lui Ştefan” şi „străjerii

mormântului de la Putna”. În ziua de 7 august, la

prânz, primul tren ajungea în Bucureşti, unde

bucovinenii au fost întâmpinaţi de către primarul

capitalei, în ritmurile muzicii a trei famfare militare

care cântau Deşteaptă-te, române.

De la gară, oaspeţii bucovineni au fost conduşi,

sub o ploaie de flori, pe Calea Griviţei, apoi pe Calea

Victoriei şi, de aici, pe Dealul Spirii, la cazarma „Al.I.

Cuza”, unde au fost găzduiţi timp de trei zile.

1 Apud Filaret V. Doboş, Arcaşii. Gânduri şi fapte din

Ţara de Sus 1905-1940, Tipografia Cernăuțean Teodor, Cernăuţi,

1940, p. 71.

244

De la Bucureşti, cei 2000 de bucovineni au

plecat la Constanţa unde au vizitat oraşul, s-au

fotografiat la statuia lui Ovidiu, au vizitat vasul de

război „Elisabeta”, iar la Mangalia au făcut baie în apa

mării.

Pe drumul de întoarcere, la Tecuci, Bârlad,

Vaslui au fost întâmpinaţi de sute de cetăţeni cu

manifestaţii de simpatie. În gara Vaslui, bucovinenilor

din cele două trenuri li s-au împărţit vin şi colaci calzi,

„mari cât roata carului”. La Iaşi, manifestarea de

simpatie a localnicilor a fost exuberantă: o mulţime

imensă de oameni striga „Trăiască bucovinenii”,

„Trăiască Iaşul”, Trăiască România”, apoi i-au condus

pe oaspeţi la statuia lui Ştefan cel Mare, unde s-au

rostit înflăcărate discursuri; apoi, în Piaţa Unirii, s-a

încins o uriaşă horă a unirii „fraţilor cu fraţii”1.

Ajunşi în gara Iţcani, înainte de a trece frontiera,

Filaret Doboş, preşedintele societăţii „Dacia”, a ţinut o

cuvântare, încheind cu cuvintele „Mergeţi sănătoşi şi

povestiţi şi la cei ce nu au fost, cele ce aţi văzut şi

învăţaţi-i să-şi iubească mai mult limba, legea şi

pământul”2.

Fără doar şi poate, după acest ultim moment al

acestei memorabile excursii, treceau graniţa,

întorcându-se acasă nu mai puţin de 2000 de

propagandişti ai conştiinţei de neam.

Ceva mai târziu, la 28 octombrie 1906, un număr

320 de bucovineni (de la societăţile „Armonia”,

„Academia Ortodoxă”, „Bucovina”, „Dacia”,

„Junimea”, revista „Junimea literară”, ziarul „Voinţa

1 Idem, nr. 23 şi 30/septembrie 1906.

2 Idem.

245

poporului” a participat la dezvelirea statuii lui V.

Alecsandri la Iaşi, rememorând legăturile acestuia cu

Bucovina.

Bardul de la Mirceşti era foarte îndrăgit în

Bucovina, cunoscutele-i versuri din poezia Bucovina

(„Dulce Bucovină,/ Veselă grădină,/ Cu pomi roditori/

Şi mândri feciori!…”1) având o largă circulaţie, fiind

puse pe note muzicale de către un compozitor

bucovinean2.

În primăvara anului 1907, un număr de 160

persoane, membre ale Societăţii Corale „Carmen” din

Bucureşti, s-a deplasat în Bucovina şi a concertat la

Cernăuţi şi Suceava.

În aceeaşi vreme, la iniţiativa lui Spiru Haret,

elevi merituoşi din liceele, şcolile normale şi

seminariile din Muntenia au vizitat, timp de trei zile,

oraşele şi monumentele istorice ale Bucovinei3.

Un moment important al consolidării

naţionalismului bucovinean l-a constituit vizita la Iaşi,

în zilele de 17-19 aprilie 1908, a unui număr de 600 de

bucovineni din toate categoriile sociale şi profesionale

1 Poezia a fost publicată în „Foaia Societăţii pentru Cultură

şi Literatură Română în Bucovina”, Cernăuţi, nr. 1-3/1865, p. 47. 2 S-a presupus de către Ilarie Chendi că muzica poeziei

Bucovina a fost compusă de către cunoscutul compozitor

bucovinean Carol Miculi, ceea ce, se pare, nu este real. În acest

sens, vezi Eugen Păunel, Vasile Alecsandri şi Carol Miculi, în

„Făt-Frumos”, Cernăuţi, an X, nr. 3/mai-iunie 1935.

Se pare că şi o versiune a muzicii pentru Hora Unirii a

fost compusă de către Carol Miculi (Vezi Corneliu Buescu,

Restituiri Muzicale. Carol Miculi şi Tudor Flondor, Bucureşti,

Editura Muzicală, 1977, p. 70). 3 Vezi „Revista generală a învăţământului”, Bucureşti, an

III, nr. 3/1 octombrie 1907, pp. 195-196.

246

în frunte cu Sextil Puşcariu şi George Tofan. Vizita a

fost organizată de către Societatea „Dacia” la imboldul

şi sprijinul lui N. Iorga, care a facilitat pentru

excursionişti o reducere de 75% la transportul pe calea

ferată.

Primirea călduroasă a delegaţiei a fost cu totul

deosebită. În toate gările au fost întâmpinaţi de mulţimi

numeroase de oameni. În gara Vereşti, corul ţăranilor

din Dumbrăveni şi cel al elevilor liceului din Botoşani

au lăsat o impresie deosebită, iar în gara din Paşcani,

conducerea Atelierelor C. F. R. a organizat o primire

cu muzică. În gara Iaşi, bucovinenii au fost întâmpinaţi

de însuşi primarul urbei, scriitorul Nicu Gane, şi un

foarte numeros public. În cuvântul său de bun venit,

Nicu Gane spunea: „În numele locuitorilor ieşeni, vă

salut cu bucurie pentru buna venire în vechiul şi istoricul

nostru oraş care, în cinstea voastră, a îmbrăcat astăzi

hainele sale de sărbătoare... Să ne vedem cât se poate

mai des, iubiţi bucovineni! Să ne deprindem a ne

cunoaşte, a ne stima, a ne iubi ca două odrasle din

aceeaşi tulpină, şi de câte ori vă veţi întoarce la căminele

voastre, să spuneţi la ai voştri că aici în Regatul României

aţi fost îmbrăţişaţi călduros de un popor de acelaşi sânge,

de aceeaşi lege ca şi voi şi cu care trebuie să întreţineţi

cele mai intime legături de bună, prietenească şi

netulburată vecinătate”1.

