Studiu_Comparativ_NATO-UE-OSCE-ONU.pdf

NECLASIFICAT

NECLASIFICAT 1 din 28

ION-ALEXANDRU GROȘEANU

STUDIU COMPARATIV NATO-UE-OSCE-ONU

PRIVIND MANAGEMENTUL CRIZELOR.

(rezumat)

BUCUREȘTI

2013

NECLASIFICAT


STUDIU COMPARATIV NATO-UE-OSCE-ONU PRIVIND

MANAGEMENTUL CRIZELOR.

Având momente diferite la care au fost înființate, cu evoluții

evident diferite, cele patru instituții au obiective de securitate comune dar

și abordări diferite atât din perspectivă conceptuală, organizațională cât și

din perspectivă acțională.

Dacă în lucrările anterioare am descris evoluția fiecărei instituții de

securitate în parte și a concepției fiecăreia dintre ele privind

managementul crizei, în acest articol am în vedere studierea comparativă

a evoluției conceptului de management al crizelor. Aceast demers este de

natură a oferi (cel puțin parțial) explicații logice a evoluției

managementului crizelor cât și a dinamicii instituțional-acționale a celor

patru instituții.

Evoluția conceției de management al crizelor la cele patru

instituții internaționale.

Așa cum menționat, Organizația Națiunilor Unite se în ființează în

1945, imediat după încheierea celei de a doua Conflagrații Mondiale când

cele 51 de state au semnat Carta Națiunilor Unite, hotărâte fiind să

întreprindă toate eforturile pentru evitarea pe viitor a confruntărilor

violente, având ca obiectiv principal pacea și securitatea. Cu toate

acestea, după numai doi ani, respecitv în 1947 antagonismul ideologic,

dorința de a schimba balanța de putere au determinat blocarea Consiliului

de Securitate și practic anularea sau reducerea rolului ONU de prevenire

a conflictelor și mențienrea păcii.

Creșterea tensinuilor dintre cele două blocuri politico-

ideologice a determinat ONU să-și modifice abordarea privind

NECLASIFICAT


instrumentele utilizate în managementul crizelor. Astfel ONU dezvoltă

un nou concept și odată cu el un nou instrument de intervenție, misiunile

peacekeeping missions. Spre deosebire de măsurile de "forţare a păcii",

prevăzute în capitolul VII, aceste operaţii nu se bazau pe uzul de forţă,

servind la stabilizarea principiului de renunţare la violenţe prin instalarea

unei zone-tampon între părţile aflate în conflict.

În contextul războiului rece, în care confruntările dintre cei

doi poli de putere se manifestau prin intervenția mai mult sau mai puțin

voalată a acestora în conflicte locale, ONU s-a văzut nevoit să dezvolte

un instrument care să aibă ca misiune creearea unei zone de tampon între

beligeranți, fără a avea valențe combative. Astfel s-a înregistrat una

dintre cele mai importante modificări de concept la nivelul ONU care a

determinat într-o oarecare măsură evoluțiile viitoare ale mediului de

securitate.

Fără îndoială că înființarea în anii 1949-1955 a celor două

organizații politico-militare, respectiv Organizația Tratatului Nord

Atlantic și Pactul de la Varșovia în 1955 au avut ca determinanți pe de o

parte incapacitatea ONU de a găsi căile propice menite să elimine

tensiunile din mediul de securitate și pe de lată parte nevoia celor două

blocuri de a își afirma puterea militară.

În condițiile creșterii tensiunilor din mediul de securitate,

înțelegând dimensiunea transatlantică a securității, înțelegând blocajul

funcțional al Consiliului de Securitate al ONU, statele din Europa de Vest

împreună cu parteneii americani au semnat Tratatul de la Wshington în

1949 înființând astfel o Alianță politico-militară menită să descurajeze

agresivitatea Uniunii Sovietice.

Revenind la ceea ce afirmam anterior, putem afirma că structura și

modul de funcționare a Consiliului de Securitate nu au dat roade în logica

unui mediu de securitate bi-polar, puternic antagonizat. Cu toate acestea

NECLASIFICAT


rolul ONU nu trebuie minimalizat, chiar și în acea perioadă.

Pe baza rezoluţiei Uniling-for Peace din 1950, ONU dezvoltă noul

concept al misiunilor peaceeeiping sau misiuni ale “căștilor albastre”.

Motivul pentru prima intervenţie a "căştilor albastre" a fost criza

din Suez din anul 1956. Aici trupele ONU au avut rol de tampon între

cele două părţi conf1ictuale. Au urmat mai apoi şi alte intervenţii,

sarcinile "căştilor albastre" fiind extinse în mod continuu.

Demn de remarcat este faptul că în același an, respectiv 1950 când

ONU adoptă rezoluția Uniling-for Peace, NATO adoptă Conceptul

Strategic privind Apărarea Zonei Nord-Atlantice. În acest prim Concept

Strategic se statuează că funcția principală a NATO este descurajarea

agresiunilor și că forțele NATO vor fi angajate numai dacă funcția

principala, respectiv descurajarea agresiunilor a eșuat iar un atac este

lansat. Remarcăm caracterul defensive și de descurajare a agresiunilor și

o complementaritate între cele două abordări conceptuale.

ONU din poziția sa de garant al păcii și securității, dar având

constrângeri determinate de structura organizațională și acțională a CS

care a determinat blocarea practic a acestuia s-a văzut în situația în care a

găsit instrumente de soluționare a conflictelor bazate în special pe

diplomaţia preventivă, promovată sub forma medierii, concilierii sau

negocierii, reprezintă metoda de bază promovată de Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru prevenirea conflictelor, utilizând forța militară

doar pentru a impune o zonă-tampon între combatanți, NATO pe de altă

parte adoptă în Concept Strategic bazat pe descurajare și pe reacție

militară defensivă.

Evoluțiile din Coreea, înființarea Tratatului de la Varșovia și

creșterea tensiunilor din mediul de securitate determină NATO să adopte

cel de al al treilea Concept Strategic în se vorbește pentru prima dată

despre utilizarea armelor nucleare introducându-se și termenul de

NECLASIFICAT


"represalii masive" ca un element cheie al noii strategii NATO. La data

de 23 mai 1957 NAC adoptă MC 14/2 " Conceptul strategic general de

apărare a spațiului NATO" ("Overall Strategic Concept for The Defence

of NATO Area"). De remarcat faptul că semnarea Tratatului de la

Varșovia a fost accelerate de aderarea la NATO a Turciei și Greciei în

1952 și aderarea Germaniei în 1955.

