1

Iubirea, asemănarea noastră cu Hristos, la Sf. Ioan Gură de Aur

a. „Din iubire se naşte virtutea şi din virtute iubirea…”

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea este creatoarea fiecărei virtuţi. Relaţia dintre

virtute şi iubire este ciclică: „din iubire se naşte virtutea şi din virtute iubirea… Cel care are

pe una, dobândeşte şi pe cealaltă… Cel care nu iubeşte, va săvârşi multe rele, iar cel care

săvârşeşte răul, nici iubirea nu cunoaşte”. El a considerat iubirea împlinirea Legii şi a

Profeţilor1. Iubirea „este fortăreaţa care ne păzeşte de orice rău”

2, iubirea este „rădăcina,

izvorul şi mama tuturor bunurilor”3, „iubirea este cea mai mare dintre virtuţi”

4. Iubirea este

pacea, bucuria şi sănătatea sufletului5, iubirea „ne aseamănă cu Dumnezeu”

6. El a fost

supranumit de posteritatea creştină drept „profetul iubirii”7 şi s-a considerat că nimeni, de la

Apostolul Pavel, nu a vorbit atât de sublim despre iubire. Toate trebuie să fie făcute din şi cu

iubire şi toate trebuie să fie răbdate, pentru slava lui Dumnezeu 8.

Iubirea vine din credinţă, se arată în sine prin fapte bune şi este scopul desăvârşirii. Iubirea

este desăvârşirea după Hristos. Iubirea „este semnul caracteristic al slujitorilor lui Dumnezeu,

trăsătura distinctivă a apostolilor”9. „Dar care este dovada iubirii? Aceea, să iubească cineva

pe cel care îl urăşte”. Ea este un foc în inima fiecărui creştin adevărat. Iubirea pentru Hristos

este o iubire fără asemănare, fără de care nimeni nu are nimic10

. Din iubire izvorăsc toate

lucrurile bune, ca prietenia, care este adevărată şi neclintită, şi comuniunea, care poate să

existe numai acolo unde virtutea este desăvârşită. „Virtutea este născută din iubire şi iubirea

din virtute. Ele se nasc una din cealaltă”11

.

Iubirea este putere nebiruită. „Minunile au convertit lumea pentru că iubirea a desţelenit

calea pentru ele; fără iubire efectul lor nu ar fi dăinuit”12

. Iubirea ne face întocmai ca

Dumnezeu în măsura în care iubirea noastră răspunde iubirii Lui. Dar iubirea lui Dumnezeu

este atât de unită cu iubirea noastră încât ele sunt nedespărţite: „să nu spui că sunt două

porunci separate, în loc de una, pentru că nu este posibil ca cineva să împlinească pe una să nu

o aibă şi pe cealaltă”13

. Sfântul Ioan, interpretând textul de la Ioan 15, 10, spune că iubirea

de Dumnezeu depinde de împlinirea poruncilor Lui14

. Bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu se

manifestă prin aceea că El niciodată nu se întoarce de la cineva care se pocăieşte sincer, ci

întotdeauna Se bucură şi îl mântuieşte pe acela.

Iubirea lui Dumnezeu arătată în creaţie nu s-a întrerupt niciodată. „El nu priveşte spre noi

într-un mod obişnuit. El o face cu dragoste, cu o dragoste infinită, o dragoste fără patimă, dar

învăpăiată şi intensă, o iubire sinceră, indestructibilă, o iubire care niciodată nu poate fi

înăbuşită”15

. Trebuie şi putem să facem totul pentru slava lui Dumnezeu16

. Există putere, pace

1 La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415. La II Timotei, Omilia 7, 3, PG 62, 62. Vezi Mt 7, 12. 22, 40. Rom 13, 8.