A răspuns preotul Constantin Morariu: „Venim la

d-voastră, domnilor şi fraţilor, cu sufletul însetat de luminile

culturii; venim să vedem moaştele din trecut, ce se

adăpostesc în acest oraş istoric, şi să ne inspirăm de

graiul lor, pentru ca mai apoi, întorşi la vetrele noastre, să

1 „Voinţa poporului”, Cernăuţi, nr. 21/24 mai 1908.

247

putem munci cu tot dinadinsul la răspândirea razelor

culturii şi în masele poporului nostru”1.

Referitor la această vizită, Iorga scria: „O uriaşă

conştiinţă a nevoii unirii sufleteşti a neamului în forme

culturale fireşti şi corespunzătoare străbătea tot mai

mult românimea. În locul idolilor falşi se ridică acum,

tot mai limpede văzut, un ideal adevărat: al culturii

naţionale unitare. […].

Zile mari şi zile bune, - acestea de 17-19 april

1908. «Hristos a înviat, fraţilor», zicem noi care

simţim că în sufletele noastre s-a îndeplinit minunea.

Şi voi ne asiguraţi că „Adevărat a înviat”. Şi, dacă e

aşa, vom mai vedea zile şi mai mari şi mai bune, odată

ce avem cu noi acel înger al lui Dumnezeu, veghetor,

călăuz şi purtător, care e cultura românească. Ori dacă

nu le vom apuca noi, urmaşii noştri le vor vedea. Şi în

clipa izbândirii tuturor nădejdilor, ei nu vor uita. În

mijlocul bucuriei lor, să dea vestea cea bună şi la

mormintele noastre, pentru ca ţărâna din ele să simtă şi

să tresalte de bucuria speranţelor îndeplinite”2.

Câtă energie şi cât suflet a cheltuit Iorga cu

ocazia organizării acestei vizite, ne spune ilustrul

profesor: „Peste puţin timp, am organizat o vizită la

Iaşi a fraţilor despărţiţi, şi s-au înscris nu mai puţin de

cinci sute […]. Guvernul român a voit să împiedice

trecerea hotarului în grup, deşi, la început, o

autorizase, dar am luat asupră-mi să înlătur pe cei

câţiva jandarmi trimeşi la Burdujeni, care, băieţi buni,

s-au dat la o parte înaintea acestei frumoase ţărănimi,

1 Idem.

2 N. Iorga, Moldova şi „Bucovina”, în „Neamul

românesc”, Bucureşti, an III, nr. 48/20 aprilie 1908.

248

cu cei mai buni din tinerii cărturari în frunte. La Iaşi îi

aştepta o expoziţie, făcută în sălile Liceului Internat, la

care aduseseră obiecte doamne din cea mai aleasă lume

a oraşului, […]. Trei zile am stat pe picioare ca să li se

facă acestor rari oaspeţi, care nu cunoşteau deloc ţara,

o primire menită să le rămâie pentru totdeauna

neuitată. La plecarea lor, eram siguri că părerile despre

România liberă s-au schimbat cu totul, şi ne-o spunea

în cuvinte aşa de înflăcărate tânărul, de mare avânt şi

de activitate febrilă, Vasile Liţu, prea curând pierdut

pentru luptele noastre. Ne-a arătat-o apoi în fiecare

număr revista pe care o întemeiaseră, în Suceava

blajinului folclorist părintele Florea Marian, membru al

Academiei…”1

În telegrama de mulţumire trimisă lui Iorga de

către conducătorii grupului de excursionişti se vorbeşte

despre rolul jucat de către acesta în propagarea

naţionalismului în spaţiul bucovinean: „Pătrunşi de

adânci sentimente de recunoştinţă, vă trimitem d-

voastră, inauguratorul naţionalismului curat şi

adevărat, printre toţi românii de pretutindeni, salutul

nostru de despărţire, cu nestrămutată încredere că acest

curent inaugurat de d-voastră va ajunge la izbânda

sigură. Trăiască sfântul ideal al tuturor românilor

adevăraţi!”2

Urmărind cu atenţie viaţa politică bucovineană,

N. Iorga saluta, în 1908, constituirea Partidului

Creştin-Social Român, considerând un lucru foarte

important unirea forţelor politice româneşti, şi în

1 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Editura

Minerva, Bucureşti, 1981, p. 70. 2 „Neamul românesc”, Bucureşti, an III, nr. 49/24 aprilie

1908, p. 761.

249

acelaşi an, invitând pe bucovineni la expoziţia care se

organiza la Bucureşti, scria următoarele: „La serbările

noi ale sufletului românesc, vechi de sute de ani şi

menit a fi veşnic prin voinţa noastră şi a urmaşilor

noştri, veniţi, fraţilor de sânge, tovarăşi de grai,

păstrători ai aceloraşi speranţe, vechi moldoveni de

baştină, cetăţeni de drept ai României noastre.

Venirea voastră să fie într-un ceas bun! Trebuie

să vină des cine vrea să rămâie odată împreună”1.

În primăvara anului 1909 Iorga a vrut să întoarcă

vizita bucovinenilor şi să dea curs invitaţiei societăţii

„Şcoala Română” din Câmpulung Moldovenesc de a

ţine o prelegere despre trecutul Câmpulungului.

Autorităţile austriece nu au aprobat acea vizită, contele

Francisc Bellegarde, prefectul Câmpulungului şi

deputatul românilor câmpulungeni, îi refuză aprobarea,

arătând că venirea lui „în momentul de faţă, aşa de

critic pentru monarhia Austro-Ungară ar putea fi

considerată ca o demonstraţie româno-iredentistă şi

evident antiaustriacă”2.