Începând cu anul 1950, ţările europene încep să se unească, din

punct de vedere economic şi politic, în cadrul Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului, propunându-şi să asigure o pace durabilă. Cele

şase state fondatoare sunt Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi

Ţările de Jos. În 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunităţii

Economice Europene (CEE), cunoscută şi sub denumirea de „Piaţa

comună”1. Observăm tendința statelor europene de a „strănge rândurile”

atât pe dimensiunea economică cât și pe cea politică. Subliniez

dimensiunea economică datorită faptului că din punct de vedere politico-

militar, cu excepția Germaniei care a semnat Taratatul de la Washington

în 1955, celelalte state fondatoare ale CEE erau membre NATO semnând

cu numai un an inainte Tratatul de la Washington. Aceste două

evenimente nu s-au petrecut întâmplător în acest interval de timp de mai

puțin de un an. Nevoia de statelor europene de a defini pe lângă spațiul

politico militar euro-atlantic un spațiu economic european a determinat

înființarea CEE. Un alt element important este acela că statele europene

au înțeles dimensiunea economică a securității alăturând conceptual

pacea și securitatea conceptului economic de Piață Comună.

Odată cu înființarea Tratatului de la Varșovia confruntarea dintre

cele două mari blocuri se accentuează culminând cu anul 1962 cu criza

Rachetelor din Cuba. Criza a început la 14 octombrie 1962 și a durat 38

de zile, până la 20 noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind 1 http://europa.eu/about-eu/eu-history/index_ro.htm accesat la 10.04.2013

NECLASIFICAT


momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război

nuclear și să se transforme în Al Treilea Război Mondial2.

La cererea a peste 40 de țări necombatante, Secretarul-General al

ONU, generalul U.Thant a trimis apeluri private lui Kennedy și

omologului său sovietic, Nikita Hrușciov, insistând ca guvernele lor să

"se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și care ar putea

aduce riscul unui război". Aceasta este singura măsură întreprinsă de

ONU, respective de Secretarul General în vederea soluționării crizei. Este

evidentă lipsa eficienței acțiunilor întreprinse. S-a dovedit astfel că ONU

nu dispune de instrumente pentru a soluționa un asemenea tip de conflict.

După acel moment întreaga comunitate internațională a conștientizat

această stare de fapt care putea să conducă către o conflagrație nucleară

cu consecințe devastatoare.

Ca o consecință a acestor evoluții, la mijlocul anilor ‘60, Uniunea

Sovietică a propus convocarea unei conferinţe europene de securitate,

care ar adopta un text solemn (de preferinţă de natură juridică) care să

confirme frontierele existente în Europa şi de stabilire a cadrului de

cooperarea economică pe scară largă Est-Vest3.

Această propunere, ca și evoluțiile ulterioare ce s-au concretizat în

anii ’70-’75 cu înființarea CSCE, le interpretăm ca fiind generate de

nevoia celor două super-puteri de a avea un forum de dialog, un

instrument cu ajutorul căruia să poată evita pe viitor escaladarea

conflictelor și în fapt de conștientizarea incapacității ONU de a oferi acest

cadru de dialog și instrumentele necesare prevenirii conflictelor dintre

cele două blocuri.

2 Axelrod, Alan (2009). The Real History of the Cold War: A New Look at the Past. New York: Sterling Publishing Co.. ISBN 978-1-4027-6302-1. p.318-319. 3 Preparatory talks for the CSCE, http://www.osce.org/who/timeline/1970s/01 accesat la 05.02.2010

NECLASIFICAT


Odată cu constituirea CSCE se intră într-o altă etapă de dezvoltare

a conceptelor de prevenire a conflictelor, etapă pe care am numi-o a

dialogului și reconstruirii încrederii reciproce.

Cel de al patrulea concept strategic NATO - Conceptul Strategic

General pentru Apărare a zonei NATO (MC 14/3) - a fost adoptat de

către Comitetul de Planificare Apărării (DPC), la 12 decembrie 1967 şi

versiunea finală a emisă la 16 ianuarie 1968. Acesta a fost elaborat după

retragerea Franţei din structura militară integrată a NATO în 1966.

Au fost două caracteristici cheie pentru noua strategie: flexibilitate

şi escaladare. Remarcăm și faptul că în aceeași perioadă, reflectând

aceeași politică a flexibilității și a dialogului, au demarat negocierile

privind prima Conferință pentru Securitate si Cooperare în Europa

(CSCE), având vocație euro-atlantică, negocieri care vor conduce la

semnarea Actului Final de la Helsinki în august 1975.

Tot în același spirit, în 1968 Adunarea Generală a ONU aprobă și

solicit ratificarea Trataului de ne-proliferare a armelor nucleare.

În anii 70-80 remarcăm faptul că în spațiul euroatlantic, respectiv

în în relaționarea dintre cele două blocuri politico-ideologice și militare,

ONU a avut o implicare minimală, aproape inexistentă.

Cele două super-puteri au decis ca, odată cu schimbarea de

strategie ce a survenit de ambele părți, respectiv tendința de normaliare și

relaxare a relațiilor dintre ele, să aibă loc sub auspiciile CSCE. CSCE a

jucat un rol deosebit de important în cadrul acestui process.

CSCE devine astfel cea mai importantă organizație regională de

securitate chiar daca formal era și este doar o Conferință fără

personalitate juridică. Astfel asistăm la dezvoltarea de către CSCE și mai

târziu OSCE a unor instrumente de prevenire a conflictelor care și-au

dovedit eficiența pentru acea perioadă.

Evenimentele epocale din anii 1989/'90 "au adus Naţiunile Unite,

NECLASIFICAT


după decenii de paralizie, din nou în centrul politicii internaţionale.

Consiliul de Securitate a dobândit o capacitate de decizie şi acţiune

necunoscută până atunci,,4.

Extinderea treptată a competenţelor Consiliului de Securitate

asupra unor procese, care cu doar puţini ani înainte ar fi căzut sub

incidenţa prevederilor cartei, care interziceau implicarea ONU, a fost

urmarea şi, în acelaşi timp, şi premisa pentru crearea unei noi generaţii de

misiuni de menţinere a păcii. Între anii 1988 şi 1992 au fost constituite

14 noi misiuni, mai multe decât în toate cele patru decenii de existenţă a

organizaţiei. Doar în anul 1993 au existat şase intervenţii de menţinere a

păcii şi, în ciuda unui moratoriu de la mijlocul anilor '90, numărul

misiunilor ONU de menţinere a păcii a crescut, până în 2001, la 54.