2 La Efeseni, Omilia 9, 4, PG 62, 73.

3 La trădarea lui Iuda, II, 6, PG 49, 390. Scrisoare către Olimpiada, Epistola 8, 12, PG 52, 561.

4 Ibidem.

5 La Romani, Omilia 27, 3, PG 60, 647. La Sfânta Cincizecime, Omilia 2, 3, PG 50, 468.

6 La Efeseni, Omilia 7, 5, PG 62, 53. vezi Mt 5, 46.

7 Cf. G. Florovski, „Ο άγιος Ιωάννης ο Χρσζόζηομος, ο προθήηης ηης αγάπης” în: Ακηίνες 18 (1955).

8 Cf. J. Stiglmayr, „Zur Aszese des Heiligen Chrysostomos”, Zeitschrift für Aszese und Mystik 4 (1929) , p. 30.

9 Despre Necunoaştere, I, PG 48, 708. vezi In 13, 35.

10 Laudă lui Pavel, Omilia II.

11 La Efeseni, Omilia 9, 3.

12 La Ioan, Omilia 72, 4.

13 La Matei, Omilia 71, 1, PG 58, 661. Vezi In 21, 16. I In 4, 20.

14 La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415.

15 Către cei supuşi încercărilor, Omilia 6.

2

şi bucurie în iubirea lui Dumnezeu17

. Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor, nu a avut grijă de

nimic în cer şi pe pământ atâta vreme cât L-a găsit pe Hristos. „Fiind puternic în iubire, cel

mai mare dintre toate darurile, el a strălucit mai luminos decât orice flacără; întocmai ca un

fier care este aruncat în foc şi devine el însuşi foc, aşa şi Pavel, animat de focul iubirii, devine

iubire în sine”18

.

Întocmai ca alţi reprezentanţi de seamă ai Şcolii Antiohiene19

, Sfântul Ioan Gură de Aur

preia tema iubirii pure, dezinteresate a lui Dumnezeu20

. Noi Îl căutăm pe Dumnezeu nu pentru

o răsplată, ci Îl iubim pentru că este mai mare decât orice răsplată. Când cel drept suferă, nu

trebuie să ne îngrijim de providenţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să ţinem în toate voinţa lui

Dumnezeu, singura noastră preocupare fiind împlinirea voinţei Lui sfinte şi neschimbătoare.

Prin iubire vie şi lucrătoare, omul îşi găseşte adevărata însemnătate înaintea lui Dumnezeu.

Fără iubire, toată existenţa omului nu este decât o luptă pentru a-şi dobândi independenţa şi

autonomia pe pământ, dar într-un final o autonomie faţă de Dumnezeu. Scopul iubirii este

acela de a-i ajuta pe cei lipsiţi: iubirea pentru aproapele este a da lui, în loc să primeşti de la

el, pentru că este mai bucuros a da decât a lua.

b. „Nu cunosc o altă viaţă cu excepţia ta şi grijii pentru mântuirea ta”

Într-o omilie de nespusă frumuseţe, Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt

deşertăciune (predică de apărare a lui Eutropiu), Sfântul Ioan Gură de Aur se întoarce la tema

iubirii. „Ţie nu ţi se pare drept că el ar putea primi adăpost în Biserica acelor drepţi, pe care el

întotdeauna i-a negat. Însă cu adevărat noi trebuie să slăvim pe Dumnezeul cel din ceruri

pentru că i-a îngăduit lui să fie condus la o asemenea nevoie nemaipomenită şi a ajuns să

cunoască puterea şi iubirea Bisericii. Puterea ei, întrucât el a suferit această mare cădere,

deoarece a criticat-o; iubirea ei, pentru că deşi el a criticat-o, ea acum ţine scutul ei înaintea

lui şi îl ia sub aripile ei protectoare. Ea îl apără pe el, uită toate resentimentele greşelilor

trecutului şi îl primeşte cu iubire la sânul ei”21

. Însă marele păstor al Bisericii deplânge starea

ei morală. Au existat un timp când toate s-au întâlnit împreună şi cântau psalmi cu o inimă.

Acum tradiţia este ţinută, dar unitatea interioară a inimii şi a sufletului nu mai este acolo. Ce

ar spune Sfântul despre starea de astăzi din Biserică?

Hrisostom vorbeşte ca un mare orator, animat de focul dragostei. „Nu cunosc o altă viaţă –

spune el comunităţii lui – cu excepţia ta şi grijii pentru mântuirea ta”. Unica, singulara lui

grijă a fost aceea a sufletelor celor pe care îi păstorea, convingerea că ei trebuie să devină

sfinţi şi desăvârşiţi în Hristos22

. Iubirea face din predică mai mult o sursă de putere decât un

prilej de epuizare. „De îndată ce voi începe să vorbesc, toată plictiseala dispare. De îndată ce

voi începe să predic, toată oboseala dispare. De aceea, nici boala şi nici alte sute de obstacole

nu ar putea să mă separe de iubirea ta înconjurătoare”23

.