Scrisoarea de răspuns a lui Nicolae Iorga, analizată

în contextul evoluţiei evenimentelor, este foarte

importantă pentru că în ea se sintetizează zbuciumul

românilor bucovineni în această perioadă de adânci

frământări, constituind afirmarea clară a unui crez politic

al unui mare reprezentant al aspiraţiilor româneşti. Iată ce

afirma N. Iorga:

„Punctul D-voastră de vedere e foarte firesc: iubiţi pe

românii care v-au ales deputat şi a căror limbă aţi

1 N. Iorga, Salut moldovenilor din Bucovina, în „Neamul

românesc”, an III (1908), nr. 45-47/13 aprilie 1908, p. 695. 2 „Românul”, Bucureşti, an II, nr. 6/24 ianuarie 1909, p. 2.

250

învăţat-o, binevoind chiar a-mi scrie în această limbă,

iubită mie mai presus decât oricare alta; dar D-voastră

sunteţi austriac. D-voastră simţiţi şi gândiţi ca austriac.

Îmi veţi îngădui să simt şi să gândesc ca român, eu care

sunt român.

Vorbiţi de iredentism. Nu ştiu ce e aceea. Ştiu însă

că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului

său naţional, din care face parte şi întreaga Bucovină. Se

pare, că iredentism înseamnă a îndemna pe românii

neliberi să încerce a-şi smulge libertatea, atunci când ei nu

au puterea să o facă şi când noi din libera Românie n-

avem puterea de a-i ajuta. Dacă e aşa, n-am făcut

niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint şi

o propag are un crez mai simplu şi care e în domeniul

realităţii; a ne păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă, a nu

primi colaborarea străinilor nici atunci când ne-ar fi

simpatică şi, prin muncă, a ne aştepta ceasul, care va veni,

dându-ne tot ce e al nostru, şi nimic mai mult.

Nu veneam la Câmpulung, unde fusesem invitat,

pentru a proclama o politică pe care şi în Bucovina o ştiu

toţi aceia care trebuie să o ştie. Veneam să vorbesc de

trecutul nostru, pe care nici o putere din lume nu ni-l poate

răpi, nici nu poate împiedica de a ne da îndemnuri şi

speranţe. Trecutul Câmpulungului era subiectul

conferinţei mele.

Că statul austriac are dreptul, cât stăpâneşte un

pământ, să primească ori ba pe cel care vine din alt stat,

cine ar putea-o tăgădui? Că dv., politician austriac, nu puteţi

iubi idealul românesc, care nu e al dv., ci că aveţi datoria

să apăraţi – chiar în felul cum aţi făcut-o, între alegătorii

dv. români, care, fiindu-vă recunoscători pentru

binefaceri, nu v-au dat totuşi inima lor întreagă – pe cel

din urmă împotriva celui dintâi, nu m-am îndoit...

251

Deci câmpulungenii n-au ascultat o conferinţă

despre trecutul lor. Paguba nu e aşa de mare: se vor

desprinde mai mult de prezent şi se vor gândi mai mult la

viitor. Se poate întâmpla, deci, să nu vă mai aleagă; mi-ar

părea rău din acel punct de vedere că dv. aţi fost bun şi

drept cu ei, că ei vă datoresc recunoştinţă şi că n-au alt

mijloc să vă dovedească această tradiţională virtute

românească decât aceasta. Ce sunt ei, ştiu bine; ce au

dreptul să aştepte, vor afla-o şi altfel, însă datoriile de

recunoştinţă trebuie plătite.

Loiala dv. scrisoare merge mai departe decât

îndrăzneam a vedea în vremurile viitoare. Vorbiţi de

putinţa unei anexări a Câmpulungului la România şi-

mi amintiţi că acolo ţăranii stau mai bine decât aici. Se

poate. Dar «unde-i bine, acolo-i patria» e un principiu pe

care nu l-au avut vremurile sănătoase şi, câtă vreme avem

loc în coliba noastră, am avea dreptul să chemăm la dânsa

pe fraţii noştri din cele mai strălucite palate străine.

De almintrelea, România nouă, pe care sunt

mândru că am putut-o inaugura, nu poartă păcatele

României vechi care se duce. Ea are deci dreptul la toate

speranţele, fiindcă se sileşte a înlătura toate

nedreptăţile şi suferinţele...”1

N. Iorga voise să viziteze Bucovina împreună cu

35 de participanţi la Congresul Ligii Culturale

desfăşurat la Iaşi, dar în gara Iţcani şeful poliţiei i-a

comunicat faptul că guvernul de la Viena îi interzice să

intre în Austria şi că este considerat un „străin

indezirabil”. Iorga a protestat, dar inutil2.

1 Idem.

2 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Editura

Minerva, Bucureşti, 1981, p. 71-72.

252

Cu toate că N. Iorga nu a fost primit în Bucovina,

vizitele românilor au continuat şi în această provincie:

între 7-10 aprilie 1910 un grup de 90 de studenţi de la

Universitatea din Iaşi, în frunte cu A. C. Cuza au

vizitat Bucovina. Referitor la acest aspect, N. Iorga

constata cu satisfacţie: „Se petrece ce trebuie, ce

trebuia de mult să se petreacă. Graniţa Bucovinei

sufleteşte nu mai există pentru români”.

Ideea organizării cursurilor de vară de la Vălenii

de Munte, conform celor susţinute de însuşi N. Iorga, a

emanat de la bucovineanul G. Tofan, care publica în

„Junimea literară”, în vara lui 1906 un articol1 în care

argumenta necesitatea organizării unor astfel de

cursuri, numite de către Tofan cursuri univerzitare

feriale după Ferial – Hochschulkurse practicat de

austrieci şi care formează „puncte de atracţie pentru

lumea mai bună în vacanţe”2.

G. Tofan propune organizarea unor astfel de

cursuri de vară, în fiecare an, „undeva în România,

într-o localitate cu poziţie frumoase”.

Ideea a fost preluată şi pusă în practică de Iorga,

care deschidea oficial, la 2 iulie 1908, cursurile de vară

de la Vălenii de Munte, frecventate de tineri de pe

întreg spaţiul românesc.

Trebuie să facem totuşi o precizare. Iorga însuşi,

în 19013 şi 1902, în volumul Sate şi preoţi din Ardeal,

lansa o idee interesantă pentru bucovineni. El sugera

construirea unui cămin în Bucureşti unde să înveţe

1 G. Tofan, Cursuri universitare feriale, în „Junimea

literară”, Cernăuţi, an III, nr. 8 şi 9/1906, p. 134. 2 Ibidem, p. 135.