Şi pentru această etapă din dezvoltarea Naţiunilor Unite bilanţul

este unul amestecat în ceea ce priveşte misiunea principală - menţinerea

păcii şi a securităţii internaţionale. Succeselor iniţiale amintite mai sus -

şi mai ales succesul operaţiunii din Namibia, când această ţară şi-a

dobândit autonomia - li se opun eşecuri de proporţii, vezi mai ales cele

din Somalia şi Bosnia, care au afectat negativ imaginea organizaţiei.

La fel ca în misiunea din Congo, din 1960, "căşti le albastre" au

fost însărcinate din ce în ce mai mult cu activităţi pentru care nu fuseseră

create şi pe care, din această cauză, nici nu au putut să le ducă la bun

sfârşit: "Dacă misiunile clasice de menţinere a păcii ( ... ) au însemnat în

primul rând îndeplinirea funcţiei de tampon între părţile - de obicei

statale - aflate în conflict, mandatele din generaţia a doua au fost marcate

de un spectru din ce în ce mai larg de sarcini.

Ajutorul pentru statele aflate în proces de tranziţie sau de

conciliere naţională, susţinerea proceselor de consolidare a democraţiei, 4 Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 125.

NECLASIFICAT


dezarmarea şi reintegrarea armatelor implicate în războaiele civile,

repatrierea refugiaţilor şi, în fine, preluarea temporară a competenţelor

semi-autoritare pentru o întreagă ţară s-au numărat printre noile atribuţii

ale misiunilor de menţinere a păcii ,,5.

Astfel de misiuni, din cea de-a doua generaţie, nu au fost

întreprinse doar în Namibia, ci, cu un oarecare succes, şi în Nicaragua, El

Salvador, la graniţa Kuweitului cu Irakul după eliberarea acestuia -

acţiune mandatată de Consiliul de Securitate şi în Cambogia unde, în cea

mai mare şi mai costisitoare misiune de până la acea vreme, a fost

constituită o administraţie complet provizorie. Aceste intervenţii au avut

în comun faptul că urmau tradiţia acţiunilor de peacekeeping clasic,

având loc nu în, ci după epuizarea conflictelor armate.

Dezvoltarea doctrinei de peacekeeping în a doua generaţie a fost

mai degrabă de natură graduală, misiunile având loc în situaţii

postconflict, adică în contexte mai degrabă paşnice şi pornind de la

premisa existenţei unor acorduri prealabile de pace, respectiva unui

consens între părţile aflate în conflict. Unele intervenţii de menţinere a

păcii de după 1992 au intrat însă în conflict cu principiile fundamentale

ale conceptului de "căşti albastre". În ciuda strădaniilor lor intensificate

de reformare şi a unor concepte inovatoare (vezi mai ales Agenda pentru

Pace a lui Boutros-Ghali), această criză a făcut ca până la urmă centrul de

greutate să se concentreze, în cazul misiunilor de menţinere a păcii

iniţiate de Naţiunile Unite şi de Consiliul de Securitate al acestei

organizaţii, asupra unor acorduri regionale şi între grupe de state. Această

tendinţă a devenit foarte clară în războiul din Kosovo şi s-a amplificat în

"războiul împotriva terorismului" dus de SUA.

În această perioadă de după ridicarea “cortinei de fier” și a

schimbărilor majore a mediului de securitate euro-atlantic, se aud voci 5 Ibidem, p.127.

NECLASIFICAT


care ridică problema oportunității continuării existenței NATO, care după

desființarea Trataului de la Varșovia părea că nu își mai are rostul.

Același tip de reacții s-au înreistrat și față de CSCE/OSCE, care în opinia

unora nu-și mai găsea sensul în condițiile în care URSS se afla în

disoluție, rezultând di aceasta Rusia și câteva state satellite grupate in

CSI, dar care atât din punct de vedere economic, social, politic aveau

dificultăți cât și din punct de vedere militar.

Conceptul Strategic NATO din 1991 diferă în mod dramatic față de

precedentle documente strategice. În primul rând, a fost un document

non-conflictual, care a fost lansat pentru public, şi în al doilea rând a

căutat să îmbunătăţească şi să extindă securitatea pentru Europa în

ansamblu, prin parteneriat şi cooperare cu foştii adversari, menţinând în

acelaşi timp securitatea membrilor săi ca fiind scopul său fundamental

(de exemplu, de apărare colectivă). Acesta a redus, de asemenea,

utilizarea forţelor nucleare la un nivel minim, suficient pentru a menţine

pacea şi stabilitatea:

"Acest concept strategic reafirmă caracterul defensiv al Alianţei şi

hotărârea membrilor săi de a proteja securitatea, integritatea şi

suveranitatea lor teritorială. Politica de securitate a Alianţei se bazează pe

dialog, cooperare şi de apărare colectivă eficientă. Utilizând pe deplin a

noilor oportunităţi disponibile, Alianţa va menţine securitatea menținând

forțele la cel mai mic nivel posibil în concordanţă cu nevoile de apărare."

Imediat după schimbările petrecute în Europa de est, CSCE un

process de reformare și reorientare. Primul pas se face la Conferinta

pentru Cooperare Economica in Europa care s-a desfasurat la Bonn intre

19 martie – 11 aprilie 1990. Conferinţa privind Cooperare Economică în

Europa, care este considerat unul dintre evenimentele de reper în

dezvoltarea dimensiunii economice a CSCE.

NECLASIFICAT


Documentul final al Conferinţei remarca faptul că statele

participante "împărtăşesc obiectivele comune de creştere economică

durabilă, un standard de viaţă în creştere, o calitate sporita a vietii,

ocuparea forţei de muncă extinderea, utilizarea eficientă a resurselor

economice, precum şi protecţia mediului."6

Cel de a-l doilea pas important îl constituie Summit-ul Sefilor de

stat si de guvern de la PARIS la care au participat 34 din cele 35 de state

semnatare, cu unul mai puțin decât la semnarea Actului Final datorită

Unificării Germaniei care a avut loc cu cateva saptămâni înaintea

Summit-ului.

S-a adoptat Carta de la Paris care proclama că: “Epoca de

confruntare și divizare a Europei s-a încheiat.”7

Reprezentanții statelor participante au înțeles că schimbările

petrecute în Europa determină necesitatea schimbării de abordare a

CSCE, care la rândul ei intra într-o nouă epocă.