Dumnezeu a rânduit astfel lumea, încât omul să fie nevoit să trăiască împreună cu

aproapele lui. Pentru că a vrut ca toţi oamenii să fie adunaţi împreună, El a făcut ca binele

aproapelui nostru să fie în acelaşi timp şi binele nostru. „Tu ai văzut câte feluri de legături ale

iubirii a făcut Dumnezeu? Acestea au fost puse în naturile noastre ca daruri ale înţelegerii…

Tu ai văzut în câte moduri ne-a adunat El împreună? Şi chiar aceasta nu a fost destul pentru

16

La Calende, Omiliile 3-5. 17

La Romani, Omilia 9, 3. 18

Laudă lui Pavel, Omilia III. 19

Vezi Th. Foerster, Chrysostomus in seinem Verhältnis zur Antiochenischen Schule, Gotha 1869. 20

Eric Osborn, Ethical Patterns în Early Christian Thought, Cambridge University Press 1976, p. 136. 21

Despre Eutropiu, Omilia 1, 3. 22

La Statui, Omilia 9, 1. 23

Omilie după cutremur, 1.

3

El, pentru că El ne-a creat să avem nevoie unul de celălalt, întrucât nevoia reciprocă face mai

mult, pentru a crea prietenie, decât orice altceva”24

.

Iubirea creştină l-a aşezat pe om semen, aproape (ζσνάνθρωπο), fiindcă omul este

membru al trupului lui Hristos, al Bisericii. Iubirea are un caracter eclesial, de aceea cel care

urăşte pe fratele lui în Hristos poartă vrajbă trupului lui Hristos, adică lui Dumnezeu Însuşi25

.

Iubirea este o forţă unificatoare. Nici timpul, nici spaţiul şi nimic altceva nu pot desface

afecţiunea sufletului. Iubirea le ţine, uneşte, cuprinde, încununează şi desăvârşeşte pe toate.

Puterea iubirii de a schimba inimile oamenilor nu poate fi măsurată. Iubirea conduce la o

cunoaştere dogmatică-morală, atât personală, cât şi eclezială26

.

c. Pe cel ce a păcătuit „predă-l în mâinele iubirii, condu-l la şcoala ei”

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre puterea iubirii lui Hristos, aducând în discuţie

afirmaţiile Apostolului Pavel din Epistola către Romani, capitolul VIII: „Cine ne va despărţi

pe noi de iubirea lui Hristos? ...nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele

de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile. Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu

va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul

nostru”27

. Şi Sfântul Ioan comentează: „Apostolul nu spune aceasta ca şi cum îngerii ar căuta

să ne despartă de Hristos, ci el presupune pentru moment lucruri care sunt imposibile, ca să

prezinte şi să facă clară iubirea pe care el o trăieşte. Pentru că astfel este obişnuinţa celor ce

iubesc”28

.

Preoţia este dovada cea mai clară de dragoste pentru Hristos. Discuţia dintre Mântuitorul

şi Apostolul Petru vrea să arate grija pentru păstorirea „turmei Bisericii”. Grija pentru

mântuirea „turmei lui Hristos” este dovada cea mai mare a dragostei pentru Hristos29

. Numai

prin puterea iubirii preoţia poate schimba minţile şi inimile oamenilor. „Iubirea este marele

învăţător. Ea are puterea să îi facă liberi pe oameni de păcat, să formeze minţile lor, să le ia de

mână şi să le conducă spre înţelepciune. Da, ea poate chiar să-i facă pe oameni tari ca piatra.

Nu vrei să te gândeşti la puterea ei şi să o cunoşti? Adu-mi un om fricos la fiecare zgomot şi

care se teme de fantome. Să fie el violent, să fie el dur, mai mult o brută decât un om, să fie el

neruşinat şi desfrânat, dar predă-l în mâinile iubirii, condu-l la şcoala ei…”30

. Viaţa în Hristos

este o cale ascendentă spre desăvârşire şi desăvârşirea, sau îndumnezeirea, are etape şi căi

diferite.