3 Vezi „L’Indépendence roumaine”, an XXV, nr. 7620/2

octombrie 1901.

253

tineri din Bucovina şi Transilvania. Ideea a fost reluată

în anul 1904, când Iorga afirma că în cadrul unei astfel

de instituţii ar putea veni tineri din toate teritoriile

româneşti pentru „recunoaştere, orientare şi

documentare în Bucureşti, unde bate azi inima

românimii”1. În aceste condiţii, pe un astfel de teren,

ideea lui G. Tofan nu avea cum să nu aibă ecou.

Imediat după inaugurarea acestora, Iorga

recunoştea paternitatea bucovineană a ideii şi scria

următoarele: „Cursurile de vară, pe care tinerii din

Bucovina le ceruseră de la noi, printr-un articol frumos

şi mai ales desluşit şi pe care le făgăduisem ca răspuns

la acel articol şi le făgăduisem şi verbal, după nouă

rugăminţi verbale, au început într-un curat colţ de

munte, unde şi lumea mai săracă poate să afle aer curat

şi lumina culturală fără a ieşi din marginile unui buget

mai uşor”2.

Şi peste ani, Nicolae Iorga avea să recunoască

meritul lui George Tofan în iniţierea cursurilor de vară:

„Cursurile universitare pentru toţi românii, şi anume

pentru ceea ce-i reunea şi trebuia să-i strângă în

aceleaşi hotare, sunt opera îndemnului său”3.

Cele dintâi prelegeri ale lui N. Iorga la cursurile

de vară au fost 1) Romanitatea românilor, 2)

1 Apud Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti,

Editura Tineretului, 1968, p. 209. 2 N. Iorga , Tinerii bucovineni şi cursurile de vacanţă din

România, în „Neamul Românesc”, Bucureşti, an III, nr. 80/6 iulie

1908, p. 1253. Despre cursurile de vară de la Vălenii de Munte,

vezi şi Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, Editura

Tineretului, 1968, p. 208-224. 3 N. Iorga, G. Tofan, în „Transilvania”, an LI, nr. 10/1920,

p. 801.

254

Persistenţa noastră în Dacia şi 3) Formarea limbii

române. Despre acest moment şi despre influenţa

electrizantă a cuvântului lui N. Iorga, „Junimea

literară” preciza că ascultătorii „înmărmuriţi cu

creionul în mână, am uitat cu toţii de carnetul ce

aşteaptă însemnări, şi ochii noştri plutesc fermecaţi”1.

George Tofan aprecia foarte mult aceste cursuri,

afirmând că „în ce priveşte aceste cursuri de vară, care

dacă n-ar exista ar trebui cerute acuma, mă veţi crede

că dacă aş putea aş aduce toată Bucovina”, iar poetul

Gavril Rotică le considera drept „cursuri pentru

sufletul românesc, care pregăteau ziua cea mare”, adică

a unirii.

Frecventarea acestor cursuri nu a fost privită cu

ochi buni de către autorităţi, şi ca urmare, în 1914, au

împiedicat un număr de 37 de persoane să participe la

aceste cursuri.

Conectat la problematica bucovineană, în 1910,

la doi ani de la deschiderea cursurilor de la Vălenii de

Munte, reeditează aici cartea lui M. Kogălniceanu

Răpirea Bucovinei, iar în 1912, la 6 aprilie, ţinea la

Academia Română conferinţa Politica Austriei faţă de

Unire, în care sublinia faptul că austriecii au visat şi au

urmărit constant să ocupe Principatele spre a influenţa

lupta de eliberare a românilor din teritoriile deja

anexate Coroanei: Banatul, Transilvania şi Bucovina.

În luna mai 1914, Societatea Culturală

„Armonia” din Cernăuţi a efectuat un turneu la

Bucureşti, susţinând mai multe spectacole. Ca răspuns

la efortul artiştilor, N. Iorga a ţinut la Universitatea din

1 „Junimea literară”, Cernăuţi, an V (1908), nr. 9-

10/septembrie-octombrie 1908, p 195.

255

Bucureşti, special pentru membrii societăţii prezenţi, o

însufleţitoare conferinţă intitulată Legăturile culturale

dintre Bucovina şi Principatele româneşti1, vorbindu-

le cernăuţenilor despre rolul unor personalităţi din

diverse domenii ale culturii, precum Hurmuzăcheştii

care au coagulat o anumită mişcare naţională cu ocazia

organizării întrunirilor între fruntaşi ai românilor din

Bucovina, Ardeal şi Moldova, apoi Ciprian

Porumbescu şi Tudor Flondor în domeniul muzicii,

Dimitrie Petrino în poezie, Dimitrie Onciul prin

scrierile sale istorice, Simion Florea Marian în

etnografie şi folclor. Nu a uitat să sublinieze influenţa

exercitată de către V. Alecsandri asupra spiritualităţii

bucovinene.

Referindu-se la naţionalismul bucovinean, Iorga

spunea următoarele: „Sentimentul naţional exista şi era

mai ales acel admirabil instinct naţional cu care

poporul nostru este aşa de bogat înzestrat şi care este în

stare să înlocuiască până în oarecare măsură conştiinţa

naţională, care, aceasta, pleacă din idei generale, dintr-

o pregătire culturală mai întinsă şi mai intensă”2.

Vorbind despre ţăranul bucovinean, Iorga cerea

auditoriului său să facă din acesta „ostaşul apărării d-

voastră naţionale şi inspiratorul întregii dv. culturi

acolo. Şi atunci viitoarea Românie, democratică în

sensul exclusiv naţional vă va fi adânc recunoscătoare

pentru prinosul adus, dintr-un prezent rural aşa de

1 N. Iorga, Legăturile culturale dintre Bucovina şi

Principatele româneşti, Conferinţă ţinută Corului Societăţii

„Armonia” din Cernăuţi, la Universitatea din Bucureşti, în ziua de

16 mai 1914, Bucureşti, Editura „Casa Şcoalelor”, Tipografia

„Neamul Românesc”, 1914. 2 Ibidem, p. 4.

256

românesc, la tezaurul sufletesc general al naţiunii, pe

care în forma liberă noi o reprezentăm”1.