Una dintre deciziile-cheie ale Cartei de la Paris a fost faptul că

Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor participante se vor întâlni în

fiecare an intr-un Consiliu, începând cu anul 1991 la Berlin. Lucrările

pregătitoare pentru aceste reuniuni vor fi efectuate de către un Comitet al

înalţilor funcţionari (CSO).

Carta de la Paris a stabilit, de asemenea, primele instituţii ale

CSCE:

• Un Secretariat, în Praga pentru a oferi sprijin administrativ pentru

reuniunile Consiliului, CSO şi alte consultări la nivel înalt.

• Un Oficiu pentru Alegeri Libere în Varşovia (mai târziu devenind

Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului).

6 "Document of the Bonn Conference"; http://www.osce.org/eea/14081, accesat la 11.02.2012 7 "Charter of Paris for a new Europe"; http://www.osce.org/mc/39516, accesat la 11.02.2012

NECLASIFICAT


• Centrul de Prevenire a Conflictelor de la Viena care să asiste

Consiliul în vederea reducerii riscului de conflict.8

Marcăm astfel patru vectori importanți în evoluția CSCE:

Ø Demararea procesului de instituționalizare a CSCE care se va

concretiza în 1994 la Budapesta și transformarea CSCE în OSCE

Ø Abordarea dimensiunii economice a CSCE/OSCE

Ø CSCE își diversifică sfera de preocupări prin înființarea Oficiului

pentru Alegeri Libere

Ø Prin înființarea CPC își dezvoltă conceptele de management al

crizelor și instrumente de avertizare timpurie.

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est,

europenii devin şi mai apropiaţi. Anii '90 sunt şi anii în care au fost

semnate două tratate, Tratatul privind Uniunea Europeană sau Tratatul de

la Maastricht, în 1993, şi Tratatul de la Amsterdam, în 1999. În 1995, UE

se extinde cu încă trei state - Austria, Finlanda şi Suedia. Marcăm astfel

accentuarea dimensiunii politice a UE, căreia în scurt timp i-se va adăuga

și dimensiunea militară.

Deși la începutul anului 1990 întreaga comunitate euro-atlantică

întrevedea o Europă lipsită e tensiuni și vilențe, aproape idilică, după

numai doi ani izbucnește un război sălbatic în Balcani odată cu

destrămarea fostei Jugoslavii.

Acesta este momentul în care se produce o schimbare de concept la

nivelul tuturor celor 4 organisme internaționale.

Noţiunea de management al crizelor o găsim definită în Conceptul

Strategic NATO elaborat în noiembrie 1991, în contextul derulării

războaielor din Fosta Iugoslavie. Conform acestui document, noul mediu

politic şi strategic al Europei (apărut după destrămarea URSS-ului) oferă

oportunităţi de rezolvare cu succes a crizelor încă din faza lor incipientă. 8 ibidem

NECLASIFICAT


Pentru aceasta, NATO se bazează pe o abordare politică coerentă,

fundamentată pe faptul că autorităţile politice ale Alianţei aleg şi

coordonează cele mai potrivite măsuri pentru prevenirea sau rezolvarea

unei crize. De asemenea, Conceptul Strategic din 1991 acordă o

importanţă deosebită dialogului şi cooperării la nivelul întregii Europe,

precum şi celorlalte organizaţii regionale sau internaţionale, care pot avea

un rol în menţinerea stării de securitate – Conferinţa pentru Securitate şi

Cooperare în Europa – CSCE, Comunitatea Europeană, Uniunea Europei

Occidentale, ONU. Totodată, deosebit de important este faptul că acest

document face distinctive între pace, criză şi război şi acordă Alianţei un

rol în „managementul crizelor”, care este definit prin controlul politic

asupra mijloacelor militare (articolul 32).

De asemenea, conceptul de management al crizelor este definit în

termeni teritoriali, făcându-se referire la graniţele statelor membre; astfel,

conform articolului 35, „aliaţii trebuie să fie capabili să apere frontierele

Alianţei, să oprească avansul unui agresor pe cât de departe posibil,

pentru a menţine sau restaura integritatea teritorială a naţiunilor aliate”11.

Aceasta nu face decât să reafirme caracterul militar al Alianţei, caracter

care defineşte preponderent abordarea managementului crizelor, dar

reprezintă şi o reminiscenţă a abordării securităţii şi apărării din epoca

Războiului Rece, bazată pe împiedicarea agresiunii şi pe apărare.

Conceptul va evolua către necesitatea ca NATO să fortifice

regiunile sau statele membre expuse unei ameninţări.

Pe de altă parte, în timp, NATO a dezvoltat şi o dimensiune „non-

articol 5” a managementului crizelor, care face referire nu doar la

atacurile asupra unuia dintre aliaţi, ci şi la situaţia în care conflictele

izbucnesc dincolo de graniţele Alianţei, iar agresiunea nu vizează, în mod

direct, un stat membru NATO.

NECLASIFICAT


Această modificare în definiţia managementului crizelor s-a făcut

chiar înainte de elaborarea următoru-lui Concept Strategic, în 1999; este

vorba despre modificări conceptuale care au permis justificarea

intervenţiei NATO în Balcanii de Vest la începutul anilor '90. Mai exact,

în 1993, Comitetul pentru Planificarea Apărării a decis că sintagma în

discuţie ar trebui să ia în consideraţie atât scenariile de tip articol 5, cât şi

pe cele de tip non-articol 5, iar conceptul a devenit legătura politică către

ideea de menţinere a păcii şi, mai târziu, pentru operaţiile de menţinere a

păcii. Managementul crizelor a căpătat, atunci, o dimensiune politică,

care justifica rolul NATO în operaţiunile din afara graniţelor proprii –

out-of-area operations. Este o abordare mult mai pragmatică a

conceptului în discuţie, pentru că se referă la folosirea forţei militare

pentru a pune capăt unui conflict care implică actori din afara graniţelor.9

În 2010, NATO a adoptat un nou Concept Strategic (NCS), care

dezvoltă definiţia dată managementului crizelor în cadrul Conceptultu

Starategic din 1999. În primul rând, NCS face referire, în ceea ce priveşte

managementul crizelor, la lecţiile învăţate în timpul misiunilor derulate în

Afganistan şi în Balcanii de Vest, accentuând importanţa pe care o are o

abordare comprehensivă a crizei, nu doar din punct de vedere militar, ci

şi politic şi civil. De asemenea, relevant este şi modul în care se face

referire la lecţiile învăţate în timpul misiunilor din Balcanii de Vest. În

1999 Conceptul Strategic vorbea despre decizia de a respecta misiunile

de răspuns la crize asumate în Balcanii de Vest, iar, în 2010, NCS

menţionează lecţiile învăţate în Afganistan şi Balcanii de Vest.

