1

Frumusețea pocăinţei

Libertatea pretinde virtute şi curaj. Virtuosul, curajosul care biruieşte răutatea este cu

adevărat unicul om liber. Scriitorul rus Alexandru Soljenitzân a spus despre sine că „înăuntrul unei

celule am cunoscut libertatea”. Această afirmaţie reprezintă un mare adevăr : libertatea se

descoperă şi se trăieşte în adâncurile tainice ale inimii, dincolo de spaţii şi condiţii exterioare şi

formaliste. Aceasta este adevărata dimensiune a creştinului: să fii foarte sărac şi să te simţi cel mai

bogat, să fii ultimul în ochii lumii, dar să te simţi primul. Nu imaginar sau ideal, ci real, prin puterea şi

harul lui Hristos înviat. Libertatea omului există şi se defineşte numai în comuniunea cu Hristos.

Libertatea Lui este aceea a harului şi a binecuvântărilor Evangheliei. Nereuşita sau lipsa comuniunii

cu Hristos este drama umană cea mai mare, care le depăşeşte pe toate celelalte, pe care omul

încearcă să o substituie prin urgenţe tehnice, ştiinţifice şi culturale. Şi aşa îndepărtarea de Hristos

este considerată „libertate”. Această îndepărtare este însă tocmai tirania ce stăpâneşte înstrăinarea

omului postmodern.

Cine ridică astăzi crucea celui de lângă noi? Şi dacă sunt unii, aceştia nu o ridică jertfitor! Cum

să ridicăm crucea celuilalt, când nici nu ne îngrijim de aproapele, nu-l ascultăm sau nu ne rugăm

pentru el? Crucea este uşa împărăţiei cerurilor. Trebuie să redescoperim sensul crucii ca biruinţă

asupra morţii duhovniceşti, ca biruinţă a iubirii. Am pierdut astăzi sensul crucii ca şi compasiune

pentru celălalt. Inima celuilalt poate fi mişcată dacă vede că eu port o cruce pentru el. Nu le

predicăm oamenilor să ia crucea, ci o luăm noi ajutându-i pe ceilalţi. Voi ajunge la convingerea că

această cruce nu este suferinţă pentru mine. În momentul când sufăr pentru celălalt mă bucur, mă

odihnesc. Crucea este biruinţă, bucurie, odihnă. De aceea Hristos pe Cruce este liniştit, biruind

păcatele lumii. Dumnezeu suferă pentru noi, nu este indiferent şi nici incapabil de a suferi.

Şi face toate acestea ca să nu lase ignorată iubirea Sa, „ci să facă să vadă imensitatea şi să ne

convingă că ne iubeşte cu o iubire neasemuită. Atunci, El inventează această tăgăduire de Sine, Se

străduieşte şi Se pune pe Sine în starea de a putea suferi rele şi încercări şi, după ce-i va fi convins de

iubire Sa pe cei pentru care a suferit, de a-i atrage chiar pe oamenii care fugeau de Bunătatea prin

excelenţă, convinşi că erau urâţi” (Sf. Nicolae Cabasila). În taina Crucii se manifestă bunătatea lui

Dumnezeu Tatăl. El nu pedepseşte, nu reacţionează, acceptă totul, chiar suferinţa, chiar moartea

Fiului Său din iubire pentru oamenii. Dacă omul ignoră aceasta şi rămâne indiferent, nu va avea parte

de mântuire.

Respingerea stăruitoare a ridicării crucii personale şi a celuilalt reprezintă o boală serioasă a

vremurilor de acum. Am pierdut sensul persoanei, valoarea ei veşnică. Dacă o diminuăm în

Dumnezeu, o diminuăm şi în om. Este aici o legătură între Taina Crucii şi Taina persoanei. Fiecare om

pe pământ are multe încercări, fiecare are câte o cruce a vieţii. Aceasta este grea şi lipsită de

semnificaţie pentru acela care nu are pe nimeni lângă el să-l mângâie sau chiar să-l ajute. Dacă ar găsi

a astfel de persoană alături de sine, crucea i-ar deveni mai uşor de suportat şi probabil sensul

duhovnicesc al crucii i s-ar revela.

Sensul duhovnicesc al crucii este acela de a îngădui să ne realizăm ca persoane. Nu ne putem

realiza fără această comunicare a noastră către celălalt. Nu putem dărâma zidul propriei noastre

2

iubiri de sine, care ne închide în micime existenţială, şi nici zidul care îl condamnă pe celălalt la fără –

de – experienţa crucii. Numai crucea dărâmă orice fel de ziduri sociale şi comunitare. Vom intra în

viaţă prin comuniunea cu celălalt. Aşa cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei, nu putem intra la

Dumnezeu decât în stare de jertfă, deci în stare de cruce, primind de la Hristos puterea de a-L însoţi.

Doamne, dăruieşte-ne puterea de a Te însoţi în Crucea Ta!

Vrem să dobândim o viaţă duhovnicească fără de jertfă, dăruire şi răbdare. Nu avem înaintea

ochilor noştri icoana lui Hristos cel fără de păcat răstignit. Nimeni nu urcă la cer prin indiferenţă, prin

lipsa asumării crucii personale. Să ne întoarcem le tăria Crucii jertfitoare din care izvorăşte viaţa

veşnică, frumusețea şi nemurirea. Dumnezeu nu ne vrea robi, înfricoşaţi, chinuiţi, tulburaţi,

deprimaţi, îndoielnici, indiferenţi, muţi şi surzi. Ne vrea liberi, fără frică, părtaşi ai comuniunii, copii ai

moştenirii împărăţiei Sale. Întotdeauna viaţa departe de Dumnezeu va fi moartă. Nu putem să

împlinim scopul existenţei noastre fără Dumnezeu.

Lui Dumnezeu nu îi pare rău de halul în care am ajuns, ci îi pare rău că nu ştim să ne bucurăm

de libertatea noastră lângă El, cu El şi pentru El. Păcatul distruge şi destramă pe păcătos. Nu este

rezultatul sau judecata lui Dumnezeu, ci alegerea noastră liberă. În sfârşit, păcatul îl duce pe om la

sterilitate spirituală. Dar chiar şi în interiorul „mirosului morţii” spirituale, omul are posibilitatea să se

ridice, să se pocăiască, să parcurgă calea cea anevoioasă a întoarcerii, plângând prezentul cu lacrimi,

cu dorinţa amintirii nevinovăţiei copilăreşti, cu amintirea harului adevăratei libertăţi. Modul de viață

iubitor de frumusețe divină nu este după chipul exterior, ci el este frumusețea unei conştiinţe

lăuntrice care ni se dă prin harul sfântului Duh. Scopul vieții este primirea Chipului lui Hristos în

inimă. Duhul Sfânt înseamnă şi pecetluieşte în noi frumusețea, Chipul lui Hristos şi ne face liberi şi

cunoaştem raţiunea cea mai înainte de veci pentru om.

Nu este însă cu putinţă omului să fie cu adevărat uman, autentic și frumos fără Dumnezeu. O

umanitate în afara lui Dumnezeu nu poate exista mult timp. Nu putem dobândi şi rămâne în iubire

fără Dumnezeu. Trebuie să simţi că această iubire ne vine de la Dumnezeu, că avem o

responsabilitate faţă de celălalt înaintea lui Dumnezeu. Dar nu găsesc în mine o responsabilitate

deplină faţă de semenul meu pe care îl iubesc, decât dacă este prezent Dumnezeu : este nevoie de

un al treilea, de un martor care ne iubeşte. Dumnezeu este acest martor. El îmi va arăta frumusețea

și valoarea întru cele veşnice a celui pe care îl iubesc.

Pe acela ce-l iubesc, îl iubeşte de fapt Dumnezeu, el fiind scopul lucrării dumnezeieşti, scopul

Crucii lui Iisus Hristos. Şi toate acestea, datorită iubirii mele pentru acela. Dar, mult mai mult, Iisus

Hristos a murit pentru el; iar acest fapt dovedeşte valoarea veşnică în ochii lui Dumnezeu a Jertfei de

atunci şi a jertfei prezente. Numai dacă Îl cunosc pe Dumnezeu ca persoană, atunci persoana umană

are o valoare veşnică. Cunoscând valoarea veşnică a semenului meu, realizez că fericirea lui veşnică

depinde de mine, dar prin acela.