Credinţa şi iubirea sunt împreună ca să arate calea creştină spre desăvârşire. Nici chiar

martiriul, care este cel mai mare dintre toate lucrurile, nu este mai mare decât iubirea. „Pentru

că [iubirea] ne face chiar fără martiriu să fim ucenicii lui Hristos, în timp ce martiriul fără

iubire nu poate să facă aceasta”31

. Pentru Sfântul Ioan, iubirea nu este un extaz, ci o putere

transfiguratoare, iubirea învaţă şi liberează32

. Dumnezeu este prototipul iubirii, pentru că

Dumnezeu este Iubire. El spune oamnilor: „Dacă iubeşti pe cel pe care Eu îl iubesc, atunci Mă

conving că Mă iubeşti mult”33

. În consecinţă, numai un ucenic autentic al lui Hristos, cum a

24

La I Corinteni, Omilia 34, 4. 25

La Coloseni, Omilia 11, 3, PG 62, 377. 26

La I Corinteni, Omilia 20, 1, PG 61, 159. 27

Rom.VIII. 35-39. 28

Despre Demetrie, Omilia I, 8. 29

Despre Preoţie, Omilia 2, 1. 30

La II Corinteni, Omilia 33, 8. 31

La Sfântul Mucenic Roman, Omilia I. 32

Pentru o înţelegere patristică a iubirii de oameni vezi N.Θ. Μποσγάηζοσ, Κοινωνική διδαζκαλία Ελλήνων

Παηέρων, Αθήνα 1982. 33

La Romani, Omilia 23, 4, PG 60, 619.

4

fost Apostolul Pavel, care a cunoscut prin experienţă iubirea, poate să vorbească despre

iubire, şi nu e de mirare că el a scris acel imn admirabil despre Iubire34

.

Iubirea are un caracter pnevmatologic, nimeni nu poate împlini iubirea dacă nu are ca

„sinergos” al lui harul dumnezeiesc: „Nimic nu umple de iubire pe oameni aşa cum o face

Duhul Sfânt şi nimic altceva nu convinge Duhul Sfânt să rămână în noi decât puterea

iubirii”35

. „Întocmai după cum în trup există suflet, care ţine toate, chiar şi părţile cele mai

diferite, tot astfel şi aici. Pentru că Duhul a fost dat să unească pe cei care sunt separaţi după

neam şi moduri”36

. Prototipul iubirii şi modul ei sinergic este Sfânta Treime: „Duhul, care ne

face să strigăm Avva, Tată, Acesta ne aduce şi iubirea pentru El (Dumnezeu-Tatăl) şi pentru

aproapele”37

.

d. „Ni S-a dat Dumnezeu-Duhul… al iubirii”

Viaţa „în Hristos”, a celor ce sunt mădularele lui Hristos şi între ei, se constituie dintr-o

virtute dublă a iubirii: iubire către Dumnezeu şi iubire către aproapele, care amândouă „în

Hristos” devin una. Adică atunci când noi Îl iubim pe Hristos, Îl iubim şi pe Dumnezeu, şi pe

aproapele, fiindcă Hristos este şi Dumnezeul nostru, şi Întâiul nostru Aproape, şi de aceea

iubirea de Hristos este împlinirea celor două porunci ale lui Dumnezeu referitoare la iubire.

Nu e posibil să existe iubire adevărată şi statornică către Dumnezeu, dacă nu există iubire

către Hristos, şi nici nu-i posibil să existe iubire către aproapele, dacă nu există mai întâi

iubire către Hristos, Dumnezeul Iubirii38

.

De aceea, Apostolul va scrie primul imn despre iubirea lui Hristos39

. Epistola Întâi către

Corinteni, unde se găseşte al doilea imn al iubirii, cel către aproapele, Apostolul o va încheia

cu: „dacă cineva nu-L iubeşte pe Iisus Hristos, să fie anatema”40

. Aşa cum spune Sfântul Ioan,

„nimic altceva nu e mai mare ca faptul de a iubi cineva pe Hristos şi în acelaşi timp să fie

iubit şi el de Acela.”41

.