În același an 1914, Liga pentru Unitatea

Culturală a Românilor şi-a schimbat, în 14 decembrie,

numele în Liga pentru Unitate Politică a Tuturor

Românilor. Manifestul Ligii – care a fost redactat de

N. Iorga – se încheie cu afirmaţia că „împrejurare mai

prielnică ca cea de acum – pentru realizarea unităţii

naţionale n-a fost şi nu va fi. Acum ori niciodată”2.

În 1916, observând intensitatea propagandei în

favoarea unui stat Ucraina, prin „broşuri în toate

limbile” ori „cărţi mai întinse” şi „studii în toate

direcţiile” sesizează şi subliniază, într-o conferinţă

ţinută la Academia Română cu titlul Legăturile

românilor cu ruşii apuseni şi cu teritoriul zis

„ucrainean”, pericolul care îl reprezintă aceasta pentru

Bucovina şi chiar pentru Moldova şi Basarabia, de

moment ce susţinătorii ideii vorbesc despre o Ucraină

care să se întindă „din Carpaţi

până-n Caucaz”3.

În anul 1917 publica la Iaşi Histoire des

Roumains de Bucovine à partir de l’annexion

autrichienne, 1775-19144, care va fi reluată în 1938, în

versiunea românească sub titlul Răpirea Bucovinei de

1 Ibidem, p. 26.

2 Adevărul, an XXVII, nr. 9984/24 februarie 1914, p. 3.

3 N. Iorga, Legăturile românilor cu ruşii apuseni şi cu

teritoriul zis „ucrainean”. Vezi „Analele Academiei Române”,

seria II, tom XXXVIII, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti,

1916, şedinţa din 11/24 martie 1916, p. 67. 4 N. Iorga, Histoire des Roumains de Bucovine à partir de

l’annexion autrichienne (1775-1914), Iassy, Imprimerie de l’État,

1917.

257

austrieci, împreună cu Neamul românesc din

Bucovina, în volumul Românismul în trecutul

Bucovinei1.

După Marea Unire, Iorga vine în Bucovina încă

de două ori, în 1919 şi 1924. În 1919 conferenţiază la

Cernăuţi, în 16 şi 17 august, (Bucovina în trecut2 şi Ce

este şi ce poate fi Bucovina3), apoi la Suceava

(Menirea Sucevei4), la Câmpulung Moldovenesc

(Câmpulungul bucovinean de odată şi cel de acum5) şi

la Rădăuţi (Câteva cuvinte la Rădăuţi6), textele

respective fiind publicate în 1919, sub titlul Conferinţe

bucovinene7.

În prima dintre acestea, Iorga îşi propunea o

„conferinţă cu privire la Bucovina care s-a ispăşit la

1914, cu privire la vechea Bucovină moldovenească şi

la noua Bucovină austriacă până să ajungem la

1 N. Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucovinei,

1938. 2 N. Iorga, Bucovina în trecut. Conferinţă ţinută la

Cernăuţi în ziua de 16 august 1919, în „Neamul românesc”,

Bucureşti, an XIV, numerele 219-229, apărute începând cu 4

octombrie 1919. 3 N. Iorga, Ce este şi ce poate fi Bucovina, în „Neamul

românesc”, Bucureşti, an XIV, numerele 234-241, apărute

începând cu 22 octombrie 1919. 4 N. Iorga, Menirea Sucevei, în „Neamul românesc”,

Bucureşti, an XIV, numerele 247-255, apărute începând cu 5

noiembrie 1919. 5 N. Iorga, Câmpulungul bucovinean de odată şi cel de

acum, în „Neamul românesc”, Bucureşti, an XIV, numerele 257,

258, 260, 263-265, apărute începând cu 18 noiembrie 1919. 6 N. Iorga, Câteva cuvinte la Rădăuţi, în „Neamul

românesc”, Bucureşti, an XIV, nr. 266/28 noiembrie 1919. 7 N. Iorga, Conferinţe bucovinene, Bucureşti, Tipografia

„Cultura Neamului Românesc”, 1919.

258

Bucovina cea mai nouă, care este şi trebuie să rămână

românească”1. A subliniat intenţia Austriei de a ocupa

Moldova până la Siret, faptul că a fost împotriva unirii

Principatelor şi, printre altele, a criticat modul de

alcătuire a recensământului din 1910 şi a statisticilor

austriece, în general.

În cea de-a doua conferinţă, profesorul se declara

ferm împotriva autonomiei provinciei: „…în ce

priveşte circumstanţele actuale, cu privire la viitorul

însuşi al unei Bucovine al cărei rost de a rămâne o

Bucovină deosebită am dovedit că în domeniul istoric

n-are nici un sprijin, căci n-a existat o Bucovină în alt

sens decât o formaţiune trecătoare interesată şi că

împrejurarea, accidentul care a determinat această

formaţiune cu totul trecătoare nu constituie un motiv

pentru dăinuirea unei autonomii care să împiedice

mersul întreg al unui popor, dezvoltarea normală a unei

ţări. A se închide cineva în privilegiul Bucovinei,

înseamnă a-şi revărsa o parte mai mică decât ar putea

să aibă în restul ţării întinse, mărită economic şi

naţional, şi în viaţa unui popor care fireşte are încă

veacuri de trăit spre a desăvârşi o mare operă culturală,

şi în domeniul material, şi în domeniul moral”2.

În conferinţa ţinută la Suceava, deplânge faptul

că intelectualitatea românească din oraş nu s-a

preocupat de trecutul oraşului şi al Bucovinei, în

general: „dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt3

1 N. Iorga, Bucovina în trecut, loc. cit., nr. 219/4 octombrie

1919. 2 N. Iorga, Ce este şi ce poate fi Bucovina, loc. cit., nr.

234/22 octombrie 1919. 3 Este vorba despre Wilhelm Schmidt care a publicat, în

1876, la Cernăuţi, lucrarea Suczawas historische

259

trebuie să recurgeţi; dacă e vorba de desmormântarea

cetăţii lui Ştefan cel Mare, la Romstorfer1; dacă e

vorba de inscripţiile monumentelor bucovinene, la

Kozak trebuie să recurgeţi. Ei bine, asta nu se mai

poate. Să zicem chiar că se putea în vechea Bucovină,

dar în România Mare, hotărât, nu se mai poate”2.