Putem deduce atât apropierea de etapa finală a implicării NATO în

cele două regiuni, cât şi importanţa pe care respectivele misiuni au

comportat-o pentru dezvoltarea conceptului de management al crizelor la

9 Cristina BOGZEANU, Rolul NATO și al UE în managementul crizelor din Balcanii de Vest, Editura UNAp, 2011, pp 7-10

NECLASIFICAT


nivel NATO. Totodată, este de remarcat şi accentual deosebit de pregnant

pus pe dezvoltarea dimensiunii civile a managementului crizelor.

OSCE de-a lungul ultimilor 15 ani a dezvoltat conceptul de „early

warning” odată cu înființarea Centrului de Prevenire a Conflictelor

(CPC). Rolul şi responsabilităţile CPC au fost definite ca fiind furnizarea

de "sprijin global pentru a OSCE, sarcini în domeniile de avertizare

timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, sprijinul

operaţional de misiuni în teren şi de întreţinere a unei baze de date şi a

unei rețele de comunicaţii ".

Punctul de cotitură pentru OSCE l-a reprezentat deschiderea de

misiuni de mare anvergură în fosta Iugoslavie, Misiunile din Bosnia şi

Herţegovina, în decembrie 1995. Următoarea etapă importantă în

dezvoltarea CPC a venit în urma crizei din Kosovo, precum şi

experienţele adunate de la stabilirea rapidă în 1998-1999 a celui mai mare

domeniul de activitate de la acea dată a OSCE, Misiunea de verificare din

Kosovo (KVM). Aceste experienţe au dus la recunoaşterea de necesitatea

de a consolida capacităţile operaţionale ale Secretariatului.10

Carta pentru Securitate Europeană, adoptată la Summit-ul de la

Istanbul în noiembrie 1999, a stabilit unele instrumente noi pentru OSCE.

CPC a fost special însărcinat cu formarea unui Centru de operare

(redenumit acum ca Serviciul de operaţiuni). Centrul de Operaţiuni a dat

OSCE pentru prima dată, mijloacele adecvate pentru a planifica toate

aspectele legate de viitoarele misiuni şi activităţi de teren. În anul 2000,

punerea în aplicare treptată a programului REACT (Rapid Expert

Assistence and Cooperation Team), - de asemenea, adoptat la Summit-ul

de la Istanbul - a condus la asumarea de către CPC a responsabilității

privind personalul misiunilor și formarea acestuia, determinând creearea

unui nou departament de Resurse Umane. Aceste mecanisme noi au fost 10 idem

NECLASIFICAT


proiectate pentru a accelera desfăşurarea de operaţiuni de teren noi sau

îmbunătăţite, ori de câte ori s-ar fi solicitat de către statele participante.

O altă componentă importantă este Camera de situații/comunicații

SITROOM, care oferă OSCE un serviciu de 24h și 7 zile din 7. Echipa de

ofițeri de serviciu monitorizează evenimentele din zona OSCE și din

zonele emergente, oferă în timp real rapoarte către conducerea OSCE,

efectuând prin urmare o funcție de avertizare timpurie. Sitroom reprezintă

un elemnet central al sistemului OSCE de avertizare timpurie "early

warning".

Pe timp de criză Sitroom acționează ca punct focal de contact

pentru primirea, schimbul și diseminarea de informații cruciale în timp

util, subliniind astfel rolul său ca o legaătură vitală în lanțul de securitate

între Secretariat și operațiile din teren, care este deosebit de important

mai ales în afara orelor de lucru.

Sitroom pregătește informări zilnic (dimineața și seara), precum și

săptămânal, sau de câte ori este necesar.

Sitroom împreuna cu Echipa de Planificare și Analiză (PAT) și

echipa Borders, fac parte din Serviciul de Operaţiuni în cadrul Centrului

de Prevenire a Conflictelor.

OSCE în prezent gestionează un număr foarte variat de domenii și

componente ale procesului de management al crizelor și prevenirea

conflictelor cum ar fi: Controlul armamentului, managementul

frontierelor, combaterea traficului de ființe umane, combaterea

terorismului, alegeri libere și drepturile omului, buna guvernare,

libertatea presei, drepturile minorităților, operații privind forțele de poliție

și ordine publică ca parte din eforturile de prevenire a conflictelor și

reconstrucție post-conflict, reforma militară și cooperare, statul de drept

și justiție.

NECLASIFICAT


În ceea ce privește Uniunea Europeană, acesta a dezvoltat relativ

recent propria concepție privind managementul crizelor dar care nu are

nici pe departe consistența și coerența conceptului de managemt al

crizelor dezvoltat de către NATO.

Mai mult, această dimensiune a început să se concretizeze abia

după eşecul UE de a interveni în criza ce a dus la destrămarea Iugoslaviei

în anii ’90. De fapt, întreaga istorie a PESC/PSAC poate fi văzută ca un

efort de a creşte coerenţa, de a dezvolta mecanisme şi instituţii care să

permită UE o acţiune relevantă pe arena internaţională. Totuşi, acest

lucru nu a echivalat cu o paralizie completă a UE în ceea ce priveşte

acţiunea externă, aceasta având totuşi un istoric consistent de misiuni

derulate în afara graniţelor sale, dar, de regulă, acestea au fost desfăşurate

în perioada ce a urmat apogeului crizelor, acestea fiind gestionate, în

etapa lor cea mai acută, de alte organizaţii, precum NATO sau ONU.11

O altă particularitate a intervenţiei UE în managementul crizelor

rezidă în importanţa pe care o are cooperarea cu NATO.

Alianţa Nord-Atlantică a contribuit substanţial la dezvoltarea

dimensiunii de securitate şi apărare a UE, dar şi la derularea în sine a

misiunilor conduse de UE, conform Acordurilor „Berlin +”, UE având

posibilitatea de a recurge la capacităţile şi resursele NATO pentru a

derula propriile misiuni. În urma Tratatului de la Lisabona, s-au efectuat

o serie de schimbări în plan instituţional şi conceptual menite să îi crească

capacitatea de a acţiona independent şi coerent pe arena internaţională12.