Caracterul hristocentric al iubirii către Hristos, despre care vorbeşte acest imn, e totodată

şi triadocentric, şi pnevmatologic, dar în acelaşi timp şi ecleziologic42

. La Pavel în general

coincid iubirea lui Hristos şi cea a lui Dumnezeu, şi astfel, în esenţă, avem o iubire: „iubirea

lui Dumnezeu în Hristos Iisus”, precum zice imnul. Hristos este şi subiectul, şi obiectul

iubirii, şi-n El se arată întreaga iubire a lui Dumnezeu-Tatăl, Care este începutul Iubirii sfinte

şi dumnezeieşti, şi Care iubeşte mai întâi de toate şi deasupra tuturor pe Iubitul Său Fiu Unul-

Născut, iar în Persoana Lui şi prin El, şi pe noi.

Însă această iubire a lui Dumnezeu „s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Care ni

S-a dat”43

, şi de aceea această iubire e „iubirea Duhului” şi iubirea „în Duh”44

. Fiindcă „ni S-a

dat Dumnezeu-Duhul… al iubirii”, Care „îndreaptă iubirea spre El şi spre aproapele”45

. Şi

numai această „iubire a Duhului este minunată şi adevărată, fiindcă celelalte au doar numele

de iubire… iubirea duhovnicească e mai înaltă decât toate, întocmai ca o oarecare împărăteasă

34

La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415. Vezi I Cor. 13, 1-8. 35

La Galateni, Omilia 5, 6, PG 61, 672. 36

La Efeseni, Omilia 9, 3, PG 62, 72. 37

La II Timotei, Omilia 1, 2, PG 62, 603. 38

La II Corinteni, Omilia 30, 3, PG 61, 609. II Cor 13, 11. 39

La Romani, Omila 15, 5, PG 60, 546. Rom 8, 35-39. 40

I Cor 16, 22. 41

La Romani, Omilia 9, 4, PG 60, 474. 42

Ierom. Atanasie Ieftici, Η εκκληζιολογία ηοσ Αποζηόλοσ Παύλοσ καηά ηον ίερόν Χρσζόζηομον, Αθήνα 1967, p.

204. 43

Rom 5, 5. 44

Rom 15, 30. Col. 1, 8. 45

La II Timotei, Omilia 1, 2, PG 62, 603. vezi II Tim 1, 7.

5

ce este împodobită cu veşmânt luminos ce stăpâneşte peste cele ale ei. Pentru că ea nu provine

din nimic pământesc, …, nici obişnuinţa ei, nici binefacerea ei, nici natura ei, nici timpul ei, ci

ea coboară de sus, din cer… Fiindcă nimic, într-adevăr nimic nu e atât de puternic ca legătura

duhovnicească”46

. Aşadar această iubire, care e „fructul Duhului”, „îi face pe mulţi să fie un

trup şi sufletele lor să fie vase ale Sfântului Duh, fiindcă duhul păcii se odihneşte în cei uniţi

sufleteşte şi nu în cei ce dezbinaţi între ei”47

.

Prin urmare, „iubirea autentică a cunoaşterii lui Hristos” e harul Lui şi iubirea lui

Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh48

. Iubirea bisericească devine har puternic a

iubirii Sfintei Treimi către Sine şi către noi. Iubirea între membrii Bisericii izvorăşte din

iubirea lui Hristos. „În iubirea pentru Dumnezeu se cuprinde împreună şi iubirea pentru

aproapele”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur49

.

Iubirea lui Hristos, care „ne stăpâneşte”50

, e puterea unificatoare în viaţa Bisericii.

„Iubirea lui Hristos” (şi a lui Hristos către om, şi a omului către Hristos) în interiorul trupului

Său, în Biserică, e în acelaşi timp şi iubirea „în Hristos” a mădularelor Lui. Acest fapt devine

evident şi din imnul la care ne-am referit mai sus, imn ce constituie încheierea capitolului 8,

adică al capitolului ecleziologic prin excelenţă al Epistolei către Romani. Apostolul

accentuează mai mult iubirea pe care Hristos ne-o arată şi cea pe care noi suntem datori să o

simţim şi să o arătăm pentru El. Formularea întregului fragment subliniază că iubirea noastră

către Hristos e iubirea către „Întâiul-Născut între mulţi fraţi” (cf. versetelor 29-30)51

.