Vorbitorul a recomandat sucevenilor să înfiinţeze o

societate culturală românească locală care să se ocupe

de valorificarea tezaurului spiritual bucovinean. Ideea

avea să fie preluată în studiul Ce s-a schimbat în

Bucovina3, susţinând că a sosit momentul din care

spiritualitatea românească trebuie să-şi facă datoria.

Câmpulungenilor, Nicolae Iorga le spunea că ar

fi dorit să vină cu 11 ani în urmă pentru a răspunde

invitaţiei acestora. „Şi, dacă veneam aici, spunea Iorga,

nu veneam din mila jandarmului austriac; veneam în

puterea gândului românesc. Şi-a închipuit Austria, cât

era de mare trupeşte şi mică sufleteşte, că se poate

împiedica gândul de a trece graniţele. Zădărnicia

Denkwürdigkeiten şi Das Dörfschen Meretzei in der Bukowina, în

„Mitteilungen der k. k. Zentralkommission für Kunst und

Historische Denkmale”, Wien, 1891. 1 Karl Adolf Romstorfer (1854-1916), arhitect care a

elaborat planurile de restaurare a unor biserici şi mănăstiri din

Bucovina şi a făcut cercetări asupra Cetăţii de Scaun din Suceava,

rezultatul lor fiind publicat în Cetatea Sucevei. Descrisă pe

temeiul propriilor cercetări făcute între 1895-1904 de… (1913).

A fost membru corespondent al Academiei Române. 2 N. Iorga, Menirea Sucevei, loc. cit., nr. 254/14 noiembrie

1919. 3 N. Iorga, Ce s-a schimbat în Bucovina, loc. cit, nr. 206,

215,216, 221, 222, 224-226, 243, 244, 246 şi 248, apărute

începând cu 19 septembrie 1919.

260

zădărniciilor!”1

Extrem de plastică a fost explicarea raporturilor

dintre localnici şi ocupantul austriac: „Iar cât de bine

v-a putut face Austria, e ca binele pe care-l faceţi d-

voastră vitelor d-voastră, trimiţându-le la păşune bună

ca să aveţi lapte bun. Ceea ce făcea Austria pentru d-

voastră nu era pentru d-voastră, ci numai spre folosul

ei”2.

Despre spiritualitatea populară câmpulungeană,

Iorga sintetiza admirabil: „…noi cu toţii avem de

învăţat atâtea lucruri de la d-voastră, de la datinile d-

voastră, de la cântecul cel vechiu, de la danţurile d-

voastră, de la cusăturile d-voastră cele frumoase şi de

la graiul d-voastră cel curat…”3

Răspunzând toastului ţăranului Suceveanu, la

Rădăuţi, Nicolae Iorga preciza că „Unirea Bucovinei

cu România este politiceşte, din punct de vedere

militar este, dar din punct de vedere cultural, într-un

sens mai înalt, este pe jumătate, iar cultural, în sensul

pe care-l înţeleg eu: ca fiecare român să se poată

înţelege cu alt român în ceea ce priveşte lucrurile cele

mai sfinte ale neamului întreg, mai este mult de

făcut”4.

Întors la Bucureşti, N. Iorga face o amplă analiză

a vieţii bucovinene în studiul Ce s-a schimbat în

Bucovina, unde se apleacă cu atenţie asupra: 1.

Ţăranul român; 2. Ţăranii străini; 3) Învăţământul şi

1 N. Iorga, Câmpulungul bucovinean de odată şi cel de

acum, loc. cit., nr. 257/18 noiembrie 1919. 2 Ibidem, nr. 265/27 noiembrie 1919.

3 Ibidem, nr. 261/22 noiembrie 1919.

4 N. Iorga, Câteva cuvinte la Rădăuţi, loc. cit., nr. 266/28

noiembrie 1919.

261

intelectualii; 4) Muncitorimea; 5) Negustori

bucovineni; 6) Funcţionarii şi 7) Superiorităţile, care

reprezintă titlurile capitolelor studiului său.

Scriind despre ţăranul român din Bucovina,

eruditul profesor preciza că acesta a suferit mult din

cauza războiului, căci „Austria, după obicei, a trimis în

luptă unde era mai greu un soldat care nu-i era scump

supt nici un raport şi de ale cărui însuşiri ca luptător

era sigură după atâtea şi atâtea încercări”1, dar, cu toate

acestea, asupra satelor „trădătoare” a căzut nemiloasă

urgia autorităţilor şi judecata colonelului Fischer, care,

„servită de nelipsiţii denuncianţi evrei, a suit atâta

lume în spânzurători pentru necredinţa faţă de

Împăratul odată îndumnezeit”2. Sunt amintite ororile

prin care a trecut populaţia Bucovinei sub ocupaţiile

succesive ale ruşilor, austriecilor şi ale ungurilor

„deprinşi a nu suferi nimic din ceea ce aminteşte viaţa

naţională deosebită a românilor, ei n-au cruţat nimic

pentru a umili şi păgubi pe «duşmanii ereditari»: a da

foc localităţilor pe care erau siliţi a le părăsi era pentru

dânşii o plăcere”3.

Acestor ţărani care îşi aşteptau copiii rămaşi prin

„funduri de Siberie” sau în „teribile lagăre de

prizonieri din Serbia”, prin decretul-lege iniţiat de

către I. Nistor, li se acordau suprafeţe de teren agricol

din cele expropriate. Iorga remarca faptul că ţăranilor

din zona de munte, „care trăiesc din cărăuşie şi mai

ales cu lucrul în fabrică, acelora deocamdată nu li se

poate da nimic şi ei simt o inferioritate, a cărei

1 Ibidem, nr. 206/19 septembrie 1919.

2 Ibidem.

3 Ibidem.

262

conştiinţă ar trebui cumva îndulcită”1.

După Unire, ţăranii români, relevă Iorga,

constată că a venit ceasul lor: uşile autorităţilor le sunt

deschise, păsul lor este ascultat cu „frăţească iubire”,

în Palatul Ţării au intrare liberă; la Primărie, în

birourile diferitor servicii, graiul lor străluceşte pe

firmă, pot vorbi liber la judecătorii, iar tricolorul

flutură pretutindeni.