În 2009, tratatul ratificat de statele membre ale UE stabilea crearea unui

Centru de Operaţii în cadrul Statului Major al UE, care poate funcţiona ca

centru de comandă pentru misiunile conduse de aceasta. De asemenea,

11 Cristina BOGZEANU, Rolul NATO și al UE în managementul crizelor din Balcanii de Vest, Editura UNAp, 2011, pp 13-14 12 Petre DUŢU, Cristina BOGZEANU, Reforma instituţională a UE din perspectiva Politicii de Securitate şi Apărare Comune, Editura UNAp, Bucureşti, 2011, pp. 36-71.

NECLASIFICAT


Uniunea poate folosi, în acest scop, şi centrele de comandă din statele

membre implicate într-o anumită misiune.

De asemenea, efortul de a îndeplini primul Obiectiv Global (2003)

stabilit a dus la conştientizarea necesităţii unei forţe mobile, înalt

specializate, cu grad mare de mobilitate şi capabile să desfăşoare acţiuni

în condiţii dificile. Crearea unor asemenea forţe a fost inclusă în Obiectul

Global 2010. Prin urmare, au fost înfiinţate Grupurile de Luptă ale UE

(European Union Battle Groups – EUBG). Acestea sunt grupuri tactice de

luptă, alcătuite din aproximativ 1.500 de persoane, dislocabile în 15 zile

în zone îndepărtate şi dificile. EUBG trebuie să poată îndeplini misiunile

de tip Petersberg, misiunile stabilite prin Strategia Europeană de

Securitate şi de către Obiectivul Global 2010.

Un alt element care dă unicitate viziunii UE asupra

managementului crizelor este componenta non-militară a acesteia,

respectiv, managementul crizelor cu ajutorul mijloacelor civile. Aceasta

vine pe fondul naturii organizaţiei în discuţie. UE nu a fost creată încă de

la început, având integrată o dimensiune de securitate şi apărare; iniţial,

comunităţile europene vizau integrarea economică şi ulterior pe cea

politică. Este drept, acestea au fost considerate instrumentele prin care s-a

asigurat, pe continentul european, o perioadă de pace şi prosperitate fără

precedent. Prin urmare, UE avea deja dezvoltată o anumită expertiză în

acest sens, în momentul în care şi-a cristalizat dimensiunea de securitate

şi apărare.

Dar, în ciuda faptului că ideea de management al crizelor prin

mijloace civile (Civilian Crisis Management – CCM) este una dintre cele

mai uzitate sintagme atunci când se vorbeşte despre viziunea UE asupra

mangementului crizelor, ea nu a fost definite încă cu claritate. Totuşi,

unul dintre primele rapoarte referitoare la acest concept îl definea drept

„interveţia cu ajutorul personalului non-militar într-o situaţie de criză,

NECLASIFICAT


care poate fi violentă sau nonviolentă, cu intenţia de a preveni

intensificarea crizei şi în scopul facilitării soluţionării ei”.13

Remarcăm faptul că această component civilă de management al

crizelor este mai puțin dezvoltată în cadrul viziunii NATO, ceea

determină ca relația startegică între NATO și UE să capete și mai multă

consistență conceptuală și acțională în domeniul managementului crizelor

Aşadar, dimensiunea de securitate şi apărare a UE este relativ nouă

şi s-a dezvoltat cu susţinerea directă a NATO. Acest fapt consider că a

creeat chiar un handicap datorită faptului că UE până în anii 2005-2009

nu s-a preocupat de dezvoltarea propriilor capabilități militare. La nivelul

UE este destul de greu de dezvoltat capabilități militare datorită

problemelor de suveranitate pe de o parte dar și datorită faptului că marea

majoritate a statelor membre sunt și membre NATO.

De remarcat este faptul că SUA, în ultimii ani a avertizat de

nenumărate ori partenerii europeni privind dezvoltarea capabilităților

militare proprii. Aceasta în contextual în care SUA își glisează centrul de

interes către zona Asia-Pacific.

La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresată preşedintelui

Adunării Generale a ONU şi preşedintelui Consiliului de Securitate,

secretarul general al ONU, Kofi Annan, a lansat un program ambiţios de

reforma a sistemului operaţiunilor de menţinere a păcii. Programul are la

bază raportul întocmit de un grup de experţi condus de fostul ministru de

Externe algerian, Lakhdar Brahimi.

Raportul "Brahimi" prefigurează un program complex de reformă,

menit să transforme operaţiunile de menţinere a păcii dintr-o activitate cu

caracter provizoriu, desfăşurată la limita minimă a resurselor şi cu o

organizare precară, într-o funcţie principală a ONU, îndeplinită în

13 Chris LINDBORG, Abordarea europeaă a managementului crizelor prin mijloace civile, BASIC Special Report, 2002, p. 4, apud. Teodor FRUNZETI, op. cit., p. 361.

NECLASIFICAT


condiţii de coerenţă organizatorică şi eficientă. Este avută în vedere

instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv şi de

asistenţă a statelor implicate în conflicte pentru a trece de la starea

conflictuală la pace, cuprinzând: a) prevenirea crizelor, b) operaţiunile de

menţinere a păcii, c) operaţiunile de consolidare a păcii.

Raportul propune organizarea de misiuni de pace credibile, cu

mijloace adecvate, capabile să-şi îndeplinească mandatul eficient şi cu

succes. Sunt proiectate mecanisme pentru desfăşurarea rapidă a forţelor

de pace (în termen de 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operaţiuni

mai complexe), astfel încât să se intervină oportun şi să se prevină

reizbucnirea conflictului armat.

Raportul prefigurează restructurarea şi mărirea aparatului

Secretariatului ONU, în special a Departamentului pentru Operaţiuni de

Menţinere a Păcii (DPKO), pentru a-l face apt să conducă eficient

operaţii de pace. Se solicită modificarea sistemului şi a procedurilor

logistice, de achiziţii şi de finanţare, pentru a permite desfăşurarea rapidă

a forţelor în zona noii misiuni. Statele membre ale ONU sunt solicitate să

constituie brigăzi multinaţionale gen SHIRBRIG şi să pregătească

specialişti şi forţe pentru desfăşurarea rapidă, în baza aranjamentelor

stand-by. Statele care vor participa cu forţe vor fi invitate pentru

consultări în cadrul Consiliului de Securitate pe durata pregătirii misiunii

şi adoptării mandatului sau când apare necesitatea modificării

mandatului.

Aplicarea programului este dependentă de două elemente

principale: voinţa politică a statelor membre ONU de a promova

schimbarea şi disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru

transformarea sistemului operaţiilor de menţinere a păcii. Opinia generală

este că există voinţa politică din partea multor state de a sprijini

transformarea sistemului.