În consecinţă, iubirea în cadrul Bisericii, care constituie marea Familie a Fiului, Unul-

Născut al lui Dumnezeu şi Întâiul-Născut între mulţi fraţi, e mai ales comunitar-ecleziologică,

dar aceasta pentru că mai întâi de toate e hristologică şi hristocentrică, adică triadocentrică52

.

Viaţa nouă în Biserica lui Hristos, în trupul „Celui Iubit”, e viaţa în iubire şi prin iubire,

deoarece Biserica, ca şi „comuniune a Unului-Născut”53

, e „comuniunea iubirii”, şi Trupul lui

Hristos e „un trup al iubirii”.

Apostolul Pavel ne cere continuu să-i iubim pe fraţi54

, fiindcă iubirea „e legătura

desăvârşirii”55

. „Iubire cere Pavel de la noi”, observă Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu orice fel

de iubire, ci pe aceea care ne uneşte pe noi nedespărţit, şi ne uneşte într-un asemenea de mod

şi atât de desăvârşit, încât să fim mădulare unii altora”56

. Învăţătura paulină despre iubire e

unită desăvârşit cu învăţătura Lui despre Biserică.

Iubirea, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, îndrumă şi-i menţine uniţi pe toţi membrii unei

comunităţi şi devine criteriu şi principiu pastoral pentru Biserică: „Fie că cineva mustră, fie

că stăpâneşte, fie că este stăpânit, fie că învaţă, fie că predică, toate să se facă cu iubire”57

.

Acelaşi lucru îl spune şi fragmentul din Efeseni 4, 15-16. Apostolul Pavel descrie în imnul

46

La Coloseni, Omilia 1, 2-3, PG 62, 302-303. 47

Despre iubirea desăvârşită, 2, PG 56, 281. 48

Ef 3, 19. II Cor 13, 13. 49

La Geneză, Omilia 55, 3, PG 54, 483. vezi La Ioan, Omilia 77, 1, PG 59, 415 şi la Sf. Ioan Damaschin, PG 95,

1200. 50

ΙΙ Cor 5, 14. 51

Hristos nu este singur, ci după familia Lui universală, cu fraţii şi surorile şi Mama Lui, ascultătorii cuvântului

Lui şi păzitori ai lui. Noi trebuie să-L iubim pe Hristos şi să trăim pentru El, dar nu numai Hristos cunoscându-te

pe tine şi tu pe El, căci nu e numai Mirele tău, ci e Mirele Bisericii. Noi trebuie să-L iubim pe Hristos în trup, dar

nu numai în acel trup slăvit, ci şi în acel trup despre care Apostolul zice: „căci precum trupul unul este şi are

mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos”(1Cor 12, 12). 52

Ierom. Atanasie Ieftici, op. cit., p. 206 53

La Psalmul 7, PG 55, 117. vezi I Cor 1, 9; 10, 6. 54

Rom 13, 8-9. Gal 5, 13-14. I Cor16, 14. 55

Col 3, 14. 56

La Efeseni, Omilia 11, 1, PG 62, 79. 57

La I Corinteni, Omilia 44, 2, PG 61, 375.

6

iubirii cum trebuie să fie iubirea între mădularele lui Hristos58

. Iubirea de acest fel „e datoare

să se extindă în toată Biserica lui Dumnezeu”59

. Prin urmare, iubirea este modul de a fi şi de a

se manifesta al Bisericii.

Iubirea în Biserica lui Hristos e o virtute universală (hristologică-pnevmatologică-

eccleziologică)60

, şi de aceea se leagă foarte strâns cu toate celelalte virtuţi teandrice, cum am

văzut mai înainte. Însă, în special, iubirea se leagă cu smerenia, rugăciunea şi milostenia.

Apostolul Pavel reliefează rolul smereniei cu precădere în Fil 2, 1-11, unde o pune în relaţie

cu chenoza dumnezeiască a lui Hristos, adică cu esenţa însăşi a Bisericii. Sfântul Ioan Gură de

Aur numeşte smerenia „temelia filosofiei noastre”61

, adică temelia vieţii în Hristos.

Rugăciunea neîntreruptă o cere Sfântul de la toţi creştinii şi accentuează de asemenea

caracterul ei bisericesc. Rugăciunea Bisericii, potrivit Sfântului Ioan, e însăşi viaţa „în Hristos

şi în Duhul Sfânt”.

Iubirea leagă toate celelalte virtuţi ale harului. Din cauză că e completarea şi cuprinderea

acestora, iubirea este „legătura desăvârşirii” şi „cununa şi slava Bisericii”, deoarece îi face pe

cei mulţi un trup, şi într-unul îi cuprinde pe cei mulţi, precum spune Sfântul Ioan Gură de

Aur62

. În Biserică se manifestă asemănarea cu iubirea Sfintei Treimi. În cadrul Bisericii, ca în

„trupul iubirii”, toţi credincioşii, după ce s-au unit şi au constituit un trup cu Hristos şi Îl au pe

Hristos în fiinţa lor, sunt „înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire” şi astfel, „împreună cu toţi

sfinţii”, înţeleg „ce este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea” iubirii lui Hristos, care

depăşeşte orice cunoaştere63

.

Iubirea lui Hristos între noi alcătuieşte o familie a iubirii, în care Hristos e „Întâiul-Născut

între mulţi fraţi”, şi se unesc fiecare cu Hristos şi între ei, şi toţi împreună cresc, ca să

cuprindă pe Cel ce e Capul Bisericii, Hristos. Toţi devin „una în Iisus Hristos”64

, adică toţi au

„un chip al lui Hristos”65

sau toţi sunt după „chipul lui Hristos şi se aseamănă Lui”. Unirea cu

Hristos, asemănarea deplină cu El şi îndumnezeirea în Persoana Lui o dobândesc toţi în

interiorul Bisericii prin iubirea lui Dumnezeu „în Iisus Hristos”, iubire care e acea energie

dumnezeiască ce uneşte mădularele Bisericii şi îi face pe oameni dumnezei. „Fiindcă aceasta

este prietenia, faptul de a nu fi cel ce iubeşte şi cel ce este iubit doi, ci un om; lucru care prin

nimic altceva nu se întâmplă decât numai prin iubire”66

.

Astfel, prin iubirea Dumnezeiască, ce e Însuşi Hristos, Biserica întreagă şi toţi membrii ei

ajung la scopul fixat omului, dinainte de veci, de Dumnezeu: devin „asemenea chipului Fiului

Lui”67

, al „Fiului Iubirii” şi „Dumnezeului Iubirii”68

, cu alte cuvinte, după Sfântul Ioan,

„precum Unul-Născut după natură, la fel şi aceştia după har”69

. Aici e vorba despre

îndumnezeirea prin har a fiecărui om, a întregii Biserici. Acest adevăr este redat în întregime

de întregul sens al cuvântului dumnezeiesc al Apostolului: „ne-a strămutat [Dumnezeu] în

împărăţia Fiului iubirii Sale”70

.

58

I Cor 13, 4-8, 13. vezi Β. Ιωαννίδη, Η καίνη ενηολή ηης αγάπης και ο ύμνος ασηής σπό ηοσ Απ. Παύλοσ, Αθήνα

1958. 59

La II Tesalonicieni, Omilia 2, 1, PG 62, 474. 60

Ierom. Atanasie Ieftici, op. cit., p. 208. 61

PG 51, 312. Vezi PG 57, 431. Cateheza I, 30-31, SCh. 50, 124. 62

La Fapte, Omilia 40, 4, PG 60, 286. 63

Ef 3, 17-19. 64

Gal 3, 28. 65

La Galateni, Omilia 3, 5, PG 61, 656. 66

La I Corinteni, Omilia 30, 3, PG 61, 280. 67

Rom 8, 29. 68

Col 1, 13. II Cor 13, 11. 69

La Romani, Omilia 15, 1, PG 60, 541. 70

Col 1, 13. vezi erminia lui la Sf. Ioan Gură de Aur, PG 62, 313.