În secţiunea dedicată ţăranilor străini este atacată

problema colonizărilor efectuate de către autorităţile de

ocupaţie în detrimentul populaţiei româneşti

majoritare, ceea ce a avut ca efect, în unele zone,

asimilarea românilor, care şi-au uitat graiul, adesea

doar numele românesc al satelor ori numele de pe

crucile mormintelor din cimitire mai indică originea

românească a locuitorilor acelor aşezări, exemplificând

acest fenomen cu numele satelor Mălăieşti, Ilişuvca,

Pitiluvca, care vin de la antroponimele Mălaiu, Ilieş,

Pitilă. Considera Iorga că nu rutenii, buni doar pentru a

„împestriţa dreptul românilor în Bucovina”, nu

lipovenii „«ruşi vechi», fanatici, bărboşi şi beţivi, în

cămăşi şi cizme de mujici moscoviţi”, nu ungurii, nu

românii „ungureni” şi „morăşăni (din Maramureş)” au

fost în graţiile Austriei, ci „copiii favoriţi ai bătrânei [a

Austriei], care numai murind ne-a dat înapoi ce ne

răpise, sunt germanii regimului iosefin”. Cu toate

acestea, autorul concluzionează că „Într-o ţară unde

Austria a căutat să dea o nouă formă naţională, (...) cu

neputinţă de a fi oprit prea mult viitorul puternic al

dezvoltării naţionale, în sfârşit îngăduită, a elementului

1 Ibidem.

263

indigen”1.

În secţiunea dedicată învăţământului se vorbeşte

despre scopul acestuia în Bucovina de a forma, nu buni

cetăţeni, ci buni supuşi faţă de Austria. În învăţământ,

sublinia Iorga, „a lipsit acea solidaritate între toţi

factorii şcolii şi cărţii care face puterea marilor

civilizaţii populare, în adevăr moderne” şi cerea

învăţătorimii să aibă curajul să „înfrunte jertfa pentru

datorie şi suferinţa pentru ce întrece însăşi datoria”2.

Constată că odată cu instalarea noii administraţii,

unii universitari cernăuţeni se martirizau,

considerându-se izgoniţi, în dauna culturii bucovinene

în special. În realitate aceştia refuzaseră să depună

jurământul de credinţă faţă de noul Suveran şi în acest

fel nu mai puteau să mai rămâie.

Este subliniat faptul că austriecii au înfiinţat în

1875, la Cernăuţi, o universitate germană, în care

vedeau „un far luminos, care-şi va arunca razele până

departe în Orient şi, măcar, va putea impune părţilor

vecine ale României înapoiate spiritul german în

cugetare şi ştiinţă”3. Iorga remarcă faptul că guvernul

austriac nu şi-a putut atinge acest scop, dar arată că

nici noi nu am ştiut „să întărim Universitatea din Iaşi

în aşa chip, încât ea să poată lucra în sensul culturii

naţionale româneşti asupra Bucovinei”.

Capitolul despre muncitori îi prilejuieşte ocazia

să facă aprecieri asupra industriei bucovinene, care cu

câteva excepţii, aceasta se „mărgineşte la fierăstraie,

unde pentru truda cea grea se întrebuinţează populaţia

1 Ibidem, nr. 216/1 octombrie 1919.



264

rurală, iar pentru lucrul special, oameni aduşi de

aiurea...”1, că unele industrii vor dispărea, iar altele, în

noul sistem economic care apare în chip firesc, vor

răsări pline de viitor.

Despre capitaluri, consideră că o parte se vor

retrage odată cu situaţia politică dispărută, iar altele

vor veni când România întregită, a doua zi după marile

exproprieri agrare şi valorile de circulaţie pe care le

vor produce, va avea banul disponibil, în căutare de

afaceri rentabile”2.

Analiza făcută comerţului în Negustori

bucovineni, a scos în evidenţă faptul că Austria nu a

făcut Bucovinei o situaţie potrivită cu poziţia ei

geografică şi cu legăturile ei istorice, cu nevoile ei

actuale. „Nevoia de a ţine Bucovina asediată, isolată,

ca să-şi uite trecutul moldovenesc întrecea orice altă

consideraţie”3. Aceasta a fost cauza pentru care

ocupanţii nu au „întemeiat un oraş model, înfloritor,

activ, plin de viaţă şi iniţiativă ca să arate ce poate

ordinea de Stat austriacă, marea civilizaţie

administrativă...”4

În continuare este făcut un portret al

funcţionarului, omul austriac, cum îl numeşte Iorga,

care, indiferent de etnie, se circumscrie unui singur tip,

cel produs de către Austria, utilizatorul unui limbaj

funcţionăresc, provenit din limba germană, care este

departe de limba română. Asupra acestei

funcţionărimi, susţine Iorga, trebuie ca dominaţia

românească să introducă mari şi adânci schimbări;


2 Ibidem, loc. cit.



265

funcţionarul trebuind să fie nu numai instrumentul

statului faţă de supuşi, ci mai ales „mijlocitorul cu

simţire al cetăţenilor faţă de stat”.

În ultima secţiune, Superiorităţile, trece în

revistă rolul boierimii, precizând totuşi că Bucovina şi-

a pierdut boierii la anexare, mai puţin pe Vasile Balş,

amintind apoi pe Eudoxiu (Doxachi) Hurmuzachi şi

generaţia de boieri cuprinsă de spiritul vienez, ca

urmare a educaţiei dobândită la Theresianum-ul

vienez.

Mişcarea pornită de Hurmuzăcheşti a dat la

iveală câţiva intelectuali, care au depus o muncă

remarcabilă pentru propăşirea spiritualităţii

bucovinene: poetul V. Bumbac, folcloristul Simion

Florea Marian, preotul Constantin Moraru, urmaţi de

George Popovici, Dumitru Onciul şi alţii. „Mişcarea n-

a continuat însă. Austria ştiuse să lucreze. Cei domoli

au fost satisfăcuţi, cei rebeli eliminaţi. Crasa atmosferă

materialistă a cuprins şi a distrus. Au resistat doar un

Iancu Nistor, un Gheorghe Tofan; câţiva tineri ai celei

mai noi generaţii au trăit mai mult prin relaţiile cu

noile curente din Regat (Grămadă, Grecu, Torouţiu,

Liţu, Rotică, Marmeliuc, Voevidca, talentaţii fii ai

părintelui Morariu)”1. Cu regret, remarcă faptul că

intelectualii nu au strâns rândurile, prea târziu, pentru o

acţiune comună şi că în „hâda luptă de injurii a

«democraţilor» contra «boierilor» şi «popilor», mai

rezervaţi şi mai cuviincioşi, ei n-au făcut front

separat”. Deşi unii au susţinut doctorate cu lucrări

valoroase, acestea fiind redactate în limba germană,

„n-au servit nici cauza naţională, nici educaţia

1 Ibidem, nr. 248/6 noiembrie 1919.

266

populară”.