NECLASIFICAT


ONU și-a dezvoltat propria concepție privind diplomația

preventivă, operațiile de management al crizelor și reconstrucție post-

conflict fiind obligată să facă faţă crizelor intrastatale complexe cu care

se confrunta comunitatea internaţională - şi-au accentuat caracterul

multidisciplinar: politic, umanitar, de afaceri civile, asistenţă electorală,

poliţie civilă, refacerea administraţiilor, dezvoltare economică, deminări

ş.a. Componenta militară ONU continuă să asigure, în special, misiuni de

observare, de legătură cu forţele organizaţiilor de securitate din spaţiul

geografic respectiv, de protecţie, de monitorizare a aplicării acordurilor

de încetare a focului şi a măsurilor de dezarmare, de demobilizare şi de

reîncadrare a foştilor combatanţi.

Cu toate acestea ONU rămâne totuși un “uriaș cu picioare de lut”14

deocamdată datorită faptului că nu dispune de capabilități militare proprii

pe de o parte și datorită lipsei unei reforme consistente care să vizeze în

primul rând Consiliul de Securitate.

14 Daniel GHIBA, Prelegere la cursul Managementul crizelor, UNAp, București, 2013

NECLASIFICAT


CONCLUZII

Mediul de securitate este într-o permamentă dinamică, accelerată

de procesele de globalizare determinând astfel o dinamică a concepției

diefritelor organisme de securitate privind managementul crizelor.

Observăm cum lumea în care trăim și-a schimbat echilibrul de

putere de la sfârștul celei de a doua conflagrații mondiale de la un

echilibru bipolar tensionat până în 1989, trecând printr-o perioadă de

unipolarism destul de scurtă, devenind apoi un echilibru multipolar

pentru ca acum să asistăm la un nou tip de balanță de putere de tip

interpolar. Aceasta din urmă, interpolarismul este o consecință a

globalizării și a existenței mai multori poli de putere din care fac parte

actori ce nu aparțin numai unui singur pol de putere ci fac parte și

acționează în interiorul mai multor centri de putere, fie că sunt regionali

sau globali. Un exemplu semnificativ este chiar țara noastră care face

parte din Uniunea Europeană, din NATO, din ONU, este stat participant

OSCE.

În acest context deosebit de complex crizele ce apar în mediul

internațional prezintă un grad de complexitate sporit ceea ce conduce la

găsirea unor soluții de răspuns adecvat, cu grad mare de complexitate și

care necesită o permanentă ajustare a concepției pricind managementul

crizelor.

Din punct de vedere conceptual putem face următoarele observații:

Toate cele 4 instituții au încercat să-și adapteze conceptele și

doctrinele privind managementul crizelor, cu precădere în ultimii 20 de

ani.

Dacă în cazul ONU se poate observa o oarecare stagnare

conceptuală în perioada Războiului Rece, aceasta fiind rezultatul

blocajului în care s-a aflat Consiliul de Securitate, evoluțiile conceptului

NECLASIFICAT


de peacekeeping missions s-a produs lent chiar și după momentul 1989.

Raportul Brahimi aduce totuși o modificare de cocept, bazându-se pe

lecțiile învățate (Rwanda, Sarajevo etc), adăugând acestui tip de misiuni

caracteristica de „forțe robuste de menținere a păcii”. Aceast concept

aduce astfel în rezoluțiile Consiliului de Securitate mai multă claritate și

precizie în mandatele pe care acesta le emite. Acest concept asumat de

ONU ne indică faptul că ONU a înțeles că în anumite situții menținerea

păcii trebuie să fie implementată utilizând forțe „robuste”, adăugând

credibilitate și fermitate mandatelor pe care Consiliul de Securitate le

adoptă.

Cu certitudine că cel mai puțin reformată înstituție dintre toate cele

studiate în această lucrare este ONU. Acest fapt este explicabil într-o

oarecare măsură.

ONU având un caracter unic, global, practic am putea-o numi

„depozitarul încrederii națiunilor”, principala misiune a ei fiind pacea,

securitatea, îmbunătățirea vieții oamenilor, cea mai mare organizație

mondială, înțelegem că ONU are nevoie de stabilitate și prin urmare de

un sistem care din toate punctele de vedere, conceptual, organizațional,

acțional trebuie să fie greu de modificat. În cazul în care sistemul

conceptual și instituțional al ONU ar fi ușor de modificat, ar putea fi

influențat și modificat în funcție de conjuncturile din mediul de securitate

ceea ce ar decredibiliza-o în foarte scurt timp.

Aceeași caracteristică o observăm și la NATO. De la înființarea

Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, conținutul Tratatului nu a

suferit nici o modificare, iar din punct de vedere instituțional observăm că

singura instituție care este menționată în Tratatul de la Washington,

respectiv Consiliul Nord Atlantic funcționează în același mod ca în 1949,

iar principiile fundamentale cum ar fi garanțiile de securitate (art.5),

NECLASIFICAT


deciziile consensuale, consultările permanente, valorile fundamentale, au

rămas aceleași.

Atunci ce diferențiază cele două organisme internaționale?

Diferența între cele două este determinată de faptul că NATO este

fundamnetată pe conceptul de Alianță, unde semnatarii Tratatului au

obiective geopolitice comune, interese comune ce pot fi armonizate prin

consultări permanente, numărul de membrii este relativ mic, pozițiile

acestora în raport de diferite subiecte de securitate sunt în mare parte

cunoscute, mecanismele de luare a deciziilor sunt suple, existând un

singur organ decizional politico-militar la nivel strategic, iar ONU este o

organizație globală, având 193 membri, din spații geopolitice diferite, ce

nu au interese comune, de cele mai multe ori interesele acestora fiind

divergente, având o structură decizională privind securitatea (Consiliul de

Securitate) cu un algoritm al componenței cu care foarte mulți actori

statali nu mai sunt de acord, fapt care conduce de multe ori la blocaje ale

deciziei, amintim aici blocada Consiliului de Securitate din timpul

Războiului Rece, dar am putea menționa și multe alte momente în care o

rezoluție a CS a fost mult întârziată datorită dreptului de veto pe care îl au

membrii permanenți ai CS.

Manifestarea acestor diferențe constă în lentoarea cu care ONU

adoptă noi concepte și doctrine pe când NATO își adaptează odată la zece

ani Conceptul Strategic, adaptându-se pe de o parte la realitățile mediului

de securitate și pe de altă parte raportându-se la lecțiile învățate,

integrând propriile experințe.