Întoarcerea Fiului risipitor din Evanghelie la casa părintească este o faptă deosebită, nu este

o „licărire” de moment. Mizeria l-a maturizat, „libertatea” l-a eliberat, l-a făcut să înţeleagă sensul şi

spaţiul libertăţii. Sentimentul pocăinţei i-a semnalat adevărata libertate, a frumuseţii după chipul lui

Dumnezeu. Paşii întoarcerii sunt cei mai importanţi pentru separarea şi îndepărtarea de păcat. Acum

cunoaşte unde se întoarce. A gustat harul căminului părintesc. Nu oboseşte, nu-i este frică, nu se

îndoieşte nicidecum. Cunoaşte foarte bine unde se întoarce. Întorcându-se tânărul obosit găseşte pe

3

tatăl lui care-l aşteaptă la intrare cu braţele deschise. Dintr-o dată, luptele, vinovăţiile şi chinurile lui

interioare s-au stins.

Această icoană dă nădejde nespusă şi mângâiere vindecătoare la cei toţi robiţi de păcat.

Atitudinea tatălui din parabolă este atitudinea unică a Tatălui nostru ceresc, care aşteaptă

întotdeauna întoarcerea noastră liberatoare. Nu oboseşte să aştepte? De unde a ştiut când se va

întoarce? Dar El a fost pururea acolo, chiar de la prima clipă a îndepărtării şi orbirii. Această iubire

Paternală este cea ce mişcă, cucereşte şi îl eliberează pe om. Noi toţi suntem fiii unui asemenea Tată

care ne eliberează şi totodată fiii Bisericii biruitoare, înălţătoare şi eliberatoare.

Bucuria Tatălui pentru „învierea” fiului lui îl face să ierte şi să dezlege revolta, obrăznicia,

pretenţia, fuga, nerecunoştinţa şi nemulţumirea, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dimpotrivă, îl

îmbracă, pe cel gol de virtute datorită păcatului, cu mantie curată şi bogată şi întinde masă bogată

pentru bucuria mare a întoarcerii, pentru biruinţa virtuţii, pentru autenticitatea pocăinţei şi pentru

întoarcerea la binele de la început, la frumuseţea celor dintâi creaţi. Ziua întoarcerii lui a devenit zi de

prăznuire, zi de bucurie, zi de sărbătoare, zi a frumuseţii sufleteşti şi zi a mântuirii.

Fiul revenit din smintire primeşte darul cel mare al iertării, care este puterea lui Dumnezeu

pe care omul o simte venind spre el. Se bucură Tatăl, pentru că Dumnezeu ne priveşte ca pe fii săi,

spune Sfântul Chiril al Alexandriei. El vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea el ne îndeamnă

să ne rugăm lui Iisus, să ne unim cu Iisus, să ajungem într-o dispoziţie de jertfă în faţa Tatălui. Numai

aşa vom simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubire.

Numai celălalt frate nu se bucură, ci dimpotrivă se tulbură, reacţionează cu mânie, se supără

pe tatăl lui pentru risipa cheltuită, pentru un răzvrătit, un neascultător. El, care crede despre sine că

nu a făcut niciodată nimic rău, se simte nedreptăţit şi îl consideră nedrept pe tatăl lui. Prin invidie, el

maculează bucuria fratelui lui, a tatălui, bucuria altora, a tuturora şi ar vrea să rechiziţioneze toată

iubirea şi „slava” numai pentru el. Nu se bucură de nimic. Nu are iubire. Se gândeşte numai la sine şi

nu se bucură de harul libertăţii fratelui lui, de frumuseţea chipului duhovnicesc dobândit. Este legat,

înlănţuit în egoismul şi invidia lui, de patimile ce urâţesc chipul frumuseţii dintâi. Astfel, el gândeşte şi

trăieşte neliber, refuzând frumuseţea oferită de libertatea harului locuitor de Evanghelie. Reproşând

certăreţ tatălui bucuria de care acesta se învrednicise, el se ridică şi fuge de la sărbătoare, plin de

invidie şi pomenitor de rău.

Avem de-a face cu o persoană tragică. În sfârşit, acesta este de fapt un fiu risipitor. Să-l

privim, să-l analizăm şi să ne analizăm. Nu cumva elemente ale stării lui bolnave există şi se regăsesc

şi în viaţa noastră bisericească ? Nu cumva aceia care ne credem în Duhul Bisericii avem pretenţii şi

exigenţe mari la alţii şi mici faţă de noi, patimi ascunse, fariseism latent şi nu ne bucurăm real de har

şi libertatea înfrumuseţată de virtuţi.