În timp ce ruteanul Kozak, arăta Iorga, culegea

inscripţiile bucovinene comentându-le împotriva

noastră şi germanul Romstorfer scotocea cu hărnicie şi

pricepere ruinele cetăţii lui Ştefan cel Mare, portul

popular era lămurit de Kolbenhauer1, iar Friedwagner

2

strângea cântecele populare, şi arhitecţi vienezi stricau

farmecul bisericilor, intelectualii români abia reușeau

să întreţină o revistă literară, deşi exista o Casă

Naţională închinată culturii româneşti, cu o bibliotecă

închisă, dar nici un muzeu naţional, nici o sală de

spectacole proprie, nici o expoziţie de artă a poporului.

Pentru a înlătura această nedorită stare de lucruri,

profesorul reclamă acţiuni energice şi imediate: „A

sosit vremea ca intelectualii români să-şi facă datoria.

Mănăstirile strălucite îi cheamă pentru studii, satele

părăginite reclamă ajutorul lor. O presă românească

fără caracter de partid, o presă culturală şi populară e

cea dintâi dintre datorii”3.

Întregul studiu se doreşte o invitaţie directă la

schimbările majore de care avea nevoie Bucovina

imediat după Marea Unire.

Nicolae Iorga revine în Bucovina la 9 noiembrie

1924, când, la secţia din Cernăuţi a Ligii Culturale,

1 Este vorba despre Erich Kolbenheyer care a publicat la

Cernăuţi, în 1852, Motive ale industriei casnice de broderii din

Bucovina, iar în 1899, Die Hausindustrie şi apoi, la Viena, în

1913 Motive der hausindustriellen Stickerei in der Bukowina. 2 Mathias Friedwagner (1861-1940), profesor de filologie

romanică la Universitatea din Cernăuţi, membru corespondent al

Academiei Române, a publicat, în 1940, Rumänische Volkslieder

aus der Bukovina, Bd. 1, Liebeslieder. 3 Ibidem, nr. 248/6 noiembrie 1919.

267

ţine conferinţa Aportul Bucovinei la cultura

românească1.

Spiritualitatea bucovineană avea să recunoască

fără tăgadă importanta contribuţie a lui Iorga la

coagularea mişcării naţionale: „Noi bucovinenii

datorăm deosebită recunoştinţă acestui mare bărbat al

neamului nostru” – scria în 1911 G. Tofan, lui Liviu

Marian, cu ocazia pregătirii numărului special al

„Junimii literare” pe care îl voia consacrat lui N. Iorga

cu ocazia împlinirii vârstei de 40 de ani2.

Tofan îl prezintă în „Junimea literară” (1911) pe

N. Iorga ca fiind „adevăratul apostol al neamului

românesc”. „În condiţii de grea cumpănă s-a ridicat din

mijlocul românilor un om, un bărbat, despre care putini

specialişti aflaseră că ar fi un bun cercetător istoric.

Acest bărbat are un program şi este hotărât să-şi pună

uriaşa sa putere de muncă, vastele cunoştinţe, căldura

sufletului său şi dragostea minţii sale luminate într-u

realizarea acestui program. Şi acest program, unic

mântuitor se poate rezuma în cuvintele: există un

singur neam românesc care locuieşte în România

românilor, în Ungaria maghiarilor, în Bucovina

austriecilor, în Basarabia ruşilor, în Macedonia

turcilor. Mai presus de graniţele politice este unul şi

nedespărţit şi unul trebuie să rămână. Există numai o

cultură naţională care trebuie promovată cu toate

1 N. Iorga, Aportul Bucovinei la cultura românească,

Conferinţă ţinută la Cernăuţi în ziua de 9 noiembrie 1924, la Liga

Culturală, secţia Cernăuţi, Editura Librăriei „Marca Ţării”, 1925. 2 Apud Petre Rusşindilar, George Tofan – tribun al

românismului în Bucovina, Editura Hurmuzachi, Suceava, 1998,

p. 128.

268

puterile”1.

În aprilie 1919, se recunoştea deschis într-un

articol publicat în ziarul „Bucovina” că Iorga a avut o

influenţă hotărâtoare asupra moralului patrioţilor

bucovineni. „Crezul apostolului de la Vălenii de Munte

ne-a fost călăuză”, afirmau aceştia.

Fără doar şi poate, analizând diacronic

raporturile marelui istoric cu Bucovina, va trebui să ne

raliem aserţiunilor contemporanilor săi bucovineni şi

să afirmăm că Iorga a determinat într-un sens major

curentul naţionalist bucovinean într-o epocă destul de

largă pentru a pregăti şi aşeza pe baze solide momentul

de la 28 noiembrie 1918, când fosta provincie austriacă

îşi proclama Unirea cu Ţara. În orice caz, ideea lui

Iorga conform căreia graniţele neamului românesc sunt

acolo unde se termină spiritualitatea românească s-a

constituit în piatră de fundament a construcţiei

naţionale bucovinene şi nu numai.

1 G. Tofan, Noi şi ei, în „Junimea literară”, Cernăuţi, an

VIII, nr. 7-9/1911, p.111.

269

CUPRINS

Aspecte privind viaţa culturală în Bucovina

după anul 1900 …………………..………..……….5

Insula Şerpilor între trecut şi prezent……...109

Luptele politice din Bucovina între anii

1900 – 1914 …………………………….……….128

Din istoria industriei berii în România. Fabrici

de bere din Bucovina şi Basarabia…....................172

Unirea Basarabiei cu Ţara Mamă................202

Documente inedite referitoare la Serbarea de la

Putna din 15/27 august 1871………….…………209

Nicolae Iorga şi naţionalismul românesc în

spaţiul ucovinean……………...………………..231

Sub Semnul Lui Clio

Documents

Transcript of Sub Semnul Lui Clio