O adaptabilitate cescută am observat și la OSCE. Succesul OSCE

în perioada războiului Rece se fundamentează chiar pe vocația acesteia de

a fi un forum de dialog între două părți ale căror poziții păreau a fi

ireconciliabile. S-au auzit multe voci care prevesteau desființarea CSCE

după ridicarea Cortinei de Fier. Cu toate acestea CSCE începe un amplu

NECLASIFICAT


proces de instituționalizare între anii 1990-1994 când la Summitul de la

Budapesta devine Organizație, înființându-și organisme specifice unei

structuri organizaționale internaționale. Mai mult decât atât, în 1990 la

Bonn CSCE își adaugă dimensiunea economică, pentru ca în scurt timp

să aibă capacitatea de a-și dezvolta structuri menite să abordeze tematici

de mare actualitate în realitatea mediului de securitate european de la acel

moment, cum ar fi Oficiul pentru Alegeri Libere care se va transforma în

Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului și ajungând în

zilele noastre să gestioneze domenii foarte variate, cum ar fi

managementul frontierelor, combaterea terorismului, drepturile omului,

buna guvernare, controlul armamentului, combaterea traficului de ființe

umane, operații cu forțe de poliție și ordine publică etc.

Procesul de extindere al OSCE demarat în anii 90 și continuat până

în prezent către fostele republici sovietice, cu ultimul stat participant

Mongolia, care indică tendința OSCE de extindere către Asia, a avut ca

rezultat lipsa interesului SUA și a statelor europene față de OSCE, a se

vedea „conul de umbră” din anii 2000 până în 2010. Cu toate acestea în

prezent OSCE tinde să redevină un actor important datorită faptului că

extinderea către Asia coincide cu tendința SUA de a își muta centrul de

interes către aceeași zonă, respectiv Asia-Pacific.

Rămân totuși două probeme încă de actualitate pe care OSCE va

trebui să le abordeze în scurt timp:

o Statutul OSCE, care așa cum am arătat în capitolul dedicat

acesteia, nu are incă statutul de organizație cu personalitate

juridică internațională, statele afiliate acesteia au încă

statutul de state participante și nu acela de state membre.

Statutul de organizație internațională cu personalitate

juridică ar trebui să determine claritate și o mai mare

coerență decurgând din elaborarea unui concept propriu al

NECLASIFICAT


OSCE, urmat de o dezvoltare instituțională și acțională care

să dea eficienă și eficacitate organizației.

o A doua problemă constă în numărul relativ mare de state

participante, 57 față de 35 state participante la semnarea

Actului Final de la Helsinki. Acest fapt a determinat SUA și

statele vest europene să își reducă interesul față de OSCE

datorită faptului că deiziile în cadrul OSCE se iau prin

consens, acesta fiind destul de greu de obținut având în

componență state aflate încă în zorii democrației, sau altele

aflate încă sub influența, cel puțin economică dacă nu chiar

politică, a Moscovei. Accesul în OSCE nu se face în baza

unor „performanțe” politice, sau a unui acquis comunitar, ca

în cazul UE, sau pe baza unor criterii exigente din punct de

vedere al implementării unor reforme, fapt ce determină

accesul și unor state cu democrații îndoielnice. Acesta este

pentru OSCE chiar fundamentul pe care a fost creeată.

Uniunea Europeană, din perspectiva evoluției conceptelor de

management al crizelor, putem afirma că se află încă în perioada de

construcție instituțională și fundamentare a unor concepte și doctrine

proprii. Aceasta nu înseamnă că UE nu a făcut pași importanți către

cristalizarea unei doctrine proprii bazată pe o concepție cristalizată de

management al crizelor. Aici ar fi de remarcat faptul că încă din 2004 UE

a definit conceptul de abordare comprehensivă privind managementul

crizelor. Cu toate acestea observăm că deși din punct de vedere

conceptual s-a plasat cu un pas înaintea NATO privind abordarea

comprevensivă, operaționalizarea conceptului, punerea lui în practică, s-a

dovedit a fi un proces lent și anevoios pentru UE datorită faptului că nu

dispune de o componentă militară proprie, fiind mult mai bine orientată

pe componenta civilă de management al crizelor, ca parte a abordării

NECLASIFICAT


comprehensive, precum și pe vectorul de securitate prin cooperare, unde

UE a reușit să devină un actor important în zona de interes strategic a sa.

Am remarcat că adaptabilitatea, flexibilitatea și capacitatea de a se

transforma învățând din lecțiile trecute, sunt elemente care favorizează

organizația care îmbrățișează aceste principii. Astfel că singura

organizație internațională ale cărei preocupări privind transformarea

continuă sunt ridicate la nivel de strategie este NATO. De altfel este

singura care și din punct de vedere structural-organizațional indică acest

fapt prin existența unui Comandament Strategic pentru Transformare, ca

un element important în dinamica acestei organizații.

Pe de altă parte complementaritatea dintre NATO și UE privind

capabilitățile militare ale NATO și cele civile ale UE în domeniul

managementului crizelor justifică pe deplin parteneriatul strategic dintre

cele două instituții. Cu toate acestea Uniunea Europeană tinde a-și

dezvolta capabilitățile militare proprii tinzând să devină un actor global

de importanță majoră.

Criza economico-financiară din ultimii 6-7 ani a determinat o mai

judicioasă alocare a finanțării cheltuielilor de apărare, determinând pe de

o parte NATO să demareze programul Smart Defence și pe de altă parte

UE să demareze programul pooling&sharig. Ambele pornesc de la

aceleași nevoi de a finanța într-un mod inteligent apărarea și securitatea.

Din perspectiva României, aceasta a făcut eforturi deosebite mai

ales din punct de vedere militar pentru a participa la operațiile NATO de

răspuns la crize (CRO) și la misiunile UE. Participarea la operațiile tip

CRO cu o componentă civilă consistentă este de dorit pe viitor, dar este

condiționată de asigurarea unor specialiști în domeniul managementului

crizelor care să fie competenți și capabili să aducă plus valoare României

prin implicarea lor în acest tip de operații.

NECLASIFICAT


Pe dimensiunea implementării unui sistem național de management

al crizelor ne exprimăm speranța ca decidenții politici să perceapă această

necesitate nu ca pe o obligație asumată față de NATO și UE, deși acesta

este o realitate, ci ca pe o RESPONSABILITATE, față de proprii

cetățeni, față de țară.

Studiu_Comparativ_NATO-UE-OSCE-ONU.pdf

Documents

Transcript of Studiu_Comparativ_NATO-UE-OSCE-ONU.